150 de ani de la nașterea Iuliei Hașdeu

Iulia Hasdeu (n. 14 noiembrie 1869 – d. 29 septembrie 1888, București) a fost o

tânără intelectuală română supradotată, scriitoare și poetă inclusiv de limba franceză,
fiica savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. S-a manifestat și în muzică (cursuri la
Conservatorul din București, avea o minunată voce de soprană, după martorii
contemporani) și pictură (cursuri particulare de desen și pictură la Paris). Avea un
talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie.
Azi se împlinesc 150 de ani de la nașterea Iuliei Hașdeu, un personaj care a intrat
în istoria modernă a României drept copilul precoce în studiile academice ale
artei și științelor, dar și datorită mitului creat de tatăl ei în jurul relației dintre
spectrul uman și cel spiritual.
Iulia Hașdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869, în București, fiind fiica intelectualului
Bogdan Petriceicu-Hașdeu și a soției sale, Iulia. Ea a fost botezată de Ionel C.
Brătianu, prietenul politic al tatălui ei.
Și-a manifestat precocitatea încă de la 2 ani, vârstă la care știa să citească în limba
franceză, la patru ani învăța să scrie în manieră literară, iar la cinci ani a început să
scrie nuvele și narațiuni cu o structură definită, multe în jurul temelor istorice pe care
tatăl ei le cerceta – Mihai Vodă Viteazul sau Vlad Țepeș. Unul dintre martorii acestui
fenomen timpuriu a fost chiar poetul simbolist Alexandru Macedonski, cu care s-a
întrecut în “cine știe mai bine versurile propriului text”, iar Iulia Hașdeu i-a
demonstrat că avea o memorie fotografică.
Iulia Hașdeu rămâne una dintre cele mai misterioase și fascinante figuri din istoria
literaturii și a societății românești în ultimele două secole. Povestea ei vorbește despre
precocitatea unui copil talentat, dar și despre suferința unui părinte care refuză ideea
dispariției definitive a propriei fiice.

CÂNTECUL COSAŞULUI

Cad spicele de aur secerate

Albina strânge dulcele nectar
Şi greierii, prin brazdele arate,
Înalţă-un imn pentru divinul har.

Sfânt Dumnezeu ne-a dăruit izvoare

Şi câmpului, tot ce-a dorit i-a dat;
I-a dat secerătorului răcoare
Copacului, frunzişul legănat.

I-a dat agricultorului fâneţe

Şi rodul sfânt al lanului bogat,
Şi fetelor cununi de frumuseţe
Şi mierea dulce-a gurii de bărbat.

Bun, Dumnezeu veghează orice casă

Şi cuibul unei păsări bine-ascuns.
El ne-a iertat de fapta păcătoasă
Şi la-ntrebare, El ne-a dat răspuns.

Noi să-l cântăm pe Cel a cărui mână

Ne ocroteşte-n fiece moment
Pe drumul drept, în inimi să rămână
Cuvântul Lui cel înţelept şi-ardent.

Deci să cântăm în zori şi către seară

Din candelă cum urcă nori subţiri
Din inimi tras printr-un inel de ceară
Imnul întregii noastre fericiri.

La 11 ani a scris prima piesă de teatru, Dama de Circ, o tragedie în trei acte. Apoi,
Iulia Hașdeau a devenit o premieră pentru învățământul românesc; la sfatul părinților
și al profesorilor, a susținut examenele de absolvire a ciclului primar 8 ani.
În 1877, a dat examen cumulat pentru clasele I-IV la Scoala Primară de băieți nr. 2 și
pe 27 septembrie a primit atestat de clasele primare de băieți; a intrat în clasa I de
la Liceul Sf. Sava, absolvind gimnaziul în 1881 cu medii de 9 și 10. În paralel, a
urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, terminând cu brio la secția
de canto și pian.
După primul semn primit de la fiica sa, Haşdeu şi-a făcut un scop în a regăsi spiritul
acesteia prin orice mijloace. S-a refugiat în spiritism.
Iniţial, a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, acolo unde o
înmormântase. După moartea sa, Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de
dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe
scrise de tânără, inclusiv pe patul în care a zăcut luni bune. „Micul Templu“ n-a fost,
însă, de ajuns şi în 1893 a luat decizia să ridice pentru fiica sa un castel.
Femeie

O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!

Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă!
E vanitatea-ţi dragă!
Să placi... pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! - e viaţa voastră şi singura mîndrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!

Castelul de la Câmpina a fost ridicat între ani 1894-1896, după planurile pe care însăşi
Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă. Scriitorul era convins că „Marele
Templu“ este casa fiicei sale. Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna
castelului. Noi suntem aci numai în gazdă, spunea Hasdeu celor veniţi în vizită la
castel, unul dintre aceștia fiind chiar I.L. Caragiale, în 1897.
La castel, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris prima carte de spiritism din literatura
română – „Sic Cogito“, carte care ar fi fost creată după sfaturile primite de la Iulia
Haşdeu. A amenajat o cameră specială de spiritism şi ani în şir a încercat să-şi
contacteze fiica plecată în altă lume.
Camera, complet întunecată, avea o gaură într-un perete prin scriitorul credea că avea
acces spiritul „Lilicăi“. În această cameră a încercat Haşdeu să surprindă în fotografii
spiritul Lilicăi, dar nu a reuşit.
Mulţi l-a catalogat pe Hasdeu drept „nebun“ şi au crezut despre scriitor că şi-a pierdut
minţile de durere. Altfel, s-au născut nenumărate legende. S-a spus că, în unele nopţi,
Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său.

Înserarea

E noapte... doarme totul,

Zefirul însă-i domn;
Căci vrând s-atingă roza,
Învins-a-n drum pe somn.

Glumind, el balansează
Copacii-n visul lor;
În jurul lumii-acuma
Dansează-un negru nor,

Aşa c-a ei lumină

Nu va mai stingheri
Pe doi iubiţi, ce-n pace
Să fie, ar dori;

Iar florile-alintate
Mireasma şi-o răsfrâng.
E-atâta vrajă dulce
În adormitul crâng!

Nu-i niciun singur zgomot...

Şi filomela chiar
Tăcut-a prin tufişuri,
Visând în tainic har.

E ora când flăcăul

Aşteaptă-n doru-i sfânt
La poarta mândrei sale:
Viaţă... sau mormânt.