Faptele de comerţ

Codul comercial enumeră aceste fapte de comerţ, după cum urmează:

„Art. 3 - Legea consideră ca fapte de comerţ:
- cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se
vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea, spre a se
revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
- vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi
vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost
cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
- contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în
comerţ;
- cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
- orice întreprindere de furnituri;
- întreprinderile de spectacole publice;
- întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;
- întreprinderile de construcţii;
- întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
- întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul
vinde;
- operaţiunile de bancă şi schimb;
- operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;
- întreprinderile de transporturi de persoane atât pe apă, cât şi pe uscat;
- cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
- construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţia
interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea a-şi aprovizionarea unui vas;
- expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele
privitoare la comerţul de mare şi la navigaţie;
- asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
- asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
 - depozitele pentru cauză de comerţ;
Art. 4 din Codul comercial mai prevede că se socotesc fapte de comerţ în afara celor
enumerate şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă
sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.
Tot Codul comercial la art. 5 mai prevede că nu se poate considera ca fapte de comerţ
cumpărarea de producte sau mărfuri pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori familiei sale,
revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are
după pământul său, sau după cel pe care l-a cultivat (art. 6).
Operaţiunile de asigurări de bunuri şi persoane sunt fapte de comerţ numai în ce-l
priveşte pe asigurător (art. 6). Codul comercial mai prevede la art. 56 că, dacă un act este
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în privinţa acelui act, legii
comerciale, cu excepţia dispoziţiilor privitoare la persoana comerciantului şi de cazurile în care
legea dispune altfel.
- depozitele în docuri şi întrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de
depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj, libere de ele.
La 8 februarie 2002, D.I. a formulat contestaţie în anulare în temeiul dispoziţiilor art. 317
alin. 1 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit litigiul soluţionat irevocabil prin decizia nr.
592/R-C/10.12.2001 a fost apreciat că are natură comercială, iar calea de atac a fost considerată
recurs în loc de apel, deoarece instanţele se aflau în faţa unui litigiu civil.
Soluţionând contestaţia, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că pricina dedusă judecăţii
constituie un litigiu comercial, atât din punct de vedere subiectiv, cât şi din punct de vedere
obiectiv.
Astfel, s-a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 56 C. com., dacă un act este comercial pentru
una din părţi, toţi ceilalţi contractanţi sunt supuşi legii comerciale, iar în speţa dedusă judecăţii
pârâta era o societate comercială.
Pe de altă parte, obiectul cauzei era reprezentat de rezilierea unui contract de închiriere,
de evacuarea pârâtei şi obligarea acesteia la plata chiriei.
Neînţelegerile deduse judecăţii priveau, aşadar, nu imobilul în sine, ci imobilul ca
element al fondului de comerţ, aspect faţă de care, în mod corect, instanţele au apreciat natura
comercială a litigiului şi faptul că nu se poate declara apel, ci numai recurs împotriva hotărârii de
fond.
Distingem, din aceste reglementări, două situaţii:
– actele şi operaţiunile definite la art. 3 ca fapte de comerţ sunt supuse legilor comerciale,
indiferent de persoana care le săvârşeşte (comerciant sau necomerciant);
– art. 7 din C. Com. dispune că, este comerciant şi în consecinţă, supus legilor
comerciale, orice persoană care săvârşeşte, cu caracter profesional, una din faptele de comerţ
definite la art. 3. După dobândirea calităţii de comerciant, toate actele juridice şi operaţiunile
comerciantului sunt considerate, în temeiul art. 4, ca fiind fapte de comerţ şi, prin urmare, sunt
supuse legilor comerciale.
Folosirea de către legiuitor a termenului de fapte de comerţ denotă intenţia de a supune
legilor comerciale nu numai raporturile juridice decurgând din acte juridice, aşa cum sunt
definite ca manifestări de voinţă făcute cu scopul de a produce efecte juridice, ci şi raporturile
juridice decurgând din faptele juridice (adică acele manifestări de voinţă făcute fără intenţia de a
produce sau oricare alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice).
În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în:
– fapte de comerţ obiective în care sunt incluse actele juridice şi operaţiunile determinate
de lege şi producătoare de efecte juridice în temeiul legii, indiferent de calitatea autorului lor;
– faptele de comerţ subiective - includ actele şi faptele săvârşite de un comerciant.
În doctrina modernă au fost distinse şi unele subcategorii cum ar fi:
– la faptele de comerţ obiective se distinge între faptele de comerţ obiective după natura
lor şi fapte de comerţ obiective datorită formei lor;
– la faptele de comerţ obiective au mai fost introduse şi faptele de comerţ conexe, acestea
fiind cele care dobândesc acest caracter datorită legăturii lor cu anumite fapte de comerţ, ex.:
cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni, depozitele pentru cauză de comerţ, contul
curent, cecul, mandatul, comisionul, consignaţia, gajul, fidejusiunea.
Enumerarea din Codul comercial nu este una limitativă ci una exemplificativă.
Definirea actelor de comerţ are la bază mai multe teorii:
– teoria speculaţiei potrivit căreia actul de comerţ este unul de speculaţie făcut în scopul
obţinerii de profit.
Acest criteriu răspunde realităţii, comerciantul prin acţiunea sa urmărind obţinerea unui
profit, el nelucrând dezinteresat.
Au fost formulate obiecţii:
1) sunt şi operaţii civile care au caracter speculativ;
2) sunt şi fapte comerciale care nu realizează profit: vânzarea în pierdere, vânzarea
promoţională pentru atragerea clientelei, distribuirea gratuită de produse pentru reclamă.
Este de observat însă că scopul final este tot profitul;
– teoria circulaţiei potrivit căruia actul de comerţ este cel realizat printr-o întreprindere
(o activitate metodic organizată).
Obiecţii:
1. sunt şi acte străine circulaţiei mărfurilor (ex.: agenţiile de afaceri);
 2. există şi întreprinderi cu caracter civil (exploataţiile agricole);
– teoria întreprinderii potrivit căruia actul de comerţ este cel realizat printr-o întreprindere
(o activitate metodic organizată).
Obiecţii:
1. Sunt şi acte de comerţ care nu se realizează printr-o organizare care implică o
întreprindere (ex.: activitatea agenţilor de bursă);
2. există şi întreprinderi cu caracter civil (exploataţiile agricole);
– teoria mixtă care îmbină mai multe criterii (ex.: criteriul profitului şi cel al circulaţiei).