DINAMICA PSIHOLOGIEI ABISALE

de Gabriel Baldovin, 1998

1. Introducere
Psihologia, ca ştiinţă a sufletului are probleme majore pe care trebuie să le rezolve. Acestea se vor releva
în mare pe parcursul acestei introduceri. Interesul social ca sufletul Omului să nu fie comunicat decât
preotului şi se va vedea pe parcurs de ce, iar apoi lipsa unei metode clare şi sigure fac din ea o disciplină
preştiinţifică. Ea are şansa de a deveni o ştiinţă după ce aceste probleme, metodologice în cea mai mare parte
dar şi legate de prejudecăţi în ceea ce priveşte receptarea ei, vor fi rezolvate. De aceea această destul de
lungă introducere va încerca să rezolve aceste probleme preliminare pentru ca apoi să se încerce elaborarea
mai clară a unei ştiinţe a psihologiei abisale.
1.1. Statutul psihologiei actuale
Ceea ce se numeşte psihologie astăzi nu este deloc o ştiinţă şi nu îşi merită numele chiar dacă în
interiorul ei pot fi identificate curente şi încercări diferite de la şcoală la şcoală ca în cazul ştiinţelor
respectabile. Problema este chiar numărul exagerat de curente din cadrul acestei discipline fiecare cu
‘virtuţile’ lui, fiecare cu pretenţia de a deţine adevărul. Însă tocmai această diversitate neunitară sub raportul
metodelor şi al concluziilor este ceea ce-i subminează valoarea de ştiinţă. Căci dacă un curent nu se poate
impune în faţa altora denotă că el nu poate explica ceea ce un altul poate explica. De aici şi acuzaţia că latura
îngustă căreia i se aplică este incapabilă de înţelege Psihicul. O polemică interminabilă porneşte de la Kant
care i-a refuzat psihologiei statutul de ştiinţă, s-a ţesut până în prezent cu eternele ridiculizări, care mai de
care mai expresivă şi mai realistă la adresa ei. La acestea s-au adăugat modestele replici ale psihologilor care
s-au ascuns după unele ştiinţe veritabile, ca biologia, logica sau cibernetica în ceea ce priveşte apărarea. Ei
au intrat în domeniul acestora cu speranţa de a căpăta ceva autoritate însă tot ce au putut face nu a fost decât
să îşi formalizeze limbajul după modelul ştiinţei credit. Însă din păcate pentru ei teoriile au rămas aceleaşi.
Această operaţie nu a condus de fapt decât la lipsă de concordanţă terminologică între diferitele curente şi
chiar între diferiţii autori care consolidează un anumit curent exceptând cazul în care curentul în cauză nu
este reprezentat cumva doar de un singur exponent. La aceasta fireşte că ‘ştiinţele mamă’ au luat o atitudine
de ignorare sau cel mult de bunăvoinţă, asemenea elefantului curăţat de paraziţii de pe piele de către acele
păsări care ţopăie pe spatele lor. Însă problema se pune dacă aşa-zisa psihologie este în stare de a face un
astfel de serviciu acestor ştiinţe.
Ştiinţele naturale la care aspiră psihologia au acest statut datorită a două modele teoretice diferite dar
care ambele sunt întemeietoare ale caracterului ştiinţific. Primul model este legea. Legea este un enunţ care
se referă la o clasă de obiecte pe latura înţelegerii dinamicii interne a acestora şi este reprezentat în special de
fizică. Cel de-al doilea este observaţia empirică. Ea se face fie direct cu ajutorul instrumentelor naturale ale
Omului fie cu ajutorul unor aparate speciale. În ultimul caz cunoştinţele pot fi luate de fiecare însă
cunoştinţele banale observate de fiecare în viaţa de fiecare zi nu pot constitui un interes ştiinţific şi nu pot fi
recunoscute ca fiind cunoştinţe ştiinţifice tocmai datorită banalităţii lor. De aceea aceste observaţii sunt
recunoscute ca ştiinţă doar atunci când domeniul observat nu face parte din viaţa de fiecare zi şi este
oarecum îndepărtat de aceste experienţe. Etnologia este ştiinţa care poate fi adusă aici ca exemplu. Un alt caz
este cel al biologiei, care progresează în funcţie de aparatele de investigaţie care mijlocesc cunoştinţele. Însă
în celălalt caz cunoştinţele pot fi recunoscute eventual ca bază de date dar nu ca ştiinţă. De exemplu
antropologia culturală prezintă diferitele moduri de organizare socială a omului din diverse părţi ale lumii.
Ea le compară, caută asemănări şi deosebiri şi în general descrie. La fel face şi etologia care face acelaşi
lucru pentru Comportamentul Animal în stare naturală. Aceste cunoştinţe pot fi luate de orice om care are
pasiune şi resurse financiare pentru a susţine o astfel de pasiune. Căci ele nu necesită o pregătire teoretică
specială. Totuşi aceste cunoştinţe se încheagă într-o ştiinţă pentru că spun ceva ce nu se ştie în mod comun.
Din păcate psihologia, după ce a ieşit de sub tutela filosofiei, este un amalgam de cunoştinţe despre om
pe care le ştie orice om care are răbdare să îşi observe propriile trăiri şi care este în stare să determine nişte
legi oarecare şi care ar putea fi recunoscute şi de studenţi... Căci aceste legi îndeplinesc mai mult sau mai
puţin doar prima condiţie a ştiinţei anume aceea a aplicării sale la întregul domeniu al elementelor unei clase.
Însă nu ele nu rezistă condiţiei înţelegerii dinamice, interne, a unui obiect, ci sunt formulate datorită unor
fapte exterioare ce pot coincide întâmplător. Ce ar fi oare fizica dacă ar fi constituită din definiţii de genul
‘viteza este egală cu forţa ce o depune cel care fuge’ fără să se ia în calcul nişte relaţii generale între care să
se stabilească anumite raporturi la nivelul elementelor ce intră în conceptul general de ‘viteză’.
Astfel de inconvenient este dat datorită faptului că teoriile ce se reunesc sub numele de psihologie nu
caută să înţeleagă structura, elementele constitutive ale Psihicului Omenesc ci se mulţumesc cu observaţii de
multe ori sterile. Fireşte că certitudinea unei ştiinţe, fie ea legică, se întemeiază pe experiment, observaţia
1
având aici un rol covârşitor. Însă problema este că Psihicul Uman este ascuns într-o capsulă ce pare de
netrecut. Ea este cutia craniană iar manifestările lui sunt mediate comportamental. Lumina obiectului
psihologiei rămâne astfel ascunsă. Mitul peşterii al lui Platon se potriveşte aici atât de bine încât se poate
spune că el pentru psihologi l-a conceput în special. Căci umbrele de pe zidul peşterii sunt date de
înlocuitorul soarelui pe pământ, adică focul din peşteră.
Fireşte că o tehnologie avansată pe care o va putea atinge vreodată omenirea şi care ar putea investiga
precis şi complex creierul omenesc în stare de funcţionare, ar fi ultimul cuvânt în materie de psihologie. Însă
până atunci mai este mult. Un recent laureat al premiului Nobel a afirmat că cunoştinţele actuale despre
creier se pot compara cu cele despre inimă în perioada Evului Mediu. De aceea metoda empirică a
psihologiei nu poate duce la nimic constructiv.
Cea mai dificilă sarcină a psihologiei actuale este aceea de a fi în situaţia de a-şi defini obiectul de
cercetare. Datorită experimentelor pe şobolani pe care unii autori le-au făcut s-a spus că ‘psihologia este
ştiinţa care studiază comportamentul şobolanilor’. Pe acest experimentalism psihologia este naivă dacă crede
că poate aspira la statutul de ştiinţă după modelul experimentelor relevante din fizică. Căci experimentul,
deşi este sursă a adevărului ştiinţific, este irelevant pentru psihologie dacă nu există o teorie generală stabilă.
Pentru că Psihicul se prezintă mijlocit comportamental şi nu direct iar experimentul vizează mijlocitul şi nu
fenomenul concret. Tocmai de aceea progresul experimentalismului este suprimat de tatonări şi a banalizări.
Cel mai complicat sistem din câte i-au fost dat Omului să experimenteze nu se poate cunoaşte prin
umbrele de pe pereţii peşterii. Dacă Omul este cel mai complicat sistem întâlnit până acum iar Psihicul este o
parte a acestui sistem, împrumutând ceea ce este acest sistem global în complexitatea lui, atunci e greu de
înţeles cum de cred psihologii că pot întemeia o ştiinţă cu metodele rudimentare, atât tehnice cât şi
intelectuale, pe care ei le posedă. Ei nu fac decât să se plângă că nu le este recunoscută munca, însă cum
poate psihologia să fie recunoscută ca ştiinţă când ea nu-şi poate nici măcar defini obiectul de cercetare?
În mulţimea de definiţii care mai de care mai pompoasă, psihologia se vede în situaţia de a nu se putea
hotărî în privinţa vreuneia dintre acestea iar acceptarea uneia sau a alteia este o problemă de opţiune. Se
poate replica într-adevăr că neconcordanţa definiţiilor se datorează diversităţii subiecţilor cercetaţi, că ceea
ce defineşte Omul este ‘individualitatea’ şi nu generalul... De aceea s-a spus mai cu naivitate mai cu ironie că
de fapt psihologia este o artă. Dar tocmai aici este marea problemă, anume că această ‘artă’ are pretenţia de a
fi ştiinţă. E a se învârte după propria coadă, făcând din demersul artistic şi cel ştiinţific un talmeş-balmeş,
mai trântind câte o formulă matematică, mai întinzând câte un tabel etc. Iată că necesitatea unei noi metode
sau a unei noi organizări a metodelor deja existente se impune necesarmente.
1.2. Educaţia sălbatică
Problema psihologiei academice este problema academismului însuşi şi anume aceea că funcţionează
mai puţin pe baza autorităţii ştiinţifice interne şi mai mult pe baza autorităţii pe care statul i-a transferat-o
subtil, prin sistemul de învăţământ. Astăzi s-au schimbat multe atât în sistemul de educaţie din fostul lagăr
comunist prin aliniere la standardele ţărilor occidentale. Aici trecerea de la un astfel de învăţământ dogmatic
către unul deschis s-a făcut mai de timpuriu. Însă peste tot există mai mult sau mai puţin reflexul dogmatic
consolidat timp de secole în societăţile ce i-au permis dezvoltarea. Or psihologia s-a dezvoltat în mare parte
pe acest tărâm al învăţământului. Situaţia este astfel un cerc vicios. Căci chiar şi astăzi (dar mai ales în
timpurile trecute) statul are interesul mai degrabă de a-şi consolida poziţia de exploatator şi deci, de a
determina o educaţie asupra celor mulţi în aşa fel încât să accepte această stare, decât să conducă la
înţelegerea trăirilor lor. Astfel că psihologia academică stă în mod tacit sub tutela acestui interes general. Ea
este o parte din instrumentele ce consolidează o astfel de educaţie. Există astfel un interes al lipsei de
comunicare între diferitele pături sociale iar acest interes blochează orice tentativă a psihologiei academice
de a progresa în înţelegerea Psihicului. Căci acesta este marginalizat, redus, docilizat, domesticit. În loc de
starea de ‘Socrate nefericit’ care este însăşi condiţia progresului, academismul doarme în situaţia de ‘porc
mulţumit’, după plastica metaforă a lui J.St. Mill.
Situaţia psihologiei academice mai are şi neşansa de a nu putea pur şi simplu experimenta obiectul ei de
studiu care pare să fugă la nesfârşit, asemenea paradoxului lui Zenon, după care Ahile cel iute de picior nu
poate să ajungă broasca ţestoasă. Însă acest paradox pare să-şi aibă în premise punctul slab. Dar dacă s-ar
schimba semnul acestei comparaţii şi Ahile ar fi obiectul psihologiei în timp ce broasca ţestoasă ar fi
psihologia însăşi atunci acest paradox ar avea un sens foarte real şi trist.
Situaţia este la fel de ridicolă cu cea a lui Janet atunci când critica teoriile lui Freud fără să cunoască
limba germană în care acesta scrisese, lucrările lui fiind netraduse atunci. În acelaşi fel aceşti ‘slujitori ai
ştiinţei’, căţărându-se de comodele lor scaune de la Universitate, pur şi simplu nu cunosc limba în care
vorbeşte Psihicul. Căci numai tensiunea psihică, în contrast cu somnul lor profund, este cea în măsură să
releve fenomenul psihic în nuditatea lui.

2
 Statul, aşa cum se prezintă astăzi, este mult schimbat faţă de ceea ce era, aşa că este destul de greu să fie
înţeles fără bazele lui istorice pentru a-i desluşi intervenţia tacită în câmpul acestor discipline. Sciziunea
dintre clasele sociale, aşa cum se dezvoltă în mod istoric, se prezintă ca un ermetism, ca o lipsă de
comunicare în care, după cum se va vedea, sunt implicate resorturi nebănuite. Psihicul Uman poartă în sine
aceste secrete iar psihologia ameninţă să le dezvăluie ceea ce nu convine pentru o anumită mentalitate, cea
convenţională. Psihologia abisală aşa cum a fost ea începută de teoreticieni ca Schopenhauer, Nietzsche sau
Freud este ‘denigratoare’. Ea subminează ideatic anumite instituţii sociale, acest lucru nu pentru că ar fi
anarhică, aşa cum a fost interpretat Freud de către un Herbert Marcuse, ci pentru că este foarte coerentă. Nu
pentru că este idealistă, aşa cum teoreticienii comunişti spuneau (în mod absurd ţinând cont de vehemenţa
patriotică cu care era combătută - căci idealismul ar fi trebuit să fie tratat ca inofensiv, ca firav), ci pentru că
este concretă. Substratul pasional al unor astfel de idei s-a văzut foarte clar în modul cum instituţiile
academice au respins aceste teorii. Căci psihologia abisală a provocat o criză, criza valorilor epocilor trecute
ce s-au consolidat atunci dar care nu mai sunt actuale în timpurile prezente. Tot ce este spiritual şi superior,
resortul elitelor şi al civilizaţiei şi pretinsa superioritate incomparabilă, este de fapt recunoscut ca umană în
ceea ce este mai banal şi mai brut în natura umană. Asta este prima lovitură pe care psihologia abisală o dă
cu monismul ei dualismului clasic.
După cum se va vedea din text, psihologia abisală şi sociologia generală sunt două discipline identice în
bună parte. de fapt sociologia este aplicarea concretă a psihologiei abisale asupra evenimentelor majore ale
istoriei. Chiar dacă au părut diferite ca discipline şi asta datorită insuficientei lor elaborări, ele nu pot fi
izolate una de alta. Individul ar fi trebuit să fie informat prin educaţia sa de bază despre mediul în care
trăieşte şi despre propriile sale reacţii la acest mediu prin exemplele concrete care ajută la înţelegerea
dinamicii acestor evenimente. De aceea este foarte probabil ca printr-o astfel de educaţie, multe din tragediile
istoriei ar fi fost evitate. Însă, după cum se va vedea, odată ce individul ar fi ajuns stăpân pe sine şi ar fi
înţeles resorturile parazitismului social al anumitor clase sociale el s-ar fi revoltat. O astfel de idee care a fost
recunoscută ca fundament al marxismului şi respinsă ca atare este mult mai veche decât marxismul. Ea a fost
combătută sistematică de autorităţi chiar atunci când acestea s-au declarat comuniste şi continuă să fie
combătută şi astăzi fiind identificată cu comunismul şi cu eşecul său ca experiment social.
Este normal ca aceia ce se află în astfel de poziţii privilegiate şi care controlează educaţia să facă acest
lucru căci nimeni nu are interes să-şi taie creanga de sub picioare. Dimpotrivă, chiar şi astăzi când sistemul
educaţional este mult relaxat totuşi el este construit în principal pentru a determina o selecţie socială pentru
distribuirea poziţiilor sociale care sunt limitate şi stricte. Astfel că în cadrul acestui sistem apare un cadru
concurenţial extrem de tensionat care conduce la epuizarea receptivităţii intelectuale, în aşa fel încât sub
pretextul rigorii sale, devine pentru individ una dintre cele mai grele poveri. Este evident că scăpaţi de de
acest infern, puţini sunt cei ce mai învaţă ceva după aceea. De aceea masele sociale rămân cu concepţii
rudimentare legate de sociologie şi psihologie, în aşa fel încât mecanismul birocratic al statului poate
funcţiona fără probleme. Sociologii şi psihologii înşişi devin piese ale acestui sistem iar societatea este
înfrânată în progresul ei. În acest fel individul manipulat în jungla educaţională este asemenea copiilor
sălbatici, părăsiţi în păduri şi crescuţi de sălbăticiuni. Ei nu sunt decât nişte animale. Căci lipsiţi de educaţie
în momentul formării, nu vor mai putea să o asimileze vreodată. Psihologia abisal este fundamentul unei
educaţii ecologice. Respingerea ei se face datorită respingerii actuale a acestui gen de educaţie.
O societate încă sălbatică bazată pe structurarea în clase stratificate, adică pe exploatare aşa cum s-a
manifestat cea europeană timp de secole, a determinat comportamente şi instituţii sociale menite să menţină
această structurare. Nietzsche vorbeşte de creştinism ca fiind o ‘metafizică de călău’ însă întregul spectru al
‘valorilor perene’ se dovedeşte a fi de fapt produsul unei metafizici de călău. Orice fel de tradiţionalism la
care ajunge un om oarecare şi este ulterior atingerii unei anumite împliniri pe scara socială. Orice
conservatorism este revigorat în virtutea acestei situaţii. Însă, dacă raportat la importanţa cu care aceşti
oponenţi tratează aceste valori tradiţionale, s-ar cufunda în cele mai generale cunoştinţe de anatomie sau
astronomie, capabile să arate subţirimea cunoştinţelor omeneşti şi imensitatea domeniilor lor, probabil că
verva de suficienţă ce transpare în mentalitatea lor ar mai fi temperată. Cruzimea cu care această disciplină
este tratată este direct proporţională cu nivelul de libertate al comunităţii. Aici sunt implicate alte resorturi
căci indiferent de neajunsurile ei orice teorie nu poate fi respinsă în bloc. este imposibil să nu aibă si
elemente valabile.
Tocmai de aceea o disciplină capabilă să ameninţe cu deconspirarea anumitor gânduri pe care omul le
ascunde, indiferent de ce fel sunt acestea, este o disciplină care ameninţă subminarea anumitor baze
ideologice ale unei mentalităţi ce ţine de o anumită epocă. Aşa s-a întâmplat cu Marx. Spunerea răspicată a
unor lucruri care se ştiau doar în subsidiar a condus la instigarea revoltei maselor asupra oricărei forme de
exploatare prin teoriile comuniste. Ca rezultat el a ajuns să fie prigonit prin mai toată Europa. Când Freud a
recunoscut implicarea Sexualităţii ca imbold psihic în cultură el a atins această coardă sensibilă legată de

3
ipocrizia unei civilizaţii în acelaşi fel. Vehemenţii opozanţi ai psihologiei abisale se află în poziţia de a o
respinge în bloc neinteresaţi de a scoate din ea adevărurile crude şi dureroase. Căci a reduce ‘valorile eterne’
la ceea ce era recunoscut drept comun era de neacceptat pentru o mentalitate social-ermetistă. Însă aici
problema nu este de a minimaliza valorile umane ci dimpotrivă, de a minimaliza ceea ce este comun. Aceşti
puritani ai gândirii sunt incapabili de a-şi vedea propriul stigmat. Ei nu-şi dau seama că mercantile nu sunt
dorinţele naturale ale omului, ci însuşi stigmatul lor bazat pe o mentalitate a celei mai crunte şi nepăsătoare
exploatări aşa cum s-a consolidat ea în epocile trecute. Din fericire tehnologia robotică modernă a eliminat în
mare parte această practică.
1.3. Rezistenţa socială faţă de psihologia abisală
Datorită avantajelor reciproce ale socializării, sub impulsul interesului social general de domesticire şi
culturalizare produsă de civilizaţie, Omul a trebuit să îşi amâne, modifice sau chiar înfrâneze anumite
tendinţe sălbatice în favoarea unui Comportament social specific. Aşa a apărut Comportamentul Conştient,
Formal. Această teorie dezvoltată mai târziu, se distanţează considerabil de izolaţionismul care există în
psihologia abisală actuală care tinde să explice ‘Conştientul’ sau ‘Eul’ prin exclusivul dinamism interior deşi
Freud a sugerat implicarea mediului social în geneza acestor elemente. Teoria prezentată în această lucrare
susţine că dincolo de erotism există ceva mai scandalos decât erotismul teoretizat până acum. Dezumanizarea
produsă sclavilor de-a lungul istoriei se regăseşte astăzi în coşul de gunoi al spiritului uman care este
Tulburarea Psihică. Ea este elementul care pune sub semnul întrebării întregul spectru de valori ale lumii
contemporane. Ea este fisura sistemului şi actul de acuzaţie a ordinii lucrurilor sociale.
Nu este cazul de a întoarce cu susul în jos straturile axiologice ale Psihicului profund şi cel superficial şi
de a stabili o topică, aşa cum a încercat Freud, ci de a arăta faptul că omul nu este aşa de la natură aşa cum a
încercat J.J. Rousseau. Ambele teze au comun faptul că deplâng starea omului contemporan. Nu este cazul
de a face o distincţie exclusivistă între aceste două stări spre a le stabili ierarhia în a susţine teza întoarcerii la
sălbăticie aşa cum el însuşi a încercat. Faptul că ulterior a revenit asupra acestei soluţii atestă inutilitatea unei
astfel de încercări. Spiritul trebuie să se îndrepte mai degrabă spre viitor. Însă natural nu înseamnă neapărat
sălbatic iar emancipat nu înseamnă neapărat artificial, nenatural.
Artificialismul în care s-a înscris omul occidental, în special în ultimele milenii are la bază obedienţa
faţă de oficialităţile statale lansatoare de metafizici, de metode de judecare şi comportament. Acestea au fost
aplicate sălbatic fapt ce a făcut din spiritul uman un element neautentic. Această mentalitate este cultivată
sistematic de instituţiile sociale. Psihologia oficială a Universităţilor reflectă în special la începutul
psihologiei abisale, această influenţă pe care tacit statul o alocă sistemului de învăţământ. Lucrurile s-au
îmbunătăţit pe alocuri astăzi, când statul tinde din ce în ce mai clar către forma asistenţială. Psihologia
abisală şi sociologia au fost introduse şi comentate pe larg în cadrul educaţional. Însă lipsa de progres în
cazul primeia şi dezvoltarea ei în special pe comentarea ambiguităţilor şi erorilor sale, arată că ceva o ţine
totuşi în loc că reflexele vechilor poziţii nu au dispărut încă. Nu se poate accepta că psihologia abisală este o
disciplină încheiată, lăsând la o parte desele rectificări produse chiar de părinţii ei, măcar pentru faptul că
astăzi societatea nu o ia mai deloc în seamă. Ori societatea ori psihologia abisală ori ambele au probleme de
consolidare. Se poate spune că în goana lui după mergerea până la capăt cu adevărul Freud a ignorat
dimensiunea socială a Psihicului. Această prejudecată strecurată în mentalitatea lui s-a întors astăzi împotriva
edificiului pe care el l-a conceput. Psihologia abisală trebuie să iasă din pasivitate şi să ia atitudine. Trebuie
să iasă din individualism către analiza structurilor comunitare. O astfel de analiză trebuie să fie la fel de
curajoasă ca aceea a erotismului pe care Freud o realiza acum mai bine de 100 de ani.
În felul acesta psihologia trebuie să devine modelul pentru înţelegerea nu numai a individului, ci a
societăţii însăşi. Consecinţele psihologiei asupra societăţii trebuie să fie aceleaşi ca şi cele asupra individului
în psihoterapie. Căci modelul mentalităţii la care pacientul se obligă să renunţe ca efect al terapiei pentru a se
adapta unei situaţii diferite decât cea în care această mentalitate s-a consolidat, se datorează însăşi revoluţiei
pe scară restrânsă, individuală care se întâmplă în acest caz. Motivul intrării pacientului în psihoterapie este
eşecul propriei mentalităţi în a optimiza existenţa sa, eşec ce poate fi regăsit la scară mult mai mare la nivelul
socialului. De ce oare cu totul altfel este poziţia ştiinţelor abstracte şi celor naturale? De ce istoria, care are
metode de lucru mult mai fragile decât cele ale psihologiei abisale, are o recunoaştere mai mare din partea
autorităţilor? Ce ameninţă ea de fapt? La începuturile ei psihologia freudiană a fost ruşinos ignorată de
oficialităţi sau greşit interpretată de ‘specialişti’, (sau special interpretată greşit), respinsă ca ‘ştiinţă
evreiască’ în Germania, ca ‘ştiinţă nemţească’ în Franţa sau ca ‘ştiinţă imperialistă’ în lagărul comunist
(Rudinesco).
Conflictul psihologiei abisale cu valorile tradiţionale este dat de incursiunea pe care ea o face la nivelul
cadrului acestor valori. Căutând originile simptomului dar şi ale Psihicului în general, ea poate ameninţa să
caute originea formei societăţii, în special a inegalităţii oamenilor, a nedreptăţii, a exploatării. O astfel de
incursiune se dovedeşte fatală pentru valorile ermetice ale civilizaţiei căci aceste valori nu sunt universale.

4
Ele se aplică doar la o anumită clasă şi nu la întreaga Umanitate. Atunci când Nietzsche spune că există o
‘morală de stăpâni’ şi o ‘morală de sclavi’, el înţelege că pretenţia de universalitate a moralei este o vorbă în
vânt şi că ea îşi are originea într-o nedreptate irecuperabilă. Aceea după care unii oameni au dreptul să îşi
însuşească o parte din truda altora. Nu există un drept divin, un drept natural ca unii să fie stăpânii altora,
căci toţi oamenii au un statut identic. O astfel de afirmaţie poate dărâma un imperiu. Psihologia abisală
coboară de pe podium valorile. Ea recunoaşte Instinctul în tot ceea ce are pretenţie de absolut, de total diferit,
de incompatibil cu concretul uman, cu Instinctele (Brute). Astfel ideea că unii ar fi un fel de zei pe pământ
este subminată. Indiferent de curentele care se pot constitui la un moment dat în psihologia abisală, toate se
pot constitui în corpul ei cu condiţia să accepte acest lucru. În felul acesta bazele, fermitatea întregii
mentalităţi clasice sunt subminate. Este normal ca şi mentalitatea conservatoare să se apere faţă de
consecinţele ce decurg din teoriile susţinute de psihologie, ca urmare a reflexelor clasice care supravieţuiesc
în ea.
Recunoaşterea împărţirii lumii în ‘stăpâni’ şi ‘sclavi’ şi implicit a luptei de clasă, conduce societatea,
momentul ei istoric la o criză profundă. Căci, analizate profund, aceste criterii de diferenţiere socială se
dovedesc a fi relative iar valorile de dreptate, egalitate, libertate etc., se dovedesc a fi nişte himere. De aici
până la revoltă socială nu mai este decât un pas. Or lipsa de rezolvare concretă, morală a acestei crize, este
însăşi barajul care împiedică dezvoltarea psihologiei. Fără îndoială că fără întărirea morală a filosofiei sale,
fără salvarea ei în acest mod, Kant nu ar fi recurs niciodată la o critică a raţiunii pure, prin care a subminat
orice încercare teoretică de susţinere a unor astfel de concepte.
Teoria care se va prezenta aici arată că exploatarea sălbatică din perioada epocilor clasice este
principalul factor al genezei Tulburărilor Psihice, prin consecinţele ei. (O astfel de teorie se delimitează net
de vechile teorii din psihologia abisală, cu excepţia culturalismului american, prin faptul că introduce
factorul social, mediul social ca fiind un element decisiv.) Este evident că bunăstarea obţinută artificial de
către clasele protejate de dreptul divin, este convenabilă acestora şi prin ei specia poate atinge dezvoltări
spirituale majore, însă toate acestea sunt anulate de stagnarea şi îndobitocirea celorlalţi, de lipsa lor de
educaţie şi astfel totul este în van. Situaţia este la fel cu cea a unei exploatări neecologice a unor resurse
naturale care poate produce mari dezastre. Experienţa nazismului, unde majoritatea cetăţenilor Germaniei,
ţară care deţinea supremaţia culturală în secolul al XIX-lea, au aderat la o mişcare politică extremistă arată în
ce mod elitismul sălbatic poate fi cauza pe termen lung a Tulburărilor Psihice.
1.4. Stigmatizarea omului cu Tulburări Psihice
Reputatul psihiatru francez H. Ey spune că ‘halucinaţia este pentru logica fiinţei psihice ceea ce este
cancerul faţă de logica fiinţei vii’. Relaţia societăţii cu tulburatul psihic reflectă însăşi mentalitatea socială
specifică unei astfel de societăţi. Tocmai de aceea cele mai ermetice societăţi sunt acelea în care tulburatul
psihic este văzut cu foarte puţină îngăduinţă, după cum M. Foucault arată. Mentalitatea epocii clasice pe care
el o expune se moşteneşte şi astăzi chiar şi în ţările cele mai avansate şi civilizate măcar ca relicvă.
Considerarea acestui om ca fiind ‘bolnav’, denotă o astfel de mentalitate. Conceptul de ‘boală’ vehiculat în
medicină vizează o anumită disfuncţie a Organismului sau a unei părţi a lui datorată fie unui agent organic,
ca de exemplu un virus, fie a unui stimul puternic cu efect traumatizant. Când schizofrenicului i se spune
‘bolnav’, boala lui nu se referă la o disfuncţie organică, căci încă nu se ştie ce anume are creierul său. Ea se
referă excluziv la gândirea şi comportamentul lui care sunt recunoscute ca ‘bolnave’. Sensul conceptului de
‘boală’ vizează o anormalitate, adică o deviere de la normal aşa cum cancerul este un fapt anormal găsit la
cel bolnav şi negăsit la cel sănătos. Dacă Schizofrenia, Psihozele în general sunt boli atunci ele sunt boli
datorită unor astfel de posibile anormalităţi organice şi nu datorită gândirii şi comportamentului lor care se
regăsesc în structura omului normal în starea de ebrietate, în vise, în situaţia de oboseală, atunci când omul
normal nu mai are puterea de a reprima aceste structuri bazale ale Psihicului. Căci ele par să aibă cel mai
mult cauze organice spre deosebire de celelalte Tulburări Psihice. Însă un proverb spune că ‘gura nebunului
adevăr grăieşte’ iar uneori adevărurile spuse de el sau semnalate de el sunt atât de dureroase încât este de
preferat să i se spună ‘bolnav’.
Pentru mentalităţile ce se tem de adevăr pentru societăţile corupte şi pentru autorităţile ce apelează la
argumentul puterii pentru a face o imagine falsă asupra Omului toate aceste teorii ale psihologiei abisale sunt
blasfemii. Ele preferă comoda şi tradiţionala educaţie imprimându-i ideologii şi stiluri de viaţă provocatoare
de confuzie şi Tulburări Psihice, orbindu-l pe acesta în recunoaşterea propriei naturi, implementându-i false
idealuri şi convingându-l să le slujească pe ele. Acest demers foarte bine pus la punct de mii de ani, această
maşinărie a dezumanizării ce supravieţuieşte artificial încă şi astăzi are marele său coşmar tocmai în a fi
demascată. Omul cu Tulburări Psihice, ca deşeu al unei astfel de maşinării a falsităţii, fireşte că este în
aceeaşi situaţie de stigmat pe baza acestei premise. Iar simptomele psihopatologice pot fi ameliorate odată cu
o activitate utilă. Ele pot chiar dispărea dacă ritmul acestei activităţi este dus la extrem. Dacă se priveşte

5
înapoi în istorie şi dacă se acceptă că psihopatologia este un dat ereditar nu mai este nici un fel de mirare faţă
de cum unii oameni pot ajunge deşeuri ale societăţii.
Iată originile Tulburării Psihice pe care mentalitatea convenţională se fereşte să le accepte! Se va vedea
mai târziu în amănunt în ce mod epuizarea ergotică este folosită pe larg atât de exploatatori, prin profitul
economic obţinut ca urmare a exploatării, cât şi de cei exploataţi care astfel îşi amână întâlnirea cu conştiinţa
lor încărcată. Spiritele puritane vor strâmba din nas ca urmare a acestui curaj de a afirma că tocmai ele, care
doresc binele societăţii ar putea să provoace o astfel de dezordine prin provocarea unei tensiuni pentru ca
apoi tot ele să le ‘vindece’ prin oferirea posibilităţii de ergoterapie economică. Dar presupusa ergoterapie
economică nu este o terapie cât mai degrabă însăşi originea Tulburării Psihice asemenea drogurilor. În ce
măsură o astfel de mentalitate virusează cele mai curajoase intuiţii se poate observa în cazul lui Marx, care
pe lângă multe intuiţii valoroase, a emis şi teorii aflate la antipodul acestora (de aici şi eşecul comunismului
ca experienţă socială), cum este şi aceea care spune că ‘munca l-a făcut pe om’. O astfel de afirmaţie trebuie
luată ca trunchiată, ca incompletă, lipsindu-i cuvântul ‘neom’, care ar continua-o.
În disputa lui cu Charcot, referindu-se la reducerea artificială a tulburărilor nevrotice produse de acesta
prin hipnoză, Babinski a spus unul dintre cele mai profunde adevăruri spuse vreodată, un adevăr de care nici
el nu şi-a dat seama perfect, reducându-l doar la Nevroza Isterică: ‘isteria este o boală produsă prin sugestie
şi tot prin sugestie vindecată’. O astfel de situaţie este cea a Tulburărilor Psihice în general iar ‘sugestia’ este
a întregii mentalităţi, dată da maşinăria unei societăţi putrede. Psihiatrii şi însuşi Babinski, sunt suficient de
în măsură să înţeleagă faptul că tulburaţii psihic sunt victime a acestei jungle politicoase care este societatea.
Din păcate situaţia lor socială îi împiedică să o spună deschis tocmai datorită implicării lor în acest proces
adică a subordonării lor faţă de autorităţile sociale.
Acest vis urât al societăţilor nevrotice, tulburatul psihic, este urma nemuşamalizată a unei astfel de
politici. Toate societăţile corupte încearcă să îl lege în lanţuri şi să ascundă cruntul adevăr care se ascunde în
spatele Tulburării Psihice la fel cum criminalul însuşi îşi ascunde urmele. Aşa s-a făcut în trecut când ‘cei
vinovaţi pentru faptul de a se fi lăsat posedaţi de diavol’ erau ‘trataţi’ în mod specific. Evreilor, cei atât de
persecutaţi de-a lungul istoriei, li se reproşa din partea regimului nazist, printre altele, şi faptul de a fi
perverşi sexual. Culmea îndobitocirii este faimoasa declaraţie a sovieticilor care au declarat că Tulburările
Psihice ar fi dispărut din Uniunea Sovietică după ce ei au ajuns la putere...
De la Freud, problema tulburatului psihic a rămas suspendată în aer până la apariţia curentului
antipsihiatric care neagă legitimitatea psihiatriei clasice, a metodelor sale de lucru. Antipsihiatria a avut
profunda intuiţie de a arăta că sub incidenţa psihiatrică intră acele elemente indezirabile societăţii iar actul
psihiatric nu ar conţine altceva decât exercitarea reprimării puterii asupra claselor exploatate. Acest curent a
ajuns până la nihilismul instituţional absolut, până la nihilismul nosologic al contestării conceptului de
‘pacient’. Psihiatria actuală recunoaşte faptul că ofensiva antipsihiatrică a condus la întărirea psihiatriei
însăşi, la relaxarea şi umanizarea modului său de raportare la tulburatul psihic iar ecoul adânc la nivel politic
pe care acest curent l-a avut în rândul societăţii arată resorturile sociale profunde implicate aici.
1.5. Contraofensiva psihologiei abisale
‘Lupta de clasă’ teoretizată de Marx are o importanţă fundamentală nu atât datorită unei stări a omului
de rând predispus în a face revoluţii ci datorită unei nevoi de schimbare a unui stil de viaţă traumatizant. Este
evident că raportarea la el este indispensabilă. Însă, în ciuda unor intuiţii veritabile, demersul lui Marx este în
mare parte utopic dacă nu chiar greşit. De aceea raportarea la el pe parcursul textului va fi una mai curând
critică. Marx are meritul de a fi teoretizat sistematic lupta de clasă, cu toate că nu a făcut-o complet iar ea
fusese recunoscută cu mult înaintea lui. Însă el nu ajunge să înţeleagă suficient maşinăria ‘alienării sociale’,
el nu ajunge să înţeleagă Tulburările Psihice ce decurg din această maşinărie şi nu a determinat un cadru
conceptual concret, ştiinţific, mulţumindu-se cu unul filosofic încrustat într-unul sociologic. Este evident că
lecţia freudiană este marea lecţie pe care Marx nu o are. Din acest punct de vedere însăşi concepţia sa asupra
societăţii a fost una eronată pentru că nu i-a înţeles principiul, adică Omul. El nu trebuia să îl caute în
filosofia hegeliană ci trebuia să-l caute în spitalele de psihiatrie, în organizarea societăţii primitive, în
credinţele sale începând cu cele mai vechi şi terminând cu cele mai moderne. Omul este punctul comun al
acestor manifestări. S-ar fi creat astfel un cadru teoretic ce permite înţelegerea diversităţii sale ci nu în
dorinţele sale ulterioare. Omului lui Marx, redus la stomac şi la lupta de clasă, îi lipseşte tocmai Sexualitatea
pe care o teoretizează Freud şi astfel teoria sa nu s-a putut menţine în timp asemenea individului fără specie.
Practic fiecare dintre cei doi are în celălalt lipsa din propria teorie. Marx ignoră individul ca sumă de nevoi
iar Freud ignoră factorul politic.
Sexualitatea a fost înţeleasă foarte profund de către Freud dar pe de altă parte lui îi lipseşte tocmai ceea
ce era bun la Nietzsche şi Marx după cum se va vedea în parcurgerea textului. Atunci când psihanaliza a luat
fiinţă prin analiza Sexualităţii, a modului în care ea se infiltrează în viaţa particulară a insului ea a produs un
imens scandal. Acesta s-a datorat nu atât faptului că a atacat o problemă emoţională delicată, ci datorită

6
faptului că a atacat un model de gândire şi prin aceasta chiar un model social. Căci modul de gândire a
individului este o oglindă a modului de gândire general la care el se raportează necontenit. Psihologia abisală
şi psihanaliza generală au descoperit originea conflictului psihic care determină Nevroza în manifestările
Sexualităţii. Termenul ‘sexualitate’ a luat un sens mult mai larg după ce mai întâi era restrâns la domeniul
somatic. Freud a fost încurajat să propună Sexualitatea ca moment primar al evoluţiei psihice tocmai datorită
investigaţiei psihicului nevroticilor implementat până la saturaţie de Libido.
Punctul de cotitură în extinderea conceptului de ‘sexualitate’, aşa cum apare el mai târziu în opera lui
Freud, îl constituie manifestările sexuale infantile pe care cura psihanalitică le descoperea pe parcursul
analizei, fapt ce a condus la apariţia conceptului de ‘sexualitate infantilă’. Acest concept impunea extinderea
în zona Psihicului a Sexualităţii. Până atunci ea era văzută ca somatică datorită înţelegerii faptului că copilul
nu manifestă aceste tendinţe ca urmare a organelor genitale care la el sunt imature. Asta l-a dus pe Freud la
considerarea ei ca având temeiuri psihice. Primele manifestări ale Sexualităţii sunt primele manifestări a
Instinctului Nutritiv al copilului, suptul după Freud. Această perioadă timpurie din viaţa Omului înseamnă,
după el, manifestarea unei perioade de dezvoltare a Sexualităţii Infantile şi anume ‘Faza Orală’. Freud
susţine mai departe că copilul ar trece la alte câteva astfel de Faze, cea ‘Anală’ şi cea ‘Genitală’, fiecare
având şi ea la rândul ei alte subfaze de dezvoltare. Observarea modului în care nevroticul rămâne afectat de
aceste experienţe sexuale infantile l-a condus pe Freud la înţelegerea faptului că copilăria este decisivă
pentru dezvoltarea psihică ulterioară a Omului. El considera că forma Psihicului este dată în special de
puterea sau norocul de a trece prin aceste presupuse stadii de dezvoltare sexuală care până la urmă se
consolidează în Sexualitatea Adultă normală.
Recunoaşterea experienţelor trecute în formarea constituţiei psihice în mod hotărâtor şi ireversibil este
marele pas pe care psihologia freudiană l-a făcut. Însă nu este suficient în a lua în calcul doar copilăria.
Copilul nu ‘vine pe lume’ aşa cum se consideră ci el este în lume dintotdeauna, prin părinţii, bunicii şi tot
arborele său genealogic. Vârsta lui este chiar vârsta Omenirii. Dacă psihanaliza de până acum s-a concentrat
pe investigarea şi sondarea vârstei infantile, ea trebuie mai departe să pătrundă dincolo de prima copilărie în
Psihicul Uman şi anume în experienţele genealogice, istorice ale speciei şi ale individului. Jung a încercat să
ţină cont de acest lucru însă tratarea acestei direcţii ştiinţifice este una superficială. Din păcate acesta s-a
mulţumit să facă o psihologie comparată între mitologie şi acesta în loc să identifice concret aceste
experienţe genealogice şi apoi să le pună în relaţie cu Psihicul Uman modern. Din acest motiv el uneori a
ieşit din domeniul psihologiei abisale renunţând la premisele instinctuale ale ei.
Freud însă s-a lăsat pradă concepţiei unicauzaliste despre psihic refuzând orizonturile ce se deschideau
analizei dincolo de comportamentul sexual infantil care în anumite cazuri este mai pregnant iar în altele mai
atenuat. Teoria anaclisisului face un pas spre înţelegerea combinativă a fenomenului psihic însă nu merge
mai departe. Această teorie duce mai departe această intuiţie şi o extinde la întregul Psihic prin teoria
Fuziunii. Din păcate în teoriile freudiene latura socială se vede foarte puţin ceea ce este anormal. Căci Omul
este un ‘zoon politikon‘. Dacă şi-ar fi deschis investigaţiile către mediul social şi le-ar fi coroborat cu cele
despre erotism pe care le-a făcut foarte minuţios psihologia abisală ar fi fost astăzi mult mai solidă. Căci
după cum deja s-a spus mai sus dinamica structurii sociale forţele care guvernează această structură se
reflectă fidel în Psihicul Uman. Intuiţia lui Nietzsche despre ‘moralele de stăpâni’ şi ‘moralele de sclavi’ va
fi preluată în această teorie şi dusă la consecinţele sale neînchipuite.
Împărţirea lumii (sociale) implică toţi membrii care se înscriu în societatea umană. Tensiunea dintre
aceste două tipuri de clase sociale este nucleul tuturor tensiunilor sociale. După cum se va vedea din text
Sexualitatea însăşi, aşa cum a fost ea teoretizată de psihologia abisală tradiţională, este expresia acestei
tensiuni. Iar diferenţierea ei faţă de cea Animală se explică prin influenţa milioanelor de ani de viaţă socială
la care aceasta a fost supusă. Izolarea ontogenetistă a psihologiei freudiene a dus la concepţia după care între
cea Umană şi cea Animală există o prăpastie de netrecut. Marea eroare a lui Freud este aceea că a imaginat
încă din germene Sexualitatea Umană ca fiind psihopatologistă, în loc să considere invers, anume că ea
devine astfel sub influenţa tensiunilor sociale. Este însă logic ca între cele două feluri de Sexualitate trebuie
să fie continuitate şi nu sciziune. Aşa cum apare el în psihologia freudiană conceptul de ‘sexualitate’ nu îşi
poate modifica elementele ca tendinţele agresive sau oedipiene. Acest concept devine foarte ambiguu,
întinzându-se atât în zona instinctuală cât şi în cea psihică.
Dorinţa de schimbare, prin analiza modelelor sociale, prin scoaterea la lumină a sensurilor lor ascunse, a
fost limitată probabil de către frica sa personală de revoltă socială cum este şi firesc. Consecinţele acestor
investigaţii nu puteau fi concepute la acea dată decât in limitele concepţiilor politice ale lui Marx. Freud însă
nu se putea angaja în aşa ceva datorită inclusiv statutului său social. Teoria Sexualităţii este ea însăşi un
compromis între acestea două prin extinderea abuzivă a acestui concept aşa cum este teoretizat de Freud.
Modelul ei este celebra teorie freudiană asupra Visului. Prin Sexualitate se putea în acelaşi timp arăta şi
ipocrizia societăţii dar şi ceea ce ascund adevăratele forţe care guvernează Psihicul Omenesc adică sciziunile

7
sociale. Acesta a fost modelul pe care Freud şi freudiştii l-au adoptat fie şi inconştient pentru a evita revoltele
sociale care s-ar fi întrezărit dacă ar fi atacat frontal problema socială ca urmare a formării şi beneficiului
realizat de însuşi statutul social al acestor teoreticieni. Tocmai de aceea un Nietzsche, care nu a beneficiat de
un astfel de sistem, nu a ezitat să recunoască nedreptatea profundă a regulilor sociale.
Iată cum din scandalul Sexualităţii se ajunge până la urmă la pactul inconştient al Sexualităţii, la o
înţelegere tacită a lui Freud cu mentalitatea specifică a societăţii de tip clasic. În momentul în care
psihanaliza s-a dovedit a fi practică funcţională de tratare a Nevrozelor şi deci tezele sale cu privire la
sensurile ascunse ale gândurilor şi acţiunilor umane s-au dovedit adevărate, societatea a trebuit să-i facă o
‘reparaţie’ lui Freud. Calitatea lui a făcut ca el să devină apărătorul modelului social după ce mai întâi l-a
deconspirat.
Teoria freudiană a sexualităţii este pe de-o parte adevărată pentru că, după cum se va vedea, conflictul
social se poate transfera către Sexualitate dar ea este falsă pe de altă parte pentru că nu în ea rezidă conflictul
prim, originar. Extinderea conceptului de ‘sexualitate’ către acest conflict originar, extindere pe care Freud a
operat-o mai ales către sfârşitul operei sale este şi ea pe de o parte îndreptăţită dar pe de alta nu. C. G. Jung a
oferit chiar plusaţii acestei mentalităţi cu unele teorii ale sale. Având aceste posibilităţi de alegere el a făcut o
ofertă mai bună spiritului tradiţionalist alegând cea de-a doua variantă şi anume că Sexualitatea nu este
esenţială pentru sistemul psihic. În schimbul renumelui de ‘profet al secolului al XX-lea’, Jung a făcut un
mare serviciu modelului social tradiţional ascunzându-i tensiunile în preistorie ca pe nişte adevărate deşeuri
radioactive prin dezvoltarea teoriei sale asupra arhetipurilor. În ciuda unor simpatii politice răzleţe şi
tranzitorii factorul social şi problemele etice ce decurg din el are o prezenţă minusculă în teoriile sale.
Opera lui Freud nu este doar o simplă dezvoltare ştiinţifică şi psihologia în general nu trebuie să fie doar
o muncă izolată de laborator. Ea este o încercare dramatică de revigorare spirituală, morală cu clare
implicaţii comportamentale şi emoţionale prin latura ei psihoterapeutică. Chiar dacă uneori psihanalistul se
izolează în cabinet pentru pacientul său el este un nucleu social. Freud a tras voalul moralei burgheze şi a
observat excrescenţele cancerigene ale spiritului burghez suprainfiltrat de Libidoul inhibat, deturnat de la
scopul său normal. El a teoretizat o psihologie a Sexualităţii iar acest fapt datorită momentului strict medical
al carierei sale, respectiv tratarea psihanalitică a Nevrozelor în special a celei Isterice. Impactul unui
asemenea eveniment, al unei astfel de descoperiri a fost suficient de mare pentru ca Sexualitatea, care era
evident implicată în simptomele nevrotice, să fie extinsă asupra tuturor Tulburărilor Psihice. Clasificarea
acestora era încă rudimentară iar conceptul de ‘nevroză’ a ajuns să fie la un moment dat extins asupra
întregului lor spectru de către Freud. Până şi Schizofrenia era definită ca Nevroză Narcisică. Problema este
că însăşi Sexualitatea, Libidoul care apare în mod evident în Nevroze este doar un voal, un mod de
exprimare sexual a unui conflict mai profund decât cel sexual. Însă el nu a ţinut seama că acest mod de
exprimare apare mai puţin în alte Tulburări Psihice. Cu toate astea, Freud a continuat analiza concentrată pe
Sexualitate şi la alte Tulburări, diferite de Nevroze. Poate şi din această cauză el le numea Nevroze şi pe
celelalte iar unele eşecuri terapeutice l-au făcut să dea explicaţii auxiliare. Cu toate acestea însuşi faptul că
rezultatele curei nu sunt aceleaşi ca în Nevroze şi la celelalte Tulburări Psihice, face să trebuiască pus sub
semnul îndoielii rolul libidoului în geneza anumitor Tulburări Psihice unde este evidentă influenţa socială.
De exemplu, în timp ce Sexualitatea implicată de Nevroze, după cum se va vedea, este doar un transfer al
acestor cauze către ea, în alte astfel de Tulburarea de Personalitate de tip Exploziv sau cea de tip Evitant
(după denumirea DSM) socialul se vede mai pregnant.
Rolul societăţii este recunoscut de Freud ca secundar însă faţă de Sexualitate, deşi lucrurile stau exact pe
dos şi el tratează doar în treacăt problema societăţii. El se mulţumeşte să o înţeleagă simplist, crezând că
tulburările sociale sunt ulterioare celor libidinale, deci individuale. El ajunge astfel în capcana unei aporii
privind întâietatea Individ - Societate mizând pe faptul că suma indivizilor formează societatea, deci
individul ar preceda-o pe aceasta. Astfel că, crede el, dacă individul este cauza societăţii şi ea moşteneşte
cauza ca orice efect. Lucrurile însă nu pot fi înţelese simplist, căci între individ şi societate există o relaţie
retroactivă, de autoreglare, ce se stabileşte de mii de ani. Toate reperele sociale sunt sedimentate genetic în
Comportamentul Uman iar ceea ce pare a fi individual este de fapt social chiar dacă în societatea dezvoltată
nu mai pot fi găsite astfel de repere în mod concret. De aceea o încercare de înţelegere a psihologiei abisale
nu trebuie să se mulţumească cu analiza individului izolat, adică cu fiinţa ontogenetică ci aceasta trebuie
înţeleasă în însăşi lumina fiinţei filogenetice, adică a speciei. Freud se mulţumeşte să postuleze refularea
libidinală ca factorul primar al Tulburărilor Psihice dar fără a pune această refulare în relaţie cu dinamica
socială şi de aceea o astfel de teorie are defectul de a fi suspendată în aer din punct de vedere genealogic,
adică de a fi luată ca postulat şi nu de a fi explicată ea însăşi prin ceva mai profund. Prin urmare, psihologia
abisală freudiană rupe ereditatea de viaţa individului, rupe societatea de individ, ceea ce o face unilaterală.
Numeroasele sale retuşări arată provizoratul şi zbaterea pentru îmbunătăţirea acestor teorii.

8
 După cum se va vedea, sociologia generală este parte integrantă din psihologia abisală iar evoluţia
socială este singură în măsură să explice suficient evoluţia şi consolidarea sistemului psihic uman. Dincolo
de ipocrizia sexuală se ascunde o ipocrizie mult mai mare, cea socială. Iar dacă psihologia abisală este cadrul
conceptual ce legitimează actul psihanalitic, atunci însăşi psihanaliza trebuie să iasă din ghetou, din izolarea
faţă de programele oficiale de educaţie, prin trecerea de la terapia Nevrozelor la terapia generală a societăţii.
Întemeierea sociologică a psihologiei abisale este primul pas al acestei psihanalize sociale. Ea reprezintă
punctul de plecare al unui demers teoretic mult mai vast de rejudecare a ştiinţelor umaniste şi sociale.
Implicarea politică a psihologiei abisale este inevitabilă, cel puţin ca mod de gândire dacă nu şi ca acţiune.
Căci ea nu trebuie să se limiteze la închiderea în sine a omului de ştiinţă. Cel puţin acest stadiu nu poate fi
decât unul de început. Căci ea trebuie să fie încă şi mai mult decât a fost până acum adică una practică. De la
nevroticul cu care ea s-a retras în cabinetul de psihoterapie, psihanaliza trebuie să caute în societate cauzele
tulburării nevrotice ultime. Ea trebuie să facă cura societăţii mai degrabă decât de a ‘vindeca’ nevroticul şi a-
l arunca din nou inutil în mrejele falselor mentalităţi. De aceea extrapolând, din exilarea impusă în parte
chiar de ea însăşi, din dificultăţile metodei şi contradicţiile discursului, ceea ce a făcut-o pradă ironiei ştiinţei,
din oaia neagră a ştiinţei, psihologia trebuie să devină cea mai eroică dintre ştiinţe şi să dovedească această
calitate devenind acuzatoare din acuzată.
Freud nu a avut curajul unei asemenea contraofensive şi obtuzitatea epocii sale nu a permis acest lucru,
fiindu-i greu să impună chiar şi teoria Refulării. Şi fireşte că o teorie ce îşi propune să demaşte toate
subterfugiile exploatării sălbatice nu ar fi avut nici o şansă de înflorire fără o latură practică, concretă, ceea
ce a fost însă, pe de altă parte şi compromisul ei. De aceea psihanaliza s-a autoizolat în câmpul Nevrozelor şi
dacă nu se reformează ea nu ar avea alte posibilităţi decât să fie în continuare ignorată asemenea lor. Căci
inclusiv în cele mai civilizate ţări autorităţile nu trimit nevrozele la psihanalist ci se încearcă psihoterapii mai
puţin costisitoare dar cu rezultate mai slabe. Criza psihanalizei de care se vorbeşte de câteva decenii bune
chiar în comunitatea psihanalitică, nu este o criză a tehnicii, nu acestea trebuiesc îmbunătăţite. Atitudinea ei
socială trebuie schimbată. Educaţia pe care ea o propune astăzi, sinceritatea ei este una superficială,
referitoare doar la isprăvile Libidoului şi nu una care să permită acomodarea cât mai optimă a insului în
societate. Suferinţa colosală a nevroticului este redusă doar la un nivel în care acesta să o poată duce cumva
la capăt şi se limitează doar la cei ce îşi pot permite financiar un astfel de tratament. Intervenţia sa este
limitată doar la un anumit sector, sector ce pare nepericulos pentru educaţia globală.
Dacă Freud are pretenţia de a epuiza toate secretele Psihicului Uman prin Sexualitate, atunci această
pretenţie este una naivă. Căci dacă Psihicul ar fi înţeles suficient, atunci multe din problemele sociale ar fi şi
ele înţelese, în timp ce astăzi lumea evoluează atât de imprevizibil iar teoreticienii sfârşitului de secol XX s-
au plâns din ce în ce mai clar de acest lucru. Libertatea sexuală de după cel de-al doilea război mondial a
făcut alte probleme iar nevrozele au început să fi mai rare. Psihanaliza s-a găsit din ce în ce mai rar în faţa
Nevrozei şi mai mult în faţa altor Structuri Psihopatologice. Practic ea şi-a mutat centrul de greutate.
Libertatea adusă de civilizaţia contemporană a arătat alte probleme mult mai teribile decât Nevroza care
sălăşluiau dincolo de ea. ‘Omul cu şobolani’ nu s-a vindecat miraculos aşa cum ar fi trebuit şi dincolo de
nevroza sa rezolvată existau alte resorturi mai teribile. Această libertate contemporană a condus la
dezvăluirea problemelor existente deja şi nu la ascunderea lor mocnită aşa cum se făcuse înainte. Şi astfel
lucrurile nu au degenerat şi mai rău, cum a fost cu explozia simptomelor psihopatologice la nivel global în
tot ceea ce a însemnat extrema dreaptă occidentală. Din păcate astăzi Depresiile au început să ia locul
vechilor Nevroze şi în viitor ele vor fi şi mai vizibile. Psihanaliza trebuie să fac ceva pentru a le întâmpina.
Revizuirea teoretică a psihologiei abisale este primul pas.
Ce trebuie arătat este faptul că conceptul de ‘sexualitate’, fie ea şi extinsă dincolo de genitalitate, conţine
numeroase ambiguităţi şi insuficienţe. Freud a clarificat multe lucruri în legătură cu Omul, cu Psihicul lui,
însă astăzi se simte din ce în ce mai mult că acesta a rămas totuşi necunoscut. Nici Freud nu neagă acest
lucru. Este evident că toate supoziţiile sale teoretice, toate teoriile sale despre Sexualitate au omis sau au
ascuns ceva ce face ca Psihicul Omului să fie încă necunoscut. Ceva nu este în regulă şi asemenea unui
exerciţiu aritmetic al cărui rezultat nu corespunde, el trebuie luat de la capăt pentru a observa unde este
greşeala.
Departe de a nega rolul Sexualităţii în geneza Tulburărilor Psihice, care în Nevroze apare cel mai
evident, totuşi trebuie mers mai departe. Ea nu poate explica doar prin sine însăşi dramatismul Tulburărilor
Psihice şi nici chiar al Nevrozei unde îşi are punctul forte. După cum se va vedea, ea este doar o parte din
geneza Tulburărilor Psihice. Dincolo de ea alţi factori, mai profunzi, determină Psihopatologia umană.
Trebuie văzut de ce abstinenţa sexuală poate produce Nevroze la unii, Tulburări Psihice mult mai uşoare la
alţii şi chiar nici un fel de tulburare psihică la alţii. Fireşte că Freud a luat în calcul şi aceste elemente
heterogene. Dar le-a inclus în mult prea largul său concept de ‘sexualitate’ ceea ce a produs confuzii atât în
rândul diletanţilor, cât şi în cel al cercetătorilor atenţi.

9
 După cum s-a amintit deja, celebrul curent antipsihiatric a sfârşit printr-un compromis, la fel cum
conceptul de ‘sexualitate’ al lui Freud este un compromis cu mentalitatea tradiţionalistă, convenţională.
Reparaţia pe care societatea a făcut-o autorilor, este un mecanism identic cu corupţia, făcând din aceştia nişte
împăcaţi ai modelului în vigoare; fireşte că în momentul în care aceşti autori şi-au câştigat notorietatea,
ajungând membrii ai unei clase de sus era absurd să continue un program care se opunea modelului dat. Tot
ce au făcut ei nu a fost decât să recunoască greşeala de a fi contestat conceptul de ‘boală psihică’. O
asemenea exagerare a devenit motivul pentru a considera întreaga concepţie antipsihiatrică ca fiind eronată,
mai ales în ceea ce priveşte profunda intuiţie cu privire la rolul pe care psihiatria încă îl joacă în promovarea
unei mentalităţi oficiale. Şi aici nu psihiatria este cea atacată, căci acest statut va fi mereu adoptat de ea şi
este justificabil acest lucru, ci însăşi mentalitatea socială care determină marile probleme cu care se
confruntă instituţiile psihiatrice.
Antipsihiatria influenţată în mare parte de curentul culturalist american din cadrul psihologiei abisale din
anii 50, prezintă de fapt o obiectivare a unei prejudecăţi comune şi anume că societatea este de fapt bolnavă,
cu evidentă tendinţă de a scoate basma curată individul. Aporia priorităţii Individ - Societate este întoarsă în
sens invers faţă de alegerea freudiană aici. O astfel de concepţie este la extrema cealaltă a stigmatizării
tulburatului psihic şi se dovedeşte a fi de fapt o inepţie. Căci la fel individul este rupt de societate,
considerând de data asta societatea ca fiind bolnavă. Această concepţie se datorează pe de o parte şi
afectivităţii exagerate a foştilor psihiatrii, care ulterior au întemeiat curentul, faţă de pacienţi. Aici este
implicată bruta credinţă conform căreia el are dreptate şi cei ce nu aderă la credinţa lui sunt ‘nebuni’, ce
conduce la teoria salvării individului de ceilalţi indivizi.
În acest fel teoriile îndrăzneţe au fost domesticite într-un fel sau altul, prin diferite mijloace, de către
mentalitatea tradiţionalistă. Sinceritatea lor bineintenţionată a fost trunchiată de aceste resorturi, psihologia
abisală rămânând oarecum la jumătatea drumului. Cu toate astea în numele marilor nenorociri care s-au
întâmplat de-a lungul istoriei adevărul trebuie spus fără menajamente oricât de dureros ar fi, tocmai pentru a
revigora Umanitatea, pentru a o face să înţeleagă periculozitatea unor anumite fapte ale sale.
1.6. Revizuirea psihologiei abisale
Contra psihologiei abisale s-a adus argumentul aproape universal cu privire la biologismul ei. Fireşte
însă că acest tip de obiecţie nu are mai nimic ştiinţific în el, fiind doar unul pasional, legat de scandalul
Inconştientului. Freud a făcut o observaţie epocală. A observat că un impuls, o cerinţă adusă unui subiect
aflat în stare de hipnoză spre a fi realizată în perioada posthipnotică, face ca acesta să raţionalizeze actul său
îndeplinit după ieşirea din această stare şi să-i găsească explicaţii provizorii, altele decât cea reală care era
însăşi comanda dată în starea hipnotică. El şi-a pus problema dacă nu tot la fel ar sta lucrurile şi cu discursul
Comportamentului şi Gândirii în general. S-a arătat deja mai sus în ce mod o astfel de teorie era în stare să
compromită dualismul tradiţional occidental în materie de etică în special. Căci dacă Omul este în stare de a
acţiona în virtutea unor impulsuri necunoscute şi nedeclarate în comportamentul său, atunci acestea pot
pătrunde şi acţiona în cele mai ‘pure’ dorinţe şi acţiuni umane. Credinţa populară că popa una zice şi alta
face avea întemeiere ştiinţifică şi risca să fie extinsă şi în ograda altor autorităţi sociale.
Reproşul de biologism pretinde în mod absurd că ceea ce este biologic nu ar fi relevant pentru suflet.
Biologismul a primit numele de reducţionism de la filosofi subţiri ce împânzesc secolul al XX-lea la fel ca şi
Universităţile la care ei predau. Anticii nu ar fi adus niciodată acuza de reducţionism unei teorii. Dar iată ce
spune un mare modern, I. Kant, în ‘Critica facultăţii de judecare’: ‘Mi se pare deci că putem fi întru totul de
acord cu Epicur că orice desfătare este senzaţie animalică, adică corporală, chiar dacă e provocată de
concepte care trezesc idei estetice; prin aceasta nu dăunăm câtuşi de puţin sentimentului spiritual de respect
pentru idei morale’ ( Ed. Trei; 1997, p.170). Obiecţia de ‘biologism excesiv’ este una care vine pe fondul
unui dualism ambivalent. În loc să se arate ce anume este fals în psihologia abisală, se recomandă sciziunea
între spirit şi biologic.
Fireşte că o astfel de ipoteză este menită să provoace confuzie în modul de înţelegere tradiţionalist al
Psihicului. În momentul în care Comportamentul Intenţional, conştient sau Gândirea Intenţional-declarată,
conştientă concepute până în acel moment ca fiind elementele principale şi esenţiale ale Psihicului, se
dovedesc a avea în spatele lor un susţinător mai important, asemenea corpului scufundat al aisbergului,
psihologia a luat o altă turnură şi Psihicul a încetat să mai fie sinonim cu ceea ce se percepea empiric
nemijlocit. Dacă I. Kant a refuzat să-i recunoască psihologiei statutul de ştiinţă, asta s-a datorat faptului că
Psihicul era confundat cu acest dat empiric, după cum durerile de stomac sau orice senzaţie viscerală, nu pot
constitui ştiinţa anatomiei. Însă în momentul în care obiectul psihologiei nu mai este unul descriptiv,
introspectiv ci unul care încearcă să descopere sensuri determinative ale acestor stări şi a momentelor când
Conştiinţa în forma sa diurnă dispare atunci psihologia abisală se poate foarte bine întemeia ca ştiinţă. Căci
în acel moment nu Gândirea predilectă face legea Comportamentului. Prin aceasta, obiectul psihologiei este
structurat chiar de pasiunile Omului şi nu neapărat de perceperea finită, empirică, introspectivă, a acestora.

10
Iar dacă se poate stabili o relaţie între aceste două fenomene, atunci şi stările de conştiinţă pot face obiectul
psihologiei. Acesta nu mai este dat sub raportul descriptiv, aşa cum le imagina Kant atunci când contesta o
astfel de posibilitate ci mai ales sub raportul dinamic, structural.
O astfel de doctrină a fost criticată înainte să apară, pe baza unei intuiţii germinale de factură filosofică,
respectiv datorită faptului că ar subscrie unui determinism obscur. Determinismul în cauză nu este obscur
decât pentru conceptele confuze ale filosofiei. În abordarea unei probleme atât de majore, fireşte că
determinismul pare absurd, aşa cum copilului i se par absurde multe dintre gesturile adultului. Însă într-un
domeniu limitat, posibil de abordat ştiinţific cum este Psihicul Uman, determinismul este însăşi cheia
aplicării sale şi a ştiinţei în general. Psihicul este o construcţie ereditară asemenea Fiziologicului însuşi.
Istoria omenirii este corpul său şi rezumatul ei sunt tocmai Structurile Psihice. Toate reperele omenirii se
regăsesc în Comportamentul Uman ulterior, despărţit poate de sute de mii de ani. De aceea fondul profund al
Psihicului, Inconştientul, nu trebuie văzut ca o ipoteză, aşa cum încearcă Freud să justifice psihologia
abisală. El trebuie luat ca pe o condiţie sine qva non a Comportamentului Uman. Freud nu trebuia să etaleze
un întreg spectru de demonstraţii, cerând parcă îndurare pentru ‘ipoteza’ sa. Dimpotrivă, opozanţii săi,
adepţii psihologiei tradiţionale ar fi trebuit să explice ‘ipoteza conştiinţei’, ca opusă ca prin minune condiţiei
biologice a omului. Cum apare ea? Cine îi dă împuternicire? Cum este ‘uitată’ partea biologică? etc. Fireşte
că pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie mai întâi ca Omul să fi fost văzut dincolo de masca lui, ceea
ce obtuzitatea ştiinţelor umaniste de la începutul secolului al XX-lea nu puteau face.
Acuzaţia de biologism excesiv este fireşte una grăbită care are cusurul dualismului filosofic. De fapt
problema psihologiei abisale de până acum este tocmai aceea de a nu fi suficient de biologică în explicaţiile
sale. Astfel că multe dintre teoriile ei se văd suspendate în aer fără vreo posibilitate de verificare şi fără
coerenţa specifică ştiinţei. Or biologia trebuie să fie pentru psihologia abisală la fel cum matematica este
pentru fizică adică principiile primeia trebuie să se reflecte în cea de-a doua. Psihologia trebuie să facă apel
la argumentul biologic şi păcatul psihologiei abisale de până acum este acela de a o explica chiar prin prisma
unor elemente nebiologice, luate ca premise. Apelul la biologie al psihologiei abisale este singurul mod de a
face curăţenie în penuria de interpretări psihanalitice. Căci fără acest suport psihologia abisală este făcută
după ureche, neavând niciodată şanse să fie recunoscută ca ştiinţă indiferent de succesele clinice ale aplicării
sale psihanalitice. Încercarea curentului ‘culturalist’ american reprezentat de K. Horney, E. From sau
Sullivan, de a face abstracţie de trecut (sau a-i acorda o importanţă secundară în raport cu ‘prezentul’ culturii,
al epocii este una ce moare încă din faşă, căci însăşi culturalismul pare o istorie fără trecut.
Dacă aparatul psihic este implicat de suprastructurarea Pulsiunilor Instinctuale, o teorie asupra eredităţii
Psihicului este indispensabilă, după cum însăşi Pulsiunea Instinctuală este în stare de evoluţie ereditară.
Teoria determinismului ereditar în psihologie prezintă Omul nu ca sistem izolat de mediu, care îşi poate
modifica propriul caracter sau fondul psihic în funcţie de capriciul momentan. Căci acesta nu poate apărea ca
prin minune din nimic. Un sistem absolut izolat nu există în natură. Pentru a funcţiona el are nevoie de relaţii
retroactive cu alte sisteme. În acelaşi fel Organismul Uman nu poate fi considerat independent de mediul său
căruia i se adaptează psihic şi organic. Psihanaliza a demonstrat suficient că multe din actele pe care cineva
ar vrea să le considere spontane purtând caracteristica ‘aşa mi-a venit’, sunt de fapt explicabile în mod
determinist tocmai pentru că actul respectiv este o piesă dintr-un sistem mai larg ce se raportează la mediu.
Funcţia ereditară a Psihicului a fost doar parţial observată de Freud şi asta s-a amintit deja mai sus. El s-a
limitat la a spune că în unele cazuri de Nevroze predecesorii suferiseră de boli venerice la un moment dat.
Din păcate chiar şi această portiţă ereditaristă dezvoltată de Freud este supusă celei ontogenetiste, legată de
aşa numitele Stadii de Evoluţie Libidinală. Este însă greu de acceptat că în condiţiile în care întregul
Organism este o corespondenţă, o continuare a predecesorilor, Psihicul ar începe de fiecare dată de la zero
pentru ca apoi să evolueze în copilărie, unde s-ar decide Structura Psihopatologică a viitorului adult cum
spune Freud. Organismul ar reîncepe o construcţie dificilă şi epuizantă astfel. Mult mai fluentă este ideea că
întreaga construcţie este deja moştenită de copil, pentru ca apoi să o ducă mai departe. Căci, forţat să o ia de
la început Omul ar fi mai degrabă un sălbatic iar inserţia sa în social nu ar fi o continuitate, ci o eternă
reîntoarcere. S-ar putea oare susţine că un sălbatic de vârstă mică sau chiar un animal crescut în condiţii
umane, cu alăptare maternă şi cu toate privilegiile umane, în momentul în care i se întâmplă experienţele pe
care Freud le consideră decisive pentru formarea sa ulterioară, ca ameninţarea cu castrarea sau asistarea la o
scenă erotică între părinţi, ar deveni la un moment dat nevrotic ca urmare a unei regresii la astfel de
presupuse repere emoţionale? După teoriile lui Freud acest lucru ar trebui să se întâmple căci el reduce
cauzalitatea Nevrozei la aceste experienţe pe care le consideră primare. Cu toate acestea răspunsul este
negativ şi la fel se poate spune şi despre teoria Stadiilor de Evoluţie Libidinală sau orice fel de teorie
ontogenetistă. Căci Nevroza este o tulburare specifică civilizaţiei omeneşti avansate.
Pe de altă parte credinţa lui Pavlov că se poate ajunge la Nevroză prin administrarea de şocuri electrice
câinilor în timp ce încercau să mănânce este greşită. Căci aceasta nu se reduce la simplul conflict psihic, ci

11
acest conflict trebuie să aibă anumite elemente beligerante, ele trebuie să fie condiţionate intern, prin
educaţie, ci nu extern. (Aşa se face că conceptul de ‘nevroză astenică’ vehiculat de şcolile psihiatrice din
blocul comunist şi care este condiţionat de presiuni exterioare, este recunoscut de şcolile occidentale ca fiind
Stres şi nu Nevroză.) Tocmai de aceea, ţinând cont că toţi copiii din lume au cam aceleaşi experienţe
timpurii, nu se poate găsi în aceste experienţe principiul Psihicului în general şi al Nevrozelor în particular.
Deşi această perioadă a vieţii condiţionează aceste fenomene ca oricare alta. Pe de altă parte existenţa unor
evoluţii psihice diferite la copiii crescuţi în aceleaşi condiţii (înfiaţi sau crescuţi la creşă), face ca teoria
infantilistă să fie de nesusţinut. După cum se va vedea la Psihopatologie, Nevroza este un complicat proces
genealogic iar frustrările infantile sunt asemenea picăturilor de apă într-un râu. Pornind de la această
premisă, psihologia abisală va trebui pusă pe alte baze decât cele stabilite de Freud.
Freud a avut o prejudecată esenţială care se poate vedea pe tot parcursul doctrinei sale şi anume aceea de
a considera că psihopatologicul reprezintă normalul, principiul, în timp ce nepatologicul, este considerat ca
fiind psihopatologicul care ‘s-a apărat’ reuşit. Astfel că, susţine el mai departe, copilul trece din faza de
‘pervers polimorf’ către aşa numitele Stadii de Evoluţie Libidinală. De aceea el consideră că starea
psihopatologică este de fapt o regresie către aceste forme originare. Teoria expusă aici se opune acestei
perspective, adoptând mai degrabă degenerativismul rousseauist, cu toate că nu acceptă teoria ‘sălbaticului
fericit’ pe care o susţine J.J. Rousseau. Aici se susţine dimpotrivă capacitatea speciei de regenerare unde din
patologică ea devine mai puţin patologică în condiţiile în care asupra ei nu se exercită alte traume. Căci dacă
Viaţa are această posibilitate de regenerare prin naşterea unor indivizi noi este absurd să se considere că,
indiferent de experienţele ereditare Psihicul nu se poate totuşi regenera cât de cât. Însă o regresie totală la
aceste experienţe nu mai este posibilă principial. Dacă ar fi posibilă atunci trebuie să se accepte
imposibilitatea schimbării Structurilor Psihice şi deci, lipsa de evoluţie a lor în fond. Căci aceste influenţe
timpurii ar rămâne neschimbate, statice, în aşa fel încât ar fi reeditate funcţional în mod identic, aşa cum
susţine teoria freudiană a Nevrozei. Iar dacă Freud acceptă că acestea se schimbă totuşi, atunci cum mai ar
mai fi posibilă o regresie la aceste Stadii?
Faptul că a confundat psihopatologia cu bazele fiziologice ale psihologiei este marea eroare a lui Freud.
Mai toate confuziile ulterioare ale psihologiei abisale se datorează acestei erori. Fireşte că principalul punct
al acestei erori este reprezentat de Stadiile de Evoluţie Libidinală, aşa cum el le descrie. Aceste presupuse
Stadii reflectă ideea sa că dereglările Libidoului ar fi de fapt nişte lucruri normale, principiale ale Sexualităţii
iar Sexualitatea Normală ar fi una psihopatologică, la fel ca în întreg spectrul Psihicului în general. Există
aici o atitudine similară celei din vremea lui şi care se poate regăsi şi astăzi în altă formă. Mentalitatea
convenţională accentua nu naturaleţea omului, ci masca lui; nevroticul era neadaptatul, ţapul ispăşitor al
acestei ipocrizii, căci el nu avea suficientă tărie pentru a putea judeca bine acest rol. În acelaşi fel Freud
mergea la polul opus dar cu aceleaşi principii, respectiv cu recunoaşterea psihopatologiei, a tendinţelor
‘perverse’, descifrate de el în comportamentul şi fondul emoţional al nevroticilor, ca principal şi originar
fundament al Psihicului Uman.
De fapt Freud însuşi era dominat de anumite pasiuni particulare în psihologia sa abisală. Aici este în joc
ambivalenţa lui faţă de proprii părinţi şi faţă de societate. O teorie ereditaristă asupra Psihicului, ar fi aruncat
păcatul firii umane în grădina eredităţii, în imaginea tabu a părinţilor, pentru care el a avut un mare respect.
Este de înţeles că în momentul în care el declară scurt şi cuprinzător un adevăr limpede şi anume că
‘primitivul supravieţuieşte în omul modern’, adevăr pe care nu-l putea evita mintea lui intuitivă, dacă ar fi
fost consecvent cu acesta, atunci ar fi trebuit să recurgă la o astfel de înţelegere ereditaristă a genezei
Psihicului.
1.7. Distincţia dintre psihologie abisală şi psihanaliză
Între psihologia abisală ca ştiinţă şi psihanaliză ca practică clinică trebuie să existe o relaţie retroactivă
aşa cum există între ştiinţa biologiei şi medicină. Orice progres în biologie vizează o aplicare în medicină cel
puţin în motivaţia personală a cercetării. În acelaşi fel psihologia abisală s-a consolidat ca urmare a practicii
psihanalitice. Tocmai de aceea Freud le-a denumit pe ambele psihanaliză. Dar această opţiune se pare că a
condus la multe confuzii atât între cei care se ocupau direct de aceste domenii, cât mai ales în rândul
publicului larg. De fapt el nu vedea diferenţa capitală care există între prima şi cea de-a doua tocmai pentru
că psihologia abisală pe care el a improvizat-o nu a fost suficient de elaborată pentru a se prezenta ca de sine
stătătoare. Acest lucru a fost realizat abia mai târziu, în special în ceea ce el numea ‘metapsihologie’. După
însuşi numele său, parafrazând metafizica, această ‘metapsihologie’ tinde să explice principiile prime care
stau la baza activităţii psihice în general. Astfel că psihologia abisală freudiană (singura care poate fi luată în
serios şi dusă mai departe), suferă tocmai de acest psihanalitism, adică de tendinţa de a explica anumite legi
ale psihologiei abisale pe baza consecinţelor lor ce fac obiectul incursiunii psihanalitice. Pe baza succesului
pe care psihanaliza l-a avut în tratamentul Nevrozelor el a încercat să facă o ştiinţă în care ea însăşi ca
practică să fie compusă şi care să o întemeieze în afirmaţiile sale clinice în dorinţa de a fi recunoscută ca

12
ştiinţă în mod oficial. Această metodă s-a dovedit a fi un eşec. Căci s-a dovedit neputincioasă atunci când
degringolada de opinii pe care curentele psihanalitice le-a avut cu privire la psihologia abisală.
Principiul unei astfel de ‘metapsihologii’ pe care a elaborat-o Freud era o generalizare nepermisă a
fenomenului de Conversie Somatică a simptomului psihic, aşa cum apare el în Nevroza Isterică. La un
asemenea misterios fenomen, el s-a lăsat înşelat, crezând că poate explica Psihicul prin anumite elemente
observate în cursul practicii psihanalitice în loc să facă apel la biologie. Cel mai pregnant exemplu în acest
sens îl constituie teoria actului sexual ca dorit de femeie ca urmare a unei aşa-numite ‘invidii de penis’, teorie
care a produs mare scandal în rândul feministelor, căci o astfel de teorie făcea din femeie un ‘bărbat eşuat’.
Una dintre marile probleme întregii psihologii abisale freudiene, este că a confundat cauzele cu efectul.
Atunci când ‘invidia de penis’ poate apărea într-o Tulburare Psihică sau alta, ea însăşi poate fi expresia unei
dereglări a unui fundament biologic al Sexualităţii ulterior modelat. Astfel că nu acest simptom este el însuşi
cauza respectivului fenomen biologic. Şi aici poate fi observată generalizarea pripită a respectivului fenomen
de Conversie Isterică. Căci în Isterie, Conversia Somatică apare nu la nivel structural al Organismului, ci
doar la nivelul funcţional iar psihologia abisală trebuie să urmeze originile structural-organice ale Psihicului.
Prin urmare, orice speculaţie psihanalitică nu prinde rădăcini în psihologia abisală tocmai datorită acestui tip
de funcţionalism al său. Toată psihologia abisală freudiană este saturată de aceste incursiuni funcţionaliste
psihanalitice care pot avea valabilitatea lor pe tărâmul individual însă sunt pripite atunci când sunt extinse la
nivel general. În acelaşi fel în care psihologia tradiţională explica înaintea lui Freud Tulburarea Psihică drept
fiind ‘nebunie’, raportând-o la omul normal, acelaşi exces îl face şi el raportând normalitatea la Tulburarea
Psihică, extrapolând elementele acesteia la rangul de principii universale ale psihologiei abisale. Acesta este
fenomenul de psihanalizare a psihologiei abisale. De fapt aici nici Tulburarea Psihică nu trebuie înţeleasă
prin elementele normalităţii şi nici aceasta din urmă nu trebuie înţeleasă prin cele ale primeia, ci ambele
trebuie înţelese prin prisma unor principii organice comune care apoi se particularizează specific.
Acestea fiind spuse este clar că Freud a numit tot psihanaliză ceea ce se numeşte psihologie abisală sau
în terminologia freudiană târzie, metapsihologie. Asta atât pentru că psihanaliza, ca mijloc de investigaţie
asupra Psihicului, era îmbibată în această disciplină, cât şi pentru cauze mai speciale. După cum se ştie el a
definit psihanaliza clar în lucrarea ‘Introducere în psihanaliză’ ca fiind mai întâi metoda de terapie a
Tulburărilor Psihice, apoi ca un mod de a descifra sensul primar al unor conţinuturi psihice şi în sfârşit, ca
fiind o teorie generală a sistemului psihic. Acest ultim punct interesează în mod expres aici tocmai pentru că
numele unei asemenea teorii trebuie să fie acela de ‘psihologie’ şi nu de ‘psihanaliză’. Este clar că interesul
general, social faţă de cele ‘trei psihanalize’ îl constituie metoda terapeutică prin care acestea se legitimează
practic drept pentru care este firesc să i se dea acest nume.
În ceea ce priveşte psihologia sa Freud s-a folosit de un artificiu prin extinderea numelui de ‘psihanaliză’
şi către ea. Iniţial această opţiune avea scopul, fie el şi nemărturisit, de a spori autoritatea ei prin susţinerea
morală a acesteia de către incontestabilele succese terapeutice cu privire la Nevroze. Astfel că discrepanţa
dintre aceste succese şi ambiguităţile teoretice au fost incluse în acelaşi corp terminologic: psihanaliza.
Această opţiune a fost destul de nefericită, căci compromisul iniţial s-a transformat în reversul său. Nu numai
că adversarii săi nu au acceptat teoria dar pe baza acestei respingeri, chiar autoritatea metodei terapeutice s-a
văzut ştirbită. Distincţia dintre psihologie abisală şi psihanaliză trebuie deci făcută ca un semn al rigorii
ştiinţifice prima ca teorie iar cealaltă ca practică. Şi chiar dacă între acestea există o relaţie retroactivă, totuşi
sau tocmai de aceea fiecare dintre acestea trebuie recunoscute ca separate.
Mai mult decât oricând trebuie făcută distincţia între Actul Psihic ca obiect principal al cercetării
psihanalitice, specific şi individual şi Structura Psihică ce îl cauzează pe acesta. Ea mijloceşte legătura
Actului Psihic cu Instinctul, având o rezonanţă genealogică bine determinată. Actul Psihic, dimpotrivă, este
unul care se formează ulterior Structurii Psihice, ca urmare a aplicării acestei structuri generale la condiţiile
particulare ale mediului. Actul Psihic este reacţia acesteia la aceste particularităţi ale mediului. Mediul poate
fi fie intern, adică însuşi Instinctul ca element biologic sau extern, adică diferitele acţiuni şi reacţiuni ale
naturii. O astfel de tranziţie a influenţei mediului asupra Organismului, ce trece prin structura psihică şi
devine Act Psihic, este ultimul grad de elaborare psihică a unui impuls, produsul pulsional finit, modelat
specific în aşa fel încât acest impuls să fie transmis în plan comportamental. Prin urmare Actul Psihic, în
această elaborare a sa poate fi analizat psihanalitic. El are sensul în impulsul originar dat intern sau extern
înainte de a trece prin influenţa modelatoare a Structurilor Psihice. Dimpotrivă, Structurile Psihice nu mai
pot fi descifrate psihanalitic ele nu au un sens ci facilitează investirea, modelarea Pulsiunilor Originare. Ele
nu se referă la elemente particulare care aparţin aparatului psihic ci sunt structuri abstracte ale sale care apar
consolidate ereditar. Este inoportun spune despre o Structură Psihică că ar avea un sens ar însemna a spune
că însuşi Instinctul ar avea un sens dincolo de ceea ce este el în sine, adică dincolo de funcţia lui biologică.
Această distincţie între Actul Psihic şi Structura Psihică este menită să clarifice multe din ambiguităţile
psihologiei abisale în general. Sociologul Caraveth, (citat de Thöma şi Keäcle; Ed. Trei; 1999) a avut tăria de

13
spirit să atragă atenţia asupra teoretizării oarbe a psihanaliştilor prin confuzia între planul ontologic şi cel
psihologic adică între ceea ce aici se numeşte Structură Psihică ca principiu al sistemului psihic şi Actul
Psihic, ca produs al acestuia. Teoriile Melaniei Klein, care susţin aşa numitele ‘dezintegrări ale eului’, ce se
prezintă ca fiind cauze ale unor conţinuturi psihice, au fost vizate direct de critica lui Caraveth.
Între psihologia abisală şi psihanaliză există acelaşi raport ca între anatomie şi medicină. Pentru a opera
o distincţie şi mai clară, după cum deja s-a amintit, este evident că psihologia abisală se ocupă cu Structurile
Psihice strâns legate de biologie, în timp ce psihanaliza se ocupă cu Actul Psihic ulterior. Astăzi realitatea nu
este atât de clară şi nici psihologia abisală şi nici psihanaliza nu prea ştiu pe unde le este locul, existând mulţi
care nici măcar nu ştiu să facă diferenţa între aceste două. Nici măcar Freud nu a reuşit să le distingă precis
deşi la sfârşitul operei sale termenii aceştia apăreau destul de des. O astfel de imprecizie a costat psihologia
abisală dreptul de a fi luată în serios. Iar exagerările teoretice ale psihanaliştilor, în lipsa unei metode
riguroase sub stricta autoîncoronare a unui fel de magicism pe care faimoasa cură didactică l-ar implica, nu
au făcut decât ca astfel de apreciere să fie întrucâtva justificată. Dincolo de rezultatele ei practice, singurele
care îi atestă valabilitatea incursiunilor sale individuale, metoda psihanalitică este de-a dreptul defectuoasă în
materie de psihologie abisală. Psihanalistul inflexibil ‘interpretează’ ceea ce crede el de cuviinţă şi re
pretenţia că astfel de interpretări ar fi exclusive în condiţiile în care obiectul psihologiei abisale, sistemul
psihic global, nu este individul psihanalizei şi deci nu se pot vedea rezultate pe acesta la fel cum se văd pe
individ. Astfel că, după cum pe drept i s-a obiectat şi nu întotdeauna din afară, psihanalistul poate spune
orice. Dacă subiectul acceptă ‘interpretarea’, atunci ea este luată de bună iar dacă o refuză, atunci acest fapt
s-ar explica prin ‘rezistenţele’ acestuia sau mai precis, prin lipsa ‘curei didactice’ a scepticului în cauză.
În aceste condiţii este clar că psihanaliza nu poate emite pretenţii de a fi luată în serios iar lipsa de
cunoştinţe de logică nu poate fi compensată cu nimic. De aceea psihologia abisală preia de la biologie
lanterna cu care poate clarifica această bază a psihanalizei. Fără sprijinirea pe biologie psihologia abisală nu
are nici o valoare teoretică, fiind o simplă filosofie a Psihicului cu vagi legături în plan biologic. De aceea
Structurile Psihice ale psihologiei abisale nu trebuie fundamentate pe Acte Psihice, care sunt particulare şi
ulterioare aşa cum face Freud cu teoria invidiei de penis pe care ar avea-o universal fetiţa, cu Complexul de
Castrare, cu Visul ca ‘satisfacţie halucinatorie’ etc.
Acestea sunt Acte Psihice particulare ce nu pot fi extinse universal. De aceea psihologia abisală nu se
poate întemeia pe observaţie tocmai pentru că tot ce se poate observa prin psihanaliză este numai Actul
Psihic, secundar şi ulterior, în timp ce Structura Psihică rămâne ascunsă pentru că este originară acestuia. Ea
face trecerea de la Biologic la Psihic. Situaţia pare într-adevăr un cerc vicios căci observaţia şi analiza sunt
elemente indispensabile pentru o ştiinţă a naturii. Or ceea ce se observă prin psihanaliză este tocmai Actul
Psihic al cărui fundament este Structura Psihică generală. Înţelegerea inversă a acestei structuri nu pe
fundament biologic, sociologic, etc., ci tocmai pe fundament secundar ei, Actul Psihic, aşa cum s-a făcut
până acum, este la fel cu a spune că efectul este anterior cauzei. De aceea biologia trebuie să fie sora mai
mare a psihologiei abisale iar toate recomandările acesteia să fie respectate întocmai dacă ea doreşte să intre
în rândul ştiinţelor. Freud a semănat confuzie prin extinderea conceptului de ‘sexualitate’, aşteptând ca prin
minune ca şi biologia să facă acelaşi lucru. Psihanaliza dimpotrivă, trebuie să fie recunoscută ca fiind sora
mai mică a psihologiei abisale iar recomandările ei trebuie să primeze faţă de orice analiză didactică
indiferent de importanţa ei pentru formarea psihanalistului.
1.8. Abordarea dinamică a psihologiei abisale
Termenul ‘dinamică’, în terminologia freudiană este unul care reflectă fidel doctrina sa simplistă despre
aparatul psihic, fiind o dimensiune a ceea ce el numeşte ‘metapsihologie’, unul dintre cele trei registre, lângă
care mai intră şi cel ‘topic’ şi cel ‘economic’. Registrul economic, deşi foarte criticat de către comentatori în
ultimii 20 de ani, este singurul care este preluat în spiritul lui în teoria expusă aici şi îmbunătăţit. El va fi mai
precis definit şi explicat odată cu stabilirea legilor de funcţionare ale Pulsiunii. Registrul topic va fi criticat în
special datorită viziunii simpliste în care sunt descrise ‘instanţele psihice’. ‘Preconştientul’, ‘Inconştientul’ şi
‘Conştientul’ pe de o parte sau ‘Se-ul’, ‘Eul’ şi ‘Supraeul’ pe de alta îşi vor pierde aspectul de stratificare
topică odată ce vor fi explicate mai precis. Freud le-a prezentat dintr-o necesitate mai degrabă metaforică,
empirică, decât dintr-o cerinţă ştiinţifică. Termenul ‘topică’ este totuşi preluat în această teorie, însă cu sens
diferit, respectiv unul pur fiziologic reprezentând straturile mnezice în supraordonarea lor. În ceea ce priveşte
termenul ‘dinamică’, sensul pe care Freud i-l dă, adică cel de conflict între Pulsiuni este preluat dar lărgit
aici. Aspectul conflictual nu este decât o parte din conceptul de ‘dinamică’ aşa cum este el văzut aici. Căci
acest conflict nu se poate prezenta ca izolat, ca impermeabil. El trebuie să aibă o structură pulsională. De
aceea conceptul de ‘dinamică’ trebuie să se extindă şi asupra acestor structuri, asupra originii lor precum şi
asupra mecanismelor care fac ca aceste structuri să intre în conflict. Această adăugare este dimensiunea
preconflictuală a conceptului de ‘dinamică’. El trebuie de asemenea să se extindă şi asupra consecinţelor
retroactive ale structurilor acestea, în sens postconflictual. Astfel că dinamica are o latură generală şi una

14
particulară. Cea generală cuprinde fiziologia bazală a psihologiei, ceea ce aici se numeşte Metabiologie, la
care se adaugă Genealogie. Dinamica specială a ei cuprinde Psihopatologia.
Psihiatria lărgeşte de asemenea conceptul de ‘dinamică’, dându-i acelaşi sens cu cel argumentat aici. În
perspectiva sa conflictul sau interacţiunea pulsiunilor reprezintă doar un aspect al dinamicii psihice iar
întregul ei presupune întregul mecanism care guvernează pulsiunile dar şi originea acestora. Tocmai de aceea
psihologia abisală poate fi numită şi psihodinamică. Dinamica psihologiei abisale are aşadar pretenţia de a
explica sufletul uman, principiile lui de funcţionare, în mod genealogic, structural, pornind de la structura
fiziologică, organică, pe care Psihicul se grefează şi pe care o confirmă. Omul este un complicat sistem
unitar şi nu aşa cum le prezintă dualismul platonician dar mai ales cel cartezian împărţit în două subsisteme
izolate trup şi suflet. Principiile trupului se regăsesc în cele ale sufletului. Practic sarcina psihologiei abisale
constă în a explica principiul acesta de unificare, de devenire din planul fiziologic în cel psihic iar o
psihologie abisală nu are nici o şansă de a deveni ştiinţifică decât în măsura în care stabileşte această unitate,
această continuitate dintre Somatic şi Psihic.
Freud a fost singurul care a oferit o dinamică a psihologiei abisale. El a încercat să facă această legătură
chiar dacă este incompletă şi ambiguă în mare parte. Însă pentru a aduce psihologia abisală la rang de ştiinţă
nu trebuie abandonat acest demers aşa cum au făcut dizidenţii de la şcoala sa, precum şi cei incluşi în
curentele ce încep cu ‘neo’. Cu primele contribuţii ale unor psihanalişti ca M. Klein, J. Lacan şi alţii, disputa
în psihologie a părăsit terenul dinamicii pe care Freud l-a iniţiat şi asta cu atât mai rău pentru ştiinţă. Căci
dinamica este singura şansă a psihologiei abisale de a nu se constitui ca o disciplină ce colecţionează date,
situaţie care este doar începutul unei ştiinţe, pregătirea ei şi nu ştiinţa propriu-zisă. Fără principiile dinamicii
psihologiei abisale, fără canonul său legic, ea riscă să intre într-o retorică fadă iar metoda ei să fie una
nespecifică şi ambiguă. Argumentările sale, pe cât de stufoase pe atât de sterile aşa cum apar la Jung şi Adler
nu pot constitui decât regresul de la descoperirile freudiene către metoda investigării filosofice. Paralelismul
între Psihic şi Somatic pe care cei doi îl adoptă în teoriile lor lasă suspendate în aer anumite noţiuni cum ar fi
cele de ‘arhetip’ sau ‘complex de inferioritate’ fără să le pună în relaţie cu bazele lor somatice. Staţionarea pe
terenul instabil al dualismului cu contradicţiile şi ambiguităţile sale este una dintre consecinţele renunţării
nefericite la elaborarea unei dinamici a psihologiei abisale explicabilă după normele structurale ale
sistemului organic.
Obiectul dinamicii psihologiei abisale este în primul rând Comportamentul Uman complex, în funcţie de
structuri originare, primare şi fundamentale care sunt aici numite Complexe Fundamentale. În situaţia de
suprasolicitare acestea determină structuri secundare, psihopatologice, ele fiind chiar Tulburările Psihice.
Pentru a le înţelege pe acestea, metoda explicării lor se va concentra în definirea şi identificarea originii lor,
origine fixată în relaţia retroactivă şi ereditară dintre subiect şi mediu. O astfel de structură originară va fi
definită ca fiind ansamblul reacţiilor şi comportamentelor unui subiect pe o perioadă suficientă de timp, încât
acestea să derive în reflexe condiţionate din reflexe necondiţionate. De exemplu Complexul Traumatic este
un ansamblu comportamental şi emoţional după care subiectul evită situaţiile traumatice care îi pot pune
viaţa în pericol. Aşadar principiul S→R, aşa cum apare el în curentul behaviorist timpuriu, este recunoscut ca
valabil. El este principiul fundamental de constituire a aparatului psihic şi chiar al celui biologic. Însă aportul
psihologiei abisale este dat de explicarea pe mai departe a acestui principiu în lumina unei viziuni structurale
asupra psihologiei. În acest caz între existenţa stimulului şi răspunsul subiectului nu există o continuitate
reflexivă, ci o prelucrare subiectivă a influenţei stimulului. Această prelucrare se face în funcţie de ordonarea
acestor structuri originare de formate ereditar. De aceea behaviorismul târziu acceptă formula ‘S→O→R’,
unde ‘O’ este chiar Organismul.
Aşadar între ‘S’(stimul) şi ‘R’ (răspuns), trebuie pusă tocmai predispoziţia subiectivă. Această precizare
are un rol covârşitor în psihopatologie, atunci când se va explica Nevroza şi când va fi abordată terapeutic.
Behaviorismul o explică simplu ca fiind un comportament învăţat. Conform acestui principiu terapia ei ar
trebui să se constituie în decondiţionare, în dezvăţare, aici existând o mulţime de metode după cum se va
vedea. Numai că Nevroza nu poate fi explicată simplist iar aceste metode dau greş în ceea ce o priveşte.
Succesele vizau alte entităţi nozologice mai simple iar ceea ce credeau terapiile cognitiviste că era Nevroză
era de fapt altceva. De exemplu obiectul Fobiei din Nevroza Anxioasă este altul decât cel al Psihopatiei
Traumatice în care aceste metode funcţionează într-o anumită măsură. Expunerea la stimul cu scopul de a
facilita decondiţionarea, funcţionează mai puţin în Nevroze, unde subiectul se poate alege cu un Atac de
Panică. Aici este implicată tocmai această predispoziţie care face din stimulul fobic o supradimensionare în
Nevroza Anxioasă. De aceea se poate spune nu că S→R ci că R→S în acest caz. Asta deoarece acţiunea
proiecţiei fobogene este condiţia simptomului fobic în Nevroza Anxioasă. Cu alte cuvinte, un stimul
traumatic poate produce o Psihoză Reactivă Tranzitorie la cei predispuşi sau o simplă reacţie anxioasă fără
nici un fel de urmări, pentru alţii. Aşadar subiectul nu are rol pasiv în relaţia cu stimulul, ci unul activ. De

15
aceea schema de mai jos este menită să explice această situaţie, unde M este mediul, diferit de stimul,
prelungire în realitate a acestuia.
M

S O R
Importanţa pe care Freud o acordă Sexualităţii, făcând din ea nucleul psihologiei sale abisale nu este
neapărat exagerată ci doar incompletă. Căci el pierde din vedere alte elemente care se ascund dincolo de
Sexualitate. Din acest punct de vedere, prototipul analizei sale este Nevroza. Astfel că el a folosit într-o arie
extinsă conceptul de ‘nevroză’ în afara a ceea ce se numeşte astăzi Nevroză. Tocmai de aceea psihologia
abisală trebuie să se denevroticizeze. Prin aceasta nu trebuie înţeleasă acea posibilă obiecţie care deseori i se
aducea lui Freud în disperare de cauză, care acceptă că teoriile lui ar fi juste totuşi dar acest lucru doar în
ceea ce priveşte nevroticii în timp ce cei normali s-ar suprapune totuşi concepţiei tradiţionale despre om. Din
acest punct de vedere distincţia Tulburare Psihică - Sănătate Psihică, pare să fie o falsă distincţie iar aceasta
din urmă pare să fie o contradicţie în termeni, un ideal după cum se va vedea. Totuşi acest ideal trebuie luat
ca reper în construirea unei teorii viabile şi nu Nevroza ca atare. Psihologia abisală are nevoie de principii
primare în timp ce cele ale Nevrozei sunt o consecinţe secundare ale acestora. Îmbunătăţirea metodei de
lucru poate facilita apariţia acestor principii.
1.9. Necesitatea unei noi metode în psihologia abisală
Psihologia abisală este o ştiinţă în devenire şi fiecare pas este la fel de important în această devenire.
Fiecare autor are o contribuţie atâta timp cât a observat un fapt căruia i s-a dat mai puţină importanţă, chiar
dacă acum ea este în impas, împărţită în mai multe curente neunitare. Ea trebuie să îşi unească forţele pentru
a-şi arăta virtuţile astăzi când este mai ales criticată pentru neajunsurile ei. De asemenea trebuie să îşi
clarifice
metoda şi terminologia. Este foarte clar că din nevoia personală a lui Freud de celebritate, din impulsul de a
face cunoscută psihologia abisală celor ce nu sunt dispuşi să-i acorde suficient timp şi efort pentru înţelegere,
aceasta a ajuns printre cele mai vulgare ştiinţe atât sub aspectul estetic dar şi sub raportul practic, fiecare
interpretând-o trunchiat şi neadecvat şi mai tot omul pretinzându-se cunoscător abil al pasiunilor umane pare
gata oricând să dea un sfat acolo unde crede că este mai priceput şi gata să reinventeze psihoterapia. Acest
lucru nu este neapărat ceva de evitat iar popularitatea unei discipline sau a unui autor este de căutat. În fapt
viaţa omenirii se schimbă tocmai datorită cunoştinţelor aplicate coerent şi uman iar popularitatea este un
semn meritat al preţuirii de care trebuie să se bucure acestea. Din păcate o astfel de ambiţie de a revoluţiona
lumea, de a demonstra anumite adevăruri cu orice preţ chiar dacă o astfel de revoluţie mentală a avut cu
adevărat loc a avut şi revers. Cu ajutorul autorităţilor care au marginalizat-o sistematic sensul ei a fost
deturnat. Termenul de freudian este sinonim cu ce este obscen, în planul mentalităţii maselor. Efortul său
ambivalent şi uneori vecin cu falsa umilinţă de a face tuturor inteligibilă psihologia abisală adoptând formule
şi o terminologie cât mai accesibile s-a răsfrânt de fapt către contrariul acestui scop. Atitudinea lui când
tolerantă faţă de concepţiile populare când elitist-ermetică s-a regăsit şi în demersul său teoretic. Dimpotrivă
psihologia abisală nu trebuie să facă concesii metodologice şi ideatice pentru a-şi găsi adepţi. Ea trebuie să
caute o cât mai bună dezvoltare pentru ea însăşi indiferent de ermetismul terminologic în care ar putea intra
ca urmare a acestei dezvoltări. Modestia excesivă ce se observă în adoptarea unor concepte tradiţionale cum
ar fi cel de ‘conştient’ sau ‘inconştient’, are fireşti ambiguităţi. Căci dacă aceste concepte au fost elaborate de
o mentalitate tradiţională principial neştiinţifică este normal ca ambiguităţile şi contradicţiile acesteia să fie
transmise mai departe teoriei care foloseşte aceste concepte.
Tocmai de aceea psihologia este o ştiinţă defavorizată sub raportul metodei, căci ea nu poate beneficia
de examinarea directă a obiectului ei de studiu, adică principiile Comportamentului Uman în diversitatea lor,
aşa cum fizica şi biologia beneficiază, prin experimente, disecţii, extirpări etc. iar experimentalismul în
psihologie, nu poate conduce la mare lucru. Ea a încercat mult însă a reuşit puţin. Până şi rezultatele
psihologiei cognitive ce încearcă experimentarea Memoriei, se reunesc mai degrabă într-o fiziologie
experimentală a Memoriei, decât într-o psihologie.
Din nefericire psihologia nu poate fi o ştiinţă empirică. Pentru a ajunge empirică ea trebuie să fie o
neurofiziologie ultraperfecţionată susţinută de o aparatură ce pare a aparţine viitorului îndepărtat. Aşadar o
metodă de investigare a obiectului psihologiei nu poate fi empirică datorită faptului că neurofiziologia este ea
însăşi încă rudimentară. De aceea este necesară o metodă diferită care să aibă legătură cu argumentul dar
care trebuie să fie totuşi departe de speculaţia strict logică.
O încercare de speculaţie filosofică s-a dovedit a nu duce la o ştiinţă a psihologiei stabilă, tocmai pentru
că dexteritatea argumentării filosofice este construită pe nisipuri mişcătoare. Conceptele filosofice sunt
16
aceleaşi cu cele ale simţului comun iar demersul filosofic poate fi comparat cu un raţionament valid din
punct de vedere logic dar al cărei concluzie este falsă deoarece premisele sale sunt false sau irelevante.
Oricât de importante ar fi intuiţiile unui Schopenhauer, Kant sau Nietzsche, teoriile acestora nu se pot
constitui într-o psihologie abisală, ci doar în ceva premergător şi rudimentar acesteia tocmai datorită lipsei de
metode de cercetare. Ceea ce se numeşte astăzi psihologie în general sub pretenţia desprinderii de filosofie,
pretenţie îndreptăţită în bună parte tocmai datorită consolidării parţiale a unei metode, operează însă cu
aceleaşi concepte irelevante dar are în pierdere renunţarea îngrijorătoare la raţionament.
Derivată din filosofie, psihologia a renunţat la amplele argumentaţii şi la metoda speculativă însă tot pe
aceeaşi bază conceptuală a funcţionat la care a adăugat experimentul şi observaţia. Prin această adăugare ea a
avut de câştigat faţă de datele obţinute în trecut de filosofie numai prin speculaţie însă limitele experimentării
indirecte şi-au făcut simţită prezenţa. Din păcate în multe cazuri psihologia este o (veche) filosofie
experimentală. Tocmai aceasta este marea problemă în psihologie, anume să definească conceptele cu care
lucrează, căci această etapă este hotărâtoare pentru ştiinţă în general. Or psihologia nu a atins nici măcar acea
etapă a definirii conceptelor iar în domeniul său domneşte degringolada profundă în care fiecare autor îşi are
propriile teorii şi propriile definiţii ale conceptelor, după cum s-a arătat mai sus.
Metoda speculaţiei filosofice pure fără asigurarea unei legături strânse cu realul, cu concretul nu duce la
nişte rezultate importante pentru ştiinţă. Însă problema cunoaşterii pe care filosofia o facilitează îi reduce
drastic autoritatea ştiinţifică, căci ea nu aduce nimic nou cunoaşterii, noutate care presupune un nou cadru
conceptual ci preferă să se joace cu conceptele deja fabricate. Păcatul ei este că aceste concepte sunt ambigue
de la început. Din punct de vedere ştiinţific, demersul filosofic este de la început sortit eşecului. Pe parcursul
expunerii de faţă conceptele psihologiei tradiţionale vor trebui treptat eliminate tocmai ca urmare a
despărţirii progresive de spiritul teoretic ce le stă la bază.
Freud însuşi a păşit pe acest domeniu al speculaţiei către sfârşitul operei sale iar rezultatul a fost negativ.
Din păcate o întreagă tradiţie psihanalitică postfreudiană a fost dominată de această metodă, trecând prin
Melanie Klein, în ciuda majorelor sale contribuţii în materie de psihanaliză şi ajungând în special la J. Lacan
care a îmbâcsit psihologia abisală cu filosofie.
Chiar dacă pentru psihologia abisală această cale este mai puţin concludentă, ducând mai degrabă la un
material ce trebuie ulterior reanalizat şi rearanjat, în acest stadiu ea a condus la intuiţii valoroase ce
îndreptăţesc pe Freud să fie recunoscut ca fondatorul psihanalizei ca terapie şi psihologiei abisale ca ştiinţă.
Lipsa de rezultat concret al acestei metode, egal cu cel din psihanaliză este dată de faptul că psihologia
abisală studiază Suprastructura generală a aparatului psihic, pe când psihanaliza se limitează la descifrarea
Actelor Psihice, după cum s-a spus mai sus. Psihanaliza reuşea să pătrundă mult mai mult în înţelegerea
Psihicului faţă de ceea ce reuşea metoda introspecţonistă. Însă psihologia abisală era şi a rămas totuşi în
ceaţă tocmai pentru că îi lipseşte o metodă ştiinţifică. Din păcate Freud a folosit intuiţia brută în clădirea
sistemului său teoretic ceea ce pentru ştiinţă este insuficient căci o ştiinţă are nevoie de explicaţii complete şi
precise.
Încercarea de a face din psihologie o ştiinţă sigură este o sarcină dintre cele mai grele, cu toate că
Psihicul Uman pare să fie un dat nemijlocit, accesibil tuturor. După cum s-a amintit mai sus, Kant avea
dreptate când sublinia că psihologia bazată exclusiv pe introspecţie nu are nici o şansă să devină ştiinţă. Însă
el ar fi avut probabil revelaţia celei de-a doua treziri din ‘somnul dogmatic’ dacă, printr-o călătorie în timp,
ar fi ajuns să studieze lucrările lui Freud care deschid o nouă cale de înţelegere a aparatului psihic uman cu
ajutorul metodei asociaţiei libere.
Cu toate aceste insuficienţe există totuşi o lumină ce poate face din psihologie o ştiinţă prin intermediul
unei metode proprii de cercetare. O abilitate de a unifica logic aceste date poate închega o metodă care să
îndeplinească criteriile ştiinţifice în acest caz. Acest reper metodologic este constituit din ipoteza evoluţiei
vieţii în general şi a speciei umane în special. Dacă o astfel de ipoteză este adevărată atunci Comportamentul
Uman nu este necesar să fie studiat prin intermediul unor aparate ultrafine care să observe în viu modul de
funcţionare a acestei magnifice maşinării şi astfel să-i înţeleagă principiile. În acest caz el poate fi urmărit
genealogic, de-a lungul evoluţiei speciei animale către cea umană. Aşadar complicatul Comportament Uman
aşa cum apare astăzi nu trebuie să fie decât rezultatul comportamentelor etapelor anterioare de dezvoltare a
Vieţii. În acest fel, spre deosebire de metoda intuitivă freudiană se realizează o continuitate a acestor etape
fiecare etapă fiind explicată prin cealaltă. Psihologia abisală devine astfel una genealogistă dintr-una
ontogenetistă. Individul este de fapt un continuator al Psihicului predecesorilor şi nu un începător în
dezvoltarea Psihicului. În acest fel se realizează o continuitate structurală.
Metoda istoricistă pe care o deschide o astfel de fericită oportunitate este dublată de existenţa
antropologiei culturale care facilitează în plan spaţial această continuitate temporală prin cercetarea tuturor
modelelor de societăţi care există în lume la ora actuală. Asta înseamnă că în determinarea
Comportamentului uman se pot pune cap la cap verigi foarte importante ce separă Omul Modern de viaţa

17
sălbatică. Pe lângă antropologia culturală, sociologia generală este a doua disciplină ce poate contribui la
devenirea psihologiei ca ştiinţă, astfel că eforturile conjugate ale acestora pot conduce la o nouă metodă de
cercetare ce poate conduce la un astfel de scop.
Este evident că mai multe ştiinţe vor trebui să-şi dea mâna pentru a constitui o metodă viabilă a
psihologiei abisale, ca biologia, economia, antropologia culturală, filosofia, estetica, psihologia cognitivă şi
în sfârşit logica după cum arată următoarea schemă:

Existenţa acestor ştiinţe pare să fie una de independenţă în ceea ce priveşte relaţiile dintre ele iar o
metodă care să le cuprindă pe toate pare să fie cu totul nepotrivită. Însă aceste ştiinţe sunt legate una de alta
exact aşa cum arată schema. Este imposibil ca sociologia să fie gândită în afara economiei generale şi
economia în afara biologiei generale. Statutul de unitate al acestor ştiinţe trebuie să reiasă măcar din faptul că
ele prezintă un atribut, o calitate a omului ca fiinţă unitară iar acest fapt trebuie să le facă unitare automat şi
pe acestea. În realitate caracterul mozaicat al metodei experimentate aici este dat fie pentru că mai toate
aceste ştiinţe sunt incomplete fie pentru că prejudecăţile la adresa lor le face de la început incompatibile. Însă
psihologia abisală poate fi comparată cu o bancă unde toate celelalte ştiinţe îşi depun banii de care dispun
pentru ca apoi aceştia să se înmulţească pentru fiecare datorită dobânzilor. Deci dacă fiecare dintre ele
contribuie la întărirea metodei psihologiei abisale fiecare îşi va primi răsplata tocmai prin aprofundarea
fiecăreia chiar dacă acest lucru este mai puţin concret pentru biologie şi logică de la care psihologia abisală
mai mult ia decât dă.
Aşadar prin stabilirea reperelor evoluţiei vieţii, a istoriei ei, a relaţiei ei retroactive cu mediul, pe baza
acestei retroactivităţi, se poate stabili evoluţia Comportamentului Uman ca omolog reactiv al acestuia prin
stabilirea evoluţiei mediului. Pentru aceasta nu este necesară reconstituirea întregii istorii a Vieţii, cu toate
amănuntele sale banale, ci doar reconstituirea vieţii psihice. Speculaţiile atât de spinoase ale originilor Vieţii
pot fi evitate căci Psihicul este o apariţie recentă în câmpul ei în aşa fel încât evoluţia lui se poate reconstitui
simplu sub raportul istoric. Pe de altă parte, având în vedere faptul că Psihicul ia o asemenea amploare încât
să devină obiect de cercetare abia la Om, schiţarea evoluţiei Umanităţii în mediul său leagă în mod
indisolubil psihologia de sociologia generală. Iar prezentarea dinamică a societăţii, cu evoluţia sa ghidată la
rândul ei de evoluţia tehnico-ştiinţifică, face ca psihologia abisală să se poată în fapt constitui tocmai în
rămăşiţele Comportamentului Uman de la origini, adică în societate, după principiile evoluţiei mediului său.
Reperele evoluţiei sociale sunt păstrate sedimentat în abisurile Psihicului său iar reconstruirea acestei istorii
coincide cu reconstituirea structurii generale ale Pulsiunilor ce guvernează Comportamentul adică a
elementelor aparatului psihic uman, elemente grupate în Suprastructura Generală a Psihicului, ceea ce este
aici teoretizată ca Trunchi Psihic.
Odată stabilite aceste repere ale psihologiei abisale, ei îi rămâne în continuare rolul de a stabili relaţiile
dintre elementele acestor structuri care determină însăşi această Suprastructură Psihică, precum şi a cadrului
psihodinamic care permite relaţia retroactivă a aparatului psihic cu mediul său. Acest cadru face obiectul
aparatului psihodinamic care constă în sistemul global ce face posibilă Pulsiunea Psihică, structura ei
elementară şi proprietăţile ei. În felul acesta se conturează o metodă riguroasă de cercetare pentru psihologia
abisală.

18
 Încercarea de a stabili coordonatele dinamicii psihologiei abisale nu trebuie să se ghideze după principul
aprehendării viselor, aşa o cum face Freud, căutând repere psihologice pentru explicitări ale unor funcţii
biologice. Psihologia abisală nu trebuie aşadar să piardă din vedere funcţiile biologice. Însuşi termenul de
‘abisală’ desemnează vecinătatea ei nemijlocită cu biologia, cu fiziologia. O psihologie care nu are la bază
principii biologice nu este una abisală, ci una specială, aplicată. Căci psihologia abisală trebuie să determine
modul în care o funcţie biologică, somatică, devine una psihică iar acest mecanism se întâmplă după modelul
conflictului între Pulsiunile Fiziologice luate ca premisă. După cum se va vedea în primul capitol, Psihicul
Uman apare pe fondul amânării satisfacţiei Pulsiunii Fiziologice, a Instinctului. Psihicul se dovedeşte a fi o
reminiscenţă în satisfacţia unei asemenea Pulsiuni astfel amânate ca urmare a mecanismelor complexe la
care ea trebuie să se supună datorită imperativelor civilizaţiei. Această supunere este o dezvoltare normală a
funcţiei Pulsiunii. În acest caz psihologia se dovedeşte a fi o ramură a biologiei generale care îşi propune să
identifice modul în care Pulsiunile Fiziologice îşi modifică forma ca urmare a retroacţiunii dintre ele şi
mediu. Aceste Pulsiuni Fiziologice fac obiectul metabiologiei dinamicii psihologiei abisale iar termenul
‘metabiologie’ este introdus pentru a opera distincţia dintre conceptul său şi cel de biologie propriu-zisă. O
astfel de distincţie se datorează metodei diferite cu care operează aceste discipline în cercetarea obiectului lor
care în acest caz este identic (biologia operează cu metoda empirico-tehnologică iar metabiologia cu cea
logică în principal, după cum s-a amintit). Genealogia dinamicii psihologiei abisale face obiectul modelării
Pulsiunilor originar Biologice, Instinctuale în relaţia lor retroactivă cu mediul. Eşecul satisfacerii acestor
Pulsiuni mediate în acest fel se constituie în psihopatologia acesteia.
Trebuie aici arătat că termenul ‘metapsihologie’ pe care îl foloseşte Freud este identic în mare parte cu
cel ‘metabiologie’ folosit aici dar neclaritatea lui îl face neoperant în această situaţie deoarece conceptul
primului este mult mai larg decât cel al celui din urmă. În acest caz, pe lângă faptul că între psihologie şi
biologie nu se stabileşte o relaţie clară, de continuitate, din păcate Freud face şi o confuzie între cele trei
domenii de investigare a psihologiei abisale. Distincţia sa triplă nu este specifică unei astfel de investigări.
Căci dacă o astfel de metapsihologie ar fi disciplina care ar studia principiile primare ale psihologiei abisale
atunci aceste principii trebuie să fie fiziologice, biologice iar respectiva metapsihologie ar trebui de fapt să
fie metabiologie.
1.10. Psihologia abisală şi psihiatria
Apariţia psihologiei abisale şi a psihanalizei ca ştiinţă şi respectiv practică medicală, psihoterapeutică, a
fost determinată de imboldul lui Freud de a determina o nosologie psihiatrică clară. Epoca eroică a acestor
discipline este fără îndoială aceea a elaborării unui astfel de interes ştiinţific. Efortul elaborării pe mai
departe a unui asemenea demers nu a fost însă susţinut de Freud, de aceea marile descoperiri ale sale îşi au
aici originea şi nu în adăugirile ulterioare. Toată opera freudiană ulterioară fie încearcă să clarifice anumite
probleme trecute cu vederea anterior elaborând noi teorii, fie încearcă să le elaboreze pe cele vechi. Însă
Freud nu şi-a putut modifica radical doctrina aşa cum a făcut-o din dorinţa de a crea o clasificare clară a
tulburărilor psihice cu toată deschiderea sa ştiinţifică. Ulterior el a preferat să întoarcă spatele
psihopatologiei, preferând să renunţe la acest ţel iniţial. A căutat toată opera sa să înţeleagă ce se întâmplă în
mintea pacientului, însă acest lucru a fost făcut fără un sistem de concepte bine pus la punct. Or acest lucru
necesită o înţelegere din alt unghi a întregului sistem, după cum psihologia sa abisală propune înţelegerea
Omului dintr-un alt punct de vedere şi anume din imboldul de a cerceta cu atenţie, pe viu natura umană.
Acelaşi lucru l-a încercat şi filosofia, însă cu conceptele ei obscure ea pierde exact ceea ce este mai
important, exact ceea ce ea crede că este mai puţin important, analizându-l ‘cu ochiul liber’. Psihologia
abisală foloseşte deja un fel de ‘microscop’, chiar dacă elasticitatea sistemului său de teorii, în mare parte
elaborat de Freud, nu a ajuns la dexteritatea argumentării filosofice. Dar marele său atu este accesul la fapte.
Nevroza prezintă natura umană supradimensionată aşa cum e ea asemenea unui microscop. Analiza Nevrozei
cu atenţie poate conduce la înţelegerea ‘minusculei’ naturi umane. Filosofia a închis ochii acestei părţi a
Umanităţii şi acesta este eşecul ei în înţelegerea naturii umane şi ca doctrină şi ca metodă. Filosofii au
explicat domeniul psihopatologiei cu câteva fraze, după cum însăşi religia făcea.
Freud nu a fost un om de ştiinţă eminent din punctul de vedere al capacităţii de elaborare şi a ‘simţului’
teoretic, (intuiţia lui arătându-se deficitară într-un moment cheie al carierei sale legate de studiile asupra
frunzelor de coca) şi nici un profund gânditor, ceea ce l-a intrigat pe mult mai filosoful Jung. Însă prin
simplul fapt că a avut curajul analizei naturii umane aşa cum apare ea mărită, supradimensionată, în
simptomul nevrotic Freud înseamnă pentru cunoaşterea sufletului omenesc mai mult decât toţi filosofii la un
loc (chiar dacă a făcut din aceste simptome nişte constante principiale ale Psihicului ceea ce, după cum s-a
spus şi se va mai vedea mai departe, constituie o eroare). Această importanţă a demersului său se datorează
numai raportării la psihopatologie, unde masca omului, aşa cum este ea structurată prin educaţie, cedează,
lăsând să transpară profunzimile sale. Eşecul anumitor teorii freudiene în ceea ce priveşte psihologia abisală
se datorează tocmai abandonării domeniului psihopatologiei, a închiderii ochilor faţă de acest domeniu.

19
Acest fapt este dovedit de continua decădere a acestei discipline în ciuda unor mici împrospătări legate de
autorii postfreudieni. Ei au încetat aproape să se adapteze la psihopatologie şi la noile sale condiţii.
Modul în care Freud a extins nepermis conceptul de ‘nevroză’ în zona totală a Psihopatiilor sau
Psihozelor, prin confuzia sau cel puţin, îngrămădirea paranoiei în schizofrenia paranoidă, aşa cum reiese din
cazul Schreber, dar şi a polemicilor nejustificate de studiul ultimilor date din domeniul psihopatologiei, pe
care el le cam ignora, atestă în ce mod el a închis ochii acestui domeniu. Cu toate acestea este imposibil ca o
teorie care se pretinde a cunoaşte abisurile Psihicului Uman şi a cunoaşte adevărul despre acestea să nu poată
face ordine în psihopatologie şi să nu elaboreze o clasificare clară şi precisă a Tulburărilor Psihice. Psihiatria
are mare nevoie de o clasificare având în vedere neconcordanţele de stabilire a diagnosticului care există
astăzi în acest domeniu. Or Freud a închis ochii diversităţii de tablouri clinice prezentate de psihopatologie,
rămânând sub impresia primelor sale studii şi primilor săi pacienţi nevrotici, fără să ia în calcul chiar evoluţia
acestor Tulburări timp de aproape o jumătate de secol.
Încercarea de a duce mai departe psihologia abisală şi de a o corecta pe cea actuală presupune acel curaj
al descoperirii psihanalizei, acel curaj de a recunoaşte importanţa Sexualităţii pentru Psihicul Omenesc într-
un moment de impas, acel curaj de a invita subiectul să spună tot ceea ce îi trece prin minte fără să îşi judece
‘critic’ aceste idei, aceste gânduri. Astfel de ‘critici’, din păcate, s-au menţinut încă şi astăzi, tocmai prin
limitarea psihologiei abisale care nu a putut să le observe. După cum s-a spus, psihologia abisală trebuie
reinventată, refăcută. Obiecţia pe care Freud i-o aducea lui Adler că nu explică cum e posibil ca el singur
Complexul de Inferioritate să explice atâtea Tulburări Psihice, printre care şi Tulburări de formă libidinală,
poate fi aplicată psihologiei sale însăşi prin extensie: cum poate fi explicată diversitatea copleşitoare a
materialului clinic doar pe baza a câtorva Stadii de Evoluţie Libidinală? O psihologie abisală care nu ia cu
asalt acest material clinic al psihiatriei, se exclude ea însăşi de la pretenţia de ştiinţă pe care fără îndoială că o
merită. De aceea scopul dinamicii psihologiei abisale este acela de a explica această diversitate, diversitate
nu de elemente ale unei clase, ci diversitatea de clase însele.
Deşi există unii psihiatrii care sunt şi psihanalişti, între aceste două discipline s-a creat o prăpastie. Din
nefericire, în loc ca acesta să fie semnul distinctiv de apartenenţă a acestora la aceeaşi categorie aşa cum
există în multe alte asemenea care încep cu ‘psi’ aici există cea mai mare discordie. Îndreptată spre criteriile
ei de încadrare semiologică a Tulburărilor Psihice într-o clasă sau alta şi înzestrată cu autoritate medicală,
psihiatria s-a detaşat la rândul ei de psihanaliză, în loc să o încorporeze şi să o corecteze ca urmare a
experienţei sale. Este normal ca între psihiatrie şi psihanaliză să fie o oarecare incompatibilitate legate de
formaţia celor două deşi anumiţi specialişti au ambele formaţii. Însă principala latură a discordiei este
reprezentată de metodologia terapeutică. Psihanaliza insistă pe investigaţia profundă în timp ce psihiatria lasă
deoparte o astfel de evaluare exhaustivă în favoarea ameliorării produsă de medicaţie simptomului.
Psihanaliza cu greu poate fi instituţionalizată deoarece necesită mult timp şi efort financiar, chiar dacă în
unele ţări, cum ar fi de exemplu Germania, costul tratamentului este suportat de casele de asigurări. Psihiatria
poate fi foarte uşor instituţionalizată căci terapia se reduce la administrarea de substanţe chimice capabile să
producă un echilibru artificial şi momentan în sistemul psihic al pacientului.
Freud trăia convingerea că în terapia Tulburărilor Psihice viitorul este cel al medicaţiei. Dar el probabil
că imaginase nişte medicamente capabile să atace ‘atemporalitatea Inconştientului’, adică să distrugă efectiv
acele reprezentări care sunt de obicei refulate şi care ulterior ‘se reîntorc’ prin Sublimare sau alte căi la fel
cum o otravă poate fi neutralizată printr-un antidot. Însă medicaţia actuală care se aplică cu succes acolo
unde psihanaliza ar avea şi mai mare succes produce o oarecare dependenţă a pacientului de ea. Astfel că,
deşi costă mai puţin, pe termen lung efortul financiar poate fi acelaşi. Pornind de la această diferenţă de
opţiune, psihanaliza şi psihiatria nu vor putea face niciodată casă bună nici pe plan teoretic. Totuşi este
probabil ca aceste probleme se vor rezolva mai devreme sau mai târziu iar această exagerată scindare între
ele se va aplatiza progresiv. Lipsa de comunicare dintre acestea, în special în ţările fostului lagăr socialist,
trebuie înlocuită cu o întrepătrundere mai constructivă a lor. Cerinţa ca fiecare psihiatru să aibă la activ o
cură didactică, facilitată de sistemul de formare şi nu de propriile curiozităţi, precum şi cea ca fiecare
psihanalist sau psiholog abisalist să aibă o formaţie teoretică în biologie, poate fi un pas decisiv în acest sens.

2. TEORIA GENERALĂ A PULSIUNILOR

Freud spunea despre Pulsiuni că reprezintă mitologia ştiinţei psihologiei abisale Pulsiunile fiind
asemenea zeilor. O astfel de metaforă este folosită pentru a sublinia importanţa a deosebită a acestora, sensul
pe care ele îl pot da aparatului psihic la fel cum divinitatea dă sens existenţei. O teorie generală a Pulsiunilor
ar însemna rezolvarea multor ambiguităţi din psihologia abisală care au făcut ca ea să nu-şi câştige numele
de ştiinţă încă.
Aşadar scopul psihologiei abisale este acela de a ajunge la o clasificare universal acceptabilă a
tulburărilor psihice, clasificare realizată nu pe baza criteriilor semiologice aşa cum se face astăzi în psihiatrie

20
(căci acestea clasifică actul psihic final, exterioritatea ultimă a Psihicului, ceea ce este diferit de la mediu la
mediu, de la ţară la ţară, climă şi mentalitate specifice fiecărui popor, grup sau clasă socială) ci pe principii
dinamice generale. Pentru acest lucru este necesar parcurgerea unui drum anevoios, începând de la definiţia
Psihicului trecând prin explicarea lui şi identificarea formelor sale de manifestare. Va fi arătat modul în care
Psihicul se desprinde de Biologic (rămânând în relaţie retroactivă cu acesta) precum şi modul în care el se
formează pe mai departe. Aşadar, după cum deja s-a anticipat în introducere, această parte întâi conţine pe de
o parte Metabiologia ca sistem de funcţionare biologică a Organismului şi transformarea acestor principii în
funcţii psihice, ceea ce face obiectul capitolului despre Hardul aparatului psihic adică despre suportul său
organic. Apoi ea conţine genealogia psihologiei abisale, cu două subcapitole referitoare la problema
structurării aparatului psihic la care se adaugă cele ale psihologiei cognitive cu aplicaţiile principiilor
descoperite şi manifestarea diversă a elementelor analizate în primele două. Acestea sunt reunite în capitolul
dedicat Softului aparatului psihic. După ce această sarcină va fi fost terminată se poate trece la problema
arzătoare a psihologiei abisale şi anume la Psihopatologie.
2.1. Hardul aparatului psihic
Respectând drumul prin care Pulsiunea Biologică devine o Pulsiune Psihică, vor trebui mai întâi
analizate Instinctele şi apoi ceea ce se numesc complexe ale trunchiului psihic. Pentru asta este necesar să se
stabilească ce este Instinctul, ce face el sau ce scop are pentru Organism ceea ce face obiectul Metabiologiei
psihologiei abisale. Celălalt subcapitol se va ocupa despre fenomenul apariţiei Psihicului din aceste premise
biologice.
2.1.1. Metabilogia psihologiei abisale
Cu acest subcapitol psihologia abisală caută să se lege de o bază sigură, să deducă principiile sale şi
întregul său demers din această zonă pe care va trebui să o analizeze amănunţit pentru a găsi o astfel de
portiţă de comunicare cu realul care să-i întemeieze dreptul la existenţă. Fără această bază psihologia abisală
se găseşte în situaţia de a fi suspendată în aer. De aceea aici se vor cerceta principiile cele mai generale ale
Biologicului. Din acest motiv acest subcapitol se şi numeşte aşa. El încearcă să deducă din aceste principii
posibilitatea de existenţă a Instinctelor însele, pentru ca apoi să le localizeze şi să le descrie. Secţiunile
acestui subcapitol se vor ocupa tocmai de acest drum pornind de la analiza fenomenului biologic, trecând
prin stabilirea legilor şi principiilor acestuia şi terminând cu descrierea părţilor sale componente relevante
pentru psihologie, Instinctele.
2.1.1.1. Premisa biologică a originii Psihicului
Fiinţele vii, organismele, se deosebesc de materia anorganică prin faptul ca ele reuşesc să prelucreze
mişcarea şi să o iniţieze printr-un anumit principiu propriu, către dezvoltare şi perpetuă consolidare, adică
către evoluţie, fără influenţa directă, brută şi neprelucrată a Mediului aşa cum face materia anorganică atunci
când evoluează. Sub raportul biologic evoluţia se desfăşoară în două tendinţe opuse care, prin conflictul lor,
constituie principiul apariţiei Psihicului. Aceste tendinţe sunt conservarea şi înnoirea. Conservarea presupune
efortul vieţii de a rămâne aşa cum este acest lucru realizându-se prin autoapărare în special iar înnoirea
presupune imperativul de a trece către forme superioare de existenţă.
Conservarea şi înnoirea reprezintă aşadar două forme ale evoluţiei al vieţii. Chiar dacă ele par
contradictorii şi deci, incompatibile, totuşi între ele nu există o reală incompatibilitate ci doar o opoziţie în
interese. Organismul reacţionează în funcţie de negocierile interne ale acestor două mari interese, ele
colaborând retroactiv. Organismele superioare prezintă o astfel de împletire retroactivă între cele două
tendinţe ale vieţii iar relaţiile dintre ele este în acest fel foarte complexă. Faţă de organismele inferioare, cele
superioare sunt consolidate ca sisteme individuale complexe. Între aceste sisteme individuale funcţionează
relaţii complexe, de sociabilitate, de concurenţă sau de conlucrare.
Aceste relaţii facilitează o trăsătură esenţială a evoluţiei vieţii şi anume selecţia naturală. Chiar dacă
Darwin, cel care a lansat termenul, ia dat Mediului care selectează indivizii o funcţie mult prea mare iar
indivizilor o funcţie mult prea pasivă, totuşi nici viceversa nu este valabilă aşa cum tinde să considere
psihologia abisală freudiană, anume că Mediul ar fi pasiv în formarea insului şi că totul s-ar reduce la modul
exclusiv activ în care individul se raportează la membrii familiei în special. fireşte c Freud tinde de multe ori
să ia în calcul şi ereditatea şi influenţele Mediului în geneza Psihicului însă de fiecare data sfârşeşte prin a
găsi cauze suspendate în aer pentru acesta cum este cazul teoriei stadiilor de evoluţie libidinală. Influenţa
Mediului în aceste teorii este minimalizată. Deşi se găsesc explicaţii pentru o cauzalitate exterioară totuşi
acestea nu rezistă testelor cele mai simple. Din această cauză teoria expusă aici va încerca să găsească mai
mult în Mediu (şi ereditate, care este un Mediu reflectat genetic) aceste cauze.
Selecţia naturală se prezintă în două forme: una intraspecifică, unde relaţiile Individ-Mediu se realizează
în interiorul speciei, adică între indivizi similari şi alta interspecifică, unde o specie concurează sau
conlucrează cu alta. De obicei selecţia interspecifică este anterioară celei intraspecifice însă şi aici se poate

21
vorbi de condiţionare retroactivă. O specie se dovedeşte a fi superioară dacă reuşeşte să se impună altora în
cadrul unei selecţii naturale interspecifice eliminând pe cât posibil speciile rivale.
Acest conflict general dictat de imperativul evoluţiei este aşadar principiul apariţiei Psihicului. Speciile
trebuie să adopte adevărate strategii de luptă şi să le aplice optim. Aici este originea amânării satisfacţiei
Instinctelor aşa cum apare ea încă în lumea animală şi nu cea produsă de civilizaţia umană după cum susţine
Freud. De asemenea, conflictul psihic se dovedeşte a avea rădăcini mai adânci decât aşa cum apar ele relativ
la cel dintre normele morale şi Sexualitate. Conflictul este originar organic şi cu cât este mai pregnant şi mai
puternic, el devine emblema superiorităţii vieţii iar tendinţele conservării şi înnoirii sunt factorii principali ai
acestui conflict. Comportamentul poate fi dirijat de prevalenţa pulsională a uneia dintre aceste două
elemente. Acest model originar se va repeta la scară mai restrânsă în orice element comportamental. Pânda
animalului de pradă reflectă interacţiunea dintre pulsiunea brută, dintre nevoia ei de satisfacţie imediată şi
amânarea ei, unde aceasta din urmă deţine prevalenţa. Dar această amânare se dovedeşte a fi doar
continuarea Pulsiunii (Brute) de Nutriţie a animalului de pradă căci ea nu vizează inhibarea absolută a
acesteia ci tocmai satisfacerea ei cât mai optimă, adică chiar succesul vânătorii. Acest infrasistem retroactiv
prezent în forma Instinctului de Nutriţie este încorporat (asemenea multor alte infrasisteme retroactive care
răspund de tipuri diferite de comportament) în sistemul retroactiv ce se stabileşte între Organism si Mediu.
Acesta este încorporat la rândul său în metasistemul originar al retroactivităţii dintre impulsul de conservare
şi cel de înnoire din cadrul evoluţiei vieţii in general ca şi alte sisteme retroactive de forma lui. Or, dacă
amânarea reprezintă cheia funcţionarii organismelor superior organizate, succesul unui asemenea sistem de
feed-back negativ, trebuie să fie posibil printr-o capacitate de a înregistra satisfacţia care a fost astfel
amânată sub raportul calităţii si a cantităţii. Sub raportul calităţii o astfel de facilitate înseamnă apariţia
Memoriei în timp ce sub raportul cantităţii aceasta determină apariţia sistemului psihic.
Această modelare a Instinctului sau a unei grupe de Instincte, de la forma brută în sensul unei
suprastructurări a lor este principiul apariţiei Psihicului. Adică Psihicul este pur si simplu chiar Biologicul
care se modelează retroactiv sub raportul comportamental în relaţia cu Mediul. Precizarea localizării funcţiei
psihice în zona Instinctelor, în ceea ce priveşte forma lor structurală, vine să diferenţieze o astfel de adaptare
retroactivă la Mediu a structurii instinctuale brute, care este principiul evoluţiei vieţii în genere, faţă de
adaptarea vectorului său acţional. Aşadar amânarea, suprastructurarea Pulsiunii Instinctuale care este
principiul funcţiei psihice, nu implică şi nu este implicată de o astfel de schimbare pe plan fiziologic în mod
direct, deşi, după cum se va vedea mai târziu, implicaţiile fiziologice retroactive între planul psihic şi cel
fiziologic sunt de netăgăduit acesta din urmă suportând în mod indirect acţiunea Psihicului.
Fără îndoială că Psihicul influenţează Fiziologicul care îi stă la bază ca urmare a reacţiei retroactive
dintre aceste două elemente. Astfel că se poate în mod cert spune că în anumite dereglări psihice ce au un
anumit semn somatic, după cum se va vedea în partea a treia a acestei lucrări, la psihopatologie, Fiziologicul
nu are decât un rol reflexiv căci cauza principală se află de fapt în sistemul psihic. O Pulsiune pur fiziologică
este aceea care se manifestă direct în comportament, dată de structura fiziologică în cauză asemenea unui
reflex necondiţionat. Pulsiunea Psihică dimpotrivă, este mediată mnezic şi este uneori şi un reflex
condiţionat. Cu alte cuvinte Pulsiunea Psihică poate fi activată şi fără medierea condiţionării fiziologice, deci
fără subordonarea ei la o Pulsiune necondiţionată.
Această distincţie îşi va arăta valabilitatea în capitolul consacrat Tulburărilor Psihice pentru explicarea
acestora. În acest caz va primi o lovitură puternică concepţia organicistă a Tulburărilor Psihice (cu excepţia
psihozelor) unde ea pare să fie de ajutor. O asemenea concepţie organicistă extinsă asupra tuturor
Tulburărilor Psihice se dovedeşte însă a fi tributară unei concepţii mitologice asupra Psihicului şi a Omului
în general; aşa cum A. Adler încearcă să le explice pe acestea doar pe latura ‘voinţei de putere’, a
‘Complexului de Inferioritate’, tot aşa şi concepţia organicistă încearcă să explice Psihicul pe baza planului
fiziologic. Această concepţie nu poate explica diversitatea acestora fără a implica diversitatea condiţiilor de
mediu, diversitate mediată de sistemul psihic mai întâi şi care abia apoi îşi poate găsi rezonanţa somatică.
Chiar structurile instinctuale nu pot fi explicate decât în relaţie retroactivă, evolutivă cu Mediul. Pavlov, de
exemplu, explică Tulburările Psihice pe baza proceselor nervoase de excitaţie şi inhibiţie, deci pe baze
exclusiv fiziologice ignorând faptul că structura fiziologică nu poate explica decât mecanismul de
funcţionare brută a Fiziologicului, nu şi dereglările sale; căci orice perturbare trebuie să implice şi un
element perturbator, care în cazul de faţă este Mediul. O concepţie care poate localiza
o astfel de perturbare în mod izolat este una magicistă determinată supranatural, crezătoare în destin.
Căci dacă principiul perturbării nu este căutat într-un element perturabtor, ci doar în elementul perturbat, asta
înseamnă că ea i-a fost într-un fel destinată. Dar fireşte, o astfel de concepţie este foarte bine primită de
autorităţi deoarece în cazul în care Tulburarea Psihică ar fi condiţionată de Mediu (aici cel social) ele ar
trebui să dea socoteală pentru starea în care se află ea relativ la societate. Fireşte că teoriile organiciste vor
exclude societatea de orice vină iar cauzele Psihopatologiei ar fi exilate în eterul individual.

22
 Obiecţia care s-ar putea aduce restrângerii conceptului de ‘psihic’ la această formă constă în această
întrebare: cu ce drept se restrânge noţiunea de ‘psihic’ la simpla Pulsiune modificată evolutiv din moment ce
în limbajul ştiinţific această noţiune integrează sub sine şi anumite structuri fiziologice? Ce garanţii există că
Psihicul ţine de această latură? Nu cumva o asemenea concepţie care diferenţiază psihicul de fiziologic
conduce la o altă variantă de cartezianism? Aceste posibile obiecţii îşi vor primi răspunsul pe rând. În
legătură cu distincţia de mai sus şi cu implicaţiile ei terminologice, problema este că nu există o concepţie
ştiinţifică despre Psihic, ci doar nişte ipoteze pe care diferiţi autori le iau ca premize în elaborarea teoriilor
lor. Concepţia despre Psihic care se extinde în zona structurii fiziologice cu localizarea sa riscă să nu poată
deosebi Psihicul de Biologic, de somatic şi deci să nu poată deosebi biologia de psihologie. Restrângerea
conceptului de ‘psihic’ doar în zona Pulsiunii modelate şi nu la nivelul structurii sale biologice nu vizează o
răzvrătire terminologică ci dimpotrivă, o aliniere consecventă la termenul general de ‘tulburare psihică’ pe
care teoria expusă aici l-a considerat edificator pentru definirea Psihicului. Tulburările Psihice şi cele
Somatice reflectă foarte clar distincţia dintre Psihic şi Somatic. De fapt însăşi originea termenului ‘psihic’ a
fost dirijată de explicarea acestor Tulburări ce au fost apoi numite ‘psihice’.
Degenerarea termenului ‘psihic’ către o funcţie structurală fiziologică a fost o problemă ulterioară celei
de precizare terminologică a Tulburărilor Psihice, derivând în teoriile organiciste. Aici dimpotrivă, se
demonstrează clar că Tulburările Psihice, chiar dacă unele sunt motivate organic (Psihozele), nu îşi au
originea în această zonă ci tocmai în cea a deformării Pulsiunii Organice, adică a implicaţiilor
comportamentale ale unei astfel de structuri organice şi nu a structurii în sine. Aşadar tocmai acest fapt este
garanţia acestei restrângeri conceptuale, anume explicarea a ceea ce este de toţi autorii recunoscut ca fiind
Psihic, adică Tulburarea Psihică. Şi sarcina de a explica Tulburările Psihice este, după cum s-a spus,
principala intenţie a acestei lucrări.
În ceea ce priveşte ultima obiecţie, cea de cartezianism, lucrurile stau exact invers. Psihicul şi Somaticul
nu sunt complet opuse şi nici măcar opuse, în teoria prezentată aici. Dimpotrivă Psihicul este o continuare a
Somaticului şi anume o implicaţie comportamentală modificată în relaţia cu Mediul a Pulsiunii Brute,
instinctuale, a structurii somatice. Diferenţierea pe care filosofii, culminând cu Descartes, o operează între
Gândire şi Corp este una care nu vizează structura internă a funcţionării Gândirii (a mecanismului ei) şi a
Fiziologicului, ci vizează consecinţele epifenomenale ale acestor structuri. Biologia a arătat suficient de clar
că Gândirea este de fapt tot o funcţie somatică, chiar dacă sistemul cognitiv i-a rămas în mare parte străin. Cu
privire la aceasta, cartezianismul identifică şi starea de Gândire şi conţinuturile semantice ale Gândirii ca
aparţinând unui spirit (mistic), în aceasta constând dualismul sau. Dacă dualismul cartezian dar şi cel
platonician ignoră funcţia fiziologică a stării de Gândire, la polul opus stă biologismul unilateral care atribuie
şi conţinuturile Gândirii tot unei funcţii fiziologice sărind tocmai peste ce această teorie numeşte ‘psihic’.
Gândire este dictată atât în conţinut cât şi în formă de experienţele retroactive asupra Mediului şi nu doar de
o capacitate exclusiv structurală de a avea conţinut.

2.1.1.2. Structura generală a Pulsiunii

La origine, Pulsiunea este un element pur fiziologic, legat de acţiunea tradusă comportamental a unui
Instinct rudimentar şi de toate acţiunile pe care Organismul le face pentru ca o anumită funcţie organică să
fie menţinută la nivel constant. Masticaţia pentru Instinctul Nutritiv, de exemplu. Aşadar la origine Pulsiunea
este o schemă comportamentală nemijlocit organică traductibilă biologic prin intermediul reţelelor
neuronale. Freud recunoaşte şi el faptul că ‘Pulsiunea este reprezentantul psihic al unei excitaţii somatice’
(din păcate pentru ştiinţă, în condiţiile neelaborării unei viziuni unitare psihosomatice) dar cu toate acestea el
introduce la sfârşitul operei sale ciudata grupă a Pulsiunilor Morţii, ca pulsiuni originare şi în relaţie duală cu
Pulsiunile Vieţii. Însă Moartea este un epifenomen al Vieţii, condiţia retroactivă între organismele vii in
genere dată de epuizarea unui sistem individual, sub presiunea altor sisteme. Aşadar nu este nevoie ca
Organismul să aibă ca principiu un mecanism de autodistrugere, acest lucru realizându-se de la sine în
procesul Vieţii. Este imposibil de a explica cum o Pulsiune Brută, ce are rolul de a menţine în stare de
funcţionare un subsistem organic al unui Organism, poate să fie una care determină principial moartea acelui
Organism.
Conceptul de ‘instinct’ aşa cum apare el în acele discipline care îl utilizează este foarte ambiguu. În
mare, el înseamnă un comportament rigid, involuntar. Pe baza acestei ambiguităţi, conceptul de ‘instinct’
este extins şi în ceea ce priveşte Softul Organismului iar cum acesta este diferit de la un individ la altul,
fiecare având comportamente şi dorinţe diferite. S-a ajuns astfel în situaţia bizară de a fi descrise câteva mii
de astfel de ‘instincte’. Prototipul conceptului de ‘instinct’ este însă dat de nevoile primare ale Organismului,
ca Foamea, Setea sau Libidoul deci acolo unde substratul fiziologic este nelipsit. Or, în descrierea acelor
câteva mii de ‘instincte’ substratul fiziologic se reduce treptat la acestea ceea ce este absurd. Analiza
complexelor trunchiului psihic ce se va face în capitolul următor, va arăta pe larg acest lucru. De aceea

23
trebuie deocamdată făcută distincţia dintre Instinct şi Complex. Acest concept de ‘complex’ va fi definit la
momentul oportun în funcţie de cel de ‘instinct’, primul urmându-l, continuându-l pe celălalt.
Deci pentru înţelegerea Pulsiunii trebuie să fie analizat mai întâi Instinctul. Specificul său nu este
Pulsiunea ca atare, adică orice act comportamental mai general, ci faptul că are un substrat fiziologic precis,
un aparat special care are o importanţă covârşitoare pentru supravieţuire. De exemplu Foamea presupune un
foarte complicat aparat digestiv ale cărui elemente sunt studiate de biologie. Structura biologică a Instinctului
reprezintă Hardul Instinctului, pentru a folosi un termen sugestiv din informatică. Dimpotrivă, cealaltă parte
a Instinctului, cea referitoare la funcţionarea lui realmente în mediul extern, adică traducerea în plan
comportamental, motor, a scopului său, reprezintă partea de Soft a Instinctului. Ea face posibilă însăşi
funcţionarea Instinctului.
Fiziologia Pulsiunii de asemenea, aparţine biologiei ca punere în relaţie de continuitate între Hardul şi
Softul Instinctului. Pulsiunea devine Complex, adică un comportament psihic, un comportament atomar în
cadrul comportamentului general. Complexul este un comportament de satisfacere a Instinctului; în cazul
Foamei el poate viza toate operaţiile de nutriţie şi digestie.
Dată fiind structurarea Instinctului în zona Hard şi Soft a sistemului psihic, precum şi relaţia retroactivă
dintre aceste zone, fiecare dintre ele are scopul său bine precizat şi invariabil din punct de vedere funcţional.
De exemplu comportamentul nutritiv ce presupune ajutorul funcţiei Soft a Instinctului, este legată teleologic
de funcţia Hard, adică de scopul structurii organice digestive. Acest comportament nu poate fi modificat din
principiu căci dacă acţiunea de obţinere a hranei nu aduce hrana, atunci întreg Instinct Nutritiv va fi anulat,
ceea ce contravine unei legi fiziologice precise legată de funcţionalitatea sa ca atare.
O astfel de precizare este în măsură să limiteze la maximum ideea freudiană după care ‘Instinctul Sexual
refulat se sublimează în cultură’. Fireşte că aici trebuie explicat că Freud extinde conceptul de ‘sexualitate’
dincolo de cel de ‘genitalitate’. Deci Pulsiunea Sexuală aşa cum o vede Freud nu înseamnă doar ceea ce aici
este recunoscut a fi Hardul, Pulsiunea Instinctuală Sexuală. Dar totuşi ea o cuprinde şi pe aceasta. Rămâne de
discutat în ce măsură partea nonfiziologică din conceptul mai larg al lui Freud realizează acest lucru,
respectiv faimoasa Sublimare. Însă cea fiziologică este exclusă tocmai datorită invariabilităţii pulsiunii
Instinctului Sexual ce conduce la obţinerea actului sexual.
Astfel că Pulsiunea Instinctuală este predispoziţia senzo-motorie la acte comportamentale relaţionate
structural în scopul furnizării materialului brut de funcţionare organică către structura anatomică a
Instinctului. De aceea se poate spune că metabiologia este disciplina care studiază structura organică a
Instinctului, Hardul său şi implicaţiile sale principiale în Soft în timp ce psihologia propriuzisă trebuie să
studieze în primul rând Softul acestuia trecând dincolo de Instinct către Complex.
Complexul, care aparţine Softului Instinctului nu este independent de acesta şi este aici numit Complex
Instinctual, spre deosebire de Complexele ale căror comportamente dictate nu serveşte imediat şi concret la
satisfacerea Instinctului şi de aceea ele sunt numite Complexe Autonome sau Complexe Fundamentale.
Aşadar pentru a determina domeniul Pulsiunii pur fiziologice trebuie identificate acele acte
comportamentale ce fac posibil nemijlocit funcţia organică a Instinctului. Aceste Pulsiuni trebuie diferenţiate
de alte Pulsiuni ale căror consecinţe comportamentale nu duc neapărat la satisfacţia organică a Instinctului
cum sunt pulsiunile Complexelor Autonome. Acestea doar protejează Instinctul, îl mediază social, însă nu
fac parte integrantă din el. Astfel că în interesul său de a consolida şi menţine în stare de funcţionare o
anumită parte sau funcţie a Organismului, Pulsiunea are capacitatea de a acţiona direct în planul
comportamental în funcţie de acest interes, de nevoia propriuzisă a Organismului ca ea să conducă la
satisfacerea respectivei funcţii. Aşadar Pulsiunea este unitatea structurală şi funcţională a aparatului psihic
capabilă de a fi inhibată excitată şi neutralizată adică de a avea o energie specifică şi de a fi tradusă
comportamantal.
Despre acest lucru se va discuta în secţiunea următoare iar ceea ce este mai important de subliniat acum
este caracterul comportamantal al Pulsiunii. Cu toate acestea nu orice act comportamental este datorat unei
Pulsiuni. De exemplu reflexele necondiţionate de genul celui al reacţiei genunchiului la lovirea cu
ciocănelul, nu sunt Pulsiuni, ci simple reacţii nervoase periferice care pot lua parte într-o Pulsiune Brută dar
care nu se pot extinde la aceasta singure, fără coroborarea cu alte astfel de reacţii. Pulsiunea Instinctuală se
consolidează în funcţie de întreaga structură organică a Instinctului. Aceste informaţii se transmit nervos sau
chimic către un anumit centru de colectare a acestor date şi abia apoi Pulsiunea se poate consolida şi poate fi
retransmisă către comportamant. Deci nu este de nici un folos spre a identifica Pulsiunea cu impulsurile
nervoase sau cu hormonii eliberaţi de glande. Pulsiunea este un comportament elaborat şi complex în care
intră mai multe elemente. Iată că ele nu sunt conştiente şi recunoscute empiric, prin introspecţie, de către
subiect. O definiţie a psihologiei însăşi relativ la cele spuse până acum s-ar face în felul următor: Psihologia
este ştiinţa care studiază originea, structura şi patologia Pulsiunilor, precum şi implicaţiile lor.
2.1.1.3. Energia Pulsiunii

24
 Conceptul de ‘energie’, aşa cum este el folosit aici, nu este identic cu cel folosit de ştiinţele pozitive, în
special de fizică. Totuşi obiecţia de concepere a sa nu ar sta în picioare. Căci chiar în fizică el este un concept
generic energia nefiind aici un lucru, un obiect concret, ci un fenomen general cuprins descriptiv. El este
definit ca fiind capacitatea unui corp sau sistem de a produce lucru mecanic sau căldură. Precizarea se face
prin faptul că acest corp sau sistem nu poate porni de la sine această mişcare, ci o preia şi o prelucrează de la
alt corp. Aşa se face că conceptul de ‘energie’, care parţial desemnează funcţionalitatea, capacitatea motrice
a unui sistem, se extinde şi asupra cauzelor acestor atribute ale sistemului. De exemplu benzina este energia
motorului iar curentul electric este numit şi energie electrică. În cazul de faţă aceste energii sunt într-adevăr
lucruri concrete dar denumirea lor ca energii este făcută doar pe temeiuri practice, de simplificare a
limbajului dacă se ţine cont de definiţia ştiinţifică a energiei. Căci benzina şi curentul electric sunt obiecte
care conţin în sine latent energia şi care nu se poate dezvolta decât atunci când acestea reacţionează cu un alt
obiect. Benzina produce presiune atmosferică atunci când arde; presiunea care acţionează asupra pistoanelor
motorului determină lucrul mecanic. Curentul electric îl produce prin electromagnetismul său. Or dacă la
asta se reduce de fapt energia va trebui ca acest concept de ‘energie’ să fie identificat în final cu cel de ‘lucru
mecanic’.
Pe baza acestui fapt, adică identificând sau caracterizând energia prin forţa motrice, conceptul de
‘energie’ este extins la maxim aici fiind definit prin intensitatea unei Pulsiuni, unei dorinţe, intensitate
capabilă să determine un anumit comportament. Această energie se va numi de acum încolo energie
psihodinamică şi ea se aplică oricărei Pulsiuni, chiar dacă aceasta este una instinctuală şi nu elaborat-psihică.
Trebuie aici arătat că conceptul de ‘energie psihodinamică’ descris aici nu este identic cu cel de ‘energie
psihică’ al lui Freud, răspândit apoi larg în alte teorii şi care înseamnă rezistenţa la frustrare a subiectului.
Freud vede Nevroza ca pe o epuizare de energie a aparatului psihic, ceea ce face ca subiectul să sufere.
Energia psihodinamică, aşa cum este teoretizată aici, se dovedeşte a fi preponderentă în Tulburările Psihice şi
scăzută la normalitate. Dacă ‘energia psihică’ a lui Freud produce linişte (‘Principiul Constanţei’ reprezentă
o plenitudine energetică) dimpotrivă, energia psihodinamică este doar în măsură să producă insatisfacţie,
nelinişte psihică după cum se va vedea în secţiunea următoare.
Pe de altă parte, energia fiziodinamică este capacitatea organică de a determina o energie psihodinamică,
cuprinzând-o latent pe aceasta. O astfel de ‘energie’ trebuie diferenţiată de o posibilă ‘energie fiziologică’,
asemenea ‘elanului vital’ de care vorbeşte H. Bergson. Aceasta se aplică de fapt vieţii în genere şi este
explicabilă biochimic la nivelul asimilării nutritive, a hranei necesare organismului. Aici energia fiziologică
ar fi identică cu energia din fizică.
Această distincţie este foarte importantă în ceea ce priveşte consecinţele în plan fiziologic ale
fenomenului energiei. Dacă Psihicul şi Fiziologicul sunt două lucruri între care există raporturi ca acelea
arătate mai sus unde , Fiziologicul este principiul, suportul Psihicului atunci va trebui ca această energie
psihodinamică să aibe cauze fiziologice. Ea va trebui să rezide chiar în capacitatea organică de a avea Psihic,
adică de a comporta Pulsiuni Somatice originare ca Foamea, Setea sau Libidoul. Deşi astfel de energie este
identică cu energia psihodinamică, totuşi ea se va numi energie fiziodinamică deoarece este mai
cuprinzătoare, mai largă decât aceasta. Energia fiziodinamică nu este transformată în Pulsiune, căci ea este o
Pulsiune Latentă în timp ce energia psihodinamică este deja o Pulsiune, fie ea şi una Instinctuală. Dacă
sistemul fizio-biologic ar fi comparat cu o fabrică, atunci Pulsiunea este produsul, marfa acestei fabrici,
energia fiziodinamică reprezintă finanţele investite în această fabrică, în timp ce cea psihodinamică ar fi
materia brută ce trebuie prelucrată. În acest caz raportul dintre energia fiziodinamică şi cea psihodinamică
este acelaşi ca şi cel dintre combustibil şi capacitatea motorului de a dezvolta lucru mecanic. Geografia
funcţionării unui astfel de sistem energetic vizează un Nucleu Psihodinamic (care înseamnă şi nucleul
Psihicului) şi o Periferie Psihodinamică unde această energie negociază cu Mediul satisfacerea pulsiunii. Iată
cum Psihicul este medierea dintre interesul Instinctului şi oferta Mediului.
Deşi nu are o definiţie clară a conceptului său de Libido, Freud îl ia în sensul de energie psihică a
impulsurilor sexuale. Lipsa unei teorii generale a Pulsiunilor, în special în ceea ce priveşte ‘energia psihică’
îl duce la mari obscurităţi. El a preluat teoriile dualiste tradiţionale cu privire la Psihic şi Somatic, teorii care
sunt prezente în subsidiarul concepţiilor sale dar pe care în acelaşi timp le şi neagă prin faptul că recunoaşte
că Psihicul nu este sufletul mistic cartezian sau platonician ci un fel de continuator al somaticului (căci
Pulsiunile Somatice se regăsesc în activitatea psihică). Totuşi Freud este departe de a înţelege ce este energia
fiziodinamică cu statut actual, ontogenetic legată de funcţionarea sistemului organic în stare să dezvolte o
energie psihodinamică. Aceasta are un statut nu numai ontogenetic ci şi genealogic în cea mai mare parte
legat implacabil de funcţia mnezică. Ea este secundară unei energii fiziodinamice ce o alimentează şi vizează
funcţionarea sistemului organic adică funcţionarea scoarţei cerebrale unde este localizată funcţia mnezică.
Teoria energetică freudiană se reduce la ‘energia psihică’, care îşi are originea în vid, deoarece Freud nu
ajunge să o pună în relaţie cu sistemul somatic.

25
 Pe de altă parte C.G. Jung foloseşte conceptul de ‘libido’ cu alt sens, respectiv pentru ceea ce aici este
numit ‘energie fiziodinamică’. Acest fapt este făcut mai degrabă din considerente pasionale, legate de
rivalitatea lui cu Freud, decât din raţiuni de ordin teoretic. Căci în acest caz înţelegerea conceptului de
‘energie fiziodinamică’ este departe de cea a celui jungian de ‘libido’ care vine cumva din cer şi nu are o
explicaţie ştiinţifică concretă. Pe de altă parte, termenul ‘libido’ înseamnă din punct de vedere etimologic
‘plăcere’, ‘voluptate’ şi nu poate fi aplicat nici măcar Pulsiunii în general aşa cum declara Jung. Căci
Pulsiunea vizează structura unui comportament (deci mai degrabă ceea ce el numeşte ‘complex’) iar energia
fiziodinamică sau psihodinamică presupune interesul acesteia de a fi aplicată comportamental, pragmatic.
Lipsa unor teorii metabiologice viabile a contribuit şi ea la această extindere, pe lângă elementul conflictual
dintre Freud şi Jung iar primul a sfârşit prin a accepta şi el extinderea progresivă a acestul concept până la
saturaţie odată cu teoria Eros-Thanatos.
Mult mai bine elaborat este conceptul lui W. Mc.Dougal de ‘hormotimie’, Instinctele fiind aspecte
particulare ale acestui ‘sistem hormotimic’. Cu toate acestea, asemenea conceptului lui Schopenhauer de
‘voinţă’, precum şi cel de ‘elan vital’ al lui Bergson niciunul dintre ele nu prezintă distincţia dintre energia
fiziodinamică şi cea psihodinamică. Deşi din punct de vedere neurofiziologic ele sunt unul şi acelaşi lucru,
totuşi din punct de vedere psihologic ele reprezintă două lucruri distincte. Pulsiunea fiziodinamică în acest
caz este şi are o necesitate organică bine definită, în timp ce cea psihodinamică nu are o finalitate imediată şi
uneori ea nu are nici un fel de finalitate. De exemplu Libidoul, ca Pulsiune Sexuală are o finalitate organică
(reproducerea) în timp ce dereglările sale psihopatologice fac în aşa fel încât această finalitate este anulată.
Instinctul, aşa cum este el ca dat fiziologic, este originea Pulsiunii, adică a energiei sale fiziodinamice,
ceea ce îl face apt de a pune în mişcare organismul cu scopul satisfacerii cerinţelor sale organice. Aici trebuie
operată distincţia dintre ‘elanul vital’ al lui Bergson sau ‘voinţa’ lui Schopenhauer, care se referă la o energie
fizică a Organismului, a ceva ce îl pune în mişcare în mod funcţional şi nu decizional cum este cazul cu
energia psihodinamică de aici. Conceptul de ‘energie fiziodinamică’ este de asemenea mult mai restrâns deci
s-ar include ca arie în aceste concepte filosofice. El însă are o definiţie precisă pentru că nu se leagă de un
principiu metafizic al vieţii ci se leagă de o capacitate organică a Instinctelor respectiv aceea de a pune
Organismul în mişcare doar din punctul de vedere al capacitaţii biologice de reacţie.
Dinamica unui astfel de fenomen face obiectul biologiei, deoarece are explicaţii neuroendocrine. Acest
domeniu nu aparţine psihologiei abisale iar teoriile biologiei nu influenţează deloc conceptul psihologic de
‘energie fiziodinamică’ pe care psihologia îl ia ca premisă. El este luat ca fundament al însăşi existenţei
Instinctului, respectiv interesul Organismului de satisfacere a Instinctelor sale. Este evident că modelul
neuroendocrin al biologiei este inclus în această premisă psihologică ce este reprezentată de conceptul in
cauză dar este mult mai larg decât cele ale biologiei. Distincţia dintre o energie fizică a Organismului, aşa
cum apare la Bergson sau Schopenhauer, constă tocmai în faptul că ea se referă doar la modificările
endocrine ce conduc la comportamentul organismului de satisfacere a Pulsiunilor. Însă nu este necesar ca
prin asta să fie nevoie de postularea unei energii fizice sau de angajarea în dezbateri privind infirmarea sau
validarea acesteia. Pe de altă parte este evident că dacă o astfel de energie fizică este constantă cea
fiziodinamică nu este constantă. Aceasta este mare în cazul inhibiţiei funcţiei organice a Instinctului. Dar fie
nu există sau există într-o măsură foarte mică în cazul în care această funcţie este satisfăcută. Aşadar alura
metafizică a unui astfel de concept este eliminată, el devenind unul pur descriptiv.
Energia fiziodinamică este o premisă absolută a psihologiei abisale, ea este însuşi principiul vieţii, adică
al capacităţii unui sistem viu de a funcţiona prin sine însuşi sau, după cum spunea Aristotel, de a se mişca
fără intervenţia unui element extern ci doar cu un anumit principiu intern. Evoluţia vieţii ţine în mod necesar
de această energie fiziodinamică şi ea nu este posibilă în mod static aşa cum o imaginează Ch. Darwin de
exemplu, după care Organismul ar evolua datorită ‘factorilor externi perturbatori’. Aceştia sunt doar condiţii
ale evoluţiei însă nu şi cauza principală şi singulară a ei. Obiecţia este aceeaşi cu cea adresată psihologiei
behavioriste relativ la explicaţiile pentru Psihoză: dacă la un anumit stimul traumatic, un anumit individ
poate trece pragul psihotic, altul poate rămâne neafectat de stimulii presupuşi a determina Psihoza. În acelaşi
fel caracterul perturbator al factorilor de mediu poate ucide anumiţi indivizi dar în acelaşi timp poate întări
pe alţii.
Deci nu este suficient să se postuleze că supravieţuirea este principiul evoluţiei vieţii. Fără o energie
fiziodinamică nici girafele cu gâtul lung nu ar putea supravieţui faţă de cele cu gâtul scurt relativ la explicaţia
lui Darwin. Iar dacă girafa are gâtul lung, ceea ce-i permite să mănânce cu uşurinţă frunzele copacilor şi nu
iarba uscată a savanei, acest lucru nu se datorează faptului că cele cu gâtul lung ar fi supravieţuit în timp de
foamete celor cu gâtul scurt mai degrabă decât că nişte dinozauri preistorici sau orice altceva asemănător ar
fi evoluat către aceste forme ca urmare a reducerii volumului datorat creşterii temperaturii globale şi a
dispariţiei vegetaţiei luxuriante. Pentru ca presupusele girafe cu gâtul lung să supravieţuiască celor cu gâtul
scurt trebuie mai întâi să ajungă să aibă gât iar fără un principiu intern de dezvoltare, acest lucru nu este

26
posibil. De aceea darwinismul a căzut în desuet în ultimul timp. Perspectiva darwinistă, dacă nu se încumetă
să accepte un principiu de evoluţie în interiorul individului şi al speciei, atunci prin pasivismul ei ea se obligă
să găsească principiul său de mişcare în afara individului, speciei şi chiar vieţii. În acest caz viaţa ajunge
astfel un fel de materie anorganică ce suportă doar influenţa exteriorului dar incapabilă să se schimbe prin
propria sa voinţă. Indiferent de valoarea istorică a teoriei selecţiei naturale ea trebuie acceptată din
perspectivă activistă, lamarckistă mai degrabă.
2.1.1.4. Legile generale ale Pulsiunii
Organizarea Vieţii în forma superioară presupune amânarea dorinţelor, posibilitatea alegerii satisfacerii
lor. Această amânare înseamnă inhibiţia energetică a unei dorinţe. Satisfacerea psihică a unei astfel de
dorinţe înseamnă neutralizarea energetică a ei. Alegerea unei dorinţe pentru a fi satisfăcută trebuie să se facă
în funcţie de importanţa ei momentană dar şi pe termen lung pentru Organism. Uneori dorinţele în forma lor
diversificată se exclud reciproc de aceea ele trebuie neutralizate pe rând. Pentru ca o dorinţă care a fost
inhibată să aibă acces la neutralizare ea este investită cu energie, după cum s-a spus mai sus, numită energie
psihodinamică. Deci energia psihodinamică, pe lângă importanţa organică are şi ea rol în referenţialitatea
neutralizării. Rezonanţa unei inhibiţii la nivelul capacităţii Organismului de a alege în neutralizarea unei
dorinţe sau alta determină excitaţia energetică a Pulsiunii. Freud foloseşte de asemenea conceptele de
‘excitaţie’ şi ‘investire’ dar fără să stabilească relaţia dintre ele. O Pulsiune nu se limitează la simpla excitaţie
după cum s-a văzut, ea nu se reduce la presiunea psihică ci reprezintă un complicat sistem retroactiv în
relaţie cu mediul. Dacă investirea este momentul ce precede ‘relaţiei cu obiectul’ în vederea satisfacţiei, aşa
cum el sugerează, este clar că acest moment este unul ce urmează excitaţiei după cum se va vedea amănunţit
imediat. Raportul dintre excitaţie si inhibiţie este dat de prima lege a pulsiunii, legea excitaţiei psihice:
Valoarea energetică a unei excitaţii este egală cu cea a unei inhibiţii anterioare.
Dacă Valoarea de Excitaţie nu ar fi egală cu Valoarea de Inhibiţie a Pulsiunii atunci Psihicul şi-ar rata
funcţia iar Instinctul nu ar funcţiona. Căci dacă s-ar pierde din Valoarea de Excitaţie a unei Pulsiuni atunci ea
ar ajunge prin neutralizarea ei să nu satisfacă totuşi Instinctul. Iar dacă Instinctul nu şi-ar îndeplini rolul
Organismul s-ar deregla. Fireşte că acest lucru se întâmplă de mult prea multe ori însă energia psihodinamică
îşi face cunoscută prezenţa prin această lege a excitaţiei care pune organismul în mişcare cu scopul
satisfacerii respectivei nevoi. Însăşi tulburarea psihică este mărturia unei astfel de dereglări produsă de
această lege a Pulsiunii. Lipsa de răspuns a mediului la cerinţele pulsiunii, sau lipsa sa de pasivitate faţă de
cerinţele ei ajunge în final să provoace dereglări psihice însă pentru viaţă ele sunt de preferat nefuncţionării
energetice a Pulsiunii. Practic dacă respectiva Pulsiune este una de conservare, cum este cea Nutritivă, lipsa
ei de energie excitată ar conduce la moarte prin înfometare. Din păcate pentru individ o astfel de soluţie
poate fi preferabilă suferinţei psihice. Societatea umană a condus şi la accidente dramatice de relaţionare iar
sufletul omenesc a fost împovărat de numeroase inhibiţii care îşi revarsă apoi excitaţiile în alte Pulsiuni (vezi
Cataliza) ceea ce a condus la tot ce înseamnă suferinţă.
Îns indiferent de aceste devieri ulterioare ale funcţiei energetice a Pulsiunii ea trebuie principial să
fiuncţioneze şi să îşi îndeplinească rolul de Pulsiune. Deci este absolut necesar să existe o homeostazie a
energiei Pulsiunii, care va fi completată de legea atracţiei valorice, unde Pulsiunea traduce comportamental
nevoile Hardului Instinctului. După cum se va vedea, există posibilitatea de dereglare energetică a Pulsiunii
prin suspendarea energiei fiziodinamice care de fapt îi stă la bază acesteia şi astfel energia psihodinamică să
fie şi ea suspendată. Aşadar, după cum tocmai s-a anticipat fenomenul de excitaţie şi inhibiţie este suspendat
temporar de o altă lege care îl face să nu funcţioneze. Acest fapt apare foarte clar în Anorexia Nervoasă şi
vizează direct Instinctul Nutritiv. În acest caz Pulsiunea nu se poate întemeia structural şi deci îi este anulată
furnizarea de energie psihodinamică iar procesul de conversie a energiei psihodinamice din energia
fiziodinamică este anulat. Însă niciodată o lege psihodinamică nu va conduce direct la anularea, la
distrugerea prevederilor alteia după cum conservarea şi înnoirea Organismului nu se află într-un conflict total
ci doar în unul provizoriu, autoreglativ. Aceste legi se completează reciproc iar cazul Anorexiei este unul
complex unde alţi factori intervin după cum se va vedea la momentul oportun.
Capacitatea unei Pulsiuni de a avea valoare energetică este posibilă datorită unei constante, a unei unităţi
de măsură internă a respectivei energii. Acest concept este aici numit Segment Psihodinamic al Pulsiunii. Pe
el se desfăşoară energia Pulsiunii, deci este cuprinsă între două limite, cea a neutralizării care înseamnă
punctul zero al eişi cea a inhibiţiei care reprezintă capătul său opus şi care delimitează astfel corpul ei.
Aşadar un capăt al Segmentului va fi numit Valoare de Inhibiţie a Pulsiunii iar celălalt capăt va fi numit
Valoare de Neutralizare. Segmentul Psihodinamic este însăşi energia Pulsiunii. Pulsiunea este total lipsită de
energie atunci când Valoarea de Inhibiţie este egală cu cea de Neutralizare, adică Segmentul Psihodinamic
efectiv nu există. Fireşte că un astfel de deziderat nu este posibil decât în starea de absolută saţietate a unei
Pulsiuni deci această stare este mai greu de găsit. În orice caz trebuie arătat raportul dintre aceste două Valori
ale Segmentului Psihodinamic într-o altă lege a Pulsiunii numită legea atracţiei valorice:

27
 Valoarea de Inhibiţie a unei Pulsiuni tinde sa atingă Valoarea de Neutralizare a acesteia, si Segmentul
Psihodinamic să se autodizolve.
Această lege explică în termeni concreţi ceea ce Freud intuia cu al său ‘Principiu al Constanţei’. Legea
atracţiei valorice şi legea excitaţiei se referă la acelaşi lucru, adică la tendinţa spre neutralizare a unei
Pulsiuni excitate. Freud credea că ‘Principiul Plăcerii’ s-ar putea deduce chiar din ‘Principiul Constanţei’,
primul fiind aproximativ acelaşi cu legea excitaţiei psihice arătată mai sus. El totuşi precizează că Principiul
Constanţei a fost dedus din acleaşi fapte din care a fost dedus şi cel al Plăcerii (‘Dincolo de principiul
plăcerii’). Însă nu este necesar pentru aceste două legi să fie deduse una din cealaltă, ele fiind mai degrabă
complementare. Fireşte că, în cazul celor două Principii de care vorbeşte Freud, posibilitatea de deducţie a
unuia din celălalt ba chiar şi cea de identificare se înţelege. Căci după Freud Principiul Plăcerii nu se
localizează faptic la simpla excitaţie energetică ci la interesul spre neutralizare al Pulsiunii. Freud declară
clar că Psihicul caută întotdeauna satisfacţia. Este foarte evident că la Freud lipseşte un pas important şi
anume legătura dintre satisfacţie (neutralizare), insatisfacţie (excitaţie) şi amânare (inhibiţie). Această
legătură este însăşi excitaţia energetică psihodinamică. Freud descrie interesul Psihicului spre plăcere dar nu
explică acest lucru conform a ceva anume, adică a energiei Pulsiunii. Iar ambiguităţile sale în definirea
acestui concept de ‘energie’ se răsfrâng aici unde el nu poate fi pus in relaţie cu excitaţia şi inhibiţia.
În economie este cunoscută aşanumita lege a lui Gossen după care mărimea intensităţii unei plăceri
descreşte progresiv până la saturare, dacă respectiva plăcere este satisfăcută continuu si neîntrerupt şi se
referă la neutralizarea psihică pe care un obiect o poate produce. În realitate aceasta nu este o lege dinamică,
ci una empirică, având deci dezavantajul de a fi doar practică dar nu şi ştiinţifică. Adică nu poate fi
demonstrabilă în sistemul de date în care se desfăşoară. În terminologia expusă aici, legea lui Gossen sar
traduce prin: Valoarea de Inhibiţie scade progresiv cu cât excitaţia este neutralizată. Acest enunţ este o
tautologie. Căci este evident că Valoarea de Inhibiţie este dată de amânarea sau reprimarea neutralizării ceea
ce ar însemna, cu alte cuvinte, că amânarea neutralizării este suspendată odată cu neutralizarea. Fireşte că o
astfel de lege este o exprimare rudimentară a legii atracţiei valorice iar pentru înţelegerea acesteia ar fi trebuit
mai întâi să existe o teorie a Pulsiunilor. Aceasta este puntea de legătură între economie şi psihologie, după
cum se va vedea mai bine ulterior.
Segmentul Psihodinamic poate fi înţeles ca o parte dintr-o axă generală după modelul geometriei, care
susţine că un segment se continuă cu o dreaptă la infinit la ambele capete. Această dreaptă nu este altceva în
acest caz decât axa evoluţiei vieţii iar Segmentul Psihodinamic este modelul istoric, stadiul la care a ajuns o
specie sau un individ din cadrul ei. Aici pot fi identificate două tendinţe opuse respectiv conservarea şi
înnoirea aşa cum s-a arătat mai sus. Conservarea presupune tendinţa Organismului spre neutralizare, adică
spre lichidarea Segmentului Psihodinamic al Pulsiunii în timp. Înnoirea presupune creşterea Valorii de
Neutralizare pe axa de referinţă în aşa fel încât se ajunge la o excitaţie psihodinamică ce nu se datorează unei
inhibiţii anterioare, ci apare artificial (metaforic spus) pe fondul saţietăţii prelungite, adică a egalităţii celor
două valori ce definesc Segmentul Psihodinamic. O astfel de creştere a Valorii de Neutralizare se face în
limitele permisive ale legii autoreglării energetice despre care se va vorbi imediat, faţă de care creşterea în
cauză se raportează. Această lege se poate numi legea respingerii valorice:
Dacă Valorile de Inhibiţie şi Neutralizare sunt egale şi excitaţia energetică este 0, atunci Valoarea de
Neutralizare creşte.
Aşadar în momentul în care Segmentul Psihodinamic dispare datorită neutralizării, se întâmplă acel
ciudat proces de supraaxare, unde este creat un nou Segment Psihodinamic. Acest fapt se datorează opţiunii
evoluţiei Vieţii în sfera psihică deci a continuării ei şi nu a cramponării într-o ‘satisfacţie porcină’ eternă.
Această lege explică de ce toxicomanii trebuie să mărească progresiv doza de drog pentru a obţine satisfacţie
constantă. Freud şi mulţi alţii s-au plâns de faptul că satisfacţiile în general devin banale însă acest lucru
probabil ca urmare a unei neputinţe de a suporta pierderea copilăriei, fapt ce a determinat pesimismul lor.
Însă greşala teoretică comisă este aceea de a considera plăcerea, satisfacţia, ca fiind scopul Vieţii în general.
Acestea sunt de fapt nişte instrumente, nişte ornamente, după cum spune Aristotel, ale interesului naturii.
Conceptul de ‘neutralizare’ presupune o inhibiţie a Pulsiunii adică o excitaţie energetică ce urmează să
fie neutralizată. Această neutralizare nu poate fi valabilă decât în limitele Segmentului Psihodinamic. Spre
exemplu, dacă neutralizarea, satisfacţia depăşeşte Valoarea de Neutralizare, adică capătul superior al
Segmentului, nu mai poate fi vorba propriuzis de o neutralizare, ci de o ‘cucerire’. Deoarece dincolo de
Valoarea de Neutralizare nu mai există nimic care să fie inhibat şi apoi neutralizat. Problema îşi are
rezolvarea chiar aici şi anume în faptul că Segmentul Psihodinamic are o rezervă valorică de neutralizare ce
depăşeşte limita în vigoare şi care este întotdeauna o limită provizorie. Complexul Eden va arăta în ce
măsură această rezervă latentă ghidează totuşi comportamentul uman, lipind de fiecare act psihic această
diferenţă latentă de Valoare de Neutralizare. Aceasta înseamnă că orice Valoare de Neutralizare este
provizorie dar mai ales regresivă conform legii autoreglării energetice. Dacă Valoarea de Neutralizare este

28
depăşită de o neutralizare energetică, ca în cazul efectelor drogurilor, totuşi această neutralizare nu este
altceva decât una naturală. Deci această Valoare de Neutralizare este dată întotdeauna înaintea neutralizării
propriuzise. Aceasta din urmă rămâne întotdeauna în spatele ei asemenea lui Ahile care fuge după broasca
ţestoasă. Iar dacă totuşi el o va ajunge vreodată, ceea ce coincide cu neutralizarea absolută, atunci intră în
acţiune legea respingerii valorice după care Valoarea de Neutralizare mai creşte cu un pas. Practic se
împlineşte astfel funcţia evoluţiei Organismului. Omul va experimenta foarte mult această lege
psihodinamică prin evoluţia culturală şi tehnologică pe care o va experimenta.
Pe lângă astea mai există încă o lege care se opune vectorului legii excitaţiei şi care se numeşte legea
autoreglării energetice a sistemului psihic. Ea se referă la o supraexcitaţie asupra unui Segment
Psihodinamic, fapt ce duce la o paralizie parţială a sa. Această situaţie se explică pe baza unor constrângeri
externe, de obicei legate de ceilalţi membrii ai speciei dar şi ai altor specii cărora Organismul ar suferi
leziuni şi mai mari dacă în anumite condiţii nu li s-ar supune. Acest fapt ar contraveni cu principiul
conservării. Prin urmare Segmentul Psihodinamic are capacitatea de a-şi autoinhiba excitaţia în aceste
condiţii. De exemplu în perioada de împerechere la animale Segmentul Psihodinmic Libidinal al unui mascul
inferior va trebui să fie suprainhibat în caz contrar un mascul mai puternic putându-l ucide şi tot ansamblul
Psihicului s-ar dovedi falimentar. Aşadar legea autoreglării energetice a sistemului psihic sună în felul
următor:
Suprainhibiţia unui Segment Psihodinamic este proporţională cu inhibiţia unui alt Segment
Psihodinamic pe care ar implica-o neutralizarea sa.
Această lege se datorează adaptării Organismului şi a sistemului psihic la condiţii vitrege de viaţă. Dacă
Valoarea de Neutralizare ar rămâne aceeaşi cu cea de dinainte în condiţiile unui mediu la care individul s-a
adaptat anterior şi care era mai bun decât cel în cauză, excitaţia energetică ce ar reieşi din imensa diferenţă
valorică în condiţiile scăderii bruşte a Valorii de Inhibiţie ar face ca individul să se concentreze mai puţin
asupra supravieţuirii sale. De aceea standardele de mulţumire a sistemului psihic în condiţiile scăderii
nivelului de viaţă vor scădea şi ele conform acestei legi. Aşadar Valoarea de Neutralizare a respectivului
sistem de Segmente Psihodinamice va scădea. Cu toate acestea, relicve ale vechii Valori de Neutralizare
rămân iar legea excitaţiei funcţionează şi ea în paralel cu aceasta dar în sens diferit. Aşa se face cu Tulburări
Psihice ca Depresia sau Paranoia care, după cum se va vedea în cealaltă parte, au în structura lor
psihopatologică activări ale acestei legi. Depresiile au în ele efectele neecologice ale exploatării sălbatice,
subiectul acceptând starea de sclavie iar tulburările paranoice conţin în ele traumatisme ce au condus la astfel
de autoreglări energetice ce impiedică şi în prezent pe subiect să accepte satisfacţii diferite.
În sfârşit aici mai poate fi exprimată o a cincea lege care vorbeşte despre transferul, despre fuziunea
dintre Segmentele Psihodinamice, ca o variantă la principiul autoreglării, fiind legea fuziunii energetice:
Energia unui Segment Psihodinamic poate fuziona către un Segment Psihodinamic vecin şi poate fi
neutralizată parţial în acest fel.
Este destul de dificil să se identifice efectele acestei legi. Practic ea explică ceea ce psihologia abisală de
până acum numea ‘sublimare ’ . Însă, după cum am arătat mai sus aici se poate manifesta însăşi legea
excitaţiei pe fondul Catalizei. în timp ce legea aceasta permite croirea drumului Energiei către căi de
neutralizare periferice. Gradul mai mare de energie psihodinamică o poate identifica cu acest fenomen în
timp ce gradul mai mic de energie transferată poate face obiectul acestei legi. Este normal ca toate
segmentele psihodinamice ale sistemului psihic să fie corelate unele cu altele şi este normal ca informaţiile
să circule între ele. Altfel nu ar mai fi posibil nici un fel de Psihic şi nici un fel de negociere între Pulsiuni.
Deci o astfel de lege trebuie să existe. Pe de altă parte dacă se ia în calcul segmentul psihodinamic al unei
Pulsiuni Instinctuale dacă
Legile psihodinamice ale Pulsiunii concentrează în simplele lor formulări tot ceea ce este Psihic, ele sunt
în stare să explice tot ceea ce este omenesc şi nu numai; ele guvernează viaţa în general, cel puţin pe cea care
se prezintă ca Instinct. Pe buna lor funcţionare se bazează imperiile politice şi economice. Dacă aceste legi ar
fi suspendate funcţional aceste mari imperii s-ar prăbuşi într-o clipă asemenea decorurilor spectaculoase de
la Hollywood. Fiecare dintre aceste legi o completează pe cealaltă fiecare reprezintă un aspect important al
vieţii iar dacă par să se contrazică reciproc de fapt ele se autoreglează reciproc asemenea motorului cu
piston. Ele fac posibil complicatul sistem care este Viaţa sub aspectul relaţiei cu mediul. Iar dacă interesul
lor, funcţia fiecăreia pare să o contrazică pe a alteia, asta nu se datorează unei dialectici originare a naturii ci
pur si simplu ignoranţei observatorului în aprecierea acestui sistem. Freud, care vedea Psihicul sub semnul
legii excitaţiei dată de inhibiţia anterioară (refularea) sau Adler care îl vedea sub semnul legii atracţiei
valorice, a compensării, nu se contrazic, ci doar se completează reciproc. Jung a observat bine acest lucru.
2.1.1.5. Dinamica Instinctelor
Despre Instinct s-a spus mult, însă atât de insuficient încât totul pare de nici un folos. Căci, în afară de
explicările structural-organice ale biologiei, comportamentul implicat de către aceste structuri a fost

29
amestecat cu comportamentul pur Psihic. Aşa că o diferenţiere şi o determinare a rămas incompletă totul
fiind suspendat până la o corectă diferenţiere între Psihic şi Somatic. Omul a ajuns pe lună, cunoaşte lucruri
aflate la milioane de ani lumină însă ceea ce este atât de concret şi banal rămâne încă nedeterminat.
Înţelegerea Instinctelor se face încă rudimentar fiind nevoie de un efort ştiinţific suplimentar pentru aceasta.
Se poate spune că teoria prezentă aici nu aduce nimic nou, căci Instinctele în cauză se cunoşteau de mult.
Însă această cunoaştere este mai mult una empirică decât una ştiinţifică, teoretică. De aici şi inconvenientele
de mai sus. De aceea conceptul de ‘instinct’ aşa cum este teoretizat aici, este de fapt o noutate importantă, cel
puţin în psihologie.
Însă chiar biologia şi sociologia s-au mulţumit cu un concept operaţional de ‘instinct’, fără a-l pune în
relaţie cu un fapt real, cu o necesitate organică, ci de multe ori cu un act psihic ce li s-a părut lor ca fiind
fundamental şi primar. Acest neajuns este de fapt neajunsul unei lipse de elaborări a unei ştiinţe
multidisciplinare a psihologiei. Astfel de neajuns se concretizează negativ tocmai într-o inoportună teorie
care ciopârţeşte structura pulsională a Organismului în mai multe secţiuni fără legătură între ele, fără
intrecondiţionare de parcă Organismul în general nu ar fi un sistem unitar ci o fotografie ce poate fi ruptă şi
apoi reasamblată după plac. Ceea ce pare a fi Instinct se dovedeşte a fi de multe ori un fenomen secundar,
periferic al unui Instinct propriuzis iar cele două tipuri de manifestări sunt astfel în mod greşit tratate ca
diferite. Fără înţelegerea relaţiei dintre Mediu şi Organism, relaţie ce trebuie să explice singură Instinctele şi
să le precizeze structura, teoriile despre ele se dovedesc nişte teorii ale spiritului comun, metoda determinării
lor făcându-se ‘după ureche’.
S-a spus mai sus că scopul originar al Pulsiunii este acela de a reprezenta un cadru de comunicare la
nivelul global al Oganismului despre un anumit subsistem al său, despre un anumit departament al său.
Pulsiunea este investită energetic, este capabilă să îşi impună interesul de a fi satisfăcută înaintea altora
atunci când Instinctul său corespunzător este dezechilibrat şi ameninţă să conducă la dezechilibrul întregului
Organism. Sistemul psihic în general poate fi comparat cu un fel de tribunal, cu mai multe părţi în conflict
care îşi expun pledoariile şi unde curtea are sarcina de a stabili dreptatea, acordând fie facilităţi uneia dintre
părţi, fie admonestări alteia. Pulsiunea face posibilă implicarea Organismului într-o acţiune ce are ca scop
satisfacerea Instinctului pe care îl reprezintă.
Dacă Pulsiunea Originală se defineşte în funcţie de comportamentul pe care îl implică atunci este firesc
ca însuşi Instinctul să fie definit în funcţie de mediul în care această Pulsiune determină acţiunea,
comportamentul. Or dacă Organismul are un interes în mediul extern, prin comportament, adică reglat de
dinamica Pulsiunilor (guvernate de legile generale expuse mai sus), atunci este de înţeles că Organismul
trebuie să se echilibreze sub raportul funcţional prin schimbul de substanţe cu el. Aşa se va defini Instinctul,
respectiv ca un subsistem organic care este în stare să stabilească schimb de substanţe cu mediul, fie prin
asimilare, ca în cazul Instinctului Nutritiv şi cel Sexual (feminin), fie prin cedare de substanţe, aşa cum este
cel Sexual (masculin) şi cele micţionale sau fie prin ambele aşa cum este cel Respirator. Dimpotrivă, după
cum se va vedea, Pulsiunile pur Psihice determină un comportament ce nu conduce direct la vreun schimb de
substanţe între Organism şi mediu dar facilitează sub raportul principial acest schimb. De exemplu,
comportamentul de pândă, strategia animalului de pradă, face parte dintr-un Comportament pur Psihic. Căci
pânda se opune acţiunii de devorare, ea nu conduce prin sine însăşi la nici un fel de satisfacere a Foamei dar
coroborată comportamentului pur instinctual, adică cu atacul propriuzis asupra prăzii, atunci Instinctul
Nutritiv va fi satisfăcut şi el poate nu ar fi fost satisfăcut fără pânda iniţială. Dimpotrivă nu orice schimb de
substanţe cu mediul poate fi considerat Instinct. Cel puţin nu pentru interesul psihologiei abisale. De
exemplu transpiraţia sau secreţiile olfactive cedează substanţe în afara Organismului dar nu implică nici un
fel de Pulsiuni. Ele sunt funcţii organice şi nu pot fi amânate şi inhibate în exercitarea activităţii lor de către
Psihic aşa cum se întâmplă cu Instinctele. Ele pot eventual fi elemente ale structurii Instinctului cum este
marcarea teritoriului pentru cel Sexual făcut cu astfel de substanţe olfactive.
Ţinând cont de această distincţie se pot stabili şapte Instincte: cel Nutritiv, cel Adiptiv, cel Sexual, cel
Matern, cel Respirator, cel Defecator şi cel Urinar. Aici se pot pune câteva probleme. Mai întâi de ce ar fi un
Instinct Adiptiv când el ar putea înscris în cel Nutritiv? Se pare că la nivelul vieţii vegetale acestea două sunt
reunite într-unul singur. Este foarte adevărat, însă apa nu ţine de foame. Chiar dacă unele fructe ce ţin loc de
alimente foarte bine pot să potolească şi setea. Trebuie în acest caz să fie acceptat că Instinctul Nutritiv este
dezvoltat din cel Adiptiv. Inconvenientul recunoaşterii că acestea ar fi unul şi acelaşi lucru, chiar dacă ele
derivă, într-un sens, unul din altul, este acela că la puţine specii de animale cât de cât evoluate apa vine prin
intermediul hranei şi comportamentul de adăpare este diferit de cel de nutriţie. Uneori cele două
comportamente intră în conflict direct unul cu altul pentru a câştiga primatul în comportamentul momentan
al animalului. Un bun exemplu este dat de antilopele Gnu care parcurg zeci de kilometri în fugă din interesul
Instinctului Nutritiv. Or pentru a fi văzute ca unul şi acelaşi lucru, respectiv ca două etape diferite ale
aceluiaşi Instinct în evoluţie ar trebui ca etapa anterioară, care aici este chiar comportamentul adiptiv, să fie

30
deja încorporată în etapa ulterioară. Însă aceste etape se desfăşoară cel puţin la om ca independente astfel că
este cazul să fie văzute ca diferite, chiar dacă structura organică a lor este identică.
Într-o manieră asemănătoare se poate spune şi despre celălalt cuplu de Instincte, anume cel Sexual şi cel
Matern. Cel Sexual are deja o structură organică binecunoscută, însă cel Matern nu are aşa ceva. Cel puţin ea
nu este cunoscută. Şi chiar daca ar fi probabil că ar fi diferită de cea a celui Matern din moment ce
satisfacţiile celor două se realizează diferit în perioade de timp diferite. Asta nu înseamnă însă că nu ar exista
o astfel de structură şi care este necunoscută acum. Opţiunea de a considera ca diferite cele două Instincte
este însă susţinută de determinarea schimbului de substanţe cu mediul ca element definitoriu pentru
conceptul de ‘instinct’. Or laptele matern reprezintă această substanţă care este cedată de Organism şi care nu
conduce la un scop pur sexual, adică de reproducere, ci de întreţinere ulterioară a progeniturii. Este ştiut că
întreruperea acestei relaţii dintre mamă şi progenitură conduce la atrofierea capacităţii de alăptare. Prin
urmare trebuie acceptat că comportamentul matern este condiţionat de prezenţa puiului.
Indiferent dacă Instinctul Sexual şi cel Matern sunt legate unul de altul cam la fel ca şi cel Nutritiv cu cel
Adiptiv, orgasmul sexual fiind un fel de naştere sub raportul psihic ceea ce atestă influenţa celui Matern în
cel Sexual totuşi comportamentul matern este mult deosebit de cel sexual. În unele specii ele sunt chiar
incompatibile. Aici mai trebuie precizat că Instinctul Matern nu există decât la femele, chiar dacă unii
masculi au comportament matern, clocesc sau hrănesc puii. Acest lucru este posibil datorită Complexului
Matern, care nu este un Complex Autonom ci unul Instinctual, legat de Instinctul Matern, după cum se va
vedea. Pe de altă parte unii masculi, cum este cazul leilor sau crocodililor, îşi ucid progeniturile (la lei pentru
a se împerechea din nou), deci din interesul Instinctului Sexual la fel cum comportamentul adiptiv este
satisfăcut independent faţă de cel pentru hrană. Deci este imposibil de a reuni cele două Instincte într-unul
singur şi trebuie acceptat faptul că cele două comportamente se grupează în două instincte diferite.
Mai trebuie precizată existenţa a încă trei instincte deşi nu se va discuta în particular prea mult despre ele
deoarece nu suferă inhibiţii şi modificări prea mari ele însele ci doar primesc astfel de influenţe de la
celelalte. Se poate vorbi despre un Instinct Respirator deoarece respiraţia are un subsistem organic specializat
dar şi funcţionează ca schimb de substanţe cu Mediul. Dar nu se poate vorbi despre un Instinct Locomotor
după modelul comunicare Organism-Mediu mediat pulsional iar acest lucru se va explica mai târziu în
această lucrare. Pe de altă parte acesta nu este Instinct tocmai pentru că substanţe nu se schimbă între cele
două sisteme. În final se poate vorbi şi de Instinctele Defecator şi Urinar deoarece conduc la acest schimb de
substanţe. Cel Urinar are şi bază organică diferită de cea a restului în timp ce cel Defecator are aceeaşi bază
cu a celui Nutritiv. Însă, se ştie ea este mai curând prelungirea celui Nutritiv pentru că nu se folosesc implicit
aceleaşi organe pentru ambele. Apoi comportamentul de satisfacere sunt esenţialmente diferite la ambele.
Practic între cele două Instincte există cam aceeaşi relaţie ca între cel Sexual şi cel Matern.
2.1.1.5.1. Instinctul Sexual
Sexualitatea este cel mai puternic Instinct uman în bună parte datorită inhibării sale culturale. Problema
clarificării cadrului acestui Instinct este capitală pentru psihologie după ce Freud şi-a construit edificiul său
teoretic în bună parte pe analiza Sexualităţii. De aceea în situaţia în care problemele lăsate de Freud sunt
foarte arzătoare acestui Instinct trebuie să îi fie acordată o atenţie cu totul deosebită, pornind de la
Sexualitatea Animală. Principiile sale trebuiesc regăsite în cea Umană căutând spre a pune cap la cap
elementele ce au influenţat-o să devină ceea ce apare ea astăzi cu particularităţile sale.
2.1.1.5.1.1. Sexualitatea ca Instinct în evoluţie
Sexualitatea Umană trebuie pusă în relaţie cu Sexualitatea Animală una fiind în continuarea celeilalte în
planul evoluţiei. Funcţia sexuală are două registre: unul psihic şi altul biologic. Planul psihic este reprezentat
de plăcerea, de neutralizarea energetică rezultată din actul sexual. Cel biologic este reprezentat de interesul
speciei de regenerare. Astfel că organismele au înscrise în codul lor genetic acest pattern biologic care să le
permită dezvoltarea sau perpetuarea speciei prin urmaşi, rezultaţi din unirea sexuală. Aici intervine selecţia
naturală care presupune posibilitatea de unire sexuală a celor mai dotate exemplare astfel încât dezvoltarea
speciei sa fie maximală. Însă dezvoltarea speciei presupune capacitatea ei de adaptare superioară la mediu,
capacitate care este dată de experimentarea acestui mediu. Fiinţele vii superioare, animalele dezvoltate se
caracterizează prin unisexualitate spre deosebire de majoritatea plantelor care sunt bisexuate. Acestea deci
conţin ambele sexe la nivel individual şi pot să îşi exercite unisexualitatea în mod independent, individual.
Însă şi animalele şi Omul au această stare de bisexuaţie la bază iar abia ulterior ele se specializează
unisexual, ceea ce le face mai receptive la exogamie. Adică ele încorporează în codul genetic informaţii
foarte variate şi noi cu privire la mediu la fel cum o arhivă înregistrează diferite date. Acest fapt le face mai
performante pe scara selecţiei naturale globale interspecifice.
Acest principiu al selecţiei naturale se explică şi în cadrul speciei însăşi în acest caz intrând în scenă
selecţia sexuală. Asta înseamnă că la nivelul speciei trebuie să existe concurenţă sexuală. Asemenea
concurenţă se face prin eliminarea prin luptă a rivalului sexual, prin oferta pe care rivalii o prezintă

31
partenerului dispus să aleagă sau prin alte mecanisme de selecţie specifice fiecărei specii. Această luptă
trebuie dată între indivizii care nu aparţin sexului receptiv, deci nu sexului care produce naşterea propriuzisă.
Deoarece dacă această luptă ar conduce la moartea rivalului atunci este clar că puiul ar rămâne fără îngrijitor
iar funcţia sexuală ar eşua. Deci trebuie presupus că unul dintre sexe nu trebuie să răspundă cu superioritatea
stabilită de relaţia prin luptă directă între rivali. Acesta este rolul activ al sexualităţii reprezentat de sexul
masculin în special la mamifere, în timp ce celălalt sex trebuie răspunde cu acceptarea partenerului ce s-a
dovedit superior rivalilor prin receptivitatea actului de fecundare, cu naşterea şi eventual cu îngrijirea puilor.
Pentru unele specii de animale cât şi pentru om, această selecţie se realizează prin luptă indirectă, o luptă în
plan social.
Existenţa doar a două sexe este dată tocmai de principiul selectiv al procreării conform tendinţei vieţii
spre dezvoltare; dacă ar exista posibilitatea de procreare prin contribuţia mai multor sexe decât cele
cunoscute atunci acest fapt ar implica un consum prea mare de energie şi nu ar viza selecţia naturală, ci mai
curând o disfuncţie procreativă. Sexualitatea trebuie să facă posibilă reproducerea. Se întrevede aici
răspunsul la întrebarea: de ce este nevoie de două sexe ţinând cont că reproducerea se poate face şi prin
diviziune? De ce este nevoie de atât de risipitoarea şi periculoasa metodă a acuplării? Lucrurile nu sunt deloc
simple iar reproducerea prin diviziune este o metodă preistorică de reproducere, ce aparţine organismelor
inferioare şi nu celor superioare, unde funcţiile organice sunt atât de clar diferenţiate şi multiplicate. Oricum,
la nivelul reproducerii animalelor evoluate diviziunea există şi ea însă este secundară, ulterioară activităţii
sexuale propriuzise. Diviziunea asexuată aşa cum apare la microorganisme ar fi una falimentară la organisme
precum mamiferele. Hermafroditismul este o etapă între trecerea de la diviziune la sexuaţie şi completează
evoluţia vieţii în general.
Trebuie înţeles că Sexualitatea este pentru reproducere, în cadrul vieţii dezvoltate, ceea ce este
constituţia pentru societate sau ceea ce este banul pentru economie. Dacă legea permite atunci indivizii pot
acţiona în baza ei să îşi satisfacă interesul. dacă cineva dispune de bani atunci va putea cumpăra un anume
produs. În mod normal fiecare poate acţiona în afara legii constituţionale (adoptată de comun acord) sau
poate fura şi atunci este pedepsit. Această situaţie artificială este aidoma celei naturale. Reproducerea nu
trebuie să se facă haotic, ci după anumite legi şi facilităţi ale mediului, în primul rând după posibilitatea
individului de a-şi hrăni progenitura şi de a-şi reface resursele. Ce s-ar întâmpla dacă un individ dintr-o
specie oarecare dar dezvoltată, ar trebui să nască la nesfârşit? În acest caz nu ar mai putea să îşi întreţină puii
care, neajutoraţi, ar muri toţi şi specia ar dispărea.
La speciile dezvoltate perioada de rut este relevantă pentru viitorul mamei şi al puiului. La insecte, unde
viaţa este foarte scurtă şi dimensiunile organismului sunt foarte mici, se poate vorbi despre o diviziune a
muncii, unde masculul (aici de obicei sexul slab şi fragil, deşi şi la mamifere există astfel de situaţii, ca în
cazul hienei de exemplu) îşi aduce aportul cât mai eficient posibil în scopul reproducerii. Exemplul cel mai
elocvent este cel al masculului din specia ‘calugariţa’ care este devorat de femelă la sfârşitul împerecherii cu
el. Se produce aici un model invers celui al înmulţirii prin diviziune respectiv reunirea a doi indivizi pentru a
da naştere progeniturii. Dacă la speciile superioare masculul fie protejează, fie face posibilă apariţia puiului
într-o perioadă a anului cu abundenţă în hrană, la insecte el face ceea ce nu ar putea face doar femela pentru
progenitură.
Sexualitatea este preţul plătit de viaţă pentru luxul evoluţiei, adică a divizării şi complicării funcţiilor şi
structurilor organice ca urmare a interesului de exploatare a mediului în concurenţa inter şi intraspecifică. O
astfel de specie dezvoltată cu ochi, picioare, aripi, etc., nu îşi mai poate prmite diviziunea ci are nevoie de un
aparat reproductiv mai performant, adică de organe sexuale specializate. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că
nu reproducerea brută este avută în vedere ci supravieţuirea speciei, interesul ca indivizii să fie înlocuiţi cel
puţin cu unii la fel de competitivi.
Aşadar Sexualitatea trebuie înţeleasă ca un Instinct pur şi simplu iar originea Pulsiunii Sexuale, a
Libidoului este una organică. Ea trebuie luată ca premisă biologică ci nu explicată psihologic, aşa cum fac
mulţi psihanalişti. De exemplu O. Rank explică masturbarea prin dorinţa de a poseda din nou sânul matern
iar actul sexual este explicat de el printr-o răzbunare pentru satisfacţia maternă refulată. Fireşte că aici sunt
implicate mai multe Pulsiuni şi enumerarea şi descrierea lor este utilă. Însă trebuie stabilită o ierarhie a
importanţei acestora. În cazul de faţă a explica actul sexual în genere printr-un epifenomen cultural, adăugat
cultural ulterior este o gravă eroare. Confuzia între Biologic şi Psihic, după cum s-a arătat este una dintre
cele mai mari erori ale psihologiei în general.
Aşadar Sexualitatea, dinamica organelor sexuale aşa cum apare la speciile superioare, reglează
reproducerea în funcţie de mediu, fie prin modelul negativ al perioadei de rut, unde numărul puilor la care
femela este dispusă spre îngrijire este limitat, fie în mod pozitiv unde înmulţirea se face la nimereală, prin
care femela naşte foarte mulţi pui (sau face foarte multe ouă) dar din cauza prădătorilor sau alte cauze, dintre
aceştia supravieţuiesc foarte puţini. Între mediu şi Organism se află o relaţie de autoreglare iar Sexualitatea

32
este direct influenţată de acest fapt. Modelele se etalează pornind de la puzderia de ouă pe care le depun
peştii, până la puiul singur aşa cum apare la elefant. Avantajele sunt asemenea celor de pe tabla de şah. Peştii
fac eventual o călătorie lungă şi îşi riscă viaţa după şi înainte de a şi le depune dar de cele mai multe ori după
ce şi au depus icrele nu mai sunt interesaţi de soarta puilor. Dimpotrivă căprioara sau zebra se retrag într-un
loc ferit şi îşi îngrijesc puiul fiind chiar în stare să îşi dea viaţa în locul lui în caz de primejdie. Ceea ce
contează în final este faptul că specia se menţine unitară, consecventă ca urmare a adaptării sale milenare la
condiţiile externe. În cazul peştilor o mică parte din ouă va fi supravieţuit şi va fi înlocuit pe cei morţi luând
în calcul pierderile speciei pe parcursul călătoriilor de depunere a icrelor şi cele ale ouălor sortite eşecului.
La mamiferele erbivore prădate de genul căprioarei logica sexuală a reproducerii ia în calcul consumul de
energie în cazul luptei dintre masculi şi eventualul sacrificiu al femelei. Acesta poate fi unul parţial, atunci
când puiul singur este prădat ceea ce înseamnă pierderea investiţiei sale organice sau poate fi total, în cazul
sacrificiului său în favoarea puiului. Ca în cazul economiei, lucrurile sunt profitabile atunci când câştigul este
mai mare decât pierderea, ceea ce conduce la continuarea existenţei speciei. Iar dacă aceasta este mai mare
decât câştigul atunci specia este eliminată de pe piaţa selecţiei naturale.
2.1.1.5.1.2. Teoria freudiană asupra Sexualităţii
La începutul operei sale Freud extinde foarte mult conceptul de ‘sexualitate’ integrând în el atât
agresivitatea cât şi tendinţele ce constituie comportamentul sexual deviat. Conceptul de ‘sexualitate’ se rupe
astfel în mod brutal de Biologic la Freud. Dar este normal ca în final să se şi lege cu acesta iar în caz contrar
conduce la ambiguităţi majore. De aici şi acuzaţia de pansexualism. După Freud, Sexualitatea reprezintă
latura extremă a sistemului psihic, dincolo de ea nemaiexistând nimic ca profunzime. După el, Sexualitatea
nu are niciodată posibilitatea de a fi satisfăcută pe deplin ci doar parţial, în principal datorită pulsiunii
agresive pe care el a inclus-o aici. Frustrările sexuale, spune el, ar determina aşadar întreg psihismul, sub
raportul principial iar achiziţiile ulterioare ale sale ar sta sub semnul acestor frustrări care şi-ar avea originea
în copilărie.
Fireşte că Freud nu prea a avut de ales în acest caz, căci dacă el credea că acest concept poate cuprinde
sub sine întregul psihism, pe care el îl vedea totuşi ‘consolidat filogenetic’ fiind un darwinist convins, era
normal să extindă conceptul de ‘sexualitate’ dincolo de Biologic. Dar o astfel de operaţiune, chiar dacă este
îndreptăţită din punct de vedere pulsional, este în măsură să provoace confuzie. La mai bine de 100 de ani de
la apariţia psihanalizei termenul de ‘sexualitate’ a rămas in majoritatea disciplinelor în limitele organicului,
fiziologicului. Psihanaliza riscă să se izoleze dacă nu îşi organizează terminologia conform acestor
discipline.
Sexualitatea la Freud se consolidează numai şi numai ontogenetic, ca sistem individual prin teoria
stadiilor de evoluţie libidinală a copilului. Consecinţele unei astfel de teorii sunt unele contradictorii chiar cu
nucleul teoretic al psihanalizei deoarece sunt în măsură să anuleze în primul rând ‘primatul Sexualităţii’.
După cum se va vedea şi chiar s-a văzut deja, dincolo de aceste considerente teoretice pe care el le-a luat în
calcul, mai există şi altele. Important de subliniat aici este faptul că, din dorinţa lui de a da o oarecare
rezonanţă genealogică acestui paradoxal concept, despărţindu-l de cel folosit de biologie, Freud s-a
cramponat tocmai într-o teorie ontogenetistă. Privind înapoi ereditatea şi lipsit de incursiunea sociologică,
Freud s-a văzut în incapacitatea de a găsi nişte origini ale Tulburărilor Psihice unde tendinţele de deviere
sexuală erau foarte evidente. Biologia nu putea să îl conducă la nişte principii ale acestor particularităţi şi de
aceea el a trebuit să postuleze o Sexualitate originar dereglată, care caută ulterior să se autoregleze cu
aşanumitele ‘mecanisme de apărare’. Fireşte că a apărut pentru el posibilitatea de explicare a acestor
dereglări prin anumite experienţe infantile care seamănă cu unele dintre acestea, cum ar fi experienţele
suptului sânului matern. Acestea constituie într-adevăr nişte elemente esenţiale în explicarea lor. Însă în loc
să adapteze ontogeneza la genealogie, Freud a luat aceste explicaţii şi le-a extins şi asupra Sexualităţii
Genealogice şi spre cea a primitivilor ceea ce a produs destule inconsecvenţe. Însa varietatea
comportamentelor sexuale periferice este atât de mare încât trebuie acceptat că experienţele de consolidare
infantilă a acestor devieri sunt doar o parte dintre cauzele acestora şi nu principiile lor de bază, aşa cum crede
Freud prin teoria stadialităţii dezvoltării sexuale infantile.
Într-adevăr copilăria este un moment foarte important în viaţa Omului dar ea nu este decât o continuare a
unui Psihic deja format care se transmite genetic de la părinte la copil, după cum s-a amintit în introducere.
În acest caz, în acord cu Jung, oricât de importantă, oricât de traumatică ar fi experienţa pe care un individ o
încearcă în timpul vieţii totuşi ea nu înseamnă decât vârful aisbergului. Căci niciodată experienţele
ontogenetice nu vor putea avea o amploare mai mare în ceea ce priveşte determinarea Psihicului decât cele
genealogice oricât de zbuciumată ar fi viaţa unui om. Însă şi aici există riscul foarte mare de a cădea în
staticism analitic aşa cum însuşi Jung a făcut. El şi-a anulat singur propria descoperire, postulând teoria
arhetipurilor. Rezultatul acesta se depărtează de psihologie iar numele de psihologie nu este decât în măsură
să facă un compromis între revoluţia culturală pe care psihologia abisală a început-o şi rezistenţele

33
tradiţionaliste faţă de ea. De aceea teoria jungiană a atins marea ei popularitate tocmai sub impulsul acestei
rezistenţe sociale care s-a manifestat împotriva drumului pe care a mers Freud.
Însă dacă se încearcă identificarea istorică a experienţelor genealogice pe drumul pe care Jung l-a
deschis, fără însă a adapta metoda sa (care se bazează pe psihologia comparată) la metoda biologistă
freudiană, aplicând-o nu doar la perioada copilăriei ci şi în perioada dinaintea acesteia ( genealogia) atunci
cele două extreme adică staticismul jungian si infantilismul freudian vor dispărea. Staticismul jungian este o
extremă pentru că nu poate să explice existenţa Psihicului în mod dinamic ci doar pe baza mitologiei
comparate, fapt ce conduce el însuşi la o mitologie. Infantilismul freudian este de asemenea o extremă pentru
că reduce dinamica psihologiei abisale la experienţele infantile nesemnificative. Nu se poate deduce întreg
spectrul Psihicului la trei stadii de evoluţie libidinală. S-a dovedit clar prin experimente că deşi experienţele
infantile pot fi aceleaşi pentru un grup de subiecţi ele pot duce totuşi la manifestări psihice opuse. Iată de ce
teoria stadialităţii nu este viabilă.
Conceptul ferudian de ‘libido’ se dovedeşte a fi o mare oală în care se aruncă toate neclarităţile teoretice
la care el a ajuns. Extinderea până la refuz a acestuia a început odată cu ‘Trei eseuri asupra teoriei
sexualităţii’ şi a continuat cu ‘Cazul preşedintelui Schreber’. Dar el are totuşi avantajul că este mai
problematic decât universalismul jungian, unde conceptul în cauză era extins până în zona celui de ‘energie
psihodinamică’ folosit aici, dând acestuia efectiv alt sens. De aici şi peregrinările lui Jung în a considera
Sexualitatea un element de importanţă primară sau secundară. Extinderea Sexualităţii la întregul
comportament sexual şi ruperea ei de Genitalitate nu putea fi niciodată acceptată de o comunitate ştiinţifică,
în special de sexologie. Nu se poate aici pune problema de o dictatură a biologiei căci rezultatele ei sunt
destul de modeste pentru interesul psihologiei în această problemă. Însă de la început conceptul freudian de
‘sexualitate’ era menit marilor confuzii. Practic Freud a preluat determinările populare ale acestui concept cu
toate neclarităţile lui. Era de preferat ca el să fi cedat conceptul de ‘sexualitate’ sexologiei şi să fi numit
‘libido’ exact ceea ce era restul, adică comportamentul sexual infantil şi nu numai, mai degrabă decât să se
răzvrătească împotriva unei laturi a unei ştiinţe a observaţiei, cum este sexologia (chiar dacă atunci şi aceasta
era la începuturi) şi să dea alt sens termenului central al acesteia.
Conceptul lui de ‘libido’ nu reuşea să contracareze faptul că el neglija efectiv diferenţa dintre Psihic şi
Somatic prin generalizarea lui. Limitele dintre ele fiind departe nu numai de a fi precizate dar chiar de a fi
menţionate. Este evidentă aici o tendinţă de a rupe Psihicul de Biologic de dragul încercării de a explica
Psihoza ca ‘retragere narcisică a Libidoului către Eu’ aşa cum apare în ‘Schreber’. Practic aici se poate
observa o ambiţie a psihanalizei de a face în psihoze aceleaşi minuni pe care le-a făcut în nevroze. Este
evident că baza biologică a Libidoului s-a dezintegrat şi nu se mai ştie pe unde ar fi. Căci dacă aceasta s-ar
găsi atunci ar însemna că Freud ar explica Psihoza prin disfuncţii organice, genitale ceea ce nu era în intenţia
lui, desigur. Corectarea conceptului freudian de ‘libido’, restrângerea lui, explicarea lui în raport cu
Biologicul, precum şi în raport cu Psihicul în general şi nu în ultimul rând trasarea teoretică precisă a graniţei
dintre Psihic şi Fiziologic, este în măsură să dărâme întregul edificiu freudian pentru a-l construi pe o baza
nouă şi solidă.
Extinderea conceptului de ‘sexualitate’ dincolo de cel de ‘genitalitate’, găseşte în comportamentul sexual
infantil o bună justificare dar nu o soluţie care să explice multe lucruri pe care el nu a vrut să le vadă. Se pare
că el a mai rămas încă emoţional legat de vechea sa teorie asupra Nevrozelor care, după cum susţinea el, s-ar
datora unor experienţe sexuale infantile de genul violului pe care subiecţii ar fi trăit-o în copilărie. Când el a
susţinut această teză, conceptul său de ‘sexualitate’ coincidea încă cu cel de genitalitate’. Ulterior el s-a
convins că teoria violului originar pe care pacienţii lui o recunoşteau nu este decât Fantasmă şi în felul acesta
a renunţat la această teorie. Simţind implicarea Sexualităţii în Nevrozele pe care le trata în acel moment şi
care monopolizau în bună parte clientela sa, Freud nu a putut să renunţe la a considera Nevroza ca legată de
Sexualitate. O astfel de intuiţie este valabilă şi astăzi dar doar în perimetrul Nevrozei. Tulburările pe care el
le trata la începutul carierei sale psihanalitice erau vizibil impregnate de Sexualitate. Salvarea unei astfel de
intuiţii s-a făcut cu preţul extinderii confuze a conceptului de ‘sexualitate’ încă şi mai mult de cel de
‘comportament sexual infantil’. Iar prin obscuritatea acestei poziţii a alimentat rezistenţele obtuze ale
mentalităţii timpului său în ceea ce priveşte rolul Sexualităţii în viaţa omului. Psihologia abisală nu şi-a
revenit încă de pe urma acestui stigmat, fiind vulgarizată şi reinterpretată.
Metoda genealogistă explică nu pe baze organiciste Sexualitatea Copilului adică comportamentul său
sexual atunci când acesta există, ci pe baza moştenirii comportamentului părinţilor, înainte ca premisele
organice ale Sexualităţii să se fi manifestat în pubertate. Odată ce problema metodei genealogiste s-a realizat
pentru psihologia abisală multe lucruri se vor clarifica pe parcurs.
Dacă conţinuturile psihice sunt transmise ereditar, atunci psihologia copilului terbuie să aibe alte repere
decât cele stabilite de Freud. Sexualitatea de asemenea, nu va avea acelaşi statut şi mai ales, se va dovedi a
nu fi un element extrem al psihologiei abisale, ci unul impregnat la rândul său de alte elemente mai profunde.

34
Freud spune bine că istoria Sexualităţii este istoria reprimării ei dar această idee vizează şi elemente
reprimate care originar nu sunt incluse în ea dar care sunt incluse ulterior. În contextul genealogic,
Sexualitatea, aşa cum o vede Freud, este un obiect recent al reprimării iar reprimarea s-a consolidat abia în
ultimele milenii ale evoluţiei Omenirii. Societăţile primitive, cu toate că au reguli ciudate în privinţa acesteia,
totuşi nu cunosc reprimarea sexuală aşa cum apare ea în sens modern.
Freud ar aduce aici o obiecţie care ţine de teoria lui asupra incestului. Adică, prin faptul că reprimarea
incestului este un fapt constant la primitivi şi că celebrul Complex Oedip este nucleul Nevrozei, cum spune
el, este logic ca pe această bază să se presupună o reprimare identică Nevrozei chiar la primitivi. În
‘Introducere în psihanaliză’ el susţine că dacă nu ar exista ceva subversiv în conţinutul unei astfel de
interziceri nu ar mai avea rost interzicerea în sine. Însă aici se face o confuzie flagrantă între reprimarea
Sexualităţii (aşa cum apare în perceptele religiei creştine şi ale altor religii) şi reprimarea incestului care este
mai mult o normă de stabilizare etnică. Primitivul nu este atât de duplicitar ca omul modern în privinţa
incestului aşa cum acest fapt apare în Complexul Oedip. Primitivul vede acest incest ca un rău natural,
asemenea oricărui rău ce se poate abate asupra lui. Pe când modernul vede incestul ca pe un rău metafizic,
incomparabil cu vreun rău experimentat vreodată şi care pare să fie mult mai blând decât acesta. Primitivii
dau altă accepţie Sexualităţii în genere şi, după cum se va vedea, ciudăţeniile lor trebuie înţelese şi pe fondul
lipsei de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice despre lume. Interzicerea, tabu-ul care este specific primitivilor nu
are aceleaşi coordonate cu cele ale modernilor. Ele sunt date de stilul lor de viaţă, de normele acceptate în
comun. Regulile sociale sunt acceptate de toţi din raţiuni de regulament social. Aşa cum halucinaţiile din
cultul Wodoo nu constituie Psihoze la fel aceste ciudăţenii observate la primitivi nu sunt Nevroze.
De aceea teoria sexuală freudiană nu se aplică primitivilor şi , într-un fel, nici modernilor sub raportul
principial. C ăci ea este neexplicită iar dacă Sexualitatea modernă pare explicabilă de această teorie este
numai pentru că unele părţi din comportamentul sexual, respectiv cel periferic, este explicabil în acest fel.
Astfel că dacă Sexualitatea primitivilor nu este atât de complicată la primitivi, atunci înseamnă că fie
sexualitatea deviată, aşa cum o vede Freud ca principiu, este un element epifenomenal, ulterior pentru
sistemul psihic fie primitivul ar fi lipsit de sistem psihic, ceea ce este absurd. Prin urmare, dacă tendinţele
agresive pe care Freud le încorporează în Sexualitate la începutul operei sale sunt apoi dezvoltate în teoria
celor două Instincte, cel al Morţii şi cel al Vieţii, prin asta el acceptă anterioritatea Agresivităţii faţă de
Sexualitate. Acest lucru a constituit o încercare uşoară de a restrânge marele său concept către sfârşitul
carierei şi de a reduce rolul lui în aparatul psihic.
Lărgirea conceptului de ‘sexualitate’ dincolo de cel de ‘genitalitate’, nerespectând recomandările
sexologiei, este cu totul inoportună. S-ar părea chiar că psihologia abisală freudiană a luat-o pe cont propriu
în mod eroic cu interesul de a concura cu accepţiunea biologică a termenului. O astfel de răzvrătire teoretică
a lui Freud se datorează contradicţiei la care el se supune în analiza a aceea ce este Sexualitate Infantilă adică
la comportamentul vădit sexual, ca masturbarea, erecţia, etc., pe care unii copii îl au. Complexul Oedip aşa
cum l-a descoperit Freud cu privire la dorinţele sexuale faţă de părintele de sex opus dar şi faţă de acelaşi
sex, este modelul acesteia. Culmea contrarierii constă în actele analizate mai sus de către observaţia atentă a
lui Freud. Căci de unde putea să vină o astfel de situaţie?
Aşadar el a ales că ea are originea în copilărie neluând în calcul posibilitatea de consolidare a sa în mod
genealogist. O astfel de viziune nu ar fi condus la extinderea conceptului de ‘sexualitate’ căci s-ar fi acceptat
originea biologică a Sexualităţii, a Pulsiunii sale adică a Libidoului. Dar ea se transmite ereditar ca Pulsiune
Psihică în bună parte la care se adaugă permanenta sa reîncărcare ontogenetică de la fondul biologic. În felul
acesta Freud ar fi clasificat Sexualitatea ca ţinând exclusiv de genital, ca organică. Iar Libidoului Psihic ca
dimensiune psihică a Pulsiunii Sexuale i-ar fi acceptat mai evident latura ereditară. Căci el este modelat
filogenetic de milioane de ani şi a ajuns ulterior la om cu aceste particularităţi. În acest caz Freud ar fi
observat că nu Sexualitatea, nu Genitalul se manifestă în cazul comportamentului sexual infantil, ci Libidoul
ca pulsiune psihică. Astfel că dacă el ar fi observat că comportamentul sexual se manifestă fără ca organele
genitale să se maturizeze nu ar mai fi ajuns la ideea că acest comportament nu ar fi dictat de structura
organică genitală cu o origine independentă. Numai că această origine independentă nu este pusă în relaţie cu
ceva care să o determine, este aruncată în obscur, suspendată teoretic. Are statut de postulat. O viziune
consecvent biologistă asupra psihologiei abisale l-ar fi făcut pe Freud să ceară ajutor biologiei în cazul
explicării acestui complex fenomen şi să adopte o viziune genealogistă decât să se aventureze în teoria
hazardată la care el a recurs.
Viziunea nevroticistă asupra sistemului psihic a determinat fireşte o sexualizare nevroticistă a teoriilor
sale. Or dacă pentru el Nevroza nu are un caracter deviant, psihopatologic ci este explicată prin incapacitatea
sistemului psihic de a se apăra, de a construi o crustă de echilibrare a ceea ce de la început este în mod
principial dat ca anormal, este de înţeles de ce Sexualitatea este atât de mult extinsă, din punctul de vedere
strict logic. Însă, după cum se va vedea, Sexualitatea descoperită de psihanaliză în câmpul Nevrozei nu este

35
punctul germinal al acesteia ci este doar structura superficială a ei. Atunci germenele comun cu normalitatea
este cu totul altul. Chiar dacă Sexualitatea este într-adevăr implicată aici ea nu ca patologică ci ca
prepatologică sau, mai bine zis, principial-metabiologică.
Dar păcatul extinderii conceptului de ‘sexualitate’ la Freud este în mod paradoxal acela că nu poate
scăpa sub nici o formă de cel de ‘genitalitate’ în a o aplica şi a o folosi în explicaţii. De aceea ambiguităţile
se ţin lanţ şi el însuşi recunoaşte că nu există un indice universal pentru recunoaşterea ei. Căci în momentul
în care altcineva refuza să recunoască drept sexual un comportament, Freud aducea obiecţia că respectivul
confundă Sexualitatea cu Genitalitatea tocmai pe fondul acestei ambiguităţi. Chiar dacă nu este spus explicit
Freud recunoaşte implicit că nucleul acestui concept este însuşi cel de ‘genitalitate’. Or în acest moment se
poate vorbi de un exerciţiu de ‘interpretare’ al acestui concept.
După cum s-a spus aici în treacăt, extinderea acestui concept de ‘sexualitate’ este o improvizaţie a
explicării transformării biologicului în psihic. Ciudat este că încercând o astfel de operaţie, Freud a căzut în
alte dualităţi ceea ce face ca teoriile sale să facă un pas înainte şi doi înapoi în această problemă. Apărarea lui
faţă de ‘acuzaţia’ de pansexualism, arată confuzia în care se afla. Căci dintre toate Instinctele postulate de el
acesta este singurul care are la bază o structură biologică clară pe care o putea folosi în beneficiul psihologiei
abisale. Căci dacă Psihicul nu se bazează pe Biologic şi nu îşi trage sevele de la acesta atunci de unde ar
putea el veni? Din cer? Acesta este răspunsul dualist de care trebuie să se ferească psihologia. Trebuie într-
un fel sau altul ca întregul Psihic să fie explicat prin Instincte de aceea următorul subcapitol încearcă să facă
acest lucru. Însă Instinctul nu se manifestă brut în Psihic ci are nevoie de o transformare ce a fost explicată
anterior şi tot atunci s-a văzut cum Psihicul se deosebeşte de Biologic. Din acest punct de vedere extinderea
respectivului concept este o operaţie inoportună iar pansexualismul trebuie respins ca acuzaţie. Căci dacă
prin absurd se acceptă salata pe care el a făcut-o cu această extindere sau dacă se acceptă legătura dintre
Biologic şi Psihic, primul determinându-l pe cel de-al doilea ceea ce este mai rezonabil, atunci acuzaţia de
pansxualism este absurdă. Dacă Freud ar fi înţeles mecanismul acestei determinări atunci pansexualismul ar
fi fost marea virtute a teoriilor freudiene. Însă tocmai prin faptul ca l-a respins, el recunoaşte într-un fel
această confuzie.1
O astfel de lipsă de definire şi teoretizare face ca aceste concepte de ‘libido’ şi ‘sexualitate’, primul ca
energie a Pulsiunilor Sexuale iar cel de-al doilea ca element dat în funcţie de activităţile erotice infantile, ca
tipar al acestora, să coincidă la un moment dat. Acest fapt face ca ambele temeiuri pentru aceste concepte să
fie lipsite de justificare. Dacă Libidoul este energia psihică a ceea ce Ferud numeşte ‘sexualitate’ şi dacă
aceasta nu trebuie confundată cu genitalitatea, atunci şi aceasta este tot psihică în parte sau în totalitate.
Freud însă nu ajunge la conceptul de ‘conversiune energetică’ ce are loc între energia fiziodinamică şi cea
psihodinamică. Şi chiar dacă ar fi ajuns la acest concept, totuşi energia psihodinamică tot nu ar fi putut să fie
eliminată deoarece ea este legată inextricabil de întregul sistem psihic. Aşadar ceea ce Freud numeşte
‘sexualitate’ trebuie să se prezinte în forma energetică fiind dat psihic. Cu alte cuvinte şi ‘libidoul’ şi
‘sexualitatea’, aşa cum le defineşte el, sunt expresii ale energiei psihodinamice. Prin urmare este necesar să
se rămână la sensul dat de el doar în ceea ce priveşte termenul ‘libido’, aici adăugându-se tot ceea ce este
comportament sexual în genere, în timp ce conceptul de ‘sexualitate’ trebuie redus la ‘genitalitate’, cu rol pur
organic, după indicaţiile biologiei.
Aşadar conceptul de ‘libido’ a fost folosit de Freud pentru a localiza energia psihică a Sexualităţii. Deci
se poate spune că el nu avea conotaţie funcţional-structurală ci una energetică. Pe baza faptului că energia
psihică a Sexualităţii poate fi înscrisă într-o noţiune mai largă, Jung a extins noţiunea în cauză până s-a
suprapus peste întreaga noţiune de ‘energie psihodinamică’ aşa cum ea este definită aici şi poate şi dincolo
de ea. Acest lucru are două consecinţe. Fie Psihicului i se recunoaşte o energie sexuală exclusivă în cazul în
care conceptul de ‘libido’ ar rămâne sexualizat şi atunci conceptul în cauză cade în exclusivismul sexualist
freudian fără a se întrevedea ceea ce mai târziu aici se va defini ca ‘fuziune’ pulsională. Fie această
1
Problema extinderii conceptului de ‘sexualitate’ stă şi într-un anumit Complex de Originalitate pe care el trebuie
să îl fi avut. Căci formaţia sa neurologică, şi lipsurile materiale din această perioadă a vieţii lui, este foarte posibil să îl fi
făcut să aibă o anumită lehamite faţă de biologie mai târziu. Astfel că nevoia de originalitate se impunea ca posibilitate
de recunoaştere ştiinţifică şi de întemeiere a statutului său social. Se pare că cele mai originale concepţii din psihologia
sa abisală se găsesc tocmai în obscurele şi uneori falsele (dar cu statut de punte de lansare) teorii, de care probabil că era
conştient, cel puţin în privinţa ambiguităţii lor. Căci psihanaliza, terapia, este clar că exista încă din antichitate, chiar
Freud citându-l pe Aristotel care oferea amănunte în acest sens despre sofiştii pseudopsihanalişti. Este ciudat că Freud,
care este în stare să imagineze atâtea situaţii, nu poate imagina că, având o astfel de tehnică de analiză a viselor,
respectivii sofişti să nu fi trecut dincolo de acestea cu tălmăcirea. Este clar că dogmatismul Evului Mediu nu putea
valorifica aceste elemente psihanalitice, ceea ce a condus la dispariţia acesteia. Din acest punct de vedere el s-ar fi
recunoscut, nu un inventator, ci un continuator. Or cum Nevroza, cu implicaţiile sale libidinale, era terenul investigat
prin excelenţă de Freud, extinderea conceptului de ‘sexualitate’, ca principiu fundamental al Nevrozei, era un mod de
satisfacere a al acestui Complex de Originalitate al lui.
36
întrevedere este intuită şi avută în vedere dar conceptul de ‘libido’ este automat desexualizat ceea ce
corespunde unui abuz de termen. Deşi a extins Freud însuşi noţiunea de ‘libido’ la întregul concept de ‘Eros’,
aşa cum îl elaborează către sfârşitul operei totuşi el era mult mai îndreptăţit în utilizarea originară a
termenului pentru a păstra astfel o conotaţie de corespondenţă etimologică, păstrându-se astfel sensul
originar al termenului. Tot ceea ce trebuia să facă Freud era să înţeleagă cum este posibilă o astfel de energie
psihodinamică în raport cu cea fiziodinamică, drept pentru care energia psihodinamică nu mai era nevoie să
fie pusă exclusiv pe baza Sexualităţii. Deşi Sexualitatea are cel mai important rol aici totuşi dimensiunea
energetică este astfel mai puţin importantă decât cea organică. Însă luându-se după Jung, Freud a ajuns la
acelaşi abuz al termenului pe baza faptului că în comportamentul sexual el a văzut doar energie şi nu şi
finalitatea acestei energii care în fond este dictată tocmai de principiul ei originar ce rezidă în structura ei
organică. Astfel că făcând o primă eroare în aproximarea conceptului de ‘libido’, luându-se după Jung, el a
dublat această eroare extinzând excesiv acest concept.
Trebuie înţeles că psihologia abisală trebuie să accepte sensul pe care biologia şi nu numai îl dau
termenului ‘sexualitate’ cu atât mai mult cu cât acest sens aparţine şi limbajului comun având numeroase
implicaţii de care trebuie să se ţină seama. De fapt prin lărgirea acestui concept, Freud s-a văzut intrat în
ambiguităţi de nerezolvat. Poate şi de aceea, resemnat parcă, spre sfârşitul operei el va introduce conceptul
de ‘Eros’. Prin el Freud a dorit altceva decât extinderea acestui concept, anume mai degrabă o răzvrătire
asupra unei mentalităţi în vigoare în timpul său, o demascare a principiilor sale morale. În acest caz această
extindere păstrează şi sensul originar al respectivului concept, respectiv cel din biologie, ceea ce corespunde
cu recunoaşterea Biologicului în toate actele umane. Deşi Freud nu o spune foarte clar, totuşi o spune
suficient de clar pentru a înţelege şi acest imbold al respectivei extinderi a conceptului.
Sexualitatea şi Nutriţia sunt cele două mari Instincte ale omului şi ale animalelor deopotrivă, specializate
ca structuri organice specifice rolului lor în cadrul Organismului, respectiv acumularea de energie calorică şi
menţinerea speciei prin reproducere. Freud considera că Sexualitatea este cel mai important Instinct însă
această afirmaţie necesită câteva nuanţări. Singurul argument al lui este acela că, dat fiind faptul că viaţa
începe cu el Instinctul Sexual ar fi şi primar. Această teorie este susţinută şi de cea a Stadiilor de Evoluţie
Libidinală. Însă ea este valabilă doar într-o viziune ontogenetistă asupra Psihicului. Deoarece una
genealogistă arată că cele două Instincte sunt la fel de vechi şi fără ele viaţa nu ar putea exista din principiu.
Însă importanţa mai mare a Instinctului Nutritiv este dată de faptul că fără el nu este posibilă nici viaţa
speciei şi nici a individului în timp ce fără Instinctul Sexual este totuşi posibilă continuarea vieţii individului.
Teoria expusă aici nu are în nici un caz intenţia de a renunţa la primatul Sexualităţii asupra psihicului.
Căci chiar dacă din punct de vedere biologic Sexualitatea este secundară Foamei, totuşi pentru Psihic ea este
cea mai importantă nu atât pentru satisfacerea momentană, organică a Instinctului cât mai ales pentru
implicaţiile sale psihice care urmează reprimării sale. Căci Sexualitatea rămâne cel mai modelat Instinct
indiferent de reglările ei sociale. Aceste inhibări se fac simţite foarte vizibil. Ele influenţează decisiv condiţia
psihică a individului iar posibilele satisfaceri ulterioare pot fi asemenea darurilor, a bunătăţilor care se dau
unui mort de inaniţie. Însă un astfel de mort nu mai poate transmite ereditar dereglările sale psihice, ca
urmare a unei posibile inhibări severe ale Instinctului Nutritiv. Căci, dată fiind scăderea energiei
fiziodinamice ca urmare a lipsei de fond caloric, se suspendă apariţia energiei psihodinamice din care aceasta
provine. Deci posibilitatea formării unor rezonanţe psihice ale acestei reprimări este redusă direct
proporţional. În cazul Sexualităţii lucrurile stau exact invers şi cele două Instincte sunt de multe ori în tabere
opuse. Transformarea energiei fiziodinamice în cea psihodinamică nu este în acest caz anulată, tocmai de
aceea cercetarea acestei energii psihodinamice sexuale constituie scopul următoarei secţiuni.
2.1.1.5.1.3. Sexualitate şi Libido
Ca în cazul oricărui element psihic formarea Libidoului este dată principal de inhibiţiile genealogice din
cadrul arborelui genealogic al individului în interiorul speciei. Acestea pot fi chiar şi ontogenetice dar aici
mai mult ca urmare a apariţiei sale naturale, ca urmare a funcţiei naturale a Sexualităţii decât ca reacţie la
inhibiţie, ca anulare funcţională a acestui subsistem organic. Libidoul poate să se extindă cu ramificaţiile sale
către elementele premergătoare ale actului sexual iar comportamentul să faciliteze acest act tocmai prin
influenţarea directă a acestei cauzalităţi premergătoare. Faptul că aceste etape trebuiesc parcurse pe rând face
ca etapa în cauză să devină la fel de importantă ca şi actul sexual în sine. Asocierea mentală pe care o
anumită etapă o are cu finalitatea procesului în sine determină direct acest lucru după cum se va vedea la
următorul subcapitol. Acesta este modelul prin care formele feminine sunt declarate ca frumoase sau estetice
sau sexy. De fapt aceste forme nu sunt frumoase în sine, estetice în sine sau sexy în sine. Ele sunt declarate
astfel tocmai pentru că ele sunt etape a ceea ce este de fapt interesant din punct de vedere instinctual relativ
la Sexualitate. Iar dacă o femeie poate ea însăşi să dea un asemenea calificativ de apreciere, asta se datorează
tocmai unei reminiscenţe libidinale masculine ereditare existente în ea. Aceastămoştenire care se manifestă
în contemplarea acestor forme este absolut naturală deşi poate stânjeni atunci când se afla în cantitate mare la

37
o femeie. Faptul că feminitatea este mai puţin interesată decât masculinitatea în formele corporale ale sexului
opus arată de fapt că etapele percepţiei sale în desfăşurarea actului sexual sunt altele. Ea tinde să fie
interesată de ceea ce facilitează abordarea sa dată ca structură receptivă a actului sexual. De fiecare dată când
o femeie admiră formele sexului opus cu viu interes, se poate spune că ea are reminiscenţe libidinale
masculine pregnante.
Aşadar dacă se poate spune că formele frumoase sunt ‘inventate’ de bărbat, trebuie spus asta în sens
reflexiv şi anume că frumuseţea acestor forme este dată tocmai de satisfacţia genealogică a Libidoului
Masculin. Dacă se spune însă că frumuseţea femeii ar fi rezultatul dorinţei ei de a se adapta la cerinţele
estetice ale bărbatului, atunci această teză trebuie respinsă căci aceste cerinţe sunt posterioare genealogic
formelor corporale feminine. Şi deci trebuie adăugată precizarea că această adaptare se face cu privire la
propria masculinitate a respectivei femei iar admiraţia în oglindă este un fenomen care lasă să se înţeleagă
bine acest lucru.
După cum se va vedea, Psihicul se datorează unor transformări ale Pulsiunilor Instinctuale dincolo de
centrul lor biologic. Transmiterea ereditară a acestor excrescenţe pulsionale, precum şi fenomenul de
remaniere psihică, adică de selectare a acestora în funcţie de diferiţi factori, le face autonome faţă de
Instinctul propriuzis care se reînnoieşte ontogenetic. Se vor încadra în conceptul de ‘libido’ atât aceste
excrescenţe genealogice ale Instinctului Sexual, cât şi, mai ales, Pulsiunea Instinctuală aşa cum apare ea în
mod brut. Aşadar stimularea sexuală nu se face decât prin Libido acesta acţionând în plan comportamental
ceea ce legitimează însăşi posibilitatea de existenţă a Instinctului. Freud a încercat o concepţie integratoare,
unitară cu privire la Psihic şi Somatic prin faptul că a utilizat conceptul de ‘psihosexualitate’. Însă lipsit de o
teorie clară a Pulsiunilor el a ajuns la ambiguităţi si erori evidente. Termenul ‘libido’ folosit aici nu
desemnează dorinţa sexuală aşa cum este văzută de Freud, deşi în mare parte el acoperă acest concept. Căci
nu există dorinţă sexuală care să nu derive din Libido. Însă la Freud conceptul de ‘libido’ este extrem de
confuz deşi se referă totuşi la ‘forţa’ Instinctului Sexual. Căci el îl deosebeşte net de excitaţia sexuală după
cum face cu însuşi conceptul de ‘pulsiune’ fără a găsi legătura dintre ele. Astfel Freud a pierdut şansa unei
teorii metabilogice unitare.
2.1.1.5.1.4. Structura Libidoului
În contrast cu demersul freudian de extindere a conceptului de ‘sexualitate’, aici se va opera o
restrângere minimă a lui chiar şi faţă de ceea ce chiar biologia numeşte şi defineşte ca fiind Sexualitate.
Sexualitatea se referă aşadar la o funcţie organică fizioendocrină în care se dezvoltă capacitatea
Organismului de a fi apt pentru reproducere. Libidoul este tot o funcţie organică însă legată de posibilitatea
organelor genitale de a întreţine actul sexual. Această posibilitate este localizată într-unul din centrii motori
din creier. Aşadar Libidoul este comportamentul genital ce face posibilă finalitatea Sexualităţii ca structură
organică. Dat fiind că acesta este inhibat de multe ori excitaţia energetică astfel rezultată devine automat una
psihică, Libidoul luând astfel formă psihică. Din punct de vedere etimologic, termenul ‘libido’ se referă
tocmai la această energie psihodinamică a Pulsiunii Sexuale. După cum s-a văzut, orice energie
psihodinamică provine dintr-una fiziodinamică prin intermediul fenomenului de conversiune energetică.
Deci trebuie presupus un substrat organic care este tocmai energia fiziodinamică a Instinctului Sexual dar
care este în măsură să reactualizeze ontogenetic structura Libidoului general. Se va numi Libido Organic
acea parte din Libido care derivă direct de la Instinct, în timp ce Libidoul Psihic este tot ceea ce este
consolidat indirect, ereditar. Este de la sine înţeles că, deoarece tot ceea ce este Psihic se prezintă ca fiind
complex, însuşi Libidoul Psihic este un Complex. Dar pentru simplificarea şi precizia terminologică,
deoarece această parte din Libido este impregnată cu o sumă de Complexe care vor fi analizate la genealogie.
După cum se va vedea la psihopatologie, aici nu s-a recurs la denumirea acestuia tocmai pentru că acest lucru
ar fi implicat denumirea tuturor acestor Complexe Particulare, ceea ce ar fi fost o sarcină inutilă. Într-un fel
această recombinare ereditară a Complexelor Trunchiului Psihic conduce la viziunea globalistă freudiană a
Sexualităţii. Practic psihicul este pansexualist deşi de multe ori a respins această presupus acuzaţie. Dar
trebuie făcută distincţia între albia fiziologică a Sexualităţii şi inundaţiile psihice pe care aceasta le face în
restul Psihicului alături de celelalte Pulsiuni Brute mai slabe, respectiv Maternitatea şi Nutriţia.
Importanţa Libidoului Psihic este fără îndoială foarte mare în ceea ce priveşte statutul energetic al
Psihicului în general. Însă luat în sine el este un Complex Particular realizat ca urmare a recombinării
Complexelor Fundamentale (la care el a contribuit ereditar decisiv) cu Libidoul Organic format exclusiv de
către Sexualitate (ontogenetică) şi poziţionat la marginea, la periferia sistemului psihic. El nu aparţine
vreunui Complex Autonom ca acelea descrise în Trunchiul Psihic. Practic Complexele Fundamentale ale
acestuia sunt bălţi ereditare rămase datorită acestor inundaţii energetice genealogice şi de aceea infuzia
energetică produsă de Instinctul Sexual nu înseamnă decât o nouă revărsare. Comportamentul sexual
particular al fiecărui individ nu apare ca urmare a unor expereienţe infantile de cele mai multe ori minore
care ar produce fixaţii pe acele presupuse stadii de evoluţie libidinală despre care vorbeşte Freud, ci tocmai

38
datorită acestei sinteze a pulsiunilor eredităţii cu pulsiunile recente produse în timpul funcţionării
organismului. Se poate imagina reînvierea vechilor structuri psihopatologice moştenite ca urmare a
amestecului apelor noii revărsări energetice individuale libidinale cu vechile bălţi libidinale ereditare.
Aceasta este contribuţia individului la Libidoul arborelui său genealogic pe care îl va lăsa moştenire ulterior
urmaşilor. Asta este diferenţa între Psihic şi Fiziologic care se reuneşte în unitatea individului. Asta este
diferenţa între comportamentul sexual al copilului (care poate să nu existe explicit) şi cel al adultului. De
aceea se ştie că între preocupările sexuale infantile şi cele postpuberale există diferenţă evidentă. Pentru că
libidoul infantil prezintă pulsiuni moştenite ereditar iar libidoul adult este format din acestea la care se
adaugă libidoul degajat direct de activitatea fiziologică. Primele nu au corespondent fiziologic iar celălalt
are. El este dat exclusiv de inhibiţia libidinală fiziologică, adică de excitaţia Pulsiunii Sexuale, care prin
inhibiţie devine psihică, tocmai datorită interesului său de a fi neutralizată. Acest statut psihic al Pulsiunii
Libidinale este specific tinerilor căci relaţiile sexuale la această vârstă sunt nestatornice datorită lipsei de
stabilitate socio-economică. Tocmai de aceea psihologia freudiană ce insistă pe Sexualitate a fost respinsă în
special de cei cu sexualitate convenţională, din simplele observaţii ale experienţei, în ceea ce priveşte partea
teoretică. Însă în ceea ce priveşte pe cea morală lucrurile au stat invers (fireşte existând alte interese la mijloc
ca acelea arătate în introducere).
Recunoaşterea Libidoului Psihic este elementul cheie al teoriei expuse aici, pentru că acest fapt explică
extinderea Sexualităţii atât de adânc în câmpul Psihicului. Acest lucru probabil că a influenţat decisiv şi
extinderea conceptului de ‘sexualitate’, dincolo de graniţa dintre Psihic şi Somatic, aşa cum a făcut-o Freud.
După cum s-a arătat mai sus acest fapt l-a dus la multe contradicţii si incoerenţe dar şi la înţelegeri greşite
din partea cititorilor. Fireşte că conceptul său depăşeşte şi pe cel de ‘libido psihic’ descris aici dar despre asta
se va trata la momentul oportun.
Ce trebuie subliniat acum este faptul că introducerea conceptului de ‘libido psihic’ ca urmare firească a
distincţiei dintre Hardul şi Softul Instinctului vine să reglementeze sciziunea ‘genital-sexuală’ în care
biologia şi psihologia s-au împotmolit odată cu recunoaşterea de către Freud a comportamentului sexual
infantil. Acest fapt duce direct la concluzia că sexualul nu este genital. Însă în momentul în care ceea ce arată
copilul în acest caz nu este recunoscut decât ca un Libido Psihic, moştenit de la părinţi. Acesta a existat la ei
tot ca şi Complex Particular. Prin această precizare nu mai este nevoie de o astfel de sciziune conceptuală ce
duce la confuzii şi răstălmăciri iar conceptul ‘sexualitate’ poate fi identificat în bună măsură cu cel de
‘genitalitate’. Apoi recunoaşterea particularităţii complexului libidinal astfel denumit, face ca acest
comportament sexual infantil să existe într-un fel sau altul la toţi copiii chiar dacă la unii se poate vedea mai
greu. Însă este greşită teoria freudiană care susţine că la această vârstă Sexualitatea copiilor este aceeaşi.
Deoarece dacă ea tocmai s-ar forma şi ar porni de la zero nu ar avea încă timp să se diferenţieze de la individ
la individ aşa cum se diferenţiază de fapt. Aşadar satisfacţia copilului ce doarme cu sânul mamei în gură nu
este necesar să fie identică cu cea a adultului după ce a avut raporturi sexuale, aşa cum susţine Freud. Este
mult mai probabil ca respectivul copil să aibă în acest caz în principal o satisfacţie maternă superioară,
deosebită de cea sexuală. De obicei mamele o pot foarte bine deosebi de aceasta.
După cum se va vedea în celălalt subcapitol, autoritatea energetică a Instinctului se transferă către
elementele de asociaţie ale finalităţii sale, adică ale comportamentului ce permite neutralizarea energiei
funcţiei sale. Aşadar energia fiziodinamică a Instinctului este diferită faţă de energia lui fizică sau metafizică.
aceasta din urmă este o posibilitate de punere a Organismului în mişcare cu scopul satisfacerii funcţiei
Instinctului şi există ca urmare a modificărilor de tip neuroendocrin, intern ceea ce nu interesează aici. După
cum s-a spus anterior Energia fiziodianmică este principiul celei psihodinamice deşi distincţia dintre ele se
risipeşte (cu atât mai mult în cazul Sexualităţii) din punct de vedere structural, organic . Totuşi şi celelalte
două mari Instincte au aceeaşi situaţie şi acest lucru se datorează faptului că energia fiziodinamică a
Instinctului evoluează ereditar iar ceea ce era la un moment dat Psihic poate deveni Biologic de-a lungul
miliardelor de ani. În cazul Libidoului care este şi Psihic şi Fizic, deci are ambele tipuri de energie, situaţia
este semnificativă. În momentul în care energia fiziodinamică creşte, ceea ce corespunde unei creşteri a
Libidoului Psihic, în acest caz şi energia libidinală psihică creşte şi ea foarte mult ca urmare a fenomenului
de conversie energetică. De exemplu este evident că în general Fantasmele Psihice ale unei persoane care nu
a avut o perioadă de timp relaţii sexuale vor fi mai pregnante decât în cazul unei persoane care are o viaţă
sexuală regulată, convenţională .
Încercarea unor ‘metafizicieni’ ca F. Evola de a rupe Libidoul Psihic de cel Fizic este tributară unui
dualism obscur, unde contradicţiile teoretice se ţin lanţ. Pe de altă parte se poate ca Libidoul Fizic să fie
antrenat de un Libido Psihic patologic datorită retroacţiunii dintre Psihic şi Somatic. Asta se întâmplă cu cel
din cadrul Tulburărilor Libidinale unde în Libidoul Psihic fuzionează alte Pulsiuni ce angrenează pe cel
Fizic. Acest lucru este posibil tocmai pentru că cel Psihic primeşte energia de la aceste Pulsiuni deşi sub
raportul organic energia fiziodinamică este epuizată. În acest caz totuşi Libidoul Psihic îl incită mereu, îl

39
angrenează pe cel Fizic fără nici un fel de influenţă organică a Instinctului. Însă asta nu înseamnă că
Organicul, interesul procreativ al său (ejacularea în vagin), nu are nici un rol în comportamentul sexual, după
cum susţine Evola. Pentru că acest Libido Psihic este transmis ereditar. Însă originea sa organică este tot atât
de clară şi acest lucru se va vedea după ce se va înţelege fenomenul de ‘fuziune’. Acum că Evola refuză să
considere că mişcările copulatorii, sărutul, mângâiatul şi toate elementele Libidoului au rol în procreare, asta
e treaba lui. În fond sunt unele triburi care, de asemenea, consideră că actul sexual nu are nici un rol în
naştere. Argumentul lor cum că femeia în cauză nu ar mai fi avut recent relaţii sexuale poate fi susţinut pe în
altă formă şi de Evola. Însă realitatea spune altceva.
Excitaţia libidinală, fie că aparţine Libidoului Masculin fie celui Feminin, nu se rezumă la o sumă de
sentimente care aparţin în mod strict uneia dintre cele două entităţi, după cum s-a amintit deja, ci aceste
elemente emoţionale se combină între ele fiecare individ având propria structură libidinală. Astfel că
presadomasochismul caracteristic feminităţii aparţine şi masculinităţii, penisul fiind acela care suportă un
asemenea tratament. La fel stau lucrurile cu presadismul.
Bivalenţa Libidoului se datorează experienţei libidinale ereditare a predecesorilor, aşa cum întreaga
gamă mnezică o face. În funcţie de aceste experienţe ereditare ale părinţilor, Libidoul va avea forma sa
proprie. Din punct de vedere calitativ, Libidoul are deci două sfere: sfera ginoidă, care reprezintă forma
libidinală a experienţelor sexuale feminine, predominant transmise de mamă şi sfera androidă, care
reprezintă experienţele sexuale masculine, predominant transmise de tată. Date fiind frustrările superioare ale
Libidoului Masculin, adică inhibiţiile mai puternice ale acestuia, el este de obicei mai puternic sub raportul
energetic. Cu toate acestea Libidoul Global se formează în timp, pe baza inhibiţiilor sexuale pe care specia le
comportă. Căci Libidoul Organic se formează în funcţie de cerinţele funcţionale ale Instinctului Sexual în
funcţiune. Acesta poate fi Masculin sau Feminin şi este determinat somatic exclusiv. Astfel că, deşi la
naştere în mod normal copilul este dotat cu bivalenţă libidinală, cu uşoară predominanţă a sferei libidinale
androide (fapt ce explică de ce în copilărie fetiţele sunt de multe ori nişte ‘băieţoi’), începând din momentul
dezvoltării aparatului genital, Libidoul se dezvoltă mai mult în sfera care concordă cu forma acestui aparat:
masculin sau feminin. Aşadar se poate vorbi despre o sferă libidinală concordantă, care este cea care
corespunde sexului, organelor genitale ale individului şi o sferă libidinală opusă, care este cea care
corespunde sexului opus şi este transmisă în special de părintele de sex opus.
Însă dat fiind caracterul genealogic al Memoriei, Libidoul ca dat al Memoriei, poate fi prezent în
activitatea copilului în diferite grade, în funcţie de gradul de existenţă a acestuia la părinţi. Astfel că Libidoul
se poate manifesta explicit la copii aşa cum a observat Freud. Asta pentru că copilul moşteneşte de obicei
comportamente sexuale periferice iar activităţile sale sexuale pot fi înţelese şi explicite deşi aparatul său
genital nu funcţionează încă. Dar Libidoul se poate totuşi manifesta fie şi germinal copilul neînţelegând
valoarea şi semnificaţia Sexualităţii pentru adult deşi în acest caz Libidoul părinţilor poate fi convenţional.
Conform principiului de asociere mnezică în engramare fireşte că anumite lucruri vor fi memorate de copil
după asocierea cu diferite elemente ale Libidoului. Deşi poate să nu fie recunoscut de copil acesta poate
totuşi să îşi manifeste predilecţia în comportamentul său. Aici este normal ca descifrarea comportamentului
copiilor sau a cunoştinţelor pe care ei le au să trimită la aceste elemente libidinale care nu sunt create de el, ci
doar moştenite. Neînţelegerea acestui fapt a dus pe psihanalişti la concluzii absurde ca teoria Complexului
Oedip care susţine că acesta ar fi o reacţie infantilă, când de fapt el are iniţial altă origine decât cea a
Sexualităţii infantile, după cum se va vedea.
Faptul că eunucii sunt caracterizaţi prin suspendarea aparatului sexual (deci sunt castraţi) şi totuşi ei pot
fi atraşi de femei, dovedeşte încă odată că atracţia aşa-zis sexuală nu este deloc produsul exclusiv al
aparatului sexual (ontogenetic) ci această atracţie este datorată unor conţinuturi psihice. Există un fel de
lesbianism care se practică între unele femei şi eunuci şi unde partenerele par să fie mulţumite de prestaţia
acestora. Aşadar comportamentul sexual este dirijat de aparatul sexual doar în ceea ce priveşte actul sexual
propriuzis. Căci toate actele premergătoare acestuia, începând cu atracţia propriuzisă şi continuând cu
mângâieli şi alte elemente libidinale, sunt produse ale Segmentului Psihodinamic al Sexualităţii adică de
Libidoul Psihic care este transmis ereditar asemenea întregului sistem psihic. Acest comportament libidinal
este unul care excită Libidoul Feminin pentru ca actul sexual să se producă. Deci el este o structură libidinală
masculină. Însă cea mai sigură dovadă a eredităţii sferelor libidinale o constituie caracterul pur psihic pe care
îl are Libidoul în cazul Tulburărilor Libidinale.
Faptul că prima copilărie este mai libidinoasă decât copilăria de după 4-5 ani, numită de Freud ‘perioadă
de latenţă’, nu se datorează faptului că copilul şi-ar refula Libidoul. Căci, după cum se va vedea, refularea nu
este decât o deghizare şi nu o inhibiţie absolută. Chiar el spune că refulatul se întoarce întotdeauna. Perioada
de latenţă ar trebui să fie o adevărată Nevroză dacă Libidoul Primar ar fi refulat. Dar simptomele
nevrotiforme la copil există cu adevărat şi se deosebesc de ceea ce este comun şi normal. În realitate Libidoul
primei copilării este eminamente un Libido Psihic moştenit de la părinţi. În funcţie de intensitatea lui

40
parentală el se poate menţine la un nivel ridicat. Aceste cazuri reprezintă dereglările libidinale precoce. Dar
el poate şi scădea progresiv până la atrofiere în perioada prepuberală iar acest lucru se datorează unor factori
despre care se va trata pe parcurs.
Aşadar la considerările lui Freud că dereglările libidinale (şi nu numai acestea) îşi au originea în viaţa
sexuală infantilă, se poate răspunde că acestea îşi au originea în dereglările libidinale ale părinţilor.
Conceptul de ‘libido’, implementat cu substrat genealogic, este în măsură să se suprapună şi să se unifice cu
cel ontogenetic care este unul proaspăt apărut la pubertate direct din Genitalitate. În acest caz el este singurul
în măsură să explice dorinţa sexuală, excitarea sexuală. Este evident că fondul biologic este o condiţie a
acestei dorinţe, cum ar fi acumularea de lichid seminal în testicule. Faptul că excitaţia libidinală îşi pierde
semnificativ din intensitate odată cu realizarea actului sexual este de necontestat. Însă este falsă opinia
anumitor fiziologi care susţin că excitarea libidinală ar fi dată de presiunea acestui lichid, după cum la fel de
falsă este cealaltă extremă a lui Evola care susţine că acesta nu ar avea nici un rol în actul sexual.
Teoria Stadiilor de Evoluţie Libidinală pe care o susţine Freud este de asemenea falsă, fiind suspendată
în aer, lipsită de un fond biologic care să o susţină. Dacă Libidoul ce se manifestă la copil este ereditar şi nu
poate fi altfel atâta timp cât aparatul genital nu este complet realizat. După cum s-a menţionat deja mai sus
Libidoul este Pulsiunea Psihică a Instinctului Sexual (genitalitate + suportul gonadic) . Or dacă la om
sexualitatea funcţionează abia la pubertate este normal ca astfel de Libido Infantil să nu evolueze decât
regresiv în intensitate şi în nici un caz progresiv tocmai pentru că acestei Pulsiuni îi lipseşte suportul biologic
care este combustibilul oricărei Pulsiuni. Aşadar Libidoul Infantil este eminamente static şi el nu se dezvoltă
prin aşanumitele Stadii de Evoluţie Libidinală presupuse de Freud, cu care el credea că poate explica întreaga
gamă a psihopatologiei. Lesbianismul, frigiditatea, parafilia şi alte repere ale sexualităţii periferice sunt
explicate de el prin aceeaşi obscură teorie falocentrică a Sexualităţii eminine. El susţine că Sexualitatea
Feminină se prezintă ca o dramă a desprinderii fixaţiei libidinale faţă de mamă şi apoi cu refixarea sa faţă de
tată etc. Fireşte că o teorie genealogistă asupra Libidoului dărâmă o astfel de concepţie ale cărei concepte
sunt insuficient definite.
2.1.1.5.1.5. Particularităţi ale Libidoului
Actul sexual trebuie să se desfăşoare în anumite condiţii. Pentru asta fiziologia sa trebuie să fie ajustată
cu anumite tendinţe, încât finalitatea sa reproductivă să îşi găsească realizarea. Astfel că actul sexual nu este
un fenomen izolat şi el trebuie pus în relaţie cu reproducerea ca o necesară consecinţă sau cu condiţiile de
mediu care îl facilitează şi la care se adaptează anterior. Actul sexual implică un câmp social cu totul special
pe care acesta se poate manifesta iar condiţiile acestuia precum şi cele ale scopului său, adică ale
reproducerii, se imprimă asupra modului său de a fi cu o influenţă decisivă. Condiţiile de mediu pot influenţa
posibilitatea de apariţie a actului sexual fie în mod negativ fie în mod pozitiv. Primul caz se realizează atunci
când ele implică tendinţa de conservare din partea subiectului. Celălalt se întâmplă atunci când mediul
permite creşterea frecvenţei de apariţie a actului sexual . Deci dacă tendinţele de conservare sunt satisfăcute
atunci sunt satisfăcute şi condiţiile apariţiei tendinţelor de înnoire şi dezvoltare.
Faptul că actul sexual este dictat de un scop bine definit în ceea ce priveşte funcţionalitatea sa, adică
reproducerea, înseamnă că cuceririle informaţiilor genetice privind abilităţile indivizilor implicaţi în acest act
de reproducere. Există specii aflate în competiţie unele cu altele şi acolo selecţia sexuală este cheia
supravieţuirii lor. De aceea se întâmplă ca doar unii membrii ai săi să participe la actul reproducerii iar
competiţia pentru învingerea rivalilor să fie o a doua măsură metabiologică pe care speciile o adoptă pe lângă
bisexuaţie. La mamifere de cele mai multe ori rolul de aducere a unor abilităţi noi în cursa concurenţială cu
altă specie este dată de sexul masculin. Aceste abilităţi speciale masculine trebuie prezentate speciei trebuie
integrate în aceasta prin intermediul feminităţii care alege.
Este o banalitate faptul că acesta se realizează funcţional prin unirea spermatozoidului cu ovulul. Însă
înţelegerea rolului unui aparat sexual atât de complicat în special pentru consecinţele sale psihice ulterioare
fac lucrurile destul de spinoase. Problema este dată de interesul pur structural al Instinctului. În ce mod
spermatozoidul poate în primul rând să fie în siguranţă absolută, dat fiind pericolul care îl reprezintă
eventualele microorganisme prezente în mediul înconjurător? Pentru că informaţia genetică cuprinsă în
aceasta riscă pur şi simplu să degenereze dacă nu există o asemenea protecţie iar urmaşii nu vor duce mai
departe zestrea genetică ci o vor degrada continuu. Pentru asta există un strat de protecţie pentru ovul şi unul
pentru spermatozoid. Problema acuplării celor două celule este rezolvată în diferite moduri. Fiecare specie
are un anumit compromis biologic al sexualităţii. La mamifere (şi aici este cazul care interesează cel mai
mult) acest lucru se face prin contactul dintre penisul masculin şi vaginul feminin care fac posibil transferul
în condiţii de siguranţă, dintr-un organism în altul, a informaţiei genetice care este cuprinsă în spermatozoizi.
Fără îndoială că vârsta acestor celule masculine va fi decisivă în cursa pe care aceştia o vor face până la
fecundare acesta fiind indicele optimal al fecundării. Pe lângă acest indice mai există încă un altul care
constă în distanţa pe care aceste celule o au de parcurs de la locul în care au fost plasate până la ovul. Pentru

41
ca această situaţie să fie cât mai favorabilă este necesar ca forţei de plasare a acestor celule să îi fie implicată
şi forţa de penetrare a penisului şi astfel aceste celule să câştige un start cât mai bun în cursa către ovul.
Ceea ce interesează aici este faptul că, din pricina expusă mai sus, actul sexual se desfăşoară chiar în
stare optimală în limitele unei oarecare violenţe, violenţă care stă la baza sadomasochismului dar care nu
explică în totalitate acest fenomen. De aceea se poate numi presadomasochism această fază germinală a
respectivei tulburări libidinale.
Structura generală brută a configuraţiilor celor două sfere libidinale constă în faptul că sfera libidinală
feminină se orientează către preluarea genelor celui mai puternic mascul, în timp ce sfera masculină se
concentrează în jurul posedării a cât mai multe femele. Aşadar Libidoul Feminin este bazic orientat calitativ
în timp ce Libidoul Masculin este dimpotrivă, unul cantitativ. La nivelul comportamentului sexual şi chiar a
aparatului sexual o astfel de funcţie dată de imperativul funcţionării reproducerii implică anumite
particularităţi. Libidoul Feminin trebuie să fie unul periodic şi exclusivist, adică să fie în aşa fel conceput
încât fecundarea să fie posibilă doar sub condiţia calităţii. Acest lucru se poate face prin mai multe metode şi
în mai multe cazuri. Una este aceea de a nu mai fi posibile şi alte acte sexuale ulterioare cu alţi masculi în
situaţia în care concurenţa cu o altă specie este foarte acerbă. Suspendarea momentană a posibilităţii
extromisiei aşa cum apare la lup sau la alte animale care trăiesc în grup, este asemenea unei căsătorii umane,
unde cei doi nu se pot realmente despărţi. Suspendarea extromisiei produce femelei şi anumite leziuni
intravaginale ca urmare a contractării rapide a muşchilor vaginali ce împiedică îndepărtarea masculului.
Genele masculului dominant sunt astfel protejate pe lungă durată, pentru că femela va evita în mod agresiv
pe ceilalţi masculi datorită potenţialelor dureri pe care aceasta le-ar resimţi în cazul altor contacte sexuale. În
acest caz concurenţa dintre specii implică criteriul superiorităţii masculului dominant care să lase urmaşi.
Balena şi delfinul au alt mod de evidenţiere a superiorităţii, acela al ‘ultimului cuvânt’. Cel mai important
este ca organismul să fie suficient de prolific pentru a produce alţi spermatozoizi care să înlocuiască pe cei ai
predecedentului odată cu actul sexual. Mediul lichid permite acest tip de înlocuire. Este evident că în acest
caz selecţia naturală nu este presată de concurenţa cu alte specii însă ea există totuşi chiar dacă la un nivel
mai scăzut. Raportul invers proporţional dintre libertate sexuală şi starea de competiţie este un lucru cert.
Inclusiv societăţile umane au avut moravuri amoroase în funcţie de capacitatea războinică.
Un alt mod de suspendare a eventualelor astfel de ‘nepotriviri’, este dat de sporadicitatea Pulsiunii
Sexuale feminine, adică de anularea periodică a acesteia. În lumea animală Libidoul Feminin este condiţia
actului sexual iar apariţia acestei Pulsiuni corespunde cu semnale olfactive şi vizuale specifice sau de orice
altă natură prin care femelele dezvoltă retroactiv Pulsiunile sexuale masculine. Modificările hormonale ce
apar odată cu fecundarea conduc la autoreglarea negativă a acestei Pulsiuni prin suspendarea energetică cu
care este autorizată de la aparatul organic al Instinctului Sexual. De aici încolo intră în scenă un alt Instinct,
respectiv cel Matern. În situaţia în care Instinctul Matern este suspendat, prin moartea puilor de exemplu,
acţiunea autoreglativ negativă încetează iar Libidoul se manifestă specific din nou până la o nouă fecundare.
Acesta este cazul leului unde masculul fără grup de femele (nemembru de familie) ucide orice pui
nesupravegheat ca urmare a unei plusexcitaţii sexuale, ceea ce face ca femela ce a fost mamă să fie din nou
disponibilă de a accepta coitul.
Dimpotrivă Libidoul Masculin trebuie să fie mereu alimentat energetic, Sexualitatea Masculină trebuind
să fie disponibilă pentru cât mai multe împerecheri posibile. Libidoul Masculin este mereu autorizat
energetic pentru acest scop. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care Pulsiunea Sexuală masculină este
principial mai putenică decât cea feminină. Dacă ea este mai puternică este normal ca între cele două modele
de comportament sexual să fie o oarecare incompatibilitate la nivelul unei singure perechi. Căci după
fecundare femela nu mai este disponibilă iar masculul continuă să fie interesat şi de alte femele.
Incompatibilitatea pe termen lung vine din faptul că deşi natura şi-a cules cele mai frumoase roade, masculii
inferiori sunt eliminaţi pe moment iar excitaţia lor libidinală nu este neutralizată. Aşadar, spre deosebire de
femelă, masculul rămâne în mod principial cu o supraexcitaţie sexuală. Este evident că ideea lui J.J.
Rousseau de întoarcere la sălbăticie nu reprezintă deloc o soluţie. Această cantitate de neutralizare a
Libidoului Masculin este mai mare decât cea a celui feminin a cărui excitaţie este minimă. Astfel spus,
plăcerea sexuală masculină ca neutralizare energetică este principial mai mare decât cea feminină în perioada
de nestatornicie dintre sexe. Însă, coroborând maternitatea la cea sexuală, cea feminină este mai puternică în
ceea ce priveşte statornicia. Căci tocmai această statornicie este parte din scopul reproductiv a Sexualităţii
Feminine. Sunt excluse aici cazurile contemporane de comportament sexual periferic ale femeii urbane al
cărui libido este impregnat de masculinitate în aceeaşi măsură în care cel al bărbatului urban este impregnat
de feminitate.
Oricum ar fi trebuie acceptat că Omul moşteneşte în mod evident Sexualitatea Animală şi, prin urmare,
şi disfuncţiile acesteia. De aceea iniţiativa sexuală aparţine de cele mai multe ori masculului iar de multe ori
femela, aici femeia, se simte folosită de bărbat în viaţa maritală. El îşi restrânge doar la ea orizontul

42
diversităţii naturale de orientare sexuală iar ea nu are dorinţă pentru că nu îl poate alege decât pe el. Seducţia
originară a sexelor dispare în mariaj. Indiferent de gradul de compatibilitate dintre parteneri aceste fapte se
întâmplă universal. Totuşi, ca urmare a retroacţiunii dintre sferele libidinale, sfera libidinală concordantă cu
aparatul genital a suferit de-a lungul istoriei omenirii o investire energetică de la cea opusă. De aceea
Pulsiunea Libidinală feminină la om este evident mai puternică decât la animal. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru cea masculină astfel că proporţiile sunt cam aceleaşi deşi supraexcitaţia energetică a Libidoului
masculului există din plin şi la om. Această supraexcitaţie masculină este în măsură să explice de ce bărbatul
a fost acela care a contribuit decisiv la făurirea civilizaţiei, fiecare pas al ei fiind făcut ca urmare a selecţiei
naturale, a concurenţei dintre bărbaţi pentru prestigiul social necesar neutralizării nu numai a Libidoului ci şi
a celorlalte două mari Instincte. Aşadar Freud are dreptate când spune că Sexualitatea determină cultura, idee
mai veche de altfel. Însă trebuie precizat că acest lucru este adevărat doar din punct de vedere energetic dar
nu şi structural, după cum se va vedea, aici constituindu-se gravele erori freudiene.
Una dintre aceste flagrante erori ale sale este şi aceea a teoriei falusului care defineşte Sexualitatea ca
reper constant al ei. După această teorie Libidoul Feminin şi cel Masculin se raportează la un singur element,
penisul. Libidoul Feminin prin dorinţa de a poseda penis şi cel Masculin prin aşanumitul Complex de
Castrare ar avea această particularitate distinctivă. În ceea ce priveşte ‘invidia de penis’ pe care fetiţa poate
să o aibe, este evident că ea are însă altă cauză. Ea se datorează unei supraexcitaţii masculine care este
moştenită ereditar. Fireşte că Libidoul Masculin este neutralizat energetic doar prin penis. Însă în acelaşi
timp se poate ca subiectul să se comporte nimfomaniac, adică prin dorinţa patologică de a avea contacte
sexuale repetate, ceea ce însă nu este deloc specific feminin. Acest comportament nu este unul originar,
nesupus refulării aşa cum crede Freud ci dimpotrivă, el este tocmai reversul inhibiţiei libidinale masculine. În
cazul de faţă există şi transfer structural de la sfera libidinală androidă (aici opusă), la cea ginoidă (aici
concordantă). Însă diferenţa dintre cultură şi dereglările libidinale, care au în general ca principiu tocmai
această fuziune structurală, este semnificativă.
Este evident că în mod normal la toţi copiii sfera libidinală androidă este mai puternică şi abia apoi
aceste sfere libidinale sunt investite cu energie psihodinamică direct de la Instinct. Pe parcursul evoluţiei
copilului (de sex feminin) spre adult este la fel de clar că Libidoul Global feminin suferă o schimbare de la
predominanţa sferei libidinale androide la cea a celei ginoide. Aşadar numai pubertatea şi explozia
Instinctului Sexual explică o astfel de schimbare naturală pe care Freud a teoretizat-o în obscura lui teorie a
Stadiilor, unde fetiţa ar trece miraculos de la un ‘erotism clitoridian’ către unul ‘vaginal’, fără să se înţeleagă
limpede de ce se întâmplă acest lucru şi improvizându-se explicaţii ce confundă Actul Psihic cu Structura
Psihică. De aici imaginaţia nesistematică a psihanaliştilor a căutat tot felul de explicaţii pentru un lucru ce
trebuie înţeles de la sine şi luat ca premisă din biologie, explicând Libidoul Feminin (vaginal), ca fiind
consecinţa unui ‘erotism anal’, când de fapt lucrurile stau exact invers. Eroarea capitală a acestor teorii
constă în faptul de a nu fi explicat de la început principiul Sexualităţii în general, normalitatea ei structurală.
Astfel că psihanaliştii împreună cu Freud au confundat flagrant patologicul, aici dereglările Libidoului, cu
principiile originare ale acesteia. Faptul că în cadrul căsătoriei cele mai multe femei se simt folosite şi
‘suportă’ actul sexual cu resemnare, nu se explică principial nici prin ‘concepţia infantilă despre coitul anal’,
nici prin faptul că femeia ar dori să deposedeze de penis pe bărbat, nici prin ‘comportamentul sadic-
dispreţuitor al bărbatului faţă de femeie’ (Reich) aşa cum s-au aventurat să creadă psihanaliştii. Principiul
acestei situaţii este semiincompatibilitatea originar principială dintre cele două Libidouri pe termen lung.
Aici există de obicei şi de o predispoziţie psihopatologică a membrilor cuplului însă acest fapt se centrează
pe originea şi funcţia biologică a sexelor.
2.1.1.5.1.6. Animismul generic
Animismul există sub două aspecte. Unul este cel al diferenţierii sexelor nu numai după forma şi
activitatea organelor genitale care este una strict organică, ci după cea a diferenţierii de gen între
masculinitate şi feminitate, diferenţiere care este una psihică, sufletească. În englezeşte se foloseşte termenul
‘gender’ pentru o astfel de diferenţiere. În teoria expusă aici el face obiectul animismului generic şi este
tratat în acest capitol la nivel general, principial, metabilogic. Celălalt presupune mai mult decât caracterul
descriptiv de mai sus şi vizează dinamica atracţiei dintre masculinitate şi feminitate. Aceasta este mai mult
decât atracţia libidinală, instinctuală şi face obiectul animismului donjuanic. fiind tratat în capitolul dedicat
Softului Aparatului Psihic respectiv la Complexul Don Juan în mod particular, culturalist. Conceptul de
‘gender’, din limba engleză este destul de imprecis pentru a acoperi realitatea animismului. Fireşte că el
reflectă concepţia actuală despre Sexualitate având o nuanţă empirică exclusivă fiind de la început menit
pentru a opera diferenţierea dintre transexualism şi normalitate. Transexualul se identifică cu sexul opus
relativ la nevoi erotice ce vin strict din ‘suflet’ iar acest ‘suflet’ ar fi tocmai acest ‘gender’. Fireşte că
animismul este direct implicat în Transexualism dar nu este în măsură să explice el singur acest fenomen, aşa
cum lasă cel de gender impresia că o face.

43
 Conceptul de ‘animism’ (donjuanic şi nu primitiv după care subiectul crede că fiecare obiect are un
suflet) şi cel de ‘donjuanism’ se intersectează adică au părţi comune dar şi părţi neidentice. Nu tot ceea ce
este donjuanism este şi animism, după cum nici tot ceea ce este animism nu este donjuanism. De fapt,
animismul este un fenomen atât de intens încât rareori apare pe parcursul unei vieţi, atunci când individul se
îndrăgosteşte de îşi pierde minţile. Însă este evident că aceste două elemente au aceleaşi principii. Însă
fenomenul donjuanic se referă doar la cantitatea erotismului căci spectrul partenerilor latenţi este dat de
anturaj în timp ce animismul se referă exclusiv la calitate, subiectul părăsind anturajul de obicei sau, în orice
caz, ieşind momentan din el. Dar, pe plan general este evident că aceste două fenomene se întrepătrund căci
tocmai prin această evadare din grup animismul se raportează donjuanic la el şi la fel şi jovialitatea
donjuanică se face pe un sâmbure de animism. Însă trebuie precizat că raportul dintre animism şi donjuanism
este cam acelaşi dintre schimb (aici donjuanismul) şi elementul schimbat, calitatea şi structura lui
(animismul) indiferent de doza în care există aceste fenomene implicate în acelaşi comportament.
Animismul nu este proprietatea sexului persoanei. Se poate foarte bine întâmpla ca o persoană de sex
feminin să aibă mai multă masculinitate decât are feminitate. Studii făcute pe ambele sexe în legătură cu
violenţa, cu capacitatea de memorie sau de inteligenţă, pe lângă faptul că au fost limitate de posibilitatea
subiecţilor de a se lăsa studiaţi la o anumită clasă socială, au făcut confuzia între animism şi Sexualitate.
Feminitatea este atributul special al persoanelor de sex feminin dezvoltat de regulă până la căsătorie în
societăţile tradiţionale. Modernitatea adaugă masculinitate femeii ca urmare a implicării sale economice în
viaţa de familie la fel cum însăşi masculinitatea se va fi structurat în trecut. Acest adaos apare în special în
viaţa postmaritală. Dar chiar şi în perioada postmaritală, feminitatea se va dezvolta în limitele situaţiei
familiale care nu implică neapărat o posibilă dezvoltare a masculinităţii femeii în scop economic sau pur şi
simplu moştenită genetic şi eliberată de inhibarea premaritală. Animismul nu este deci un pattern social
genealogic pe care Sexualitatea îl determină cauzal ci doar îl condiţionează în dezvoltarea lui. Teoria care
explică fiziologic animismul, o face prin faptul că masculinitatea, agresivitatea acesteia, ar fi datorată
testosteronului. Această teorie este una eronată căci, în primul rând, testosteronul influenţează doar
Sexualitatea (organică) şi nu masculinitatea (psihică). Pe de altă parte agresivitatea psihopatologică nu relevă
nici un fel de creştere a cantităţii de testosteron. Experienţe pe şobolani au arătat că dacă unui subiect mascul
i se implantează ovare la naştere acesta va dezvolta, odată devenit adult, un comportament ‘feminin’, în timp
ce implantarea testiculelor la femelă, vor conduce la un comportament ‘masculin’. Pe baza unei asemenea
experienţe s-a presupus că la fel ar sta lucrurile şi la Om. Însă problema este că această teorie confundă de la
început comportamentul sexual cu cel animist, iar şobolanii nu au structură animistă prin definiţie. La fel
poate fi respinsă şi ipoteza educaţională a imitării în timpul copilăriei a comportamentului adulţilor ceea ce
ar determina o identificare cu forma animistă corespunzătoare. Căci aceasta nu poate explica cum ajung
adulţii să se comporte conform patternului lor animist.
Animismul este pe plan principial şi genealogic o consecinţă a Sexualităţii. Însă acest lucru trebuie
înţeles ca influenţă intermediară, mijlocită, după principiile Iradierii şi cele ale Catalizei, mai precis, pe baza
funcţiilor celor două genuri, feminitatea fiind specializată pe Maternitate şi masculinitatea pe producţie
economică şi protecţie. Sexualitatea şi animismul au aceleaşi principii la bază dar confuzia între ele duce la
erori de care nici Freud nu a scăpat. Apărarea sa împotriva acuzaţiei de pansexualism este de asemenea
ambiguă deoarece el nu distinge între Sexualitate, Libido şi animism asta poate şi pentru că noţiunea lui de
‘sexualitate’ este foarte lărgită. Pentru Freud, masculinitatea şi feminitatea se includ în conceptul său de
‘sexualitate’ şi sunt teoretizate sub Complexul Oedip. El consideră că Libidoul gravitează în jurul penisului
şi se raportează la fiecare individ prin aşanumitul Complex de Castrare. Băiatul ar fi speriat de ameninţarea
cu castrarea, în timp ce fetiţa ar blama-o pe mama sa pentru că a adus-o pe lume ‘incompletă’ şi astfel ea ar fi
predestinată la ‘invidia de penis’. O astfel de invidie ar duce-o pe fetiţă, după Freud, la despărţirea de mamă
iar acţiunea ei ar fi un pas important pentru structurarea Complexului Oedip. Un astfel de pas ar fi dublat de
ataşarea faţă de tată prin identificarea cu mama, cu dorinţa de luare a locului acesteia în ceea ce priveşte
relaţia cu tatăl şi ea va lupta cu mama pentru acest statut. După Freud feminitatea se defineşte prin faptul că
fata se identifică cu o feminitate agresivă, maternă, pe care el nu o poate explica decât tot prin Complexul
Oedip. În acest punct obiecţia lui Adler că Freud are o teorie care reeditează pe cea a primatului temporar al
oului sau găinii, este justificată. Pornind de la autoritatea mai slabă a mamei faţă de tată, Freud consideră că
Supraeul feminin este mai slab decât cel masculin, băiatul identificându-se cu tatăl. Cu toate acestea el şi-a
mai temperat ulterior părerile recunoscând carenţele teoriei sale poate mai curând din raţiuni morale decât
pur teoretice. A face din animism domeniul structurării ontogenetice şi mai mult, a face din acesta un fel de
nevroză, este o opţiune teoretică lipsită de fineţe.
Un anume act săvârşit de o persoană poate fi expresia unui element animist, cum ar fi cazul sărutului
unui copil, sau un element libidinal, cum ar fi cel al sărutului pasional al partenerilor. Masculinităţii îi
corespunde forţa musculară şi gândirea, iar feminităţii îi corespunde curăţenia, gingăşia şi fineţea gesturilor.

44
Prima se explică prin relaţia cu natura şi societatea, iar cea de-a doua prin relaţia cu copilul. Masculinitatea
trebuie să se dezvolte în direcţia politicului şi a economicului, să ştie să rezolve problemele, şi să apere
familia de influenţele negative exterioare, de aceea ea nu este specializată în lucruri ‘mărunte’, în amănunte
ce par neesenţiale din acest punct de vedere. Dimpotrivă, feminitatea are modelul Maternităţii, pe care
aceasta îl adoptă în general, în Comportament, şi pe care îl prelungeşte dincolo de Maternitatea în sine, adică
în protecţia a tot ceea ce este mic şi inocent, lipsit de apărare, în cultivarea frumosului, în timp ce
masculinitatea este specializată în cultivarea utilului. De aceea Kant are dreptate atunci când spune că
inteligenţa feminină este una frumoasă, în timp ce cea masculină este una profundă. Jung, prin distincţia între
Anima şi Animus nu a reuşit să surprindă concret caracterul animismului, ci doar l-a intuit general.
Animismul este identificarea psihică cu propria condiţie fiziologică, adică cu aceste valori ale
masculinităţii şi feminităţii. La fel, ca şi în cazul libidoului se poate vorbi despre o sferă animistă
concordantă şi despre o sferă animistă opusă. Prima este sfera animistă manifestă şi care corespunde în
general cu sexul persoanei. Cealaltă este latentă şi care aparţine sexului opus subiectul moştenind o unitate
animistă ca urmare a moştenirii celor doi părinţi. Animismul presupune o identificare narcisiacă (nu
narcisică) cu sine însuşi în sensul că subiectul se dedublează în opusul sferei sale animist-generice, pentru ca
apoi să se identifice cu sine însuşi în persoana iubită. De exemplu, feminitatea, comportamentul animist
feminin este dat de faptul că sistemul psihic se transfigurează mai întâi în germenele animist opus dat de
unitatea libidinală şi animist, moştenită de la ambii părinţi adică se dedublează în masculinitatea sa latentă.
Apoi, această masculinitate investită energetic, stabileşte cu sfera animistă manifestă o relaţie animistă
intrinsecă în acest caz feminitatea stabilind o relaţie de dragoste. Faptul că femeile se privesc în oglindă
goale confirmă că de fapt ele stabilesc o relaţie autoerotică prin intermediul masculinităţii lor latente cu ele
însele ca feminitate manifestă. Această relaţie narcisiacă este diferită de cea narcisică tocmai pentru că
subiectul îşi este sieşi suficient, el se înveleşte realmente în sine şi are bucuria dragostei pe când relaţia
narcisică presupune întotdeauna grupul (perceput ca sumă de rivali) prin care subiectul are orgoliul
superiorităţii faţă de ceilalţi.
În curentele feministe extremiste se crede că prin aceste atribute femeia este coborâtă la rang de sclav al
bărbatului care îşi construieşte o societate ‘necrofilă’ bazată pe violenţă şi competiţie, ceea ce ar degenera în
aşanumitul ginocid. După aceste teorii, femeile ar fi victime ale societăţii patriarhale distructive şi prin
urmare aceste curente cer eliberarea femeilor de sub jugul patriarhal cu scopul de a salva planeta de la o
distrugere în masă. Deşi se bazează pe fapte reale, aceste teorii şi cereri suferă de generalizare pripit şi chiar
de o oarecare ideaţie paranoidă nefinizată. Dereglarea societăţii actuale occidentale (americane de fapt, căci
multe din ţările occidentale europene stau foarte bine la capitolul ordinii şi armoniei sociale) nu se datorează
pierderii ‘divinităţii matriarhale’ datorită dominaţiei patriarhale. Căci matriarhatul este o iluzie pasională, el
nu a existat niciodată aşa cum îl teoretizează marxismul. A existat doar sistemul totemic de transmitere
matriliniară, care putea, mult mai uşor şi mai inteligibil pentru fiecare, să reglementeze relaţiile sexuale în
aşa fel încât să se evite incestul mamă-fiu, după cum se va arăta la Complexul Tabu. Există şi unele cazuri
unde fie bărbaţii sunt puţini numeric, ceea le dă statut privilegiat în ceea ce priveşte relaţiile sexuale fapt
dublat şi de abundenţa hranei şi a celor necesare vieţii şi deci nu ar mai fi nevoie să facă anumite structuri
socialeconomice în care să fie implicaţi direct. Fie există triburi războinice unde ceea ce astăzi este
considerat ca specializare masculină, în aceste societăţi este specializare feminină. Însă la primitivi nu se
poate în mod principial vorbi despre masculinitate şi feminitate, căci aceste elemente se structurează tocmai
în procesul evoluţiei societăţii evoluate. În acelaşi fel este o realitate a societăţii leilor ca leul mascul, care îşi
elimină rivali şi care rămâne de cele mai multe ori singur între femelele care vânează pentru întregul grup în
timp ce el doarme aproape toată ziua. O societate modernă unde femeile sunt fie implicate în activităţi
economice sau în acţiuni pacifiste şi unde bărbaţii cresc şi se joacă cu copiii este una utopică chiar dacă s-au
înmulţit cazurile de acest gen. Căci chiar suprasolicitarea economică unde bărbaţii îşi consumă energia lor
psihică astăzi nu poate rezolva problemele suprapopulării planetei, nevoia sa tot mai mare de energie. Ce ar
putea face oare femeile în locul lor? De aceea o societate unde femeile ar avea rol masculin (chiar dacă unul
mai moderat) aşa cum aduc exemplul feministele extreme este o societate la fel de tulburată şi exploatatoare
ca aceea pe care ele o blamează.
Criza modernă despre care vorbesc aceste teorii este specifică evoluţiei în general. Fiecare etapă este în
acelaşi timp şi o criză. Căci dacă nu ar fi atunci umanitatea ar rămâne la acelaşi nivel fără vreun interes de
schimbare. Nenorocirile ei tradiţionale sau noi sunt cele care fac presiune asupra schimbării. Cine spune că
regretă nebunia schimbării face un pact tacit cu aceste nenorociri. Primitivul are şi el duşmani naturali, mult
mai periculoşi decât cei ai modernităţii. Dimpotrivă masculinitatea a încercat pe toate părţile să scape de
duşmanii săi şi dramatismul societăţii occidentale s-a răsfrânt mult mai mult asupra sa decât asupra
feminităţii. Căci bărbatul a fost în principal cel exploatat, de munca lui a avut nevoie societatea mai mult, iar
muncile feminine sunt mai migăloase şi mai puţin patologice faţă de muncile masculine. Acestea sunt în

45
stare să determine Complexul Sisif şi toate depresiile de aici încolo. Libidoul Feminin nu poate fi atât de
uşor de prelucrat social chiar dacă este mult mai inhibat decât cel Masculin. Căci feminitatea nu are nevoie
de viaţă sexuală atât de pregnant ca masculinitatea datorită Complexului Casanova care îi este specific.
Cu unele excepţii femeia a fost protejată de membrana masculină prin faptul că s-a implicat mai puţin în
societate. În virtutea tradiţiei feminitatea are mult de pierdut atât de pe urma neadaptării sale genealogice la
tensiunea societăţii, cât şi de pe urma educaţiei care a protejat-o timp de mii de ani dar care i-a refuzat
statutul de egală a bărbatului. Dar nevoile acestea au fost specifice societăţii militare masculine de care
principial rolul social al feminităţii nu are nevoie. Manifestările misogine sunt apanajul societăţilor
războinice. În societăţile moderne asta este o problemă ce a supravieţuit ca multe altele de la formele sale
tradiţionale şi care începe să fie rezolvată prin legislaţie. Însă a declara un război bărbaţilor refuzând tot ceea
ce ţine de tehnologie şi inovaţie în societate ca orice război în general este din principiu o treabă a
masculinităţii. Femeia tehnologică devine fie posedată de ambiţii rousseauiste încercând să convingă lumea
de reîntoarcerea la societatea tradiţională sau chiar primitivă fie se ia la întrecere cu bărbatul chiar pe terenul
favorit al său: tehnologia. Excedentul de masculinitate în femeia modernă este o realitate iar conflictul
principial al animismului este supraamplificat şi trăit dureros de unele femei. De aceea problema este una
personală, particulară în ceea ce priveşte structurarea animistă şi nu una generală.
De-a lungul istoriei feminitatea s-a ţinut departe, în limitele posibilităţii ei de desfăşurare de asemenea
automutilări. Masculinismul ginoid (căruia îi place să se numească ‘feminism radical’) tocmai în acest cerc
vicios intră; el cade pradă tocmai acestor valori prin prisma cărora se judecă feminitatea anume ca umilită de
către bărbaţi pentru lipsa ei de implicare directă în făurirea civilizaţiei. Însă adevărata feminitate nu se simte
niciodată inferioară faţă de aceste realizări masculine pentru că ea nu se judecă pe sine după proiecţia
valorilor masculine ale genialităţii şi spiritului revoluţionar. În următoarea secţiune se va descrie setul de
valori a acestor caracteristici masculine.
2.1.1.5.1.7. Critica sexismului
Implicarea preponderentă a masculinităţii în lupta directă cu natura şi ajungând la lupta directă cu rivalii,
cu toate abilităţile ei superioare pe scara evoluţiei nu face ca ea să fie mai sus decât feminitatea totuşi. Căci la
nivel genetic există posibilitatea combinării structurilor cromozomiale masculine şi feminine şi astfel între
cele două mentalităţi există schimburi de valori la fel cum există între cele două sfere libidinale. Apoi rolul
său biologic, sexual face ca feminitatea să aibă un aer mai aristocratic decât masculinitatea. Căci ceea ce pare
să facă din aceasta o ‘legare’ de valorile prezente, mercantile, de fapt o conduc către un anumit tip de
detaşare şi stabilitate faţă de trecătoarele valori ale civilizaţiei în care se înfundă masculinitatea. Toate aceste
avantaje stau în jurul faptului că feminitatea suferă mai puţine inhibiţii decât masculinitatea în aceleaşi
condiţii de mediu. Peregrinările sexuale ale masculinităţii îi provoacă disconfort psihic în timp ce pentru
feminitate este suficient să aibă grijă de un copil sau animal şi Pulsiunea Libidinală să fie reglată. Căci
îngrijirea unui copil este mai uşor de făcut decât îngrijirea familiei generale la care masculinitatea este
datoare genealogic. Relaţia dintre masculinitate şi feminitate pare să fie cam aceea şi dintre sălbăticie şi
civilizaţie, bărbatul reprezentând sălbăticia. Chiar barba lui cu care se diferenţiază de femeie este în măsură
să sprijine acest argument.
Curajul deosebit al bărbatului ar fi după unele păreri caracteristica superiorităţii sale faţă de feminitate.
Însă a accepta curajul drept criteriu al acestei posibile superiorităţi pare la fel cu a accepta drept criterii de
forţă, sau de viteza alergării ca definitorii pentru compararea Omului şi Animalului. Chiar şi aşa analiza
profundă a acestei situaţii arată cu totul alt vector al acestei situaţii. Căci frica nu se defineşte ca reacţia prin
fugă la un pericol şi nici curajul prin înfruntarea unui pericol deşi acestea sunt caracteristici importante ale
acestora. Frica şi curajul nu sunt decât cele două forme ale complexului traumatic după cum se va vedea, cea
reflexivă şi cea agresivă. Esenţa curajului sau fricii este aceeaşi. Cu alte cuvinte curajul este un fel de frică ce
merge la risc, deoarece nu suportă tensiunea Traumatică. Dacă feminitatea este specializată în forma
reflexivă asta nu înseamnă că forma agresivă este mai profitabilă. Dacă se spune despre frică că este un lucru
ruşinos se poate spune în aceeaşi măsură şi că curajul este de două ori ruşinos pentru că este o frică dublă. În
realitate, judecarea curajului drept superior faţă de frică se face după criterii general-pragmatice, respectiv
eficienţa acţiunii. Însă la fel cum soldatul este declarat erou de către cei ce profită după moartea lui în acelaşi
fel o astfel de apreciere este influenţată de interese asemănătoare.
Superioritatea masculină care se regăseşte în gândire, în inteligenţa masculină ca inteligenţă în general,
după cum se va vedea, este o caracteristică a accesului superior la experimentare şi nu un dat pentru
totdeauna şi de la început. La aceasta se adaugă şi tensiunea psihică superioară a masculinităţii ceea ce o face
să se implice pasional într-un domeniu şi astfel să ajungă să emită teorii originale.
Dimpotrivă, se dovedeşte că fără imaginaţia feminină, fără atenţia la detalii, marile creaţii ale civilizaţiei
nu sunt posibile, iar feminitatea marilor figuri (masculine) ale Culturii şi Ştiinţei pare să fie confirmată
statistic. Dimensiunea manifestării şi recunoaşterii geniului cultural şi ştiinţific este una socială. Societatea

46
este singura în măsură să îi recunoască meritele chiar dacă acest criteriu de apreciere nu este unul absolut
precis. Acest simţ al socialului este apanajul masculinităţii. Fie că este vorba despre virtuozitate artistică sau
despre gândire sistematică aceste elemente sunt structurate de experimentarea realităţii în care se implică
masculinitatea. Însă aceasta nu este suficientă iar latura feminină este aici şi ea implicată. Sunt foarte picante
anumite ‘vicii’, anumite ciudăţenii pe care astfel de bărbaţi le pot avea una dintre cele mai regăsite astfel de
ciudăţenii fiind imposibilitatea de a lua pe cont propriu relaţiile amoroase, partenerele fiind acelea care
abordează şi conduc relaţia.
2.1.1.5.1.8. Disfuncţiile sociale şi dereglările animiste
Aşadar diferenţierea animistă se face pe criterii sociale masculinitatea fiind specializată pe progres, pe
dezvoltare, în timp ce feminitatea - pe conservare. Problemele social-economice pot duce însă la o
întorsătură considerabilă a lucrurilor. Feminizarea bărbatului şi masculinizarea femeii sunt astfel de
disfuncţii animiste. Masculinizarea femeii este fireşte una dintre reperele modernităţii şi se poate datora
problemelor economice sau familiale la care nu le poate face faţă familia. Astfel femeia se vede pusă în
situaţia de a-şi exploata potenţialul masculin. Concurenţa cu bărbatul a condus la amplificarea acestei
predispoziţii. Pe de altă parte viaţa boemă a multor bărbaţi sau chiar docilitatea excesivă a altora încadraţi de
altfel de o viaţă familială respectabilă este o consecinţă omoloagă celei a masculinizării femeii respectiv cea
a feminizării bărbatului.
Metatropismul este atracţia animistă inversă, respectiv cea dintre un bărbat feminin şi o femeie
masculină. Frigiditatea libidinală feminină este şi ea în bună măsură datorată unei astfel de situaţii.
Dereglările animiste din cauza disfuncţiilor sociale (în acest caz al masculinizării femeii în special) sunt date
de situaţia în care trebuie să lupte cot la cot cu bărbatul ca urmare a presiunilor materiale legate de viaţa
modernă. În acest caz masculinizarea implică realmente creşterea dimensiunilor energetice şi structurale ale
sferei libidinale şi animiste opuse (aici androide), prin agresivitate, rigiditate, stres etc., şi în acest caz forma
libidoului global se va modifica considerabil. Căci sfera libidinală opusă îşi are propriile sale inhibiţii, care
nu pot fi niciodată neutralizate tocmai datorită lipsei organului genital corespunzător. Aici se întâmplă să se
manifeste acea ‘invidie de penis’ pe care Freud a generalizat-o la toate femeile, însă el explica această
situaţie prin teoria regresiei la anumite stadii ale dezvoltării.
Însă aici lucrurile trebuie să fie judecate cu prudenţă, şi să nu se cadă în tradiţionalism. Este evident că
era roboticii va desfiinţa rolul tradiţional al femeii casnice şi educatoare, de aceea nu trebuie ca orice
schimbare în definirea feminităţii să fie luată ca dereglare animistă. Chiar societatea contemporană este mult
mai flexibilă în stabilirea distincţiei masculinitate-feminitate. Femeia nu se mai rezumă la a adopta un rol
pasiv, societatea actuală fiind mult mai flexibilă, la fel cum nici masculinitatea nu se mai centrează în jurul
dezvoltării virtuţilor războinice sau morale.
Dereglările animiste sunt explicate de psihologia abisală tradiţională prin diferite elemente legate de
Acte Psihice. Se ştie că, pentru Freud, dorinţa femeii de a poseda penis ar face-o masculină. De fapt lucrurile
se întâmplă invers, masculinitatea ei o face să aibă o astfel de dorinţă. Reich explică acest fapt prin frustrarea
de dragoste pe care fetiţa ar fi simţit-o în copilărie din partea tatălui. Toate explicaţiile de acest gen sunt
irelevante, pentru că nu explică un fenomen de masă ci doar sentimente individuale, adică confundă Actul
Psihic cu Structura Psihică. Însă disfuncţiile animiste se datorează unor disfuncţii, sau efecte negative
sociale. Simbioza genetică a sferelor animiste, odată cu simbioza cromozomială determină potenţialul
animist al partenerilor. Excesiva dominanţă a unuia asupra celuilalt, sau parcurgerea unei perioade nefaste a
unuia dintre ei, fără înţelegere şi empatie din partea cealaltă, poate duce la astfel de dereglări. De aceea este
bine ca atunci când se hotărăşte conceperea unui copil, ambii parteneri să aibă momente de linişte, şi ei să
dea ce este mai bun viitorului copil, nu influenţele nefaste ale civilizaţiei.
2.1.1.5.2. Instinctul Matern
Instinctul Matern îşi are originea la copil în vârsta de 1-3 ani, respectiv până când copilul începe să se
descurce singur în unele privinţe. Un Instinct Matern care să funcţioneze între părinte şi copil la fel cum cel
Sexual funcţionează între parteneri nu poate fi decât un instinct de postreproducere. Necesitatea existenţei lui
este la fel de strictă ca şi cea a reproducerii. Instinctul Matern este o prelungire a celui Sexual şi tocmai
această legătură l-a făcut pe Freud să creadă că ele ar fi unul şi acelaşi. Însă e lipsă lui de claritate faptul că
nu a delimitat strict biologic acţiunea celor două Instincte deşi ele par să se combine în special cu elemente
materne către cele sexuale. Şi totuşi dacă se analizează atent se poate vedea că în comportamentul sexual pur
instinctual (şi nu preludiul sau postludiul care sunt elemente ale Libidoului Psihic) nu există comportamente
materne. Comportamentul libidinal deviat atestă astfel de imixtiuni însă ele sunt ulterioare iar raritatea lor
atestă faptul că sunt excepţii şi nu reguli. De fapt se poate vedea foarte clar că gingăşia maternă care se
manifestă faţă de copil este şi trebuie să fie diferită de pasiunea care frizează violenţa din acţiunile
Instinctului Sexual. Practic o astfel de comportament aplicat în relaţia cu copilul l-ar putea omorî. De aceea
este necesar să existe un Instinct Matern diferit de cel Sexual dar partener cu acesta în scopul reproducerii.

47
Chiar dacă relaţia dintre ele este aproximativ aceeaşi cu cea dintre cel Nutritiv şi cel Respirator totuşi ele
trebuie înţelese ca diferite.
Cam până la 3 ani copilul este în grija mamei iar acest lucru înseamnă vârsta de aur pentru om. În primul
rând Instinctele sunt destul de slabe energetic iar posibilitatea de neutralizare a energiei lor este foarte mare.
Chiar dacă infantul este incapabil să le satisfacă singur există cineva care mediază această relaţie. Instinctul
Nutritiv şi Adiptiv nu implică de obicei probleme în afara celor de foamete extremă în cazul unui mediu
special. Cel Respirator nu este din principiu un instinct problemă. Instinctul Sexual este practic latent şi,
după cum s-a spus, eventualele comportamente sexuale sunt manifestări ale Libidoului Psihic moştenit
ereditar. Anacliza despre care vorbeşte Freud permite o astfel de satisfacţie specială. În această perioadă sunt
neutralizate mai toate Complexele. După cum s-a spus ele îşi fac prezenţa încă din această vârstă. Copilul
este bine hrănit, adăpostit şi liber să facă ce vrea dar şi pentru că este obiectul admiraţiei tuturor. De aceea
Complexul Matern, deşi este unul periferic alimentează la rândul lui pe cele ale trunchiului psihic în aceeaşi
măsură în care acestea l-au alimentat pe el în prima copilărie.
La adult, Complexul Matern este legat de interesul general al Instinctului Sexual, de finalitatea sa
procreativă. Odată cu energia Pulsiunilor coplilului este neutralizat energetic o bună parte din sistemul psihic
global al adultului. Iubirea mamei pentru copilul ei nu se reduce la proiectarea propriei persoane infantile în
persoana copilului deşi acest lucru se întâmplă în mod universal (exceptând cazurile de Tulburări Psihice din
partea mamei). Căci principiul unei asemenea iubiri constă într-un imperativ biologic al naşterii. Cât anume
îşi proiectează mama din propria persoană în cea a copilului se explică în funcţie de frustrările sale, mama
percepându-şi copilul ca pe un alt mod de a fi al ei însăşi iar ocrotirea lui excesivă vizează o astfel de
proiecţie.
În psihologia abisală s-a vorbit despre Complexul de Sevraj sau de Retragere, care se datorează
depărtării timpurii de mamă. Freud spune chiar că acest fapt înseamnă principiul fantasmatic al Fantasmei de
Retragere. Însă nu Fantasma de Retragere este aici esenţială ci problema epuizării perioadei de Maternitate
adică a Instinctului Matern. Căci Instinctul Matern poate deveni Complex Matern şi poate fi inundat pur şi
simplu de transferul altor Complexe către satisfacţia maternă, conform legii fuziunii laterale. Persistenţa lui
în timp se explică relativ la această retroacţiune dintre periferia sistemului psihic şi nucleul său. Suptul
degetelor sau protecţia fiinţelor mai mici a animalelor, a jucăriilor este un astfel de comportament dictat de
Complexul Matern. După cum s-a spus mai sus, Freud consideră că dorinţa de a avea un copil este expresia
‘invidiei de penis’ pe care fetiţa ar avea-o în mod principial şi universal. Însă Instinctul Matern este cel care
dă de fapt această dorinţă. Iar dacă alte Pulsiuni pot fuziona în ea ele sunt întotdeauna originar diferite de
acesta.
Freud reduce Maternitatea, satisfacţia mutuală a mamei şi copilului din această perioadă la o simplă
satisfacţie sexuală. După el copilul are o satisfacţie orală prin supt iar mama una pur sexuală direct prin
excitarea sânului ca zonă erogenă. Cu toate astea lucrurile nu stau atât de simplu. Majoritatea mamelor fac o
distincţie clară între plăcerea erotică dată de stimularea sânului şi cea a suptului neacceptând faptul că
plăcerea pe care copilul o produce atunci când suge la sân ar fi una sexuală. Fireşte că replica lui Freud este
exact aceea relativ la nevroza primitivilor. Însă faptul că o majoritate ar fi nevrotică şi şi-ar inhiba
recunoaşterea acestei plăceri ca sexuală dar ar accepta-o totuşi ca plăcere aşa cum se sugerează este o utopie.
Pentru că nevroticul îşi inhibă radical orice fel de plăcere instinctuală aşa cum este cea maternă a alăptării şi
nu ar accepta-o deloc. Există mame cu adevărat nevrotice care pot recurge la acest de gest. Însă a extinde
acest nevroticism la o majoritate, în condiţiile în care nevroza la maternitate este mult mai puţin probabilă
decât în afara ei este o eroare gravă direct descendentă din teoria stadialităţii dezvoltării libidinale infantile.
Eventuala fuziune (sublimare) a Sexualităţii în Maternitate iarăşi nu este viabilă deoarece fuziunea este
aplicabilă în cazul Pulsiunilor Psihice şi mai puţin în cele Organice. Oare e atât de greu de acceptat că
alăptarea este o funcţie organică ce a apărut în decursul evoluţiei cu mult înainte de apariţia uni sistem psihic
cât de cât vizibil. Se poate accepta faptul că există Pulsiuni Psihice care fuzionează în cea (Organică) a
alăptării la fel cum se întâmplă cu majoritatea Pulsiunilor Organice. Însă a le declara pe acestea originare şi
nu secundare, aşa cum sunt de fapt, este o prejudecată. Aceea a ermetismului individual cu care Freud a
închistat psihologia abisală excluzând astfel dinamica socialului care influenţează retroactiv individul.
Psihologia abisală are foarte mult de pierdut în ochii publicului larg dacă continuă să susţină astfel de teorii.
Ea trebuie să şi le rectifice la fel cum un psihanalist trebuie să îşi rectifice explicaţiile identice ale unui act
psihic care se repetă. Practic aceste explicaţii nu funcţionează nici în cazul pacientului devreme ce el repetă
actul şi nici în cazul societăţii.
Pe de altă parte, presupunând că într-adevăr aceasta plăcere ar fi sexuală iar plăcerea pe care copilul o
produce prin actul suptului ar conduce la o satisfacţie atât de mare cum este Maternitatea, este de neconceput
cum se face că femeia nu o practică mai des? În acest caz Sexualitatea Umană s-ar îndrepta către o astfel de
satisfacţie ca urmare a relaţiei retroactive dintre cele două sfere libidinale, bărbatul specializându-se pe

48
suptul sânului. Chiar dacă această particularitate există în mod aproape universal în comportamentul erotic
totuşi ea nu este una instinctual-sexuală definitorie, prevalentă. Ea se explică la fel prin fuziunea dintre cele
două genuri de Pulsiuni Psihice, cea Libidinală şi cea Maternă, după principiile legii fuziunii energetice.
Pulsiunile Organice au aşadar o mai mică marjă de fuziune tocmai pentru că au scop precis. În cazul de faţă
sugerea la nesfârşit a sânului nu poate înlocui actul sexual tocmai pentru că în acest caz există Pulsiuni
Organice cu scop precis ce nu acceptă deturnarea. Chiar şi în cazul comportamentului libidinal periferic
finalitatea organică a Pulsiunii trebuie să se manifeste. Absolut orice astfel de comportament libidinal are
finalitate în ejaculare sau stimulare vaginală care sunt neutralizări ale energiei Pulsiunilor Sexuale. Orice
posibilitate de anulare a acestor comportamente implică inhibiţia energetică a Instinctului cu toate urmările
sale. Dacă aceste comportamente libidinale periferice evită ulterior comportamentul convenţional al
intromisiei asta este deja o implicare a Psihicului care le dă formă după cum se va vedea în capitolul dedicat
tulburărilor libidinale. Însă nici măcar profesioniştii filmelor porno nu pot filma încontinuu deoarece
Instinctul vine şi spune stop. Fără aprobarea lui energetică Psihicul nu poate face nimic. În aceeaşi măsură în
care Psihicul nu poate face nimic în suprasolicitarea Libidoului Organic în lipsa unei energii a acestuia el nu
poate face nimic nici în anularea respectivei energii acumulate. Dacă unele femei preferă felaţia cu partenerii
atunci fie sunt prostituate şi nu suportă suprastimularea vaginală repetată fie au o relaţie convenţională
paralelă cu un alt partener unde nu practică un astfel de comportament. În ambele cazuri Libidoul Organic
este cel care ghidează comportamentul periferic al celui Psihic. În primul caz el este secătuit energetic iar în
celălalt este supraexcitat energetic. În primul caz Libidoul evită activitatea sexuală (care este adoptată doar
din motive economice) iar în cel de-al doilea el caută neutralizarea prin sporirea activităţii cu alţi parteneri.
Însă nici suptul sânului pe care îl practică bărbatul nici felaţia pe care o practică femeia nu sunt
comportamente menite să ofere satisfacerea Libidoului Organic ci doar al celui Psihic. De aceea felaţia pe
care Freud o declară universală în libido este doar una particulară, periferică. Se poate avea satisfacţie erotică
şi fără aceasta şi numai viaţa agitată contemporană occidentală o poate adopta prin fuziune dinspre Psihic
către Organic.
Iată că Sexualitatea este incapabilă să explice Maternitatea. Se poate observa foarte simplu că satisfacţia
erotică, aşa cum a fost analizată mai sus, nu conduce la îngrijirea partenerului. Aşadar dacă copilul ar fi un
simplu partener sexual pentru mama sa, atunci acest lucru ar conduce efectiv la dispariţia speciei. Nici o altă
Pulsiune, fie ea Instinctuală fie Autonomă, nu poate explica Maternitatea. Chiar dacă Instinctul Nutritiv pare
să explice Maternitatea din punctul de vedere al copilului, ea nu poate fi explicată din punctul de vedere al
mamei. Aşadar trebuie presupus un alt Instinct ce porneşte de la sine Pulsiunea Maternităţii şi care, alături de
cel Nutritiv, cel Sexual, cel Adiptiv şi cel Respirator constituie fondul instinctual al omului. Dup cum s-a
spus mai sus pentru procreaţie Instinctul Sexual nu este suficient ci el trebuie susţinut de cel Matern.
În psihologia sa abisală, Freud teoretizează aşanumitele Stadii de Evoluţie Libidinală. Unul dintre ele
este cel ‘Sadic-anal’, care îi urmează celui ‘Oral’ unde satisfacţia libidinală orală ar fi fuzionată în actul
suptului. Aici apar câteva incoerenţe interne ale teoriei freudiene. Mai întâi apare problema originii acestei
‘pulsiuni orale’. Se pune întrebarea dacă ea este anterioară ‘stadiului’ respectiv ca atare, este posterioară sau
este concomitentă. Posterioară ea nu poate să fie atât timp cât este acceptată noţiunea de ‘anaclisis’, unde
Freud acceptă că Pulsiunea Nutritivă fuzionează cu cea Orală. Însă în acelaşi timp ea nu este nici
concomitentă pentru c cea Nutritivă este periodică. Deci trebuie acceptată ca anterioară, deşi el nu spune
direct acest lucru ci dimpotrivă, însăşi teoria stadialităţii fixează originea pulsiunii orale la acest stadiu. Însă
această contradicţie este evidentă chiar din teoriile sale; încercând să explice forma libidinală orală (Felaţia),
Freud o explică tocmai prin senzaţia de iluzie a sânului matern pe care subiectul îl identifică apoi cu penisul.
În sine această identificare estre valabilă după cum se va vedea la Psihopatologie. Cu alte cuvinte Tulburarea
ca atare nu apare propriuzis decât în practicarea Felaţiei însăşi din moment ce subiectul vrea să trăiască
plăcerea actului suptului. O astfel de plăcere trebuie deosebită deci de plăcerea Felaţiei care ar fi posterioară,
fuzionată ulterior. Căci dacă Freud ar fi recunoscut ‘Pulsiunea Orală’ a suptului sânului ca fiind identică cu
cea din Felaţie atunci nu ar mai fi avut nici un rost să spună că Felaţia se datorează unei Fantasme a Sugerii
Sânului ceea ce ar fi însemnat o tautologie. Iar dacă Pulsiunea Orală, care este recunoscută ca libidinală fiind
un fel de Felaţie, este anaclizată în cea Nutritivă, în cazul sugerii sânului (ceea ce determină însuşi
presupusul ‘Stadiu Oral’) cum poate fi totuşi posibil ca Felaţia să fie o reactualizare a sugerii sânului din
moment ce ea este implicată în explicarea plăcerii sugerii sânului de copil? În acest caz, consecinţele
respectivului enunţ sunt în contradicţie cu teoria ce susţine că copilul este ‘polimorf pervers’.
Deşi enunţul arătat mai sus a fost demonstrat cu mult tact de Freud şi nu spus în grabă ca pe o neatenţie,
fapt ce conduce la contradicţii flagrante în sistemul său, totuşi trebuie presupus prin absurd că ‘Pulsiunea
Orală’ nu ar fi diferită de Felaţia propriuzisă. Căci la urma urmei el asta a susţinut prin teoria stadialităţii iar
enunţul său a fost elaborat sistematic . De data asta combaterea unei astfel de idei se va face nu din datele
propriuzise ci din datele rezultate din analiza Sexualităţii de aici. În primul rând impulsurile libidinale ale

49
copilului nu provin de la Sexualitatea lui, care este imatură încă, ci de la predecesori, prin moştenire. Aşadar
‘Pulsiunea Orală’, adică Felaţia, nu ar fi dată anterior suptului sânului matern fiind fuzionată cu Pulsiunea
Nutritivă. De aceea ‘Pulsiunea Orală’ este cea care există anterior fuzionării acesteia cu cea Libidinală
presupusă. În acest caz actul suptului nu este necesar să fie identic cu Felaţia pentru cazurile în care
Pulsiunile Libidinale Infantile nu sunt foarte puternice şi subiectul nu va dezvolta Felaţia ca şi comportament
erotic decât mai târziu.
Iată că actul suptului explică Felaţia dar nu este identic cu aceasta. Deci Stadiul Oral dacă este să fie
acceptat are o explicaţie fiziologică în primul rând, deşi acest Stadiu poate fi impregnat de Libido. Dar
‘Stadiul Oral’ nu este un stadiu libidinal cum spune Freud. Apoi însăşi Felaţia nu este o Pulsiune Brută cum
crede el după cum am arătat mai sus ci ea însăşi este dată de fuziunea Complexului Matern cu Pulsiunea
Libidinală. Aşadar ‘Stadiul Oral’ nu este un stadiu libidinal ci doar începutul naşterii Complexul Matern
respectiv originea fuziunii celorlalte Complexe în corpul acestuia. Căci Maternitatea este momentul de
maximă neutralizare psihică pe care o poate avea un om. Actul ulterior al copilului de a suge suzeta, degetul
sau orice altceva este explicată de Freud după acelaşi model tot prin ‘Pulsiunea Orală’. Latura sexuală a
acestei Pulsiuni este certă pentru el explicând jumătate din Pulsiune. În aceeaşi măsură replica la această
teorie va fi în spiritul celor deja date la cele anterioare. Libidoul aşa cum este văzut aici are un rol mult mai
restrâns deşi uneori acesta poate realmente exista. Ideea este că Instinctul şi Complexul Matern, care ia
naştere din acesta, este Pulsiunea principală ce determină un astfel de comportament al copilului. Aşadar nu
se mai poate spune că Libidoul se dezvoltă tocmai pentru că el este transmis ereditar. Pe de altă parte suptul
degetului se datorează în principal acestui Complex Matern, care, după cum s-a demonstrat mai sus, este o
pulsiune esenţialmente diferită de Libido. În aceeaşi situaţie se află şi legănatul fără de care copilul nu poate
să adoarmă. El sintetizează însăşi prezenţa mamei sau a unui îngrijitor ce asigură securitatea copilului şi
astfel poate dormi liniştit. Este aici o problemă biologică principială iar copilul va plânge atunci când este
nesupravegheat asemenea alarmei tocmai pentru a arăta această situaţie ce poate deveni periculoasă.
Cât despre ‘Stadiul Sadic-Anal’ de care vorbeşte Freud, care se defineşte prin manifestări în primul rând
de accese de furie pe care copilul de peste doi ani le are, prin tendinţa de a ucide animale mici, insecte dar şi
prin pedeapsa pe care o primeşte şi pe care el o vede ca pe o tendinţă masochistă el este de fapt începutul a
ceea ce aici se numeşte Complex Matern. Căci copilul se comportă ca omul concediat, ca omul ce şi-a
pierdut ceva preţios iar acest lucru este explicabil nu prin acest dubios Stadiu Libidinal ci prin simplul fapt că
el este tot un om. Aici intervine legea excitaţiei psihodinamice ca în cazul oricărui om. Fireşte că în acest caz
cu cât Pulsiunile Libidinale sunt mai puternice, moştenite astfel de la părinţi, cu atât irascibilitatea copilului
este mai mare. El se poate răzbuna pe diferitele vietăţi pe care le investeşte fantasmatic sau pe fratele mai
mic care i-a furat locul. După cum a spus însuşi Freud interesul copilului în această perioadă pentru fecale,
certarea lor, pedepsirea lor, este de fapt Fantasma Pedepsirii propriului frate, presupus a se fi născut
asemenea defecaţiei aşa cum îşi imaginează el acest fenomen. Legătura cu anusul este prin urmare
epifenomenală iar ‘Stadiul Sadic-Anal’ este o eroare.
Renunţând la Stadiile de Evoluţie Libidinală descrise de Freud, M. Mahler propune trei Stadii de
Evoluţie Infantilă ce se raportează vizibil la ceea ce aici este numit ‘Instinct Matern’: 1)‘Stadiul autismului’
care se instituie imediat după naştere; 2)‘Stadiul simbiozei’, care presupune însăşi Instinctul Matern aşa cum
este definit aici, unde copilul se află într-o relaţie specifică cu mama; 3) ‘Stadiul separării’, unde copilul îşi
caută individuaţia, acest stadiu fiind finalul Instinctului Matern şi începutul a ceea ce aici se numeşte
Complex Matern, despre care se va mai spune pe parcurs.
Notă asupra Instinctelor
Deşi locomoţia este o acţiune exclusiv somatică totuşi ea nu este dată de un Instinct. Există o structură
organică specializată pentru aceasta dar ea este doar un cadru de funcţionalitate pentru Instincte aşa cum este
funcţia renală, vizuală sau oricare alta. Din ea în sine nu derivă vreo pulsiune aşa cum a fost definită
Pulsiunea aici iar dacă se extinde conceptul de ‘Instinct’ la tot ce este funcţie organică atunci trebuie
redefinită şi Pulsiunea şi totul. Se poate face acest lucru însă aici s-a preferat acest tip de premise teoretice.
2.1.2. Dinamica transformării biologicului în psihic
În subcapitolul precedent s-a tratat despre structura generală a Pulsiunii, despre legile acesteia, despre
diferenţa dintre cele două genuri de Pulsiuni, precum şi despre identificarea şi descrierea celor Instinctuale
care aveau nevoie de acest lucru. Aceste Pulsiuni Instinctuale sunt baza celor Psihice. Dar pentru ca ele să
devină Psihice, trebuie mai întâi să treacă prin anumite transformări şi modificări despre care se va trata de
aici încolo.
2.1.2.1. Iradierea şi Cristalizarea
Domeniul psihologiei abisale aparţine trecerii de la Organic la Psihic. Ea se ocupă de originile Psihicului
spre deosebire de psihanaliză, de exemplu, care recuperează latura individuală a lui. Acesta este un sistem
care diferă de la individ la individ ca formă dar care este identic la toţi oamenii ca principiu de funcţionare.

50
Pulsiunile Generale ale Psihicului sunt identificate de psihologia abisală şi aparţin tuturor oamenilor
civilizaţi. Dar sunt unele Pulsiuni Psihice care, după cum se va vedea, aparţin şi animalelor şi primitivilor.
Aşadar fără întemeierea pe Biologic, o psihologie abisală este condamnată nisipurilor mişcătoare iar cea
freudiană, în ciuda spectaculozităţii şi a curajului ei, va avea aceeaşi soartă. Căci cele mai multe din teoriile
freudiene, în loc să fie explicate prin Biologic, sunt explicate prin periferia sistemului psihic, prin Actul
Psihic. Acesta este efect al Structurii Psihice şi nu cauză a acestuia, aşa cum crede Freud. După cum s-a spus
în introducerea acestei lucrări psihologia abisală freudiană a rămas controversată tocmai pentru că îi lipseşte
un fundament stabil, explicaţiile sale fiind de multe ori naive. Complexele Autonome nu sunt Pulsiuni
Organice care să îşi aibă originea în ontogeneză, în conversiunea normală a Energiei Fiziodinamice în cea
Psihodinamică, prin inhibiţie şi excitaţie, cum este cazul cu Libidoul Fizic de exemplu. Căci, după cum sa
spus deja aceste Complexe facilitează extern Pulsiunile Organice, sunt condiţii ale neutralizării lor dar nu
Pulsiuni Instinctuale. De exemplu Complexul Polis poate fi condiţia unei vânători de grup reuşite. Cum se
face totuşi că aceste Complexe devin Pulsiuni, deşi ele la origine sunt acte cognitive legate de experienţele
din mediu? Răspunsul constă în faptul că aceste Pulsiuni devin astfel în mod ereditar prin formarea unor
suprastructuri comportamentale flexibile peste cele brute ale Instinctului. Ele provenind tot din aceste
Pulsiuni Primare şi de aici ele îşi iau şi energia. Această energie se dezintegrează din originea sa instinctuală
integrându-se în întreaga structură a Complexului respectiv. Totuşi Pulsiunea care devine astfel, se
diferenţiază categoric de omoloaga sa organică. De aceea demersul lui J. Lacan de a extinde conceptul de
‘juisare’ de la locul lui, consecinţă a extinderii celui de ‘sexualitate’ operată de Freud, nu este justificat decât
în mod principial şi nu şi funcţional.
Experienţele lui I.V. Pavlov asupra învăţării reflexelor condiţionate este relevantă în acest caz. El a
folosit un câine care era hrănit la fiecare aprindere a unui bec, astfel încât la orice aprindere a sa, câinele
saliva. Această reacţie devenise reflex şi se manifesta chiar şi după câteva experienţe contrarii, respectiv
atunci când câinele nu mai era hrănit. Asta înseamnă că Pulsiunea Nutritivă s-a extins dincolo de hrana în
sine, către un element ce se asociază cu acesta. Acest fenomen care este de aici încolo numit Iradiere, adică o
risipire a Pulsiunii Instinctuale brute către un comportament periferic şi flexibil. Salivarea este în acest caz
salivarea un element necesar actului digestiv. În acelaşi fel Pulsiunea Nutritivă implică vânătoarea sau
comportamentul ce facilitează hrana. Aceasta este un model comportamental ce gravitează în jurul celui
originar al nutriţiei. Repetat în timp în mod constant el trece de la un statutul de reflex condiţionat la cel de
Complex. Explicaţia acestui fapt este data de simplul model de funcţionare a Memoriei. Practic aceste date
mnezice ajung să fie încastrate în straturile mnezice profunde. Complexele Psihice sunt aşadar gravitaţionale
Pulsiunilor Instinctuale, de la care migrează însuşi statutul de Pulsiune. Datorită faptului că sunt condiţionate
de mii şi mii de ani, în timp ce primele au la activ chiar miliarde de ani, ele s-au înscris puternic în codul
genetic al fiecărei specii, ultimele fiind localizate mai precis în Memorie, determinând Trunchiul Psihic.
Acest comportament de salivare realizat artificial la câine poate totuşi ajunge în final să se
decondiţioneze datorită lipsei de persistenţă în timp. Dar dacă s-ar păstra pentru un timp mai lung, el ar
deveni foarte important pentru Instinctul Nutritiv al speciei sale. Aşadar se poate observa că Pulsiunea
originată în Instincte iradiază, fuzionează în exterior asemenea unei pete de cerneală pe o sugativă pe baza
asociaţiilor care se stabilesc între obiectul de neutralizare al Pulsiunii Instinctuale şi alte elemente. Aceste
elemente se înscriu în reţele de asociaţie, după cum se va vedea mai târziu. Autonomia pe care aceste
elemente de asociaţie o regăsesc după anularea reţelelor, ca urmare a fenomenului de remaniere genealogică
a Memoriei. Acesta este procesul prin care informaţiile mnezice sunt selectate sever odată cu transmiterea lor
ereditară. El poate fi înţeles asemenea unui râu ce îşi iese din matcă şi care apoi lasă bălţi după ce se retrage.
Pentru fiecare evoluţie ontogenetică, individuală râul Pulsiunilor Instinctuale îşi iese din matcă şi
alimentează vechile ‘bălţi’ care nu sunt altceva decât Complexele Psihice, întregul domeniu psihic, după cum
s-a spus deja anterior. De aceea C. Levi Strauss are dreptate atunci când critică teoria hoardei originare a lui
Freud prin care acesta explică totemul, ca fiind tatăl ucis şi apoi venerat; adică este nevoie ca acest act
dramatic să fie susţinut de tradiţie, respectiv patricidul să se continue regulat în viaţa unei comunităţi pentru
ca ritualul totemic să se menţină şi el. Căci în caz contrar ‘balta’ ce nu mai continuă să fie alimentată cu
revărsările ‘râului’, poate seca. Freud a ignorat aici o lege fundamentală a Memoriei, o lege unitară care
explică însăşi independenţa Complexelor şi anume tocmai acest fenomen de remaniere mnezică prin
ereditate. Dimpotrivă, presupunând explozia pulsională a Instinctelor, în special a celui Sexual la pubertate,
situaţia este exact cu cea a inundării vechilor ‘bălţi’, respectiv cu alimentarea lor energetică. Aşa se face că în
mod paradoxal aceste ‘bălţi’ pot supravieţui atunci când ‘izvorul’ propriuzis al râului poate seca. De
exemplu, după o viaţă sexuală normală, Instinctul Sexual îşi poate reduce considerabil energia iar cuplurile
pot avea reale probleme în legătură cu relaţiile sexuale pe termen lung. Însă în momentul în care partenera îşi
pune o lenjerie sexy, de ascundere a anumitor părţi ale trupului, atunci vestigii ale intensităţii Pulsiunii
Libidinale, înflorite în adolescenţă, cu interdicţiile sociale situate la limita Voaiorismului, pot fi trezite la

51
viaţă. Aşa se întâmplă că unii bărbaţi nu au erecţie în contact cu partenera obişnuită însă pot fi stimulaţi
serios de partenera pe care nu o cunosc la fel de bine. În acest caz vechea parteneră nu le mai spune nimic
căci ea nu poate rezolva decât problema prezentă a Sexualităţii, însă nu şi pe cea a acestor vestigii. Iradierea,
care explică faptul că Pulsiunea se extinde către elementele de asociaţie pe care le cuprinde în structură, este
în măsură să explice de ce sărutul şi mângâiatul conduc la procreaţie aşa cum nu este dispus Evola să creadă,
preferând ideea că aceste elemente ar fi ‘categorii’ ale ‘metafizicii sexului’.
Toate Tulburările Psihice se datorează acestui fenomen de Iradiere. Chiar dacă Pulsiunea scade serios în
intensitate pe măsura depărtării de centru, această legătură cu Pulsiunea Centrală se menţine suficient pentru
a fi alimentate aceste Complexe înainte de momentul în care într-un final se rupe. Ceea ce contează este că
aceste Pulsiuni Psihice sunt în stare de a susţine subsisteme de reţele mnezice asociative şi mai periferice,
adică elementele ale unor scheme ideatice. Tocmai de aceea atunci când psihologia reflexelor
(behaviorismul) credea că poate face abstracţie de spectrul pulsional al reacţiei, explicând-o doar prin stimul,
se înşela profund şi corectările sale ulterioare au fost necesare.
În acest moment trebuie făcută distincţia între centrul Pulsiunii ca atare, ca predispoziţie
comportamentală şi actul cognitiv ce pune în practică această Pulsiune. Însă şi actul cognitiv este o
predispoziţie comportamentală căci el continuă pe cel pulsional. Însă principiile sale sunt date de natură, de
modul în care ea se prezintă subiectului cunoscător, de calităţile sale în funcţie de care Comportamentul
Uman se raportează direct la exterior cu recomandarea centrului Pulsiunii. Centrul Pulsiunii este şi el
guvernat de Segmentul său Psihodinamic în timp ce actul cognitiv este dat de periferia Pulsiunii. De
exemplu, tensiunea care este produsă de senzaţia de foame este centrul comportamental nutritiv al unui
animal de pradă, în timp ce strategia de atac în cadrul vânătorii aparţine actului cognitiv şi depinde de situaţia
concretă pe care animalul trebuie să o exploateze în favoarea sa. Actul ideatic în cauză este o parte a
sistemului ideatic cu care se află în relaţie unitară în ceea ce priveşte modelul de existenţă al naturii în aşa fel
încât să fie exploatat cât mai eficient. Orice Pulsiune nu se poate manifesta decât prin actul cognitiv ce o
adaptează la realitate chiar dacă respectica cogniţie nu este coştientizată. (Modul în care psihologia reflexelor
şi cea abisală s-au ignorat reciproc este dezavantajos pentru ambele părţi.) Însă, uneori, între sistemul ideatic
şi centrul Pulsiunii nu există acomodare, deoarece sistemul în cauză nu permite realizarea Pulsiunii, cum este
cazul cu sistemul ideatic moral, drept pentru care Pulsiunea îşi face un act cognitiv separat faţă de cel global.
Acest model este specific Pulsiunii Sexuale.
Importanţa conceptului de ‘iradiere’, precum şi a distincţiei dintre cele două tipuri de energii, cea
Psihodinamică şi cea Fiziodinamică, îşi găseşte aici pe deplin confirmarea. Căci energia fiziodinamică se
reduce doar la modificările biologice în Organism şi la potenţialitatea de Comportament a sa, însă nu se
aplică în nici un fel la structura acestui Comportament. Însă comportamentul mişcărilor copulatorii din cazul
Instinctului Sexual sau masticaţia din cadrul celui Nutritiv, care pot fi şi automate deci care par să ţină de
energia fiziodinamică, nu se localizează aici, ci în reflexele necondiţionate. În acest caz energia
fiziodinamică este doar o predispoziţie funcţională.
În mod obişnuit orice Instinct este implementat cu o anumită doză de creativitate, de libertate de mişcare
şi alegere, care face întotdeauna obiectul desprinderii primare a sistemului psihic de cel biologic. Această
creativitate în Comportamentul Instinctual se face tocmai în funcţie de reprezentările de asociaţie în lanţ cu
Obiectul de Neutralizare a Pulsiunii Instinctului, din punct de vedere organic. Pe baza acestor reţele de
asociaţie (care reprezintă principiul Memoriei) energia se deplasează asemenea celei electrice într-o reţea de
legătură în lanţ unde primul bec luminează cel mai tare iar ultimul, cel mai slab. Pe aceste reţele circulă
energia, care este deja convertită psihodinamic şi care investeşte reprezentările cele mai apropiate de nucleul
Instinctului (dat de zona biologică). Prin urmare Pulsiunea în general are forma unei rădăcini, unde punctul
de convergenţă al tuturor ramurilor este dat de originea Energiei Fiziodinamice cu reper în plan biologic.
Cercetările lui Pavlov arată în mod precis în ce mod Instinctul Nutritiv s-a deplasat către reprezentarea
becului aprins ce îi amintea câinelui venirea mesei, la care el saliva. Aşadar becul este investit energetic în
acest caz. Reprezentarea lui (mnezică) este încorporată în Pulsiunea Nutritivă, devenind Obiect al investirii
energetice. Orice astfel de obiect, ce nu este Obiect al satisfacerii organice reprezintă momentul originar de
apariţie a Pulsiunii Psihice. În cazul câinelui lui Pavlov, becul reprezintă un element investit cu energie
psihodinamică din cadrul Pulsiunii Nutritive. Dimpotrivă, mestecarea şi ingestia hranei, ţin direct de travaliul
energetic al Instinctului. De aceea graniţa concretă dintre zona biologică şi cea psihică este destul de risipită;
nu se ştie dacă tocmai acest mestecat al câinelui nu a fost la început un Comportament Psihic după cum
păsările migratoare au un astfel de comportament atunci când ocolesc un vulcan stins de multe mii de ani.
Acest vulcan a fost poate la acea dată unul activ, ceea ce a condus probabil la moartea unora dintre ele.
Ocolirea lui imediată constituie apanajul unui Comportament Psihic dat de un act reflex ce vizează un obiect
de asociaţie, adică vulcanul, după cum becul este la fel un astfel de obiect de asociaţie. Reprezentarea lui este
investită energetic. Ocolirea vulcanului stins de către aceste păsări, după principiile reflexiviste, pare să fie o

52
adevărată Nevroză. Însă între timp ceea ce era Psihic a fost încorporat în Organic, devenind structură
organică, vecină cu actul reflex. Dacă câinele lui Pavlov ar fi fost hrănit la fel toată viaţa, precum şi toţi
urmaşii săi timp de mai multe generaţii, atunci poate că reprezentarea becului ar fi devenit pur şi simplu un
element din obiectul structurii biologice a respectivului Instinct iar câinele ar fi putut să muşte becurile
maşinilor sau orice alte surse de lumină în situaţie de foame.
Dereglările Libidinale presupun o astfel de fixaţie pe elementele de asociaţie şi investire a acestei
reprezentări cu energie puternică (agresivitatea pentru Sadism, observarea pentru Voaiorism, elementele de
lenjerie pentru Fetişism etc.). Ea explică în ce măsură reprezentările de asociaţie imediată se pot substitui
Instinctului Sexual, dereglându-l. În situaţie de puternică inhibiţie libidinală este evident că această excitaţie
energetică se converteşte către aceste reţele mnezice. Aici se află misterioasa legătură dintre Psihic şi
Somatic, anume într-o reprezentare dată de influenţa obiectelor exterioare asupra analizatorilor şi traducerea
biocibernetică a acestei influenţe, urmată de codarea, selectarea şi fixarea ei în Memorie. Iată cum
reprezentarea supusă degradării, adică uitării poate deveni model al întregului Sistem Psihic. Aceasta poate
deveni un element fiziologic dintr-un element psihic cu structură pasivă, un fel de fixaţie organică a acestei
Structuri Psihice. Misterul Nevrozei Isterice de formă paralitică sau cataleptică, numită de Freud ‘Isterie de
Conversiune’, este în măsură să fie extinsă la nivelul conversiunii Structurii Psihice în Structura Fiziologică
şi în felul acesta se produce autoreglarea pozitivă psiho-somatică. Aşadar evoluţia posibilă a Instinctului, ca
structură organică, se explică la fel cum se explică Pulsiunea în general respectiv prin consolidarea acestei
structuri către nodurile de reţea care sunt cele mai apropiate. Acestea sunt reprezentările ce au rolul şi de cap
de reţea, ca graniţă provizorie între Pulsiunea Fiziologică, care este generată de Energia Fiziodinamică şi
reprezentarea investită cu astfel de energie care marchează conversiunea energiei din Fiziodinamică în
Psihodinamică. Astfel de conversiune a Psihicului în Fiziologic explică de ce psihanaliza nu poate rezolva
anumite Tulburări Psihice, respectiv cele care sunt fixate deja organic, putând însă să rezolve anumite fixări
psihice recente ce nu au avut timp pentru conversiune fiziologică.
Trebuie aici menţionat faptul că principiul selecţiei naturale, văzut în mod pasiv de către Darwin este cu
totul insuficient pentru a explica dinamic evoluţia organică a Vieţii. Situaţia este aceeaşi cu judecăţile
analitice diferenţiate de cele sintetice, teoretizate de către Kant, cele analitice neputând să aducă noi
informaţii, ci doar să explice un domeniu. La fel este şi cu înţelegerea pasivistă a selecţiei naturale prin
simpla supravieţuire a celor dotaţi. Căci ea nu poate decât să explice că specia rămâne la acelaşi nivel şi nu
că ea ar evolua. Deci exemplul pe care Darwin îl ia de la Lamarck, care explică teleologic gâtul lung al
girafelor, înlocuind explicaţia teleologică cu cea pasivistă a supravieţuirii exemplarelor cu gâtul lung este
insuficientă. Căci presupunând girafe preistorice cu gâtul scurt, ereditatea nu poate decât să facă urmaşi cu
gâtul la fel de scurt şi nu să conducă la girafe cu gât mai lung. Dimpotrivă, conversia psihofiziologică a
Structurii Psihice face ca Instinctul să devină activ în aceeaşi măsură cu organele separate ale Organismului
în funcţie de aceste cerinţe psihice. Acest fenomen este aici numit Cristalizare. În aceste cazuri este clar că
girafa în forma actuală fie supravieţuit unui prototip cu gâtul scurt ce a avut dorinţa (psihică) de a ajunge la
crengile copacilor într-o eventuală epuizare a ierbii ce era anterior păscută, fie o a suferit reducere a
dimensiunilor corpului a unui prototip mai mare decât girafa actuală dar, ca urmare a scăderii cantităţii de
hrană, a trebuit să îşi reducă celelalte dimensiuni ale corpului, păstrându-şi însă gâtul. Acest lucru este
posibil tocmai datorită legile respingerii valorice sau chiar a autoreglării, prin care Pulsiunea forţează baza sa
fiziologică, o modifică pe aceasta, modificându-se astfel pe sine în mod retroactiv. Lamarck şi Darwin nu se
contrazic, ci se completează reciproc, deşi niciunul, mai ales Darwin, nu a reuşit să explice dinamica
evoluţiei după principiul conversiei Structurii Psihice în cea Somatică. Aşadar concepţia pe care au avut-o
aceşti autori, după care Instinctul sau subsistemul organic în general, ar fi static, stereotip, este eronată,
tributară unei concepţii fiziologice fixiste.
Un Complex Psihic este o Structură Psihică rezultată datorită Iradierii energetice a Pulsiunilor
Instinctuale către un comportament auxiliar de satisfacere. O astfel de Iradiere poate fi genealogică şi se
realizează de-a lungul evoluţiei speciei prin repetiţia comportamentelor auxiliare de satisfacere sau poate fi
ontogenetică, realizată în timpul vieţii individului, prin fuzionarea exclusivă a Energiei Instinctuale către
comportamentele ce le facilitează satisfacerea la care se adaugă şi recomandările genealogice deja încastrate
în psihic. Dată fiind vechimea lor aceste Complexe realizate genealogic au o autoritate specială în Psihic şi
dictează comportamentul în mod invariabil. Ideea metaforică a atemporalităţii ‘Inconştientului’ de care
vorbeşte Freud îşi are aici gradul de adevăr deoarece acestea sunt comportamente inflexibile ce pot fi
localizate la limita Cristalizării (organice). Ele pot primi energie de la fondul organic şi sunt puncte de
control ale interesului Instinctului. Satisfacerea acestora este invariabil acompaniată de forma în care ele o
permit. Deoarece aparţin celor mai profunde straturi ale Psihicului ele sunt aici numite Complexele
Fundamentale sau Nucleare. Chiar dacă acelea sunt invariabile Instinctul are în sine capacitatea de a-şi găsi
noi căi de neutralizare energetică, adică de adaptare la condiţii noi de viaţă oferite de Mediu. În acest caz iau

53
naştere Complexele Particulare sau Periferice. Ele înseamnă un alt strat depus peste cele deja sedimentate ale
Complexelor Nucleare şi urmează se devină şi ele parte din acestea pe cale ereditară. Au ca numitor comun
flexibilitatea însă energia lor poate fi suprimată imediat de Instinctul nu o mai furnizează în timp ce cea a
celor Fundamentală este autonomă, independentă de cea dată de Instinct. Evoluţia mediului social atât de
spectaculos din ultimele secole a implicat şi explozia conflictelor interne faţă de cerinţele profunde ale
Psihicului şi tentaculele particulare structurate modern. Suferinţa sufletului este cu atât mai mare cu cât
energia acestor complexe este mai mare, mai excitată.
Conceptul de ‘iradiere’ vine să rezolve multe din aceste probleme ale explicării statutului Psihicului
referitor la somatic. Freud comite eroarea de a identifica Pulsiunile Instinctuale cu cele ale Psihicului. El
postulează astfel alimentarea cu energie de la ‘ID’ la ‘EGO’, emiţând astfel teoria după care ‘Eul nu are
energie proprie’. Eroarea freudiană constă aşadar în considerarea că o parte din Psihic ar fi total lipsită de
energie în felul acesta el trebuind să o ia mereu de la Instinct sau de la cealaltă parte. La polul opus se află
‘psihologia eului’, care dimpotrivă, consideră că doar ‘Eul are energie proprie’ iar Pulsiunile sale se văd
astfel a avea originea în cer, rupându-se astfel legătura cu Instinctul.
2.1.2.2. Fuziunea Pulsiunilor
Atunci când Freud a înţeles ambivalenţa emoţională pe care o are fenomenul nevrotic (şi pe cea a
Comportamentului) ca fiind o caracteristică psihopatologică generală el nu s-a gândit să extindă această
caracteristică la întregul spectru al funcţionării sistemului psihic. Căci ambivalenţa emoţională sau
comportamentală, este modelarea autoreglativă a unei Pulsiuni pe care Viaţa la nivel superior o impune cu
necesitate. Animalul de pradă pândeşte, aşteaptă momentul favorabil pentru atac pentru ca şansa la reuşită a
unei vânători să fie mai mare. În acest caz interesul său de satisfacere a foamei este astfel inhibat într-un mod
autoreglativ. Astfel că această inhibiţie nu este absolută ci paradoxal vine de fapt să stea în slujba
contrariului său. La Om ambivalenţa este mai întâi familială iar apoi se răsfrânge asupra socialului după cum
vârsta insului o permite. Aparatul psihic al copilului se conturează pe măsură ce acesta se dezvoltă, către o
astfel de ambivalenţă fie prin acceptarea părintelui de acelaşi sex fie prin acceptarea fraţilor. Astfel că mama,
care a fost elementul cheie a vârstei sale de aur, îşi pierde treptat această funcţie. Complexul Matern implică
existenţa tatălui şi a fraţilor pe care copilul îi acceptă. Dacă el ajunge să iubească familia sa acest fapt este un
conţinut psihic ambivalent deoarece pierderea vârstei de aur, care marchează însăşi creşterea biologică a
copilului, este legată de familia lui. Ambivalenţa lui socială îşi are originea ontogenetică chiar aici şi se
referă la interesele contradictorii pe care individul le are în relaţiile sale sociale.
Pentru înţelegerea structurilor fundamentale ale Psihicului, adică ale Complexelor, trebuie să se ia în
considerare conceptul de ‘fuziune’. Freud foloseşte conceptul de ‘anaclisis’ pentru a desemna o astfel de
sprijinire, o împreunare a Pulsiunilor Erotice cu cele Nutritive pe care copilul şi le unifică într-o singură
acţiune, cea a suptului. De fapt toate acţiunile umane în general şi nu numai cele descrise de Freud cu acest
concept sunt în această situaţie şi asta tocmai datorită caracterului neutralitic maximal al Segmentului
Psihodinamic.
Pentru acest concept, Freud foloseşte un altul auxiliar care este destul de satisfăcător pentru teoria sa şi
anume cel de ‘sublimare’. După Freud Sublimarea este o capacitate a Pulsiunii de a se deghiza de caracterul
reprimant al Instanţelor Psihice superioare, de a se modifica în aşa fel încât să pară dematerializate de funcţia
lor originară. De exemplu, ceea ce Freud numeşte ‘impulsii sexuale’ devin desexualizate prin Sublimare şi,
crede el, stau la baza creaţiilor artistice şi ştiinţifice. După el geniul este mai întâi ‘genital’ şi apoi genial. Cu
toate acestea el pare să confunde intensitate energetică cu transformarea structurală specifică Fuziunii atunci
când spune, de exemplu, că ‘impulsia sexuală pune la dispoziţia operei culturale o extraordinară cantitate de
energie’. Aici Freud pare să intuiască fenomenul de conversie energetică din plan fiziologic în plan psihic.
Căci dacă ceea ce el numeşte ‘energie’ poate fi definită ca intensitate a unei Pulsiuni într-o anumită parte a
sa, este clar că o astfel de intensitate energetică are o origine fiziologică. Problema este că conceptul său de
‘sexualitate’ este abuziv lărgit, după cum s-a văzut mai sus, atât sub aspectul fiziologic cât şi sub cel
psihologic iar energia fiziodinamică nu se reduce la Sexualitate aşa cum nucleul acestui concept larg de
‘sexualitate’ şi anume cel de ‘genitalitate’, îl inspiră pe Freud în elaborarea acestuia. Pulsiunea Sexuală
(fiziologică) este însuşi Libidoul Fizic iar corespondenţa sa psihică este Libidoul Psihic după cum s-a văzut.
Însă niciunul dintre aceste concepte nu epuizează conceptul de ‘fiziologic’ chiar dacă Libidoul este cea mai
puternică Pulsiune umană. Cea de-a doua mare Pulsiune este cea Nutritivă, Foamea, reuşeşte uneori să
întreacă în intensitate pe cea Libidinală dar, dat fiind faptul că intensitatea ei nu poate fi la fel de puternică ca
aceea a Libidoului, ea nu se înscrie decât pe locul secund.
Aşadar energia fiziodinamică se prezintă ca fiind constituită în cea mai mare parte din aceste două mari
Pulsiuni, la care se adaugă şi cea de-a treia, respectiv cea Maternă. La nivelul conversiei energetice a fost
identificat fenomenul de Iradiere a energiei de la fondul fiziologic la cel psihic şi care, în această parte
coincide atât cu Fuziunea cât şi cu ceea ce Freud numea ‘sublimare’. Însă spre deosebire de aceasta,
54
Fuziunea apare conform legii transferului lateral al energiei, a fuziunii de pe un anumit Segment
Psihodinamic, către un altul vecin. Căci funcţia organică nu urmăreşte decât neutralizarea directă şi exclusivă
prin Obiectul de Neutralizare care are rolul de a menţine homeostazia organică. Această homeostazie nu se
poate menţine decât prin relaţia concretă cu obiectul extern ce face posibilă exercitarea unei funcţii organice,
adică tocmai comportamentul de satisfacere ale acestor Pulsiuni. După cum s-a arătat structura Pulsiunilor
Instinctuale este întotdeauna rigidă şi nu poate fi una fuzionată decât limitat pentru că ea are un rol organic
bine definit. Energia Pulsiunilor Organice nu este niciodata ereditară şi nu este suspendată în aer cum este
cea a Complexelor Fundamentale. Rolul ei este acela de satisfacere a Instinctului iar dacă fuzionează către
corpul psihicului nu o face pentru a-şi găsoi acolo neutralizarea ci pentru a cere acţiune din partea tuturor
resorturilor psihice către acest deziderat. Fiecare Complex intră într-o negociere generală de satisface a ei.
Dacă finalitatea sa nu este atinsă Instinctul produce mai multă energie pentru alarma psihică generală.
Pulsiunile Instinctuale pot eventual primi fuziunea altor Pulsiuni de obicei Psihice. Aşadar doar dacă
Pulsiunile sunt exclusiv Psihice transferul energetic şi structural-comportamental este posibil în orice grad.
Aşa cum presiunea gazului dintr-un recipient închis ermetic tinde să se echilibreze cu presiunea gazului din
afara recipientului odată ce recipientul este deschis (de exemplu cu a celui din atmosferă), în acelaşi mod
iradiază intensitatea energetică pe alte Segmente Psihodinamice. Acesta este fenomenul de Fuziune şi el are
în acelaşi timp şi o funcţie energetică şi una structurală. Pulsiunile pur Psihice, după cum se va vedea, nu
sunt altceva decât condiţii socio-economice ale neutralizării energiei Pulsiunilor Instinctuale. Ele sunt
impuse de instituţiile şi regulamentele sociale a căror menire este aceea de a menţine stabilitatea structurilor
sociale pe care individul le respectă cu scopul interesului său de integrare în aceste structuri. Pulsiunile
Psihice au o structură maleabilă atât temporal cât şi spaţial, nefiind comportamente brute ci formale, de
facilitare. Tocmai datorită acestei maleabilităţi ele pot fi fuzionate. Căci chiar originea lor vizează fenomenul
liber al Iradierii (energetice dar nu şi structurale) ele devenind astfel comportamente prestabilite, învăţate
social pentru a facilita funcţia organică dată. Suma acestor comportamente particulare determină structura
Complexului. Aşadar ea este o lege formală a Comportamentului Socioeconomic secundar Uman spre
deosebire de Comportamentul său Primar, Instinctual.
Deşi Freud prezintă Sublimarea ca pe un transfer energetic, el o ia însă şi în sens structural, fapt ce
constituie un abuz teoretic. Căci conceptul de ‘iradiere’ nu este mai larg decât cel de ‘fuziune’. Însă el
foloseşte pentru ambele acestea conceptul său de ‘sublimare’ care este din acest punct de vedere unul destul
de ambiguu. Atunci când el spune că arta lui Leonardo da Vinci, surâsul madonelor sale, este ‘sublimarea
pulsiunilor sexuale’, el emite un enunţ cu două tăişuri asemenea politicianului care, în funcţie de evoluţia
scenei politice, îşi interpretează diferit propriul discurs. Dacă această sublimare se referă la partea psihică a
Libidoului atunci se poate vorbi într-adevăr de o Fuziune însă enunţul său este lipsit de specificitate fiind mai
curând o tautologie pentru că orice fel de manifestare psihică este originară în energia Instinctului. Dar dacă
respectiva afirmaţie se referă la Libidoul Fizic atunci acest lucru nu este posibil decât energetic prin iradiere
energetică şi nu ca neutralizare fapt ceea ce ar implica structura Pulsiunii.
Freud a ajuns la acest enunţ şi la cel după care cultura ar fi opera ‘instinctului sexual sublimat’ pornind
de la observaţia că activitatea sexuală a oamenilor cu activităţi culturale este mult redusă faţă de cea a celor
cu activităţi mai derizorii. Explicaţia pentru acest fapt stă însă în modul de neutralizare a Complexelor
Fundamentale însele şi nu în sexualitatea ca atare. Dat fiind faptul că activităţile derizorii sunt specifice
claselor inferioare excitaţia Complexelor celor care fac parte din ele este foarte mare. Fuziunea în Sexualitate
a acestora este unul dintre modurile de neutralizare a lor. Practic Sexualitatea este suprasolicitată ulterior de
către aceste reflexii emoţionale venite din partea Mediului ci ea nu este dată originar în această stare cum
crede Freud. Fireşte că acest model retroactiv de compensare poate fi vecin cu Cristalizarea în situaţia în care
stilul de viaţă în relaţia cu Mediul se perpetuează. Însă dacă aceste Complexe se neutralizează Sexualitatea
nu va mai fi harţuită în a primi energie din altă parte. Situaţia adolescentului nesigur în relaţiile sociale
conduce la activitate sexuală de acoperire a acestor goluri în timp ce aceea a părintelui implicat şi integrat
social se reduce la forma ei ciclică, rară, originar animalică. Însă enunţul lui poate fi interpretat ca fiind
corect totuşi relativ la conceptul său extins de sexualitate. Din moment ce l-a extins atâta practic descrierea
mecanismului de mai sus este cam acelaşi lucru cu enunţul său. Problema este, fireşte, cea a conceptului său
mult prea larg.
Aşadar conceptul de ‘sublimare’ trebuie să se identifice cu cel de ‘fuziune’ prezentat aici dar, mai ales,
cu celălalt concept al său, respectiv cel de ‘anaclisis’. Din păcate el nu a ajuns la elaborarea clară a acestor
concepte, în special datorită faptului că nu a înţeles funcţia de neutralizare maximală a Psihicului în relaţie cu
mediul iar conceptul său de ‘sublimare’ reflectă teoria sa simplistă despre psihic. Misterioasa retragere a
‘libidoului’ către ‘Eu’ şi apoi reinvestirea Pulsiunii purificate în acele obiect externe este mai mult o
metaforă decât o teorie ştiinţifică. Ea nu îşi are o coerenţă cu sistemul şi cere o explicaţie auxiliară. Totuşi
conceptele de ‘anaclisis’ şi ‘sublimare’ introduse de Freud şi care au făcut carieră în literatura de specialitate,

55
pot fi păstrate în paralel cu cel de ‘fuziune’ prezentat aici. Mai departe apare încă un concept paralel cu
acestea dar care însă îşi poate păstra o anumită independenţă, respectiv cel de ’ condensare’. Diferenţa dintre
Condensare şi Fuziune există doar sub aspectul cognitiv. În acest caz ea este strict una operaţională şi nu
reală pentru că Fuziunea este îmbinarea a două sau mai multe Structuri Pulsionale în timp ce Condensarea
este îmbinarea a două sau mai multe reprezentări.
Fuziunea se dovedeşte aşadar a fi îmbinarea a două sau mai multe Pulsiuni unde rezultatul este o
Pulsiune secundară şi unică şi în care se regăseşte fiecare element din ambele structuri. Aşadar această
Pulsiune este o structură comportamentală complexă. În acelaşi fel trebuie pe mai departe făcută legătura
între Clivaj şi Fuziune, Clivajul fiind fuziunea a două Pulsiuni contradictorii din punct de vedere al
vectorului comportamental cu care subiectul investeşte proiectiv un obiect. Deci aceste caracteristici nu este
necesar să aparţină respectivului obiect care suportă investirea. Dimpotrivă, existenţa a două posibile
conţinuturi cognitive care se prezintă deseori ca idei defineşte Ambivalenţa în planul Condensării după cum
se va vedea mai târziu.
Conceptul de ‘fuziune’ trebuie să fie un concept fundamental în psihologia abisală, cel puţin egal în
importanţă cu cel de ‘refulare’ dacă nu chiar mai important. Un Act Psihic este determinat de mai multe
imbolduri fuzionate unul. Cu alte cuvinte asta înseamnă că un Act Psihic ‘are mai multe sensuri’ el fiind o
rezultantă a acestora. Freud a admis în general o ‘supradeterminare’ a Visului, adică găsirea unui ‘sens’
diferit de cel stabilit la un moment dat, fapt ce nu dărâmă autoritatea niciuneia din cele două aprehendări.
Însă acest lucru este analizat destul de vag de către el. Între psihanalişti au avut loc certuri inutile, copilăreşti
legate de faptul că fiecare credea că el are dreptate fără a le da însă dreptate şi celorlalţi. Actul Psihic nu este
un obiect real ci o informaţie. El nu se supune legilor realităţii decât ca element neurocerebral. Din această
perspectivă el nu interesează aici deoarece face obiectul biologiei. În acest caz se poate ca două elemente
contradictorii să supravieţuiască liniştite în aceeaşi membrană comportamentală altfel decât se întâmplă în
cazul obiectelor reale care respectă principiul noncontradicţiei. Recunoaşterea Ambivalenţei este un mare pas
făcut de psihologia freudiană însă explicaţiile sale sunt vagi. Acest fapt a permis, de exemplu, ca atunci când
a analizat societăţile ca Freud să piardă total sau parţial din vedere celelalte teorii din alte domenii ( la fel
cum şi acestea din urmă făceau). Dincolo de asta traducerea în limba franceză a termenului german
‘anlehnung’ (anaclisis) prin ‘etayage’, face o dublă imprecizie, pornind de la cea originară freudiană care a
tratat insuficient dinamica Pulsiunilor. Acest termen a preluat lipsa de claritate a definirii freudiene adăugând
şi neclarităţile sale proprii. Fireşte că numai o bună înţelegere a faptului la care se referea Freud putea
conduce la o astfel de clarificare.
Complexele sunt structuri originare ale Psihicului. Dat fiind faptul că ele marchează graniţa dintre Psihic
şi Fizic, ele nu mai pot fi descifrate într-un context, analizate psihanalitic. Dimpotrivă ele sunt instrumente
ele însele care pot servi la descifrarea Comportamentului Uman. Evoluţia celor mai generale dintre ele
(acestea fiind şi descrise în următorul capitol) este evoluţia Vieţii superior dezvoltate în special a Vieţii
Umanităţii. Complexul nu este însă o Pulsiune Brută, ci un ansamblu de Pulsiuni fuzionate iar cele originare
descrise aici sunt nişte Pulsiuni desprinse nemijlocit din cele Instinctuale direct prin Iradiere care intră
ulterior în componenţa Complexelor secundare.
La începutul teoriilor sale pentru Freud Instinctul Sexual era Pulsiunea Originară primară care apoi se
modifică, se divide, devenind astfel Psihic. Dar el nu spune niciodată cum. Totuşi dacă există un ‘Principiu al
Plăcerii’, aşa cum spune el, care este refulat de către cel al Realităţii şi dacă orice refulare ‘se întoarce’, la
care se adaugă faptul că Sexualitatea este declarată cel mai puternic Instinct, atunci este normal ca Psihicul
să aibă efectiv o astfel de formă pansexualistă. Pansexualismul a fost un reproş adus psihanalizei de către
Jung si Bleurer iar Freud şi-a renegat automat această idee de care nu era sigur. Pansexualismul reprezintă şi
astăzi punctul de reper al psihologiei freudiene. Din păcate nimeni nu a observat, nici măcar el, că aceasta
este marea lui descoperire. Ideea pansexualistă apare deja la Schopenhauer, care spune că ‘instinctul sexual
este focarul voinţei’. Prin acest Instinct el înţelegea Sexualitatea în accepţiunea normală, genitală, sensul
cuvântului ‘focar’ având la el şi o conotaţie energetică. Lărgirea conceptului freudian ia automat o conotaţie
fuzionistă. Cu toate acestea nucleul concepţiei pansexualiste este prezent în ambele teorii cu diferenţa că
Schopenhauer o prezintă ca intuiţie nedemonstrată în timp ce Freud o analizează ştiinţific. Ulterior el a
renunţat la expunerea clară a pansexualismului în favoarea dualismului pulsional (Eros si Tanathos). Chiar
dacă ambiguă, ideea rămâne pe mai departe iar el este la doar doi paşi de a elabora o teorie fuzionistă asupra
Sexualităţii prin faptul căa susţinut că impulsurile libidinale iradiază si apoi fuzionează între ele în câmpul
Psihicului. Freud nu ajunge la o teorie clară asupra Fuziunii şi de aceea teoriile sale sunt ambigue în ceea ce
priveşte rolul Sexualităţii în cadrul Psihicului. Dar nu ar fi corect să nu fie recunoscut ca descoperitorul şi
teoreticianul transformării Libidoului după ce un secol întreg a fost criticat pentru asta chiar dacă fără o
teorie a Iradierii şi Fuziunii, pansexualismul nu poate fi susţinut în mod convingător. Obtuzia criticilor
pansexualismului constă în credinţa că pansexualismul înlătură posibilitatea ca Psihicul să mai fie altceva

56
decât dorinţa sexuală. Ei făceau o confuzie între planul psihic, informaţional şi cel real, obiectual. Căci dacă
un copac nu poate fi în acelaşi timp şi o casă, aceşti critici credeau că la fel nici o Pulsiune Libidinală nu ar fi
putut fi şi o narcisică nevoie de afirmare socială, de exemplu.
Însă ambiguitatea teoriilor freudiene a existat şi poate că şi acest lucru a permis astfel de contestări. Pe
lângă faptul că nu a recunoscut deschis pansexualismul pe care îl imagina, acesta nu a recunoscut în general
fuziunea pansexualismului, a panmaternismului si a pannutritivismului, adică fuziunea tuturor Instinctelor
importante în câmpul Psihicului şi nu numai a celui Sexual. Aşadar Freud a comis o eroare ce trebuia
corectată aici; pe baza acestui fenomen al Fuziunii pe care Freud l-a intuit, conceptul de ‘sexualitate’ tindea
să se extindă abuziv către tendinţele, către Pulsiunile în care iradiază sfera lui. De exemplu, echivalarea
conceptului de ‘sexualitate’ cu cel de ‘dragoste’ este o astfel de consecinţă ce duce la depărtarea de conceptul
biologic de ‘sexualitate’ ceea ce nu trebuie să se întâmple. Căci indiferent de legăturile dintre ele, coitul şi
dragostea se manifestă diferit, drept pentru care nu pot fi cuprinse într-un singur concept decât dacă este
foarte general dar şi nespecific, cum este cel de ‘eros’.
Implicarea Sexualităţii în Complexele Fundamentale ale Psihicului este mai întâi una de izolare
pulsională iar acest fapt este raportul general al Complexelor Auxiliare cu cele trei mari Instincte, respectiv
Maternitatea, Sexualitatea si Nutriţia. Ele trebuie să fie diferenţiate clar de aceste Complexe. Căci, după cum
s-a spus mai sus Pulsiunea Fiziologică a Instinctului este separată net de Complexele Autonome Generale,
structurate ereditar în Trunchul Psihic. S-a amintit anterior faptul că structura pulsională organică nu suportă
fuziune masivă în aceste Complexe ci doar fuziune energetică, iradiere masivă în ele. În cazul în care devine
Complex Psihic Particular prin iradieri repetate şi susţinute poate fuziona în Pulsiunea Fiziologică cu
condiţia de a-i respecta acestea întocmai structura. O fuziune (directă) a structurii Complexelor în Libidoului
Fizic conduce automat la un comportament sexual excepţional, deviat. Căci Fuziunea nu înseamnă anularea
absolută a structurii pulsionale, ci doar modelarea ei după o altă astfel de structură. Forma finală a acesteia
este rezultanta, compromisul dintre cele două structuri. Aşadar Complexele pot fuziona în Libido, ele fac ca
Libidoul să se lărgească cu structura lor dar în sens invers acest lucru nu este posibil decât prin sedimentarea
ereditară, catalitică a pulsiunii sale. De exemplu, Libidoul Fizic poate iradia energetic către Complexe dar nu
şi structural căci acestea nu conţin în sine comportamentul sexual. Căci nici un astfel de Complex nu are în
sine o finalitate sexuală regulată. Acest lucru se datorează pur şi simplu limitării domeniului Pulsiunii
Sexuale iar transmiterea statutului energetic de la Pulsiunea Fiziologică în genere către Pulsiunea Psihică
specifică, determinând-o de fapt pe aceasta din urmă nu se face brusc asemenea unei conversiuni de la Fizic
la Psihic. Psihicul este pentru Organism ceea ce este aparatul politic pentru societate. Deciziile se iau în urma
consultării tuturor resorturilor implicate. O acţiune politică este pusă în practică atunci când interesul tuturor
acestor factori este respectat. Experienţele trecute ale arborelui genealogic îşi spun cuvântul şi sunt în măsură
să modifice interesul brut al Instinctului. Fuziunea Pulsiunilor este acest compromis politic al
comportamentelor umane în toată diversitatea lor.
Întemeierea Complexelor Autonome, ca Pulsiuni, se realizează prin reţelele de asociaţie brută ce suporta
Cataliza şi nu direct prin continuitate structural-funcţională. Între configuraţiile Complexelor şi Pulsiunile
Fiziologice nu există decât o legătură conjuncturală. Căci din respectarea drepturilor sociale ale celuilalt
individ sau subminarea lor, aşa cum este cazul cu cuplurile de complexe Polis-Cain sau din glorificarea unui
element exterior sau pe cea a sinelui, cum este cazul cu un alt cuplu de Complexe, respectiv Tabu-Narcis, nu
decurge nemijlocit neutralizarea Libidoului Fizic. Dar acestea pregătesc terenul pentru neutralizarea sa şi a
celorlalte două mari Instincte. Aşadar ele sunt condiţiile conjuncturale raportate la modul de organizare a
speciei umane. Însă într-o astfel de societate acestea pot să nu funcţioneze şi în acest caz statutul pulsional să
li se retragă tocmai datorită faptului că nu mai pot îndeplini rolul de mediatori între mediul extern şi
Pulsiunile Instinctuale. Din acest punct de vedere este foarte clar faptul că extinderea conceptului de
‘sexualitate’ în domeniul Complexelor, care are însă ca nucleu însăşi partea fiziologică, Libidoul Fizic, este o
greşeală iar opinia conform căreia ‘refularea sexuală conduce la sublimarea pulsiunii sexuale în cultură’ are
nevoie de multe revizuiri.
2.1.2.3. Cataliza
Fenomenul de Cataliză va fi explicat pe larg atunci când se va ajunge la subcapitolul care tratează despre
psihologia cognitivă, acum trebuie spus doar că este dat de fenomenul uitării care este un principiul
fundamental al Memoriei. Ea face ca un întreg sistem de reţele de reprezentări să se substituie uneia care
supravieţuieşte uitării. Trebuie menţionat aici că ea este ontogenetistă atunci când respectiva uitare vizează
remanieri mnezice ale unor informaţii obţinute în cursul vieţii Individului şi genealogistă atunci când
remanierea se face prin (re)naştere. Căci este imposibil ca nounăscutul să primească volumul de informaţie
mnezică unui singur adult. Nu se ia în calcul că practic el primeşte informaţii de la ambii părinţi deci ar
trebui să aibă un creier mai mare decât al părinţilor lui la naştere. În aceeaşi măsură este imposibil ca toată
această ionformaţie să fie total eliminată iar mintea copilului să fie un fel de tabula rasa. Chiar dacă

57
reprezentările mnezice ale nounăscutului ar fi cumva reduse ele trebuie să existe în virtutea continuării vieţii
pe care o realizează progenitura. Astfel că se poate imagina nişte reprezentări micşorate şi arhivate asemenea
unor fişiere informatice cu scopul de a nu ocupa prea mult spaţiu de stocare şi care apoi să îşi reia
dimensiunile când spaţiul o permite.
În cazul de faţă, experimentul genial al lui Pavlov analizat mai sus arată că Pulsiunea, ca structură
compotramental-fiziologică, se asociază cu alte elemente, aici becul care produce salivaţia. Acest element
satelit al Pulsiunii devine un element către care Pulsiunea îşi extinde statutul energetic. Acesta este modelul
de consolidare psihică a Instinctului şi este şi principiul vânătorii la animalele de pradă, unde simpla prezenţă
a prăzii determină modificările neurovegetative care coincid cu excitarea energetică a Pulsiunii. Susţinerea
temporară a unor astfel de elemente satelit determină consolidarea structurală a respectivului element din
Instinct cu statut de Pulsiune; dacă după aprinderea becului nu va mai urma şi apariţia hranei, atunci
elementul respectiv este risipit şi decondiţionat. Însă dacă acest element este unul natural-neutralitic, atunci
el devine automat suprastructura Pulsiunii, ornamentul său periferic, dezvoltarea sa evolutiv-funcţională. De
exemplu dacă aleargă după pradă un prădător poate să nu o prindă şi poate să obosească; însă dacă se
realizează o vânătoare de grup, unde urmărirea este făcută cu rândul până când prada este epuizată, acest
model este net superior celui în care, în aceleaşi condiţii, vânătoarea este individuală luându-se în
considerare eşecurile şi succesele ulterioare. Apar mai departe structuri pulsionale diferite faţă de cea iniţială,
unde animalul de pradă putea să consume singur prada, în timp ce în cazul vânătorii de grup, el trebuie să o
împartă cu ceilalţi. Dacă el se va opune, atunci se vor isca lupte grele ce pot duce chiar la anularea
posibilităţii de apariţie a grupului sau la moarte, ceea ce face ca data viitoare succesul să nu mai fie atât de
sigur. Deci este mai bine ca fiecare să îl accepte pe celălalt, în felul acesta apărând germenele diviziunii
muncii şi împărţirii produsului muncii.
Faţă de etapa anterioară, unde animalul trebuia să îşi elimine rivalul în aceste condiţii el va trebui să îl
accepte. Apar şi modificări fiziologice ca urmare a acestor schimbări, cum ar fi scăderea volumului corporal.
De asemenea fiecare trebuie să îl apere pe celalalt în apărare, căci dacă acest lucru nu se va întâmpla atunci
grupul se va dizolva. În felul acesta apare germenele Complexului Polis. Pulsiunea originară era aceea a
Foamei dar între timp foamea originară a fost uitată iar generaţia respectivă a dispărut lăsând urmaşi care
moştenesc simplul Instinct Nutritiv ca dat biologic şi Complexul Polis ca dat psihic. Între acestea nu mai
poate fi reconstituită criza originară unde specia era ameninţată cu dispariţia iar Pulsiunea Foamei nu mai
este atât de puternică după un număr dat de generaţii. Însă Complexul Polis este elementul ce a supravieţuit.
Iar dacă Pulsiunea lui se prezintă ca diferită de cea prezentă a Instinctului Nutritiv deja evoluat, este tocmai
pentru că el are în vedere Pulsiunea originară a Foamei transpusă ereditar şi modificată structural ca urmare a
procesului catalitic. Complexul Polis devine astfel o ruină comportamentală a unui comportament nutritiv
arhaic, în timp ce prezumtivul comportament actual este unul evoluat, schimbat. Acest fapt face ca între
Pulsiunea originară şi cea actuală să existe diferenţe semnificative. Pe de altă parte Pulsiunea în cauză, fiind
catalizată ereditar, se referă doar la neutralizarea Pulsiunii Instinctuale originare iar aceasta trebuie înţeleasă
ca o ruină catalitică.
Este evident că în momentul în care Freud spune că Sexualitatea este Pulsiunea din care derivă celelalte
Pulsiuni, el face evident o eroare. Căci chiar dacă Sexualitatea a contribuit iniţial la Complexul Polis totuşi
din ea nu a mai rămas nimic timp de milioane de ani de când a alimentat respectiva Pulsiune. Complexul
Polis este o amintire despre o satisfacţie nutritivă arhaică şi nu o satisfacţie nutritivă actuală în sine. Că
această Pulsiune este reînnoită ontogenetic prin fenomenul Iradierii, asta este o altă problemă, însă transferul
structural nu mai este posibil, ci numai cel energetic. Toate Complexele Autonome au un astfel de statut iar
pentru ca ele să fie nişte Pulsiuni Sexuale ‘deturnate’ această deturnare nu înseamnă decât modelarea
comportamentului sexual şi nu dispariţia lui ca finalitate comportamentală. Dacă cultura ar fi opera
‘instinctului sexual sublimat’, cum spune Freud, atunci auzirea unor piese muzicale, pietatea religioasă sau
orice altceva ce înseamnă cultură, ar trebui să se continue cu elementele structural-comportamentale ale
Libidoului Fizic adică un fel de act sexual neîntrerupt, ceea ce este absurd. Acest lucru se întâmplă cu
adevărat în Pulsiunile fuzionate dar după cum s-a spus, cele Instinctuale nu pot fuziona decât lent,
genealogic. De aceea dacă există un comportament sexual care este activat la auzirea unei astfel de piese
muzicale sau la contactul în general cu un element cultural acesta este un caz particular de reântoarcere a
energiei Complexelor alimentate de către fondul organic al predecesorilor în structura Libidoului Organic al
individului.
Fuziunea către Libidoul Organic a Pulsiunilor Psihice Autonome cum ar fi cea Narcisică este posibilă
după cum se va vedea, acest lucru conducând la Nevroze sau la Dereglările Libidinale. Însă exact în acest fel
ar trebui să arate ‘cultura’ lui Freud. Acolo unde Libidoul îşi iese cu adevărat din matcă inundând
Complexele Autonome, rezultatul este de cele mai multe ori Nevroza însăşi, Tulburarea Psihică în general şi
nu cultura care este exact opusul ei. Dar Complexele singure nu sunt în stare să determine acest fenomen.

58
După cum se va vedea la psihopatologie, prin fuzionarea acestor Complexe în cadrul Libidoului, energiile se
adună iar Pulsiunea rezultată va fi tocmai simptomul final. Acest fapt vine totuşi să sublinieze diferenţa
evidentă între ‘sublimarea’ Libidoului după cum o spune Freud, ceea ce are deja forma unui fenomen
patologic, şi Cataliză, prin care Pulsiunile Psihice îşi revendică autonomia. Însă Complexele Trunchiului
Psihic (dacă sunt în stare pură) nu sunt în stare să determine singure Tulburarea Psihică. Ea apare numai
atunci când această acţiune pe care el o numeşte ‘sublimare’ şi pe care o presupune ca normală, ia cu
adevărat naştere. Teoria sublimării pe care o prezintă Freud însă este tributară viziunii sale originar-
psihopatologice asupra Psihicului Pentru o teorie care pleacă de la premisa că acestea devin ulterior
psihopatologice ca urmare a experienţelor particulare nefericite a arborelui genealogic al individului
explicaţia sublimării este ineficientă.
2.1.2.4. Structura Complexului
Freud spune despre Pulsiuni că sunt ca nişte ‘fiinţe mitice’ iar teoria Pulsiunilor reprezintă ‘mitologia’
psihologiei abisale. Simţul lui poetic nu l-a înşelat aici. El spune prin această afirmaţie mai mult decât dorea
să spună, respectiv faptul că dincolo de paradigma sociologică, într-o astfel de afirmaţie intră şi cea
ştiinţifică. Importanţa Pulsiunilor, a teoriei asupra lor este comparabilă cu cea a Religiei în anumite societăţi.
Însă teoria Pulsiunilor expusă de Freud are la fel de multe neclarităţi şi dificultăţi după cum Religia însăşi le
are pe plan ştiinţific. Marea problemă a lui Freud în ceea ce priveşte strict teoria Pulsiunilor porneşte de la a
nu-şi putea clarifica conceptul de ‘energie’ iar apoi aceea de a nu fi explicat îndeajuns trecerea de la Biologic
la Psihic. Lipsa unei astfel de teorii clare a făcut ca şi în ceea ce priveşte Pulsiunile Psihice pe care el le-a
teoretizat, lucrurile să fie foarte spinoase. Tocmai de aceea este nevoie de clarificări suplimentare.
Pulsiunea este forma, mijlocirea oricărei acţiuni comportamentale complexe sau a unor elemente
comportamentale latente, adică însăşi acţiunea în stare germinală. Ea este un impuls originar organic. Dat
fiind că ea se autoreglează prin mijlocirea mediului, adică prin continua sa adaptare la cerinţele tot mai noi
ale mediului, orice modificare a formei sale ţine de domeniul psihologiei. Dimpotrivă, baza Pulsiunii ţine de
metabiologie. Este evident că aceste domenii, deşi sunt afiliate la acelaşi organ anatomic, se diferenţiază în
ordinea aceasta în acelaşi mod în care se diferenţiază între ele şi straturile geologice în care este îmbrăcată o
planetă.
Complexul este o unitate generală a sistemului psihic iar definirea lui trebuie să se bazeze pe rolul pe
care el îl are în relaţionarea Organismului cu mediul. Evoluţia mediului se resimte în evoluţia şi structura
Organismului. Actele Psihice sunt guvernate de Complexe. Ele sunt nenumărate la fel ca şi cauzele care le
determină. Această precizare vine să clarifice unele poziţii tradiţionale din psihologia abisală care au statut
unilateral în definirea Complexului, înţelegându-l ca pe o celulă sau ca pe un organ luat separat în timp ce el
este în realitate un organism. În acest caz disputa dintre ‘Complexul de Castrare’ freudian şi ‘Traumatismul
Naşterii’ al lui O. Rank, plus multe altele ce se încadrează într-unul şi acelaşi Complex general, Complexul
traumatic), este una inutilă. În acest complex se localizează nu numai în traumatismul naşterii sau în
sentimentele ce sunt consecinţe ale ameninţării cu castrarea, ci în toate traumatismele în general
experimentate de Organism în relaţie cu mediul şi stocate ereditar. Iată de ce Complexul se şi numeşte astfel!
După cum se va vedea la Vis, acesta are mai multe ‘sensuri’, adică mai multe idei latente. Freud s-a
limitat în a căuta pentru un anumit comportament o cauză pe care de regulă a considerat-o unică căzând
astfel pradă unei prejudecăţi filosofice mai vechi. La un moment dat a susţinut că Nevroza ar apărea ca
urmare a unui abuz sexual în copilărie iar ulterior a înlocuit abuzul cu seducţia. Conflictul dintre teoria
refulării, a lui Freud şi cea a ‘protestului viril’ a lui Adler, este relevant pentru acest caz. Conceptul de
‘fuziune’ aşa cum a fost definit aici, arată că aceste certuri nu erau altceva decât copilării. Despre confuzia
între psihic şi realitate s-a mai spus deja pe parcurs aici. Kant a trebuit să repete până la exacerbare diferenţa
dintre ‘obiect’ (numit de el ‘lucru-în-sine’) şi reprezentare (‘fenomenul’), în aşa fel încât a tins el însuşi să
cadă în extrema agnosticismului mai curând, decât să cadă în cea magicismului confuziei dintre realitate şi
Gândire, pentru care, paradoxal, el însuşi a fost acuzat şi luat drept solipsist. Pe acest fond, Freud a exagerat
şi el prin selectarea unor Acte Psihice de sorginte libidinală sau numai a laturii libidinale din aceste Acte, în
defavoarea altora. În realitate pansexualismul cu pananxiogenismul cu paneconomismul sau chiar cu
panreligiozitatea convieţuiesc fuzional în aceeaşi structură. Că Marx ia Economicul, Freud ia Sexualitatea,
Jung şi Eliade iau Religia, acest fapt arată interesul fiecăruia pentru una dintre aceste laturi. Dar teoriile lor
sunt viabile în acelaşi timp. Însă ele riscă să devină unilaterale dacă se vor a fi exclusiviste. Şi aici nu Freud
este cel vizat în primul rând, căci el a acceptat o ‘supradeterminare’ a Visului. Acuzaţia că ar vedea în cultură
doar Sexualitatea, deci ar fi un exclusivist, se făcea deseori din partea unor exclusivisme mult mai ermetice.
Orice Complex se manifestă ca Pulsiune dar nu orice Pulsiune este un Complex după cum s-a arătat. Din
păcate Freud a refuzat să stabilească o ierarhie a lor, o clasificare şi o generalizare a acestora, a refuzat să
accepte că fiecare activitate psihică îşi are Pulsiunea sa proprie. Încercarea de a căuta substratul unei
asemenea activităţi psihice printr-un substrat pulsional este limitată în explicaţii, nereuşind să pătrundă în

59
înţelegerea topicii Psihicului Uman decât individual ceea ce creează o disoluţie între individual şi general.
Prin faptul că nu a încercat să înţeleagă unitar Sistemul Psihic, neconstituind un set de Pulsiuni Generale din
care să derive altele cu caracter particular şi care să se raporteze le cele Generale, Freud (şi întreaga
psihologie, în general) se vede izbit de latura ei fiziologică. În final continuitatea dintre Biologic şi Psihic se
vede lezată. Se va arăta mai târziu, la Genealogie, cum Pulsiunile se pot deduce în acest fel.
Complexele Fundamentale sunt structuri originare ale Psihicului. Dat fiind faptul că marchează graniţa
dintre Psihic şi Biologic, ele nu mai pot fi descifrate, aprehendate psihanalitic într-un anumit context.
Complexele Generale care urmează să fie expuse peste puţin timp, nu sunt luate ‘după ureche’, nu sunt
structurate în funcţie de fondul emotiv al teoreticianului care clasifică în funcţie de ‘ochelarii’ săi afectivi.
Căci succesiunea acestor Complexe reprezintă succesiunea etapelor istorice ale Omenirii în special în topica
structurală a trunchiului psihic. După cum se va vedea fiecare Complex este în stare să conducă prin
supraexcitaţie la tulburările psihice de bază adică Psihopatiile Brute. Acestea sunt în postura de a explica
întreg spectrul Tulburărilor Psihice în general alături de alte elemente despre care se va trata mai jos.
Termenul ‘complex’ nu trebuie înţeles ca identic cu cel dat de Jung şi Bleuler sub raportul conceptual,
adică fiind drept un ansamblu inconştient de imagini deşi, sub raportul principial, această accepţiune poate fi
totuşi încorporată celei prezente aici. Prin precizarea acestor imagini specifice Complexului el are în mod
clar un sens de particularitate. Căci orice reprezentare are acest caracter dat fiind faptul că se datorează unei
experimentări a mediului. Freud a preluat termenul de la Jung în cadrul teoriei sale, generalizându-l suficient
de mult încât să se apropie de conceptul de ‘schemă comportamentală’. Totuşi Freud nu îl generalizează până
acolo încât să fie suficientă forma sa şi legile dinamice pentru a explica întregul spectru al psihologiei
abisale. Acest loc este împărţit de către conceptul de ‘complex’ cu cel de ‘principiu’ (al Realităţii şi al
Plăcerii) şi chiar cu cel de ‘pulsiune’. O astfel de scindare nu este făcută după principii clare şi tinde să nu
sesizeze (dacă nu chiar să ignore) legăturile fundamentale care se regăsesc între ‘complex’ (în variantă
freudiană), ‘pulsiune’ şi ‘principiu’, după cum se va vedea.
Prin urmare termenul ‘complex’ capătă prin extindere o funcţie de graniţă între impulsul biologic brut şi
elaborarea lui psihică. După cum s-a amintit deja Complexul se află la graniţa dintre Organic şi Psihic. El
este unitatea structurală şi funcţională a Psihicului la fel cum celula este pentru organ. Astfel că Complexul
are un caracter general şi unitar sub aspectul structurii. El nu este doar un sistem de reprezentări ci un
comportament stabilizat genealogic fuzionată către reţelele de asociaţie ale acestora. Dacă acesta este unul
general el îşi are obârşia nu numai în Viaţa Umană ci adânc în Viaţa Animală. Astfel că Complexul este egal
cu diferenţa dintre Comportamentul General şi substratul Fizic al acestuia. De aceea când Jung opune
invariabil ‘Inconştientul Colectiv’ (presupus ca fiind un fond emoţional comun al tuturor oamenilor, acest
fond având însă nu generalităţi comune, ci chiar particularităţi comune) faţă de ‘Inconştientul Individual’
freudian, el se situează automat pe poziţii filosofice şi anume în complicata ‘dispută a universalelor’. Chiar
dacă acest lucru este realizat de el în virtutea inerţiei, a intuiţiei ci nu tematic şi metodic. Această dispută a
început încă din Antichitate şi s-a consolidat în Evul Mediu neterminându-se nici până astăzi. Ştiinţa este
încă cuprinsă de această febră. Substanţialismul consideră că lumea este determinată de elemente generale,
de concepte asemenea ‘ideilor’ lui Platon dar, spre deosebire de acesta, acest curent nu le consideră pe
acestea independente şi incompatibile cu lumea sensibilă. Nominalismul consideră că lumea este determinată
doar din elemente particulare iar conceptele generale sunt doar ‘nume’ pe care Omul le dă acestora. Ceea ce
a făcut Jung aici nu este să ia poziţie de partea universalismului, a substanţialismului, împotriva
nominalismului. Cu toată pretenţia lui Jung de a filosofa (spre deosebire de ‘neurologul’ Freud), totuşi se
pare că în demersul în care s-a angajat el nu era atât de ‘profet’ cum era Freud într-al său.
Înainte de a lua ca axiomatic valabilă poziţia universalistă, Jung ar fi trebuit mai întâi să se documenteze
în problematica generală a disputei substanţialism-nominalism care înseamnă coloana vertebrală a filosofiei.
Argumentele fiecărui curent ar fi trebuit să fie studiate în toată vigoarea lor, înainte de a se aduce o teorie
care se foloseşte de unul dintre acestea ca bază, curent care nu este nici mai relevant sub aspectul obiectului
şi nici suficient sub aspectul demonstraţiei. Dimpotrivă, staticismul mistic al reprezentărilor ‘arhetipale’, ce
nu pot să vină decât de la Dumnezeu aşa cum le teoretizează el, are nevoie de o bază sigură, respectiv de
paradigma evoluţionistă care prezintă Psihicul ca pe un element în continuă geneză şi dezagregare. Pilonul
teoriei sale va fi eliminat fără drept de apel atunci când se va trata despre psihologia cognitivă, unde se va
arăta că Conceptul este o reprezentare catalitică pur psihologică, fiind eliberat de ideoteismul cartezian şi
platonician sau de apriorismul kantian. De aceea trebuie preluat altceva din alternativa jungiană, respectiv
ideea împărţirii Psihicului în structuri multiple numite ‘arhetipuri’, ceea ce coincide cu ceea ce aici va fi
teoretizat sub numele de ‘Trunchi Psihic’.
Deşi are acelaşi sens, conceptul de ‘complex’ nu poate fi definit simplist aşa cum a fost definit până
acum ca o sumă de reprezentări inconştiente, un fel de ‘imago’, adică nişte imagini pur şi simplu. Complexul
este scheletul Memoriei. Aici nu se mai poate vorbi de reprezentare, de imagine a unui lucru, la fel cum nu se

60
poate vorbi de zâmbetul scheletului. Căci el vizează Comportamentul pur şi simplu şi numai atât. Complexul
se poate cristaliza devenind actul păsărilor migratoare ce ocolesc un vulcan stins de mii de ani, fără să ştie de
ce fac acest lucru şi fără să ştie că ar putea să bată calea dreaptă pe deasupra fostului vulcan activ. Aşadar,
devenind cristalizat sau chiar precristalizat, Complexul nu poate să fie un ansamblu de imagini căci această
capacitate este specifică Memoriei (pur psihică), deci fac obiectul psihanalizei şi nu psihologiei abisale.
Cristalizarea somatică a Complexului face ca reprezentările mnezice să îşi piardă acest caracter. El nu poate
fi cuprins la nivelul Structurii Psihice (generale) tocmai datorită catalizei îndelungate exercitate asupra
respectivei reprezentări. Dimpotrivă un arhetip, dacă se doreşte salvarea respectivului termen, nu ar putea fi
decât reprezentarea în care un Complex se poate condensa sau mai bine zis fuziona. El este coaja imagistică,
eventual ontogenetică, a Complexului. Cea mai nouă achiziţie a structurii sale are originea în copilărie sau,
cel mult, în ereditatea apropiată.
Jung însă nu defineşte clar conceptele de ‘complex’ şi ‘arhetip’ pe care le-a introdus iar textul jungian le
confundă deseori. De exemplu, Jung nu ezită să spună că Arhetipul ar fi anterior Complexului, găsindu-i o
origine mistică în paleoistoria Omenirii şi de aici încolo acesta manifestându-se static sub aceleaşi
coordonate. În realitate ceea ce este identic cu Arhetipul este tocmai Complexul care îl susţine. Identitatea
Complexelor de-a lungul culturilor nu este chiar perfectă de la individ la individ. Ele sunt particularizate de
situaţiile concrete care le produc şi care pot fi identice la diferite culturi însă au comun principiile. Adică sunt
generate în urma interacţiunii arborelui genealogic cu medii asemănătoare. Aşadar identitatea este doar
principială deoarece situaţia externă diferă din punct de vedere al dezvoltării; de exemplu, deşi societăţile
primitive au aceleaşi principii ca şi cele moderne, totuşi condiţiile lor sunt diferite calitativ. Însă structurile
Complexelor sunt aceleaşi la toate culturile şi nu există specifice culturale care să nu se încadreze în aceste
principii şi Arhetipuri aşa cum spune Jung. La fel cum un ins nu este identic cu altul, ca particularizări a
Complexelor în reprezentări, arhetipurile rareori coincid, deşi ele se aseamănă. De aceea baza teoretică a
specificităţii culturale ale Arhetipurilor pare să fi fost mai curând teoria nazistă a antisemitismului decât
faptele.
Studiile făcute asupra Memoriei arată că Arhetipurile se fixează de o întâmplare din copilărie şi aceasta
este legată direct de Complexele Fundamentale. Este posibil ca unele imagini de acest gen să fie chiar
moştenite. Psihologia abisală nu poate preciza însă posibilitatea de adâncime în ereditate a originii acestora
în mod cert. Însă este puţin probabil ca ele să depăşească câteva generaţii tocmai pentru că fiecare naştere
implică remanierea Memoriei.
Freud vorbeşte despre Afect (Affekt), Reprezentare (Vorstellung) şi Pulsiune (Trieb) ca fiind lucruri
diferite, când de fapt ele sunt feţe ale aceluiaşi lucru aşa cum a fost definit mai sus: Pulsiunea. Relaţia dintre
acestea este sumar redată în enunţul conform căruia Pulsiunea, fiind undeva în afara Psihicului, se exprimă
fie prin Afect, fie prin Reprezentare. O astfel de distincţie este menită de exemplu să explice diferenţele
dintre Nevroza Obsesională şi cea Isterică, prima fiind dată de ‘refularea afectului’ iar cea de-a doua, de
‘refularea reprezentării’. Această ciudată explicaţie este însă insuficientă, după cum se va vedea la
psihopatologie iar însuşi Freud scrie în ‘Despre începuturile psihanalizei’: ‘Cunosc trei mecanisme: 1) Cel al
conversiei afectelor (isterie de conversiune); 2) Cel al deplasării afectului (obsesii); 3) Cel al transformării
afectului (nevroza de angoasă, melancolia)’. Aşadar chiar şi în cazul Nevrozei Isterice există implicarea
‘afectului’. Însă extrem de ciudată ajunge panorama descriptivă a acestor concepte atunci când el, în
‘Inconştientul’, spune: ‘Odată refulată, reprezentarea inconştientă rămâne în sistemul ICS ca formaţiune
reală, în timp ce afectului inconştient nu-i corespunde acolo decât un rudiment ce nu a reuşit să se dezvolte’.
Freud insinuează deci că ‘reprezentarea’ ar fi inconştientă, în timp ce ‘afectul’ ar fi principial în afara
Inconştientului. În ‘Refularea’, Freud scrie că numai Reprezentarea este refulată, în timp ce Afectul nu poate
deveni inconştient, ‘încât nu mai rămâne nimic din el’. Deci, pe de-o parte, Afectului Conştient îi corespunde
în Inconştient ‘un rudiment ce nu a reuşit să se dezvolte’ iar pe de alta, se spune că, de fapt, acolo nu este nici
măcar acest ‘rudiment’. Aici este curată ‘mitologie’. Căci cum se împacă astfel de afirmaţii cu cele trei
‘mecanisme’ descrise mai sus? Freud spune că ‘pulsiunea’ şi ‘afectul’ nu pot fi refulate, ci numai
reprezentarea specifică ce corespunde acestora. Aşadar se refulează Reprezentarea dar, în final, chiar afectele
sunt cele care se supun totuşi celor trei mecanisme. Atunci fie Reprezentarea şi Afectul sunt unul şi acelaşi
lucru şi atunci este salvată teoria Refulării ca fiind cauză a Nevrozei, fie cele două sunt recunoscute ca
diferite, după cum chiar face el şi atunci Refularea nu mai are nici un rol în cele trei mecanisme căci
‘afectele’ nu ar depinde de ‘reprezentările refulate’.
Pe de altă parte, dacă Afectul şi Reprezentarea sunt registrele în care se manifestă Pulsiunea, atunci cum
este ea? Este ea Inconştientă sau nu este? Dacă este, atunci care este diferenţa între ea şi Reprezentare? Dacă
nu, atunci este ea cumva în afara Psihicului? Răspunsurile la aceste probleme, dacă se fac în spiritul freudian,
nu fac decât să producă mai multă confuzie, atâta timp cât concepte ca ‘inconştient’, ‘conştient’, ‘psihic’ etc.
rămân suspendate în aer. Este imposibil de înţeles cum ar putea un ‘afect’ (conştient) să ia calea celor trei

61
mecanisme. Căci în acel moment Freud susţinea că ‘Inconştientul’ ar fi refulat de ‘conştient’. Este
obligatoriu ca el să le pună pe ambele în relaţie cu Pulsiunile, de la care el însuşi spune că provin iar
localizarea Afectelor în ‘Inconştient’ este extrem de inoperantă. Teoria prezentată aici găseşte elementele
comune între aceste concepte şi încearcă să le unifice. Pulsiunea sub aspectul energetic şi structural
înglobează toate acestea iar Trunchiul Psihic ca Suprastructură a acestora este soluţia şi pentru nelămuririle
produse de celebrele topici freudiene.
2.1.2.5. Dinamica Trunchiului Psihic
Trunchiul Psihic este Suprastructura Psihică în care Structurile Psihice (Generale), Complexele
Fundamentale ale aparatului psihic se aranjează. Structurarea spectrului Psihicului Uman (şi nu numai) în
Complexe este una dintre cele mai importante sarcini ale psihologiei abisale. Această operaţie este efectiv
scrisoarea ei de acreditare în câmpul ştiinţelor, fapt ce o face indispensabilă cunoaşterii Psihicului Omenesc.
Căci chiar dacă se imaginează existenţa unei tehnologii superevoluate care ar fi în stare să investigheze
reţelele mnezice ale Psihicului şi să cerceteze în mod direct Reprezentările în aşa fel încât ea să fie mai
precisă decât psihanaliza şi aceasta să piardă domeniul, totuşi nici psihologia abisală nici psihanaliza nu vor
fi înlocuite pe deplin niciodată. Căci imboldurile psihice, Pulsiunile pot fi observate de o astfel de
tehnologie, pot fi descrise impecabil, însă nu pot fi totuşi explicate şi nici clasificate în lumina
metasistemului Organism-Mediu. Căci organismele ce au contribuit la formarea Structurilor Psihice ale unor
indivizi, genealogia lor, la fel şi mediul specific fiecăruia, nu mai există de mult. Iar urmele lăsate ereditar
vor părea unei astfel de tehnologii asemenea proceselor fizice din natură unor sălbatici, ce nu posedă ştiinţa
fizicii. Căci remanierea mnezică implicată de Cataliză prin uitare normală sau prin cea produsă de fiecare
(re)naştere face ca Psihicul să se prezinte în acest caz ca o ghicitoare. Numai cu ajutorul sociologiei,
economiei generale şi a celorlalte ştiinţe despre care s-a discutat în Introducere, se dă posibilitatea de
refacere a mediului istoriei Umanităţii. În acest caz, toate Structurile Abisale, ca mediatoare între cele
prezente, Instinctuale şi acest mediu istoric, nu vor putea fi deduse decât prin metoda specifică psihologiei
abisale.
Una dintre cele mai valoroase părţi a psihologiei abisale tradiţionale, care vine din antichitate este aceea
pe care Freud o teoretizează ca Principii ale Psihicului. Pe baza acestor Principii dealtfel, Freud chiar
structurează topicile lui. Ele sunt în număr de două: Principiul Realităţii şi Principiul Plăcerii. Principiul
Plăcerii susţine că individul caută plăcerea şi că evită durerea. Celălalt, cel al Realităţii, presupune amânarea
satisfacţiei pentru adaptarea la cerinţele de mediu. Primul presupune ‘elaborarea primară’ a conţinuturilor
psihice, ele fiind prezentate ca nude aşa cum au ele intenţia. Celălalt este în măsură să determine o ‘elaborare
secundară’ adică nişte elemente auxiliare care fac ca Instinctul să se adapteze. Primul dintre ele este afirmat
încă din antichitate de către Epicur şi probabil că chiar cu mult înaintea lui. În ceea ce priveşte pe celălalt, el
pare afirmat în special de moderni. După Freud, primul conduce la hedonism în formă extremă, la exuberanţă
şi fericire, în timp ce celălalt duce la scepticism şi pesimism considerând că mediul natural social ar reprima
plăcerea. Însă dacă plăcerea ar fi reprimată în mod absolut de civilizaţie, după interesul economic al
profitului pentru sine însuşi, atunci sciziunea pe care el o face între cele două elemente ar fi corectă. Însă
civilizaţia s-a dezvoltat tocmai pentru satisfacerea cât mai substanţială a acestor plăceri. Dacă ea nu reuşeşte
să satisfacă toate aceste Instincte şi dorinţe sau face ca multe plăceri să fie modificate sau chiar negate
uneori, acestea sunt nişte accidente ale ei, nişte fenomene neprevăzute apărute pe parcurs care în fapt atestă
insuficienta dezvoltare a civilizaţiei. Prin existenţa unor astfel de tensiuni viaţa în sine atrage atenţia asupra
continuării rezolvării lor. Utilitarismul recunoaşte că între plăceri există o distincţie în funcţie de durată, în
primul rând iar apoi relativ la intensitatea lor. Acestea nu se referă la progres şi civilizaţie ci chiar la sistemul
uman de a percepe plăcerea. De aceea acest fapt trebuie să dea de gândit teoriilor pesimiste. Faptul că
oamenii preferă o plăcere mai fină şi mai de durată uneia brută şi scurtă, chiar şi fără să se implice economic
în societate, nu se datorează caracterului opresiv al naturii progresului, ci a faptului că Omul este o fiinţă
superioară Animalului, cu mai multe nevoi decât acesta.
Toate acestea reprzintă aspectul extern al problemei. Cel intern vizează analiza conceptelor de ‘principiu
al realităţii’ şi ‘principiu al plăcerii’ însele. Dacă Principiul Plăcerii este evitarea neplăcerii şi căutarea
plăcerii, atunci cel al Realităţii nu se traduce tot prin evitarea neplăcerii? Căci dacă nu în acest scop se
orientează Psihicul Omului iar dorinţele şi temerile Organismului nu vor fi aplicate în realitate, atunci de ce
ar folosi această orientare? În acelaşi fel se poate spune şi despre căutarea plăcerii. Dacă nu spre plăcere
investeşte Omul (şi fiinţele superioare) capacitatea de investigare a realităţii, atunci pentru ce? Deci, cu alte
cuvinte, aşanumitul Principiu al Plăcerii este identic cu aşanumitul opus Principiu al Realităţii. Superioritatea
unei specii nu constă în capacitatea mai mare de plăceri avute, deşi aceasta este o consecinţă directă, ci
tocmai a capacităţii de a se adapta realităţii, în capacitatea de a adapta această realitate în scopul obţinerii
plăcerii. Felina stă la pândă îşi inhibă Instinctul, care îi spune să atace în mod brut. Dar această inhibare
temporară se face tocmai pentru a profita de apropierea prăzii în interesul sporirii posibilităţii de succes şi a

62
satisfacerii sale. Deci plăcerea şi realitatea nu se exclud căci între ele există o relaţie retroactivă. Iar dacă
Freud şi ceilalţi văd doar găurile din caşcaval, asta se datorează unui sentiment pesimist prevalent şi nu unor
argumente folosite la rece.
Sciziunea teoretică dintre Principiul Plăcerii şi cel al Realităţii, aşa cum o face Freud nu se poate
întemeia la o analiză mai profundă. Aparatul psihic este si el structurat în acest fel. Caracterul genealogic al
Trunchiului Psihic face ca Structurile Psihice, Complexele Fundamentale ale sale, să fie structurate pe două
Filiere evolutive simetrice. Fiecare dintre ele este corespunzătoare unuia dintre aceste Principii. Acestea au şi
ele suficiente neajunsusuri dar despre asta se va vedea mai târziu, deocamdată fiind suficient de arătat că cele
două Filiere se structurează aproximativ ca şi cele două Principii. Prima Filieră, respectiv cea
corespunzătoare celui al Plăcerii este numită Filiera Negativă iar cealaltă, omoloagă ei, este numită Filiera
Pozitivă. Complexele Fundamentale, sunt clasificate şi definite în funcţie de etapa istorică pe care o reflectă
şi se prezintă aşadar ca grupe genealogice în care intră câte două Complexe simetrice, omoloage, fiecare
aparţinând uneia dintre cele două Filiere. Această împărţire se explică prin împărţirea Vieţii însăşi în două
mari sisteme ce trebuie să îşi acomodeze legile unul la altul, respectiv Organismul si mediul, precum şi cele
două mari imperative vitale, cel al conservării şi cel al evoluţiei. Organismul este incapabil de a exista fără
Mediu deoarece el este un sistem care funcţionează raportându-se la exterior, comunicând retroactiv cu
acesta prin încorporarea sau cedarea de substanţe.
Trunchiul Psihic este efectiv coloana vertebrală a Psihicului. Cele două Filiere au originea în însăşi
lumea animală prin prima grupă de Complexe, respectiv cea Traumatic-Eden. Aceste Filiere se află ele însele
în relaţie retroactivă autoreglându-se şi, în felul acesta, echilibrându-se. Dac întreg sistemul psihic este unul
armonios el este astfel pentru că preia de aici această calitate. Amintirile, Imaginaţia, Gândirea, de fapt toate
actele mintale în general, sunt posibile tocmai datorită Trunchiului Psihic care le reglează, după cum se va
vedea.
Cele două Filiere ale Trunchiului Psihic reprezintă statutul structural al individului dat în societate.
Societatea presupune un ansamblu structural complex capabil de a dezvolta o economie. Această capacitate
presupune abilitatea de a aborda natura şi de a exploata-o în mod sistematic. Tocmai de aceea Complexele
care fac posibilă angajarea individului în relaţiile economice sunt bine legate sub raportul investirii
pulsionale de către cele trei mari Instincte cu care se asociază. Acestea le fac posibilă satisfacerea printr-un
efort mai mic decât în cazul în care societatea nu ar exista şi individul ar trebui să se descurce singur. Fără
ele între indivizii speciei umane s-ar declanşa un reciproc război de exterminare. Dacă ei nu ar colabora să
abordeze sistematic natura prin acţiuni economice ce duc la creşterea productivităţii faţă de cazul în care
fiecare ar lua-o de unul singur toate cele necesare satisfacerii ar fi insuficiente în acest caz. Colaborarea
socială nu duce doar la înmulţirea numărului indivizilor ci chiar la ridicarea valorii generale de neutralizare a
Sistemului Psihodinamic, la înmulţirea satisfacţiilor şi la uşurarea productivităţii. Pentru un animal de pradă,
satisfacţia hranei nu este posibilă decât printr-un efort fizic considerabil de vânătoare. Având în vedere
colaborarea diferitelor segmente ale societăţii, vânătoarea este pentru el un agrement şi nu un efort. Aşadar
Complexele Filierei Pozitive sunt susţinute de Instincte în aceeaşi măsură în care sunt susţinute cele de pe
Filiera Negativă. Iar opoziţia dintre ele nu trebuie înţeleasă simplist aşa cum a făcut-o Freud, în maniera
Conştientului care refulează Inconştientul de unde acesta se ‘sublimează’ în Cultură. Căci cele două Filiere
colaborează retroactiv iar tensiunea dintre ele reprezintă tensiunea aplicării tensiunii dintre individ şi
societate la nivelul Pulsiunilor Psihice.
Freud are tendinţa de a înţelege Inconştientul din prima topică şi Seul din cea de-a doua, ca primare şi
naturale, după care apare civilizaţia cu Conştientul şi Eul care refulează. Dar problema este că dacă
civilizaţia nu ar fi benefică chiar pentru acestea, nu ar exista nici un motiv ca ele să accepte aceasta
opresiune, după cum animalele nu acceptă comportamentul moral tocmai pentru că nu au nici un beneficiu
din el. (Se exclud de aici cazurile de ameninţare armată şi se ia în calcul doar civilizaţia ca principiu de
colaborare economică între indivizi.) Pe de altă parte, cele două Filiere nu se dezvoltă independent în cadrul
genealogiei ci concomitent. Deci ambele Instanţe freudiene ar trebui să apară şi să se dezvolte în acelaşi timp
fără ca mai întâi să apară Seul sau Inconştientul pentru ca apoi să apară şi Eul şi Conştientul ca oprimatoare
ale acestora. De aici şi latura originar nepsihopatologică a ambelor Filiere. Freud consideră că, în aceeaşi
măsură, Seul şi Inconştientul sunt originar psihopatologice fiind reprezentate de Agresivitate sau Tulburările
Libidinale. După el Eul şi Conştientul produc ulterior aşa-numita ‘refulare reuşită’, unde aceste Pulsiuni ar fi
temperate şi socializate prin diferitele ‘mecanisme de apărare’. Dintre acestea Sublimarea deţine unul dintre
cele mai importante roluri. Tulburările Psihice ar fi tocmai imposibilitatea de temperare a acestor Pulsiuni
ceea ce duce la opinia greu de acceptat că de fapt psihopatologicul este normalul iar normalul ar fi o sciziune
psihopatologică, socială a esenţei umane. Însă după cum se va vedea la psihopatologie acesta este rezultatul
socializării, datorită unor accidente ale societăţii. Acestea sunt deşeuri ale civilizaţiei, preţul plătit de
Umanitate pentru alte satisfacţii ce sunt incomparabil mai mari. Spre deosebire de Rousseau, care vede şi el

63
la fel ca Freud societatea drept element care determină Tulburarea Psihică, trebuie subliniat covârşitoarea
superioritate a satisfacţiilor faţă de insatisfacţii. Însă omul este incapabil să le judece afectiv pentru că s-a
obişnuit cu ele.
Freud recunoştea în Sexualitate elementul abisal extrem al Psihicului chiar dacă în conceptul său el
includea elemente eterogene ale acestuia, cum ar fi Agresivitatea, afecţiunea parentală, Orgoliul, etc. în felul
acesta conceptul de ‘sexualitate’ fiind extins mult în afara Biologicului. Dup cum s-a spus mai sus, între
genitalitate şi Libido există ulterior o diferenţă ce trebuie specificată chiar dacă între ele există şi legătură.
Genitalitatea este nucleul conceptului de ‘sexualitate’ indiferent de cât de mult este el extins. Ea constituie
baza de realizare a actului sexual. Libidoul Fizic există doar ca proiect înaintea Psihicului (căci el este mereu
înnoit ontogenetic ca orice Pulsiune Instinctuală) în timp ce Psihicul poartă cu sine ereditar rămăşiţele
acestor Pulsiuni. Primatul Complexelor Psihice în faţa Pulsiunilor Instinctuale reprezintă primatul
principiului integrării în societate faţă de inhibiţiile acestei integrări. Beneficiile se concretizează prin
satisfacerea Instinctelor conform unei strategii comune. Chiar dacă Freud nu a vrut ca prin ‘primatul
sexualităţii’ să identifice primatul satisfacţiei erotice, genitale totuşi el a acceptat că o astfel de optimizare
psihică se raportează şi se răsfrânge direct în această latură. Acum dacă se doreşte identificarea, stabilirea
unor straturi extreme în profunzime ale Psihicului, acest lucru nu se poate face printr-un concept extrem de
larg, ca acela de ‘sexualitate’ de care vorbeşte Freud. Căci dacă se doreşte un primat, o ierarhie, atunci
trebuie folosite concepte cât mai particulare, mai diferenţiate şi nu unele generale. Cum ar fi dacă la
întrebarea primatului temporal al oului sau găinii s-ar răspunde că la început a fost lumea? Cu asta nu s-a
spus nimic.
Aşadar trebuie ca pornind de la nucleul instinctual dat să se ajungă către ramificaţiile structurilor
Pulsiunilor acestora, ramificaţii care reprezintă însuşi modul prin care ele pot fi satisfăcute. Prin urmare baza
socioeconomică a societăţii este însăşi primatul acestui fond abisal extrem. Complexele Fundamentale ale
Psihicului sunt reperele fundamentale ale formării mentalităţilor ca sisteme cognitivo-emoţionale capabile să
facă această optimizare. Având originea în lumea animală prin obiectul primelor grupe de Complexe şi
având specificul uman începând de la grupa a treia, acestea reprezintă fidel evoluţia Vieţii de la principiul
oricărei posibilităţi de existenţă a Vieţii Superioare. Ele au ca reper chiar prima grupă de Complexe,
respectiv cea Traumatic - Eden, apoi trec prin apariţia societăţii superioare în cea de-a doua grupă, cea Polis -
Cain şi , în sfârşit diviziunea societăţii în clase după cum se consolidează grupa Tabu - Narcis. Celelalte două
grupe de Complexe Fundamentale care urmează, nu sunt atât Complexe de mediu, Complexe dictate de
societate ci sunt doar Complexe Individuale, legate de consecinţele celor precedente. Aplicarea acestor prime
trei grupe la problemele individuale determină alte două astfel de grupe de Complexe prin rezonanţa specific
civilizaţiei. Grupa a patra, cea Adam - Don Juan, reprezintă viaţa în familie iar statutul fiinţei umane
moderne se face prin ultima grupă de Complexele Sisif - Dionysos. Având ca model postulatul lui Haekel,
după care ontogeneza repetă filogeneza pe fondul apariţiei individului, prin naştere, Trunchiul Psihic se
prezintă ca o ruină, de unde urmează să se reconstruiască prin procesul de maturizare a individului întregul
drum al evoluţeiei sociale a Omenirii. De aceea se poate spune că şi acest proces de ontogeneză psihică
urmează oarecum cam tot acelaşi drum ca şi cel genealogic. Prima grupă reprezintă copilăria timpurie, a
doua reprezintă pe cea vecină cu adolescenţa, a treia adolescenţa, cea de-a patra reprezintă prima tinereţe şi
cea de-a cincea, maturitatea.

D S

DJ A
N T
C P

E Tr

Trunchiul psihic

Simetria şi definirea Complexelor Fundamentale ale sistemului psihic nu se face în mod aleatoriu, după
bunul plac sau după nevoia de ordine care se simte în psihologie astăzi. Simetria lor este de fapt reflexia
64
organizării superioare a Vieţii. Psihologia abisală nu scoate de la sine pe aceste Complexe ci le recunoaşte ca
fiind germenii Psihopatiilor Brute despre care se va trata la Psihologie. Aceste Complexe sunt principiile
unor tulburări psihice ulterioare ce derivă din combinarea genetică a lor iar efortul prin care psihologia
abisală ajunge să identifice bazele acestora se justifică prin această aplicaţie. Aşadar pentru definirea lor
există o susţinere practică stabilă. Fireşte că apare aici în mod clar problema înţelegerii dacă ‘stadiile de
evoluţie libidinală’ despre care vorbeşte Freud, pot supravieţui în paralel cu teoria trunchiului psihic.
Răspunsul este categoric negativ după cum deja s-a mai spus şi în alte situaţii aici. Este posibil să existe
fixaţii libidinale infantile şi acestea se pot explica tocmai prin predispoziţia Structurilor Psihice, a
Complexelor. Însă asta nu autorizează acele ‘stadii de evoluţie’ să existe. Dacă se acceptă predispoziţia
ereditară pentru o anumită Suprastructură Psihică, aşa cum face Freud, acest lucru este fundamental însă a
accepta o predispoziţie ereditară pe de o parte iar pe de alta a accepta aceste ‘stadii de evoluţie’, este pur si
simplu un nonsens. Căci, fie aceste ‘stadii’ nu sunt altceva decât aplicarea ontogenetică a acestei
predispoziţii la situaţia concretă a copilului, la cerinţele sale libidinale şi atunci ele nu sunt libidinale decât în
sensul obscur dat de Freud, fie aceste Stadii sunt totuşi libidinale dar atunci principiul lui Heakel după care
ontogeneza repetă filogeneza nu este deloc valabil, deoarece în filogeneză nu se pot deloc găsi astfel de
Stadii. O astfel de posibilitate, după care teoria Trunchiului Psihic ar putea coexista cu cea a ‘stadiilor’ este
nerealistă din două motive. Unul este acela că Libidoul, aşa cum este el definit aici care conţine totuşi
nucleul respectivului obscur concept freudian, îşi are doar o simplă aplicare în cele două modele fiind el
însuşi ereditar. În acest caz acele Stadii nu ar putea fi decât eventual fiziologice. Ele ar permite în felul lor
specific aplicarea excitaţiei libidinale existentă aici înaintea acestora. Aşadar ele ar fi doar nişte condiţii
insignifiante. Cu alte cuvinte, eventualele particularităţi pe care le are Libidoul sau Suprastructura Globală a
Trunchiului Psihic nu se datorează unei misterioase regresii la aceste Stadii, ci tocmai predispoziţiei ce le
face simple mijloace epifenomenale şi nu principii ale Psihicului. Apoi, în ceea ce priveşte chiar Structurile
Psihopatologice către care se extinde obscurul concept freudian de ‘libido’, este evident că acestea nu pot fi
reduse la trei sau patru Stadii şi alte câteva substadii. Iar diversitatea Tulburărilor Psihice arată că viziunea
freudiană despre acestea în ceea ce priveşte clasificarea, este departe de a reflecta realitatea. Fireşte, se poate
obiecta că nici Complexele Fundamentale (zece la număr) nu pot explica întregul spectru al Tulburărilor
Psihice. Numai că, după cum se va vedea, Cataliza ereditară poate conduce la o multitudine de posibile
recombinări între acestea şi astfel la o infinitate de posibilităţi.
Teoria traumatistă freudiană, după care aceste ‘stadii’ ar avea un potenţial traumatic, minimalizând astfel
latura genealogică a sistemului psihic nu rezistă la analiza mai profundă. În ce mod acele presupuse ‘stadii’
ar putea deveni traumatice pentru subiect? După ce model se postulează existenţa reală a unui traumatism în
momentul în care copilului i se refuză o eventuală satisfacţie? Căci dacă excitaţia este atât de puternică încât
anularea momentană a neutralizării să fie atât de traumatică, se pune problema dacă însăşi excitaţia iniţială
nu este ea însăşi de la început patologică iar absenţa unei satisfacţii, care ar fi patologică în cazul acesta, nu
ar fi totuşi mai puţin patologică decât satisfacţia însăşi. Căci nu se poate spune despre un individ care şi-a
descărcat furia pe cineva care i-a adus un prejudiciu minim şi involuntar, că această furie a lui se datorează
exclusiv greşelii celuilalt care ar fi provocat-o. Ci doar că această furie nu a găsit decât o astfel de portiţă de
manifestare. La fel stau lucrurile şi în cazul aşazisei ‘regresii’ la un atare‘stadiu’. În sfârşit dar nu în ultimul
rând, teoria acestor ‘stadii de evoluţie libidinală’ încalcă regula canonului psihologiei abisale, cea referitoare
la distincţia între Actul Psihic şi Structura Psihică.
Teoria Trunchiului Psihic încearcă să facă curăţenie în mozaicul teoretic freudian al Instinctelor,
Complexelor şi Instanţelor. Fiecare element, fiecare teorie sau rectificare a presups la timpul ei un nou efort
al lui Freud de a înţelege unitar toate acestea. Căci aşa cum le vede el este din start defectuos şi ele trebuie să
fie unificate într-o teorie unitară în care toate să se îmbine şi să nu fie considerate izolat. Modul în care Freud
ignoră relaţia dintre cele două Principii, dintre cele cinci Instincte şi pe cea dintre Complexe, nu este benefic
iar teoretizarea ei este anemică fără o înţelegere structurală ce presupune stabilirea relaţiei dintre toate aceste
elemente ale sistemului. Freud se mulţumeşte către sfârşitul operei să improvizeze cele două grupe de
‘Instincte’ (Eros-Tanatos) pentru explicarea Sadismului, la fel cum ‘narcisismul’ este folosit pentru
explicarea Schizofreniei, Complexul Oedip pentru explicarea Nevrozei sau Supraeul pentru explicarea
Depresiei. Însă, având în vedere spectrul descrierilor Tulburărilor Psihice actuale, care este extrem de
complex, nu se poate continua aşa la nesfârşit. Reteoretizarea acestor elemente este intenţia teoriei
Trunchiului Psihic.
Paradigma jungiană este şi ea plină de incoerenţe. Ducând la extrem teoria freudiană a simbolisticii şi
opunându-se viziunii biologice asupra Psihicului, Jung a introdus o teorie proprie în psihologia abisală, cea a
Arhetipurilor. O astfel de teorie foarte slabă sub raportul argumentaţiei şi mai ales, tributară unei viziuni
mistico-ştiinţifice asupra Psihicului. Dealtfel el a renunţat în bună măsură la înţelegerea dinamică a
Psihicului, în favoarea unei viziuni finaliste, unde Omul nu poate să devină decât ceea ce există ca germene

65
în ceea ce el numeşte ‘arhetipuri’. După cum s-a specificat mai sus acestea sunt nişte structuri şi formaţiuni
imagistice prezente din preistoria Omenirii şi care se fac simţite în tot ceea ce face Omul. Teoria Memoriei şi
a aparatului cognitiv ce va fi descrisă mai târziu va infirma o astfel de teorie a predestinării arhetipale iar
aceste imagini pot fi explicabile în mod dinamic, diferit. Alegerea acestui domeniu de către Jung l-a făcut să
se distanţeze de domeniul ontogenetic freudian către cel genealogic, lipsindu-i o gândire sistematică,
dinamicistă însă.
Unul dintre conceptele cheie ale psihologiei abisale jungiene este cel de ‘inconştient colectiv’. Prin
acesta Jung pretinde a se diferenţia profund de cea Freud iar acest lucru se vede la nivelul demersului. Acest
concept a avut o mare popularitate în special datorită misticismului care îl învăluie şi ambiguităţilor sale în
ceea ce priveşte relaţia psihologiei cu Religia care se dovedeşte a fi când reconciliantă când subversivă
acesteia. Acest Inconştient Colectiv ar fi o predispoziţie ancestrală a Pulsiunilor, a Comportamentului
(Complex) şi a Reprezentării (Arhetip). Termenul de ‘colectiv’ nu este însă suficient de clar deoarece el
moşteneşte conotaţia ambiguă din limbajul comun, ambiguitate care îi convine din plin lui pentru că o
exploatează la maximum cu stilul său. Unul dintre aceste sensuri vizează generalitatea sau universalitatea,
cum este cea definită în filosofie. În acest caz Jung ar restrânge acest sens de la planul ontologic la cel
antropologic, acesta din urmă fiind subordonat primului. Însă demersul filosofic şi cel jungian se deosebesc
profund deşi el face deseori apel la filosofie, la autoritatea ei pentru a o folosi ca argument faţă de autoritatea
lui Freud în disputa lui cu acesta. Această deosebire constă în faptul că filosofia nu se ocupă cu elementul
particular aşa cum face psihologia cel puţin nu în corpul său clasic la care se referă Jung. Căci în acest caz ea
porneşte de la înţelegerea generală a lumii, folosind concepte extrem de generale în scopul de a o explica,
cum sunt aşanumitele Categorii, introduse de Aristotel ca acelea de ‘materie’, ‘devenire’, cauzalitate’,
‘divizibilitate’ etc. Aceste Categorii sunt date de concepţia la unison a filosofilor că toate lucrurile în
diversitatea lor au principii generale, cu caracter abstract, deductibil şi care nu apare empiric. Aceste
principii generale, ca ‘ideile’ despre care tratează Platon sau ‘spiritul’ lui Hegel, fac ca prin operaţii specifice
pe care le imaginează filosofii, să determine lucrurile particulare aşa cum pot ele fi cunoscute empiric. Astfel
că pentru aceşti filosofi lumea se prezintă ca unitară, principiul (general) al ei fiind de găsit particularizat în
fiecare lucru.
Dacă Jung pretinde că acest Inconştient Colectiv are acest rol, atunci Arhetipul, ca element al acestuia,
determină Psihicul în acelaşi mod în care principiul ontologic determină lucrul particular. În acest caz el cade
în aceeaşi eroare ca şi Hegel, anume aceea de a confunda sau identifica statutul ontologic cu reprezentările
minţii care îl imită imagistic. Kant făcuse deja distincţia între aceste două planuri iar Jung ar fi trebuit să ştie
acest lucru elementar dar atât de ignorat de criticii kantieni. Dacă există un Comportament determinat
genealogic, atunci acest Comportament este el însuşi particular la fel ca şi cel pe care el îl determină ca Act
Psihic (Structura Psihică) este necesar să fie ea însăşi particulară, determinată de relaţiile speciei cu mediul.
Celălalt sens pe care termenul de ‘colectiv’ îl are este cel care se referă nu la generalitatea Structurii
Psihice în raport cu Actul Psihic, ci la identitatea absolută a acestor Structuri Psihice la fiecare individ. Însă
şi aici pare că lucrurile sunt superficial înţelese iar teoreticieni ai Artei ca Cl. Greemberg, folosind acest sens
al termenului ‘Colectiv’ pentru a întemeia o teorie a expresionismului abstract american în pictură dau cu
totul alt sens acestui concept. Experienţele speciei înseamnă mai ales experienţele individului (singular) iar
experienţele indivizilor se deosebesc la fel cum se deosebesc ei înşişi ca înfăţişare, în funcţie de hazardul
naturii. De exemplu, Complexul Traumatic poate fi dat la un individ de o traumă produsă de un animal
sălbatic sau poate fi dat de o boală dureroasă la altul. Aşadar Structurile Psihice sunt unitare ca urmare a unui
proces de generalizare cu care operează demersul ştiinţific iar dacă Ştiinţa reuneşte acest tip de
Comportament sub numele de Complex Traumatic o face din această nevoie de generalizare. Însă aceste
Structuri se deosebesc de la individ la individ deşi sunt identice sub aspectul teoriei. Această generalizare se
face în funcţie de arborele genetic al Individului. Specia nu există decât ca grup de indivizi, real fiind doar
individul singular. Specia este un concept general, operaţional, de prescurtare a efortului ştiinţific pentru a
preciza principiile funcţionale ale sistemelor fiziologice şi axio-antropologice ale fiecărui individului. Deci în
acest sens trebuie luat termenul de ‘colectiv’. Din acest punct de vedere nu există un Inconştient Colectiv,
aşa cum este el stipulat de Jung.
Dacă, în sfârşit, ‘colectiv’ se referă chiar la aceste principii funcţionale ale Psihicului care se găsesc
multiplicate în fiecare individ cu caracter universal, cum sunt aici date Legile Psihodinamice ale Pulsiunilor,
metabiologia psihologiei abisale în general, atunci acest Inconştient este totuşi comun tuturor oamenilor ca
principiu multiplicat, individual. Dar termenul de ‘Inconştient Colectiv’ ar deveni pur şi simplu un pleonasm.
Iar diferenţierea conceptului lui faţă de cel oficial de ‘inconştient’, al lui Freud, constă doar în forma
terminologică şi nu în concept. De aceea tot ceea ce a făcut Jung cu acesta nu este decât să se scarpine cu
mâna la urechea opusă.

66
 Dealtfel, teoria jungiană a Inconştientului Colectiv este tributară unei gândiri magiciste prin faptul că el
fixează în preistorie originea acestuia. De aici el apare gata făcut până în modernitate, lăsat în aer fără a fi
pus în relaţie cu ceva care să îl determine cauzal. Acest concept aparţine de asemenea şi de fatalism tocmai
pentru faptul că nu îi este precizată geneza şi evoluţia. Ignorarea de către Jung a dimensiunii ontogenetice a
Psihicului presupune ignorarea a uneia dintre cele mai importante date ale sale şi anume Fuziunea. Aceasta
poate într-o singură viaţă să spele păcatele a zeci de generaţii anterioare. Căci Psihicul nu este dat odată
pentru totdeauna ci el este mobil şi continuă să se transforme în interacţiunea Organismului cu mediul.
Cu toate astea demersul jungian poate fi foarte fecund aici. Căci pornind de la renunţarea fragmentării
aparatului psihic în Instanţe se poate ajunge la o viziune unitară asupra lui şi la eliberarea de prejudecata lui
Freud asupra originii psihopatologice a Psihicului. Căci aceste Instanţe nu fac decât să descrie oarecum
metaforic sciziunea Comportamentului Nevrotic, a moralităţii şi simptomului său aşa cum acestea par.
Viziunea progresiv-psihopatologistă dezvoltată în aceste teorii prezentate mai departe va trebui să renunţe la
fragmentarea aparatului psihic şi să adopte o altă teorie. După ce va fi prezentată critica acestor Instanţe sub
aspectul tematic Psihopatologicul va fi determinat de condiţiile de mediu în mod genealogic combinatoriu.
Aceasta va trebui să aibă la bază unitatea Psihicului şi să îl prezinte în evoluţie progresivă, devenind
psihopatologic sau dimpotrivă, regenerându-se spre structuri psihopatologice mai uşoare. Fiecare etapă de
evoluţie va fi înregistrată şi analizată, reprezentând o grupă de Pulsiuni. Fiecare acoperă câte un moment
esenţial în dezvoltarea mediului în care se dezvoltă Psihicul. Dacă există atunci orice astfel de moment
trebuie să se găsească reflectat fidel în geneza Sistemului Psihic. Aceste etape fac obiectul Complexelor
Fundamentale iar sarcina psihologiei abisale este aceea de a face o bună descriere, precum şi o bună
împărţire a lor, adică a etapelor principale în evoluţia Umanităţii, etape care sunt în cea mai mare parte
sociale.
Aşadar sub raportul aparatului psihodinamic, distincţia dintre ‘arhetip’ şi ‘complex’, aşa cum Jung o
prezintă nu are decât o valoare empirică. Aceste elemente nu se pot despărţi unul de celălalt cum crede el,
anume că Arhetipul ar fi o simplă imagine, în timp ce celălalt ar fi doar un pattern comportamental şi numai
atât. Apoi stabilirea coordonatelor etapelor dezvoltării psihice nu trebuie să includă toate etapele particulare
ale evoluţiei societăţii, aşa cum sunt date ele în mod empiric. Aceste etape trebuie să fie generale, definitorii
pentru o perioadă foarte mare de timp. Iar cum o etapă supravieţuieşte parţial în cea care îi urmează, este
normal ca un Complex Fundamental al Trunchiului Psihic să se regăsească implicat în cele periferice.
Complexele Trunchiului Psihic se prezintă aşadar neizolate unul de celălalt aşa cum le-a expus Jung. O astfel
de idee continuă izolaţionismul instanţial al lui Freud deoarece fiecare astfel de Complex ar răspunde strict
pentru un anumit sector al vieţii psihice. În realitate fiecare este conectat la celălalt iar funcţionarea
Trunchiului Psihic este asemenea motorului cu injecţie unde explozia dintr-un cilindru implică retragerea în
altul. Această precizare implică o teorie dinamică a aparatului psihic. Complexele sunt alese după relevanţa
lor şi nu după dispoziţia trecătoare a celui care clasifică.
Sfera fiziologică este actul de identitate, autorizarea Structurilor Fundamentale ale aparatului psihic. Iar
vecinătatea imediată a acestor Complexe cu Instinctul dată de transformarea Instinctului în Complex face ca
aceste concepte să accepte o formă ştiinţifică viabilă. Structurile originare din psihologia abisală tradiţională
sunt doar intuitive. Jung, de exemplu, este în situaţia de a peregrina între a găsi Religia ca fundament al
Psihicului sau invers, în timp ce Freud caută ceva care se opune neapărat vieţii ‘conştiente’ în mod
exclusivist pentru a fi pus ca bază a ei. Toate acestea sunt irelevante pentru Ştiinţă. Căci ele sunt doar
presupuneri fără sprijin pe ceva concret care să le autorizeze efectiv latura ştiinţifică. Aşanumitele Arhetipuri
descrise de Jung, precum şi alte fenomene pe care el nu le diferenţiază clar de primele nu se pot constitui
într-o ştiinţă dacă nu sunt deduse funcţional din ceva . Pe de altă parte Freud are doar meritul tendinţei
poetice de a şoca, recunoscând ca bază a Psihicului exact ceea ce acesta devine ulterior: Psihopatologicul. S-
a spus aici deja suficient până acum că autorizarea unui asemenea demers nu este una biologistă iar fără o
astfel de autorizare psihologia abisală nu poate exista.
Trunchiul Psihic apare implicat, transfigurat în Cultură în special în filosofie, în teoriile dualiste şi , mai
ales, în dialectica hegeliană a identităţii contrariilor. În psihologia abisală, teoria ‘dublului’ a lui O. Rank, a
‘stadiului oglinzii’ de care vorbeşte Lacan, a ‘geamănului originar’ dezvoltată de Bion, sunt expresii ale
încercării de surprindere a respectivului dualism structural. Despre trunchiul psihic se va putea spune mai
multe imediat după ce se va fi terminat cu descrierea elementelor sale componistice, cu Complexele
Fundamentale, în capitolul dedicat lor care urmează.
2.2. Softul aparatului psihic
Odată cu acest subcapitol se trece la o altă etapă în demersul acestei lucrări. Dacă până acum s-a făcut
apel aproape exclusiv la ajutorul biologiei, de acum încolo acest loc va fi treptat cedat sociologiei,
antropologiei culturale şi chiar filosofiei. Până acum s-au rezolvat problemele de stabilizare a bazelor
Psihicului, de legare a acestuia de un material stabil, de deducere a întregului concept de ‘psihic’ din

67
premisele date deja de către disciplinele ce se constituie în cadrul general al biologiei. Cu alte cuvinte s-a
tratat despre Hardul aparatului psihic. În această parte întâi după cum spune şi titlul se va trata despre Softul
acestui aparat. Fireşte că prima problemă ce îşi cere aici rezolvarea este descrierea Complexelor
Fundamentale ale aparatului psihic ce se structurează în Trunchiul Psihic şi care fac obiectul următorului
subcapitol. Apoi urmează un subcapitol care reia mai profund rezolvarea problemelor de structurare a
aparatului psihic, problemă care a fost tratată introductiv în subcapitolul care tocmai a încheiat capitolul
anterior, respectiv cea a Trunchiului Psihic. Dat fiind că acolo nu s-a putut insista pe anumite probleme
înaintea clarificării relaţiilor dintre Complexe acest fapt face obiectul acestui subcapitol. Ultimele două
capitole tratează despre funcţia cognitivă a Psihicului, ca implicaţie periferică a Trunchiului Psihic.
2.2.1. Genealogia psihologiei abisale
Genealogia psihologiei abisale tratează aşadar despre forma în care structura Complexelor Fundamentale
există. Aşadar în acest subcapitol se va trece de la metoda deductivă prezentată până acum la cea descriptivă,
prin care se urmăreşte efectiv vectorialitatea Complexelor, modul în care ele contribuie la mediatizarea
Instinctelor către exterior. După cum s-a amintit deja în ultimul subcapitol al celuilalt capitol, Complexele
Trunchiului Psihic se structurează mai întâi vertical, în cele doua Filiere şi apoi orizontal, în grupe de câte
două. Aşadar începând de la Complexul Traumatic, ca origine a Filierei Pozitive şi cel Eden care este
originea celei Negative, Complexele Fundamentale vor fi analizate progresiv.
2.2.1.1. Complexul Traumatic
Complexul Traumatic poate fi definit ca fiind originea a ceea ce Freud numeşte Principiu al Realităţii,
adică elaborarea secundară a ceea ce el numeşte Principiu al Plăcerii. Numai că aceste două Principii nu sunt
nişte principii în sensul real al conceptului, ci au mai mult o valoare descriptivă. Freud nu poate explica clar
de ce este nevoie de o elaborare secundară. Această explicaţie este dată de Complexul Traumatic însuşi.
Acest Complex îşi are originea adânc în viaţa animală deoarece destule animale sunt capabile să se apere
prin fugă sau prin contraatac. Arcul reflex, care este o reacţie a sistemului nervos, este însăşi originea lui
adică capacitatea Organismului de a simţi durerea care este o posibilă ameninţare latentă la adresa integrităţii
sale. Complexul Traumatic amplifică durerea pentru a face Organismul să acţioneze mai eficient. El se poate
observa atunci când Organismul se comportă ca şi când ar simţi durerea, deci ca şi când un obiect extern ar
acţiona direct asupra lui deşi acesta poate chiar să nu existe. Însă dacă există, acest obiect nu este necesar să
acţioneze traumatic astfel asupra lui. Practic acest obiect nu are timp să traumatizeze deoarece Complexul îl
împiedică punând Organismul în alertă. De exemplu animalul prădat este cuprins de panică şi o rupe la fugă
atunci când observă nu doar prădătorul ci şi un lucru nefamiliar. Acest comportament nu mai este unul
fiziologic ca arcul reflex, ci este deja unul psihic. Subiectul încearcă în acest caz să elimine la maximum
posibilitatea de a fi prădat, înainte ca Organismul să fi fost prădat propriuzis. Numai o reacţie la un astfel de
atac realizat în fapt este o reacţie de genul actului reflex la eventuala durere.
Această trecere de la arcul reflex, de la durerea propriuzisă, la Complexul Traumatic, are la bază selecţia
naturală însăşi, perfecţionarea Organismului în concurenţă cu alte organisme. Aşadar elaborarea secundară
despre care a vorbit Freud are la bază acest Complex Traumatic. El este un semnal de alarmă pe care
Organismul îl posedă în aşa fel încât toate actele sale de cucerire de teritorii, de obţinere a hranei, de
împerechere etc., trebuie făcute în limitele acţiunii acestui Complex. Astfel că procesele vitale pe care
Organismul le pune in aplicare, ca elaborarea primară şi în general toate care au ca scop supravieţuirea, nu
trebuie să fie o aplicare oarbă cu riscul ca supravieţuirea să fie periclitată. Această aplicare trebuie să ţină
seama de condiţiile naturale, reale în funcţie de care elaborarea secundară să facă posibilă satisfacerea
necesităţilor vitale ale sale.
Complexul Traumatic este principiul apariţiei psihopatiei traumatice dată de suprasolicitarea acestui
Complex ca urmare a unui traumatism mai sever. Practic dacă un om ar avea comportamentul unui animal ce
vine dintr-un mediu cu prădători el poate oricând fi catalogat drept posesor de Psihopatie Traumatică. Iată cât
de spinos este terenul psihopatologiei în ceea ce priveşte graniţa sa; căci dacă un comportament anxios este
perfect normal la animalul în cauză la om el este deja semn de psihopatic. Fireşte că se pune problema dacă
nu cumva mediul pe care Tulburarea Psihică în general apare nu este cu adevărat unul psihogen sau, cel
puţin, dacă nu a fost unul ca atare iar denegarea lui de către autorităţi nu este o prejudecată tributară unei
atitudini politice anume pe care însuşi psihiatrul o poate lua. O astfel de idee amintită deja în Introducere va
fi analizată pe larg la psihopatologie.
Psihopatia Traumatică este la rândul ei principiul apariţiei nevrozei anxioase, prin declanşarea unei
Nevroze latente ascunsă în aparatul psihic sau una dezamorsată genealogic. În analiza pe care a propus-o cu
privire la apariţia acesteia în ‘Dincolo de principiul plăcerii’ Freud concepea un sistem special în măsură să
explice reacţia traumatică. El a pornit de la nişte date de neurofiziologie ce erau valabile în timpul său însă
ulterior, odată cu aprofundarea cercetărilor de anatomie a creierului, ele au fost infirmate, respectiv că
Conştiinţa ar fi localizată la nivelul periferic al creierului. Pornind de la această ipoteză anatomică el a

68
încearcat să explice existenţa ei periferică prin faptul că ar avea statutul de protecţie faţă de straturile interne.
Organismul ar fi asemenea unei ‘sfere nediferenţiate de substanţă excitabilă’ scria el. Această sferă ar avea o
membrană cu rol de protecţie faţă de stimulii externi, ce ar face ca doar anumite excitaţii să treacă peste acest
prag nu după modelul pragului de transmisie sinaptică ci după modelul filtrării, a transformării, a micşorării
acestor excitaţii. Atunci când acest sistem de protecţie este parţial distrus se întâmplă ca excitaţiile venite din
exterior să nu mai poată fi filtrate, ceea ce conduce la un flux puternic de excitaţii ce pătrund în interiorul
sistemului. La această situaţie sistemul s-ar apăra cu ceea ce el numeşte ‘contrainvestiţie energetică’ şi care
presupune încercarea de rezistenţă la acest flux. Acest lucru s-ar face cu preţul ‘scindării energetice’ a
sistemului. Freud însă a comis eroarea sa frecventă şi anume cea de a confunda domeniul psihic cu cel
filosofic, de a da o explicaţie prin intermediul actului psihic pentru o Structură Psihică. Însă această Structură
ea este aici chiar Organică. Nu este sarcina psihologiei de a explica dinamica răspunsului traumatic, adică a
actului de reacţie a Organismului de evitare a traumatismului şi ce procese au loc în interiorul lui în aşa fel
încât acesta să simtă durerea. Aceasta este treaba biologiei iar Pulsiunea Traumatică (de evitare) trebuie luată
ca premisă de către psihologia abisală de la biologie chiar dacă ea încă nu a explicat-o îndeajuns. Căci
această lipsă nu afectează partea de care psihologia abisală are nevoie pentru demersul ei.
Reperul principal al acestui Complex este trauma aşa cum apare ea în arcul reflex, aşadar. Trauma nu
trebuie luată aici în sens medical în sens de cauzare, determinare a unei leziuni a vreunui organ. Sensul
folosit aici este unul energetic, psihodinamic chiar dacă este totuşi susţinut de arcul reflex, de reacţia
Organismului la durere ca urmare a funcţionării sistemului nervos la interacţiunea cu un alt sistem ce poate
conduce la moartea sau lezarea acestuia. La ora actuală în biologie şi nu numai, se vorbeşte despre un
Instinct de Conservare, Instinct ce îi permite Organismului să evite situaţiile periculoase. Însă orice instinct
are o latură fiziologică ce determină organic pulsiunea şi care presupune excitaţia acestei Pulsiuni sau
comportamentul auxiliar ei. Denumirea de ‘instinct’ vizează doar o latură a conceptului şi anume faptul că
exercitarea funcţiei sale este indispensabilă pentru funcţionarea sistemului organic al Organismului în cauză
dar nu şi celelalte laturi legate de raportul organic al Pulsiunii. Or o astfel de Pulsiune nu este una în sensul
în care celelalte Pulsiuni Instinctuale sunt date adică în funcţie de sisteme retroactive endocrin–umorale.
Deci, un astfel de comportament nu poate să nu fie dat de o Pulsiune. Aceasta nu este una Instinctuală ci are
o alură dinamică, de sorginte metabiologică deoarece respectă întru totul şi facilitează în plan pulsional legile
excitaţiei şi autoreglării. Ea vizează un principiu general al Vieţii şi anume conservarea Organismului luat ca
întreg şi nu a unei funcţii speciale, deci particulare. Extinderea conceptului de ‘instinct’ către această zonă
este destul de nefavorabilă căci, în acest caz, ar trebui să se vorbească şi de un Instinct al Evoluţiei Vieţii
care este comun de asemenea tuturor formelor de viaţă inclusiv celor mai simple. Însă a pune pe acelaşi plan
un astfel de principiu general şi rudimentar cu caracterul extrem de complicat al Instinctului Nutritiv este o
operaţie teoretică nerealistă. De aceea este bine că în locul acestui concept de ‘instinct de conservare’ să fie
folosit cel de ‘Complex Traumatic’ dat fiind caracterul sau descriptiv.
Complexul Traumatic se divide în două forme. El are două posibilităţi de manifestare în funcţie de
predominanţa uneia dintre legile excitaţiei sau autoreglării. Astfel că dacă Complexului Traumatic îi este
aplicată legea autoreglării, atunci forma lui va fi reflexivă unde reacţia traumatică este una de apărare, de
eschivare din situaţia traumatică. Dacă însă el rămâne fixat în legea excitaţiei, Complexul Traumatic va lua
formă agresivă, de atac. De exemplu atunci când mascul mai slab este ameninţat de unul mai puternic el îşi
va inhiba pornirile conform legilor autoreglării dar dacă se simte în putere, chiar dacă poate pierde lupta şi îşi
poate pierde chiar viaţa, totuşi el va deveni agresiv. Prin urmare Agresivitatea nu are o valoare absolută, ea
nu este o constantă şi nici nu este dată de la început ca o tendinţă primară aşa cum a fost teoretizată de
psihologia abisală până acum ci ea este mijlocită de acest Complex, de energia acestuia.
Aceste două forme ale Complexului Traumatic nu sunt de fapt decât două stadii de evoluţie ale acestuia
în perioada posttraumatică. Perioada reflexivă care corespunde latenţei comportamentului agresiv este prima
fază a sa în timp ce perioada agresivă este faza de manifestare propriuzisă, comportamentală a acestui
Complex în condiţiile suspendării posibilităţii unei alte experienţe traumatice. Faza reflexivă corespunde
principiului conservării, după care Organismul trebuie să se adapteze situaţiei în cauză. Cea de-a doua fază,
cea agresivă vizează reorganizarea, adaptarea la situaţia traumatică, luarea ei cu asalt, răzbunarea asupra ei.
La sfârşitul operei Freud găseşte pentru Agresivitate un Instinct special, ‘Tanathos’, după ce mai înainte o
considera ca parte a Sexualităţii. În această ultimă formulare Agresivitatea ar fi acest Instinct al Morţii
orientat către exterior. Însă în fapt Agresivitatea este un comportament mai vital decât multe dintre
‘Instinctele Vieţii’ postulate de el. Importanţa Agresivităţii pentru Organism este chiar egală cu cea a
Pulsiunii Erotice. Freud se învârteşte în jurul cozii fără să sintetizeze Agresivitatea, fără să o pună efectiv în
relaţie cu ‘Complexul Castrării’, cu Refularea precum şi cu celelalte ‘mecanisme de apărare’ despre care el
vorbeşte şi fără să le reunească într-un concept clar. Asta arată insuficienta înţelegere a acestor elemente.

69
 Complexul Traumatic este şi nucleul Anxietăţii. Anxietatea se manifestă prin creşterea pulsului cardiac
şi prin aşteptarea unui pericol iminent, în timp ce modificările somatice sunt menite să prevină într-un fel
acest pericol fie că ar fi unul real, fie unul imaginar, ca în cazul Nevrozei Anxioase. La originea ei
Anxietatea este predispoziţia traumatică la fugă, respectiv momentul reflexiv al acestui Complex deoarece
această creştere a ritmului cardiac face posibilă fuga. Iată că de fapt ea este un efort deosebit al Organismului
de a preveni cât mai repede situaţia traumatică. Astfel de schimbări pot apărea şi în cazul fazei sale agresive
însă în Anxietate ea are o particularitate specială din principiu, deşi în societatea umană modernă fuga este
rar un mijloc de apărare. Şi atunci când chiar este un astfel de mijloc ea este unul momentan cu atât mai mult
cu cât Tulburările Psihice de multe ori nu sunt în stare să precizeze obiectul fricii lor. Acest amănunt este în
măsură să deosebească Frica (cu obiect traumatic precis) de Anxietate (fără astfel de obiect). Acest lucru este
posibil probabil datorită faptului că Omul are un teren limitat în care îşi desfăşoară statutul său social. Iar
părăsirea acestui teritoriu poate conduce la o situaţie traumatică tocmai datorită pierderii acestui statut, de
incertitudinea noului loc. La animale dimpotrivă, noul loc nu se deosebeşte esenţial de cel vechi însă asta nu
înseamnă că nu vor fi prudente când merg pe un teritoriu necunoscut.
Influenţat de opiniile lui O. Rank cu privire la traumatismul naşterii, Freud fixează naşterea ca model al
Anxietăţii datorită pierderii perioadei intrauterine. După el Anxietatea ar apărea periodic în viaţa individului
ca urmare a pierderii unui obiect simbolic ce se asociază cu pierderea acestui statut şi deci, cu Anxietatea
Naşterii. Însă o teorie genealogistă asupra aparatului psihic aşa cum a fost dezvoltată aici, anulează o astfel
de concepţie sau cel puţin îi minimalizează rolul pe care l-ar avea în geneza anxietăţii. Căci Complexul
Traumatic îşi are originea mult mai departe de ontogeneza însăşi iar dacă naşterea este traumatică, atunci
acel traumatism se raportează la Complexul Traumatic genealogic cam la fel cum picătura se raportează la
ocean. Se poate accepta faptul că o naştere mai grea poate face pe cineva mai precaut şi mai paranoid la
maturitate însă originea Complexului Traumatic nu este naşterea ci tot ce înseamnă traumatism produs în
interacţiunea Organismului cu Mediul. Analizată în comparaţie cu restul traumatismelor naşterea chiar pare
minoră.
Localizarea în teoriile freudiene a Complexului Traumatic se face prin ceea ce el numeşte Complex al
Castrării. De la început acesta este un concept foarte ambiguu în care intră şi alte Complexe Fundamentale,
dacă nu chiar şi întreg Trunchiul Psihic aşa cum este descris în această teorie. În mare Complexul Castrării
înseamnă la Freud frica băiatului de a nu fi castrat. După Freud această pedeapsă se datorează masturbării în
timp ce varianta sa feminină se constituie în credinţa fetiţei că ar fi fost castrată. Odată ce şi-a făcut acest
plan structural, Freud caută indicii ale sale în basme şi legende, la fel cum face şi cu explicarea Complexului
Oedip. Fireşte că aceste indicii pot fi oricând găsite, după cum paranoicul găseşte astfel de indicii în orice.
Dar ceea ce nu ia în considerare Freud este frica dată înaintea sentimentului de castrare. De aceea elaborarea
pe care Freud o face Complexului de Castrare trebuie înţeleasă ca o metaforă.2
În ceea ce priveşte Complexul Castrării la fetiţă, chiar şi în cadrul teoriilor freudiene se observă că
acesta este cu totul altceva faţă de ceea ce este definit cu privire la băieţel. Dacă ea a fost de fapt castrată cum
copilul consideră, atunci de ce i-ar mai fi frică în continuare de acest fapt? Freud spune el însuşi că fetiţa ar
dezvolta ‘invidia de penis’ ulterior când va fi femeie însă aici se observă clar că ea nu mai poate fi luată ca
reper aşa cum este luat băiatul drept pentru care nu se poate spune că cele două sentinţe cu privire la castrare
ar fi identice şi la băiat şi la fată. Asemenea lui M. Klein, cu privire la elaborarea conceptului de ‘poziţie
depresivă’ care se referă la pseudoautismul infantil, Freud are şi el în vedere Tulburarea Identităţii Sexuale a
Copilăriei, specificată în DSM-III-R dar care nu trebuie neapărat să devină Transexualism. Fetele cu această
Tulburare sunt descrise asemenea modelului freudian, având convingerea că vor poseda penis atunci când
vor creşte şi crezând că cel pe care ele îl au la acel moment este încă mic. Problema este că şi băieţii au
această Tulburare. Cei în cauză doresc să posede organe genitale feminine. Ce Complex ar avea aceştia? Iată
că la această întrebare problemele se complică destul şi Freud a improvizat destule explicaţii. Însă
diferenţierea acestor cazuri de nevrozele propriuzise se face cu ajutorul diagnosticului diferenţial. De aceea
proiectarea de nevroze asupra acestor cazuri este inoportună. Oricum trebuie subliniat că în elaborarea

2
Nota: Şocul pe care el l-a avut atunci când a descoperit psihanaliza, respectiv sexualitatea nevroticilor, a fost
decisiv pentru tot restul carierei sale. Toate teoriile sale converg, într-un fel, către această problemă. Este însă foarte
probabil ca aici să fie implicat şi un anumit factor cultural specific culturii evreieşti al circumciziei. O astfel de practică
are consecinţe evidente asupra Psihicului. Însă ameninţarea pe care copilul o primeşte atunci când este observat că se
masturbează, ameninţare care constă în traumatismul tăierii sexului sau în iminenţa apariţiei unei boli în acea zonă, nu
poate constitui prin sine însăşi un Complex Fundamental, căci acesta are întotdeauna o rezonanţă genealogică. Acest
lucru este posibil numai dacă un Complex Fundamental anterior fuzionează cu acest posibil traumatism şi în acest caz
apare situaţia Complexului Satelit. Pe de altă parte, masturbarea infantilă nu este un fenomen universal după cum deja
s-a demonstrat în celălalt subcapitol.

70
Complexului de Castrare Freud a fost influenţat de conflictul pe care Libidoul nevroticilor îl are cu
Complexul Traumatic.
Din altă perspectivă Freud are tendinţa să spună că ‘Complexul de Castrare’ este cauza oricărei temeri de
moarte, însă de fapt teama de moarte este dată înaintea acestui Complex. Relaţia dintre aceste două
Complexe este extrem de complicată şi ea rezidă chiar în Agresivitatea Animală a selecţiei naturale. Însă
pedeapsa culturală este şi ea clară. Castrarea criminalilor este o pedeapsă ce a fost aplicată atâta timp. Însă
cea mai concretă implicaţie este cea a traumatismului naşterii, marea încercare prin care trece aproape fiecare
femeie. Prin faptul că senzaţiile dureroase ale naşterii pot fi transmise copilului, ca parte din mamă încă,
această frică este cunoscută de fiecare copil iar dincolo de durerea pe care el poate să o suporte plânsul
copilului nou-născut este într-un fel şi plânsul mamei.
Aşadar senzaţia de durere genitală este reînnoită de fiecare ontogenetic. Indiferent de ameninţările
părinţilor copilul va trăi încă mult timp această frică în special cei cu un Libido precoce, cei care se
imaginează în relaţii sexuale. Temerile de castrare ale celebrului pacient Hans analizat de Freud, nu derivă
din ameninţarea minoră pe care copilul a suferit-o, căci el a continuat să se joace cu micul său membru. ea se
explică mai curând prin faptul că cineva i-a spus că copiii se nasc într-un fel din burta mamei iar el trebuie să
îşi fi imaginat acest lucru ca fiind asemenea defecării dar cu o durere mare. Este foarte probabil ca tocmai
acesta să fi fost momentul declanşării Fobiei micului Hans iar Fantasmele sale s-au văzut limitate tocmai de
această frică a naşterii ce ar putea să îi distrugă penisul. Levi-Strauss îi obiectează foarte bine teoriei
freudiene a tatălui originar ucis, ca explicaţie a totemismului, faptul că pentru susţinerea comportamentului
totemist ar trebui ca tatăl originar să fie mereu ucis şi astfel tradiţia susţinută din punct de vedere practic. La
fel se poate de asemenea obiecta tot lui şi în acest caz faptul că pentru a-i fi realmente şi esenţialmente frică
de castrare, tratamentul acesta ar trebui să fie unul păstrat încă în modul de pedepsire pe când ea este de fapt
una excepţională. Fără a nega existenţa Complexului Castrării (dar şi fără a accepta filosofia castrării
teoretizată de Lacan), precizarea adusă aici este aceea că Complexul Castrării nu este dat de teama castrării
ci de teama naşterii. Complexul Castrării este de fapt unul Satelit al celui Traumatic. Astfel că frica unor
femei de a avea raporturi sexuale nu se explică prin faptul că ele se imaginează posesoare de penis şi că le-ar
fi astfel frică să nu-l piardă, aşa cum crede Reich. Ci tocmai acest Complex originar mai ales că femeile în
general au o teamă teribilă de traumatismul naşterii la care sunt sortite.
Conceptul freudian de ‘traumatism psihic’ este mult mai larg decât ceea ce aici este definit drept
Complex Traumatic şi îşi are justificarea în ameninţarea directă a Organismului cu un element extern. Cu
toate acestea ‘traumatismul’ în sensul comun al acestui concept este nucleul acestui concept freudian căci el
vorbeşte de ‘nevroze traumatice’ pe care pacienţii lui le-au căpătat în război. Traumatismul, în cazul acestor
Tulburări Psihice constă chiar în ameninţarea cu moartea la care subiecţii au fost supuşi sau moartea amicilor
cu care ei s-au identificat etc. În acest caz Complexul Traumatic este excitat de situaţia externă în care este
plasat subiectul. Pe de altă parte pentru Freud, traumatism este şi experienţa care o determină pe celebra lui
pacientă isterică să refuze a mai bea apă, experienţă care a constat în observarea faptului că un câine a băut
apă dintr-un pahar din care ea obişnuia să bea. Se poate arăta că isterica în cauză şi-a refulat dezgustul dar şi
agresivitatea faţă de câine şi stăpânul său dar nu că scena în cauză a determinat prin sine însăşi traumatismul
ci asociaţiile ce se succed în lanţ cu Complexul Traumatic. De aceea trebuie distins Complexul Traumatic ce
apare prin acţiunea traumatică care are loc între un element extern şi Organism, cu posibilitatea acestuia de a
riposta şi de a se apăra. Acesta constituie traumatismul psihic ca atare împreună cu elementele psihice care se
raportează la Complexul Traumatic în mod invariabil prin chiar caracterul evitării situaţiei traumatice. Faptul
că Freud a intuit această ‘percepere traumatică’ pe care isterica o avea este important. Însă el a extins abuziv
conceptul de ‘traumatism’ fără să înţeleagă esenţa Complexului Traumatic.
După cum s-a amintit deja Complexul Traumatic determină în mod direct Psihopatia Traumatică
specifică acestuia şi poate fi găsit în diferite proporţii în mai toate Tulburările Psihice. Fiind concretizarea
psihică a legii autoreglării energetice el este în măsură să explice o întreagă civilizaţie. El este instrumentul
dresorului de la circ. Biciul este suficient pentru a face un câine dintr-un leu. ‘Bătaia este ruptă din Rai’
spune un principiu pedagogic al educaţiei sălbatice. Acest enunţ este un adevăr ‘dureros’ şi la propriu şi la
figurat căci însuşi Raiul şi Religia în general este o ‘metafizică a călăului’ cum spune Nietzsche. Şi dacă
Nietzsche reneagă astenia celor două mii de ani de Creştinism, deplângând eroismul antic, în fond el
deplânge realitatea modernă modelată de educaţia sălbatică.
Problema legăturii Creştinismului cu Complexul Traumatic este una extrem de complexă şi are un
fundament socio-economic. Dacă în antichitate sclavul era ‘cineva care trebuia omorât dar din diferite
motive a fost lăsat să trăiască’ în epoca clasică el are ‘dreptul’ la viaţă, este lăsat liber. După cum se va vedea
o astfel de operaţie are un fundament economic. Sclavul trebuie să devină o maşină, un robot cu creierul
spălat, care să dea randament şi să se raporteze doar la mizeria lui şi nu la prosperitatea stăpânilor. Dreptul
lui la viaţă, este de fapt obligaţia lui la viaţă după cum în pretinsele Drepturi ale Omului, dreptul la învăţătură

71
poate fi convertit de către educaţia sălbatică în ‘dreptul’ la mutilare intelectuală învăţământul fiind
obligatoriu pentru cei ce doresc o funcţie socială importantă, răsplătită de autorităţi. În felul acesta insul nu
mai are resursele intelectuale să înţeleagă complicata maşinărie socială în care el este o piesă oarbă.
Prosperitatea stăpânilor nu poate exista decât prin frica de moarte a sclavilor, prin agăţarea cu orice preţ de
viaţă prin acceptarea oricărui ordin. De la această premisă pleacă exploatarea economică sălbatică în
societatea modernă.
Un astfel de Complex este în măsură să determine frica de moarte, nevoia sclavului de a trăi cu orice
preţ, la fel cum Libidoul supraexcitat este în măsură să pună stăpânire pe o parte din sistemul psihic pentru a
salva funcţia sexuală a organismului. În acelaşi fel, prin supraexcitarea Complexului Traumatic, prin
pedeapsa fizică, sclavul devine dominat de acesta. Situaţia este cam aceeaşi cu cea toxicomanului; sistemul
energetic al pulsiunii nu este un scop în sine iar neutralizarea energiei psihodinamice nu înseamnă decât un
cadru de control al Instinctelor însă sistemul energetic se dereglează atunci când este alimentat chimic,
artificial. În acelaşi fel pentru cel care are Complexul Traumatic supraexcitat moartea devine cel mai mare
rău posibil tocmai pentru că ea este imaginată cu ochelarii acestui Complex. Când depresivul se sinucide şi
odată cu el îi ucide pe ceilalţi (cu justificarea salvării lor) ‘fenomenologii’ văd aici un sistem delirant. Însă
acest ‘sistem delirant’ este declarat astfel pe baza propriului reper traumatic în timp ce în cazul depresivului
moartea i se pare o fericire deoarece excitaţia energetică scade autoreglativ, după cum se va vedea.
Este evident că ‘să nu ucizi’, care apare ca punct de reper în normele religioase şi civile (proclamată
drept poruncă divină) are alt sens atunci când nu este în joc un interes mai mare. Crima şi chiar tortura cea
mai crudă pot fi ‘porunci’ la fel de bune ca şi aceasta. Nietzsche ar spune aici, ‘să nu ucizi, ci chinuieşte’ şi
acest lucru este un fapt foarte trist şi adevărat. Căci nu moralitatea şi nu umanismul civilizat determină o
astfel de maximă, ci însuşi profitul pragmatic, însuşi câştigul pe care stăpânii îl obţin de pe urma ‘culturii’
pedepsei, pe care o cultivă odată cu educaţia sălbatică. Toate acestea au consecinţe în docilitatea ergastenică
a individului. Frica de moarte îl face pe sclav apt pentru orice, el acceptă orice îi spune stăpânul. El este
spălat pe creier asemenea leului de la circ pedepsit de când era pui şi transformat într-o javră cu formă de leu.
Bătaia este ruptă din Rai pentru că Raiul este rupt din bătaie. Această dresare are ca şi consecinţă eterna frică
de moarte a omului umil. El îşi creează, după cum se va vedea imediat la Complexul Eden, un sistem
metafizic în care viaţa veşnică este asigurată şi în acest caz nu mai are teamă de nimic, Religia fiind o astfel
de metafizică. Faptul că Creştinismul a prins atât de bine printre ameninţaţii sclavi romani nu este un lucru
întâmplător. Complexul Traumatic trebuie să fi avut cote alarmante şi printre soldaţi mai târziu ca urmare a
fricii de răsculare a celor supuşi.
La aceasta se adaugă şi supraexcitarea clasică artificială a Libidoului prin morala sexuală inhibitoare (şi
explicabilă prin legea excitaţiei), unde este implicat direct Complexul Tabu iar acest fapt determină Libidoul
Infantil şi fixarea parentală (maternă) a acestuia după modelul stabilit de Freud. Iar frustrările ce decurg de
aici fac din copil un ‘dresat’ la nivel microsocial. În acest caz, transferul unei probleme macrosociale în zona
educaţiei timpurii se face prin intermediul celor două Complexe iar colosala maşinărie socială se manifestă
în zonele obscure ale sale: Psihicul Omenesc. Deocamdată cei care câştigă sunt stăpânii, însă cu preţul unei
dereglări a ecologiei sociale pentru care generaţiile următoare vor plăti. Complexul Traumatic mai are şi
forma agresivă care se descarcă prin ura şi războaiele ce oamenii şi le aduc unii altora iar acest lucru este
preţul plătit pentru luxul dat de această maşinărie.
2.2.1.2. Complexul Eden

Alături de Complexul Traumatic, Complexul Eden este cel de-al doilea Complex din prima grupă
de Complexe ale trunchiului psihic, grupă ce reprezintă rădăcina absolută a acestuia. Practic aceste
Complexe sunt cele mai importante din sistemul psihic, fiind de fapt aplicarea nemijlocită a legilor
generale ale pulsiuniilor la condiţiile existenţei Psihicului, o particularizare a acestor legi. Acest
Complex are foarte multe aplicaţii în manifestările abisale ale spiritului uman iar acest lucru se va
vedea pe parcurs.
2.2.1.2.1 Generalităţi
Complexul Eden este Complexul Paradisului Pierdut. Toţi oamenii au acest Complex dacă nu suferă
cumva de boli care îi împiedică să se dezvolte normal. Orice om se naşte la curtea unui palat şi moare în exil
după cum spune poetul. Cei săraci îşi doresc bogăţia pe care cel puţin genetic au avut-o cândva iar cei bogaţi
îşi doresc copilăria, îşi doresc să retrăiască ceea ce au trăit cândva, dacă sunt maturi sau să fie maturi, dacă
sunt copii. Dacă Omul Modern a ajuns la nivelul economico-social la care este acum, acest lucru se
datorează unor succesiuni de invenţii pe care acesta le-a făcut de-a lungul mileniilor în lupta cu câştigarea
72
favorurilor naturii. Armele sale cele mai rudimentare reprezintă etape capitale în evoluţia speciei. Acestea i-
au permis să se apere mai bine sau să cucerească paradisul. Acest lucru s-a întâmplat prin îndepărtarea
rivalilor săi teritoriali din alte specii sau din propria specie. Toate aceste satisfacţii îşi au preţul lor şi
problemele civilizaţiei îi fac pe unii să se îndoiască de normalitatea drumului parcurs de om de atunci
încoace. Complexul Eden este parte din acest preţ.
Principiul Complexului Eden este unul ce vizează cataliza ca fenomen general al Memoriei. Toate
lucrurile vechi proiectează conţinuturi edenice deoarece reprezentările vechi fac acest lucru ele însele.
Condensate sintetic ele fac să se stingă factorul negativ, tragic sau neplăcut prin amestecarea cu cel pozitiv
plăcut. Practic energia psihodinamică ce iradiază către aceste reprezentări catalitice aduce cu ea şi
posibilitatea generală de neutralizare astfel că transfigurarea edenică se face în timp indiferent de aspectul
neplăcut cu care ea a fost investită originar.
Localizarea Complexului Eden în harta Psihicului se face printr-o dorinţă ce nu poate fi satisfăcută
momentan şi căreia i se opune necontenit Complexul Traumatic. Această dorinţă este în mare parte compusă
din Libidoul inhibat şi vizează în general din ascensiunea socială sau existenţială pe care şi-o doreşte
individul, mai ales cel care se află într-o condiţie socială precară. Pentru tinerii neiniţiaţi libidoul, este
perceput ca edenic tocmai datorită experienţei vagi, genealogice a acestora. În acest caz plăcerea libidinală
este supradimensionată după modelul Complexului Matern din punct de vedere al neutralizării. Acest lucru
se datorează faptului că acest Complex este şi el excitat ca urmare a pierderii perioadei maternale odată cu
procesul de maturizare. Prin urmare Libidoul se asociază cu acesta din punct de vedere al posibilităţii de
neutralizare.
Ascensiunea socială este împiedicată de aceleaşi reguli sociale ale inviolabilităţii proprietăţii, după cum
inhibiţia libidinală este impusă de legislaţia socială fie ea scrisă sau nescrisă. Din punct de vedere energetic
consolidarea voalului edenic constă într-o dorinţă nesatisfăcută, inhibată şi eventual refulată, care are aşadar
ca model rana maternă la care Omul se raportează mereu în viaţă. Dorinţa de a retrăi Maternitatea este atât de
puternică şi atât de activă pe atât cât este şi de imposibilă. Omul o găseşte decât temporar în viaţă tot prin
Maternitate. Dar ea este limitată doar pentru sexul feminin iar pentru cel masculin ea este doar parţială şi
refăcută prin dragoste prin Artă, Religie etc. Instinctul Matern (la fel ca şi cel Sexual masculin) are
particularitatea că individul nu câştigă nimic din exercitarea sa. El nu face decât să piardă energia
fiziodinamică acumulată dar acest lucru este făcut tocmai pentru că este cerut de imperativele speciei care se
regăsesc în dinamica energiei psihodinamice.
Freud considera că avariţia, nevoia de bogăţie este în întregime expresia ‘erotismului anal’ pusă în
relaţie cu interesul precoce al copilului faţă de fecale. Este normal ca odată cu respingerea teoriei ‘stadiilor’
şi acest fel de erotism să fie minimalizat ca stadiu. De fapt factorul principal al unei astfel de situaţii este
Complexul Eden. Căci el îşi are originea în această posibilă lipsă de bunuri materiale pe care ulterior el o
invocă deşi această plângere poate fi în acest caz chiar nerealistă. Realistă este însă situaţia originară sau cel
puţin genealogică a devenirii acestui Complex. Complexul Matern, ca Pulsiune Psihică derivată direct din
fondul biologic, poate ajuta în bună măsură la înţelegerea acestui Complex. Deoarece, fiind unul dintre cele
mai mari Complexe şi producând o neutralizare extrem de complexă, acesta este proiectat el însuşi în
ascensiunea socială pe care o doreşte subiectul. Aici are loc o fuziune. Dorinţa de ascensiune socială foarte
intensă face ca intensitatea lui să devină foarte puternică mai ales după ce s-au fuzionat şi Complexele din
grupa a doua şi a treia în el.
Cu toate acestea, Complexul Eden nu derivă direct din vreun Complex Instinctual sau vreun Instinct căci
atunci ar fi el însuşi fie unul Instinctual, fie unul Satelit al acestora. El este rezultat din complicatul spectru
vectorial al legilor psihodinamice. Aşadar originea sa este pur şi simplu legea respingerii valorice, după cum
a celui omolog, cel Traumatic, este originat în legea autoreglării energetice. De aici şi relaţia retroactivă între
cele două. Din punct de vedere al dinamicii generale, Complexul Eden presupune plusexcitaţia energetică ce
rezultă din scăderea Valorii de Neutralizare superioare sau, excepţional, din Valoarea de Neutralizare
normală. Acest fapt se datorează unei neutralizări ce depăşeşte excitaţia psihică fidelă unei inhibiţii
anterioare. Cel mai bun exemplu este cel al drogurilor care sunt substanţe ce acţionează exclusiv asupra
sistemului legilor psihodinamice ale pulsiunilor, fără însă a acţiona asupra sistemului organic corespunzător
Pulsiunii adică asupra Instinctelor. În acest caz apare în mod evident dependenţa energetică de droguri,
deoarece ele exacerbează funcţia de neutralizare a aparatului psihic aşa cum nici o altă neutralizare normală
nu o poate face prin funcţia originară a Psihicului, care este tocmai păstrarea constantă a funcţiilor
instinctuale. Sindromul de abstinenţă nu este de fapt decât presiunea legii atracţiei valorice asupra inhibiţiei
energetice la care se află Psihicul, ca urmare a scăderii efectului chimic al acestor substanţe datorită epuizării
lor în corp ceea ce conduce la scăderea funcţiei de neutralizare energetică. Dimpotrivă, valoarea de
neutralizare normală este dată de obiectul necesar satisfacerii funcţiei instinctuale şi nu prin apelul artificial,
chimic, asupra decorului psihic al acestor Instincte, respectiv asupra legilor generale ale Pulsiunilor.

73
 Această diferenţă de excitaţie constă în faptul că neutralizarea normală dată exclusiv de obiectul de
neutralizare nu o poate niciodată atinge pe cea excepţională. Probabil că sub aspectul biochimic neutralizarea
normală are aceleaşi principii ca şi cele a celei excepţionale adică se realizează odată cu satisfacerea
Instinctului, odată cu schimbul de substanţe cu mediul. Acest lucru constituie tocmai relaţia cu obiectul de
neutralizare şi se traduce prin secreţia unor anumite substanţe în sânge la nivel endocrin care dau senzaţia de
satisfacţie sau prin oricare alt fenomen a cărui calitate este stabilită retroactiv. Ea poate fi substanţă
psihoafectivă ce acţionează într-un fel asupra hipotalamusului (centrul biologic al plăcerii). În acest caz
diferenţa ar consta în faptul că în cazul neutralizării normale Organismul este el singur cel care îşi dictează
doza pe când în cazul drogurilor doar sistemul psihic îşi dictează progresiv şi artificial doza prin injecţii,
mirosire, inhalare de fum etc. Astfel că aici sistemul psihic se rupe de cel fiziologic nemaifiind controlat de
acesta şi anulând astfel servirea acestuia, funcţionând steril. Acesta este şi cazul cu şobolanul care este
conectat la un sistem de stimulare asupra propriului hipotalamus (fapt ce îi provoacă plăcerea) şi care astfel
se epuizează până moare stimulându-l fără oprire.
Acesta este şi modelul Complexului Eden respectiv o variantă a legii respingerii valorice
supradimensionată, un ‘sindrom de abstinenţă’ care apare în mod normal la om în special. Căci originea lui
este foarte depărtată chiar şi de specia umană. Însă el trebuie să aibă acelaşi principiu respectiv creşterea
Valorii de Neutralizare şi imposibilitatea de a o egala ceea ce conduce la fixarea, la încorporarea unei
plusexcitaţii energetice. Aceasta este rezultată din neutralizarea energetică normală şi cea excepţională
datorată Maternităţii sau dragostei idealiste pentru partenerul (potenţial) sexual care este tot o maternitate,
repectiv una iradiată către elementul proxim de asociaţie. De asemenea, cel mai puternic mascul face ca
generaţia următoare să aibă un reper valoric de neutralizare foarte ridicat fiind capabil de a fecunda cele mai
multe femele şi a învinge rivalii şi de a avea împlinită sarcina sa instinctuală. Însă nu toţi urmaşii lui vor fi
capabili să ajungă în această situaţie ci doar câţiva în timp ce, la ceilalţi, germenii Complexului Eden, aşa
cum apar la specia umană, tocmai se vor fi consolidat. În situaţia în care totuşi vor ajunge să îşi propage
genele Complexul Eden îşi va avea un loc important în zestrea psihică lăsată moştenire urmaşilor. Practic
orice astfel de mascul trece printro fază de frustrare socială extremă aşa că descrierea aceasta se potriveşte
aproape în orice caz.
Pentru Freud reperul fundamental al acestei supraneutralizări este perioada intrauterină a fătului adică tot
cam ceea ce aici este numit Complex Matern. Însă acesta este un Complex Instinctual. Chiar dacă este luat
drept mostră structurală pentru înţelegerea celui Eden totuşi acesta din urmă nu se poate reduce la el. Dacă
Freud îl declară primordial acest lucru se datorează concepţiilor sale ontogenetiste şi lipsei de elaborare a
unei dinamici generale clare. Complexul Matern reprezintă într-adevăr una dintre cele mai mari neutralizări
ale individului izolat, ontogenetic. Însă el are deja moştenit acest Complex Eden anterior. Şi chiar animalul
are această soartă funcţia ereditaristă este la fel de decisivă. Căci dinamica generală a Pulsiunilor trebuie să
fie dată întotdeauna înaintea produsului lor secundar iar Complexul Eden este concretizarea nemijlocită a
acestei astfel de dinamici generale. Pentru ca respectivul animal să aibă un Complex Matern, deci o
neutralizare prin Maternitate, este necesară inhibiţia de orice fel a energiei Pulsiunilor Instinctuale. Deci
chiar şi problema anteriorităţii oului sau găinii şi-a găsit până la urmă răspunsul în latura principială a
problemei, respectiv în anterioritatea oului reptilelor prin care acestea se înmulţesc, reptilele fiind anterioare
genealogic păsărilor şi în acest caz oul este dat înaintea găinii, el cuprinzând-o latent, genealogic pe aceasta.
În acelaşi fel o inhibiţie anterioară este determinată să se ridice. Ea tinde să atingă Valoarea de Neutralizare a
sistemului psihodinamic global. O plăcere ceva mai mare conduce paradoxal la ‘dependenţă’ ceea ce este
deja Complexul Eden3. Iată legătura dintre principiul funcţional al instinctului şi originea psihicului.
3
Este unilaterală mentalitatea hedonistă după care orice plăcere nu trebuie refuzată. Hedonismul susţine că o astfel
de plăcere este mai bună şi mai de dorit în funcţie de cât este mai mare. Însă reversul ei este violent iar Organismul este
prins într-un cerc vicios. Sistemul psihic se izolează într-o dinamică retroactivă fără sfârşit iar nefericirea periodică şi
marcantă este preţul acestui cerc vicios, teama teribilă a acestei mentalităţi. Căci sistemul energetic al aparatului psihic
nu are rolul decât de a menţine o funcţie organică şi de a-i facilita menţinerea echilibrului instinctual şi nu de a conduce
prin orice mijloace la plăcere. În acelaşi fel şi reprimarea ei totală, inhibiţia unor funcţii organice vitale, aşa cum a
propus epoca victoriană pentru Libido, îşi are reversul ei în desfrâu total. Căci rezultatul acestei reprimări este acelaşi cu
hedonismul total, conducând la supraexcitaţie psihodinamică. Rezultatul general şi coroborat în timp este
suprasolicitarea însuşi Complexului Eden şi, de la el, a tuturor Complexelor Filierei Negative şi a Trunchiului Psihic.
De aceea pentru reducerea lui şi nu pentru satisfacerea lui iluzorie este mai degrabă nevoie de o viaţă cumpătată,
echilibrată. Dar deşi Individul îşi poate găsi o fericire călduţă într-un stil de viaţă cumpătat consolidarea speciei cere
indivizi excepţionali cu care să le domine pe celelalte. Iată că, privit din alt unghi, un astfel de stil de viaţă agitat este la
fel de oportun chiar dacă asta nu înseamnă ceea ce îşi propune acest stil de viaţă adică satisfacţia generală absolută. Însă
ţinând cont de faptul că specia umană nu mai are concurenţă şi nu are cu cine să lupte pentru supravieţuire întemeierea
teoretică a fiecăreia dintre aceste mentalităţi este unilaterală. Cele două stiluri de viaţă vin din structura internă a
fiecăruia iar principiile teoretice (ca fundamentare morală) se aleg ulterior. Este greu de spus acum dacă este de preferat
74
 Evoluţia înseamnă adaptarea la mediu, la cererile lui din ce în ce mai Complexe după principiul
concurenţei. Virusul gripal care se adaptează medicamentelor din ce în ce mai perfecţionate este un exemplu
perfect. Un obstacol în faţa unei dorinţe o face pe aceasta mai puternică, aşa cum violatorul este intrigat mai
mult de opoziţia victimei. Aceasta este şi condiţia Complexului Eden ca opus celui Traumatic. Obiectul
traumatic devine unul edenic tocmai pentru faptul că el interzice ceva asemenea plantei care, întoarsă cu
sensul în jos, se întoarce invers pentru a capta lumina soarelui. Aici poate fi adusă în discuţie situaţia
conversiunii chinurilor naşterii în desfătarea edenică a orgasmului libidinal. Tocmai de aceea această grupă
de Complexe este activată de către instituţia armatei pentru a crea buni mercenari, devotaţi cauzei stabilite de
conducători, prin instruirea lor în mod traumatic, prin ameninţarea şi stresarea lor, prin pregătirea lor la
limita omenescului. Aceste practici de cazarmă se mai practică şi astăzi ca fenomen subteran în cele mai
avansate armate ale lumii, ca rămăşiţă a acestei predispoziţii organizatorice ale modelului anterior de
pregătire a lor. În acest caz, aceşti ‘bravi eroi’ vor avea o reacţie edenică la fenomenul luptei, vor avea un
apetit ieşit din comun pentru grozăvii şi eroisme, pentru pedanterie a virtuţii clasice adoptată însă în mod
formal. Fenomenul decăderii morale cu implicaţii în alcoolism, toxicomanie, reacţii extreme etc., care s-a
putut observa la soldaţii americani întorşi din războiul din Vietnam şi Golf arată exact acest lucru.
Acest fapt vine să releve reacţia Organismului la mediu adică opoziţia, contraactivarea unei situaţii
determinată de exterior. În acest caz elementul traumatic devine eden. Este cazul copilului înclinat să facă
exact ceea ce este interzis*. O astfel de seducţie a interzisului are o aplicare energetică foarte simplă;
prezenţa elementului dorit produce excitaţia psihică iar acestei excitaţii nu îi urmează o neutralizare astfel că
legea atracţiei valorice acţionează mereu producând o tensiune dezagreabilă, adică excitaţia nu este ulterior
neutralizată. În acest caz apare plusexcitaţia de care s-a vorbit mai sus, care se manifestă la nivelul energiei
care se acumulează treptat tocmai prin această hărţuire energetică pe care Psihicul o resimte din partea
mediului reprimator. Pe de altă parte, scăderea valorii de neutralizare după modelul legii autoreglării
energetice lasă de asemenea loc pentru posibila ei reabilitare iar Pulsiunea care aminteşte acest lucru, este
însuşi Complexul Eden. El se constituie aşadar ca rămăşiţe energetice, ca deşeuri pe care legile
psihodinamice le lasă atunci când iradiază Pulsiunile Instinctuale. El se manifestă atunci când Complexul
Traumatic nu se manifestă, deşi obiectul de interes este unul traumatic. Dragostea unei femei pentru
alcoolicul care o bate atunci când este beat şi îi spune că o iubeşte atunci când este treaz este un fapt
cunoscut şi frecvent. Reversul negativului în pozitiv este oglinda edenului. În basmul ‘Frumoasa şi bestia’,
bestia (negativă) este un suflet bun care se dovedeşte în final a fi un prinţ fermecător. În filmele de desene
animate unde animalele fioroase se comportă ca nişte bunici, acest lucru este tot opera Complexului Eden.
Nota: * Pedagogi lipsiţi de talent au consumat un volum de muncă imens în educarea copiilor ca pe
maşini. Rezultatul a fost de multe ori că ei au devenit într-adevăr nişte maşini dar în sens invers educaţiei.
Proiecţia Complexului Eden vizează tot ceea ce este imposibil de atins la un moment dat. Deci,
fantasmatic, subiectul vede în această imposibilitate tocmai manifestarea acestei plusexcitaţii care nu îşi
găseşte ‘perechea’. De la adolescentul ce visează la idealuri măreţe până la bătrânul filosof cu convingeri
paseiste, Complexul Eden este cel care înfrumuseţează lucrurile cu aroma sa fantasmatică. Adolescentul
crede în viitor iar bătrânul în trecut ambii sfidând prezentul. Teoria platoniciană a ideilor înnăscute nu este
străină de implicarea emoţională a acestui lucru, nici cea a lui Rousseau despre sălbaticul bun şi pur, nici cea
a comunismului sau fascismului. Aceste utopii nu ar fi putut exista fără Complexul Eden. Însăşi marele mit
al căderii din Eden a lui Adam şi Eva, este în bună parte expresia religioasă a acestui Complex.
Marile dorinţe sunt mari tocmai pentru că sunt interzise de Complexul Traumatic care, inhibându-le, le
excită iar neutralizarea unor astfel de dorinţe este un privilegiu deosebit. Acest punct este modelul pentru
dorinţa a tot ceea ce este traumatic. Pe baza acestei asocieri ceea ce este traumatic devine eden iar
hedonismul extrem pe care în antichitate l-a acceptat Aristip sau un ascetism extrem ce a fost exprimat de stoici. Primul
aduce mari progrese speciei, căci acest gen de indivizi sunt foarte inventivi iar un Beethoven, un Van Gogh sau un
Nietzsche sunt puncte de reper ale istoriei. Pe de altă parte liniştea stoică aduce individului pacea, îl face sociabil, îi face
echilibrat cu sine însă incapabil de mari creaţii. Fiecare vede problema din punctul său de vedere; hedoniştii extremi văd
în asceţi nişte cornute ce se odihnesc sub umbra copacilor şi se apără de muşte, în timp ce asceţii spun că totul este
deşertăciune, că creaţiile ‘mari’ ale geniilor sunt mari pentru că însăşi ideea de măreţie este implicată direct de plăcerea
pe care o aduce, în timp ce ei nu dau doi bani pe plăcere. De aceea au apărut modele culturale diferite. Cel occidental cu
industria lui dezvoltată dar şi cu Religia lui scindată între Rai şi Iad şi cel oriental, mistic, mediul meditaţiei şi
practicilor yoga, a liniştii de tip Nirvana, cu unitatea lumii dar fără realizări economice şi culturale specifice acestora.
Ca punct de vedere statistic, industria a început să pună stăpânire şi pe aceste spaţii orientale sub influenţa expansiunii
occidentale, în timp ce orice încercare de implantare a Religiilor orientale în Occident (în special a Hinduismului) le
transformă în variante occidentale. Căci zgomotul, reclamele, tentaţiile la orice pas constituie un mediu esenţial diferit
faţă de cel de origine al acestora.

75
masochismul este un caz extrem al acestei situaţii, deşi aici sunt implicaţi factori auxiliari. Însă această primă
grupă de Complexe este rădăcina, legătura Complexelor în mod direct cu legile generale ale Pulsiunii.
Aşadar tot ceea ce este interzis devine dorinţă şi tot ceea ce este dorinţă trebuie să fi fost interzisă cândva
chiar dacă ar fi fost şi numai amânată. De aceea afirmaţia lui Freud din ‘Totem şi tabu’ după care ‘nu ar fi
fost necesar să se interzică ceea ce nimeni nu ar dori să facă’, este una simplist argumentată şi care se opune
cu ceea ce spunea altundeva că simpla stigmatizare asupra cuiva îl face pe acesta să devină efectiv ceea ce se
presupune a fi deşi în momentul de dinaintea stigmatizării el nu era astfel. Acesta este cazul cu inocenţii
condamnaţi pe nedrept printr-o conjunctură în care sunt prinşi, fără voia lor şi care devin apoi adevăraţi
criminali ca urmare a stigmatizării generale. Libidoul a devenit cea mai puternică Pulsiune a Omului tocmai
pentru că a trebuit să fie interzis şi supus unor reguli stricte, ca monogamia de exemplu datorită consecinţelor
nefaste asupra suprapopulării cetăţilor, bolilor cu transmisie sexuală etc.
Prima grupă de Complexe poate fi numită rădăcina trunchiului psihic, legătura dintre acesta şi principiile
legilor psihodinamice. De aceea situaţia acestor Complexe este oarecum diferită de a celorlalte; dacă
Complexul Eden este dat de inhibiţia celui Traumatic, principiul de conversiune structurală fiind de la
dreapta la stânga, respectiv de la T la E, situaţia este inversă pentru celelalte grupe unde conversia se face şi
de la Filiera Negativă la cea Pozitivă. Această situaţie se explică prin faptul că toate Complexele Filierei
Pozitive în afară de cel Traumatic, încearcă să se acomodeze acestuia, adică să îl ocolească şi în acelaşi timp
să facă posibilă neutralizarea Complexului Eden. Acesta se supraordonează în Complexele Filierei Negative,
încercând astfel să fie neutralizat. Situaţia pare absurdă, respectiv Filiera Pozitivă încearcă să ocolească
Complexul Traumatic şi să facă posibilă neutralizarea excitaţiei pe care tocmai Complexul Traumatic o
dictează în Complexul Eden. Însă aşa este construcţia Psihicului iar ea are logica ei internă raportându-se la
mediu. Principiul său de echilibru este retroacţiunea adaptării Organismului la Mediu.
Aşadar, începând cu grupa a doua de Complexe se poate vorbi de inversarea relaţiei dintre ele. Toată
Filiera Negativă intră în slujba promovării Complexului Eden în perimetrul Filierei Pozitive, la adăpost de
Complexul Traumatic. Acest model al retroacţiunii psihice a fost teoretizat obscur de către Jung prin
conceptul de ‘mandala’. Perfecţiunea şarpelui care îşi muşcă coada are însă o explicaţie concretă în mişcarea
autoreglativă a Complexelor: Complexul Traumatic devine Eden şi acesta devine unul dintre Complexele
Filierei Negative pentru a se converti invers în cea Pozitivă în încercarea de a evita Complexul Traumatic dar
şi invers, după modelul retroacţiunii. Acesta, ca bază a acestei Filiere, va prelua mereu excitaţia şi o va
transmite către Complexul Eden din nou. Aşa se face că excitaţia Complexelor Negative se manifestă în
sistemul social fie prin teoriile metafizico-religioase fie prin normele sociale şi prin practica economică în
general. Răspunsul pe care aceste norme îl dau este unul care nu acoperă suspendarea tensiunii psihice dorită
de subiect astfel încât retroacţiunea generală a Trunchiului Psihic îi provoacă subiectului o astfel de epuizare
energetică fantasmatică încât este mult mai uşor manipulat de maşinăria exploatării sălbatice. Religiile care
nu sunt folositoare acestei maşinării sociale nu sunt tolerate.
Pe lângă Complexul Traumatic cercul perfect al retroacţiunii psihice poate fi început de Complexul
Eden, la fel cum acesta se poate continua către întregile două Filiere ale Trunchiului Psihic. Modelul creşterii
nepermise a Valorii de Neutralizare şi nesusţinerea acesteia conduce la o inhibiţie ce se transformă în
excitaţie conform legii excitaţiei. Cercul vicios poate merge la nesfârşit. Freud consideră că fără
divertismente puternice, fără satisfacţii substitutive, fără stupefiante nu se poate trece peste necazurile vieţii
(‘Angoasă în civilizaţie’). Însă de fapt lucrurile stau exact invers. Căci toate necazurile vieţii pornesc de la
acestea. Nimic nu este gratuit pe lume, totul se plăteşte. O satisfacţie în plus poate fi înţeleasă după modelul
drogurilor unde subiectul ştie că dacă va continua astfel sfârşitul îi va fi iminent şi totuşi continuă să se
drogheze. Religia însăşi se prinde în acest joc după cum se va vedea imediat. În funcţie de potenţialul
energetic cu care vine fiecare în întâmpinarea ei se stabileşte viitorul loc în cadrul bisericii; cei care caută
fericirea ‘oceanică’ sunt prinşi în mirajul exploatării sociale care este reprezentat de ultima grupă de
Complexe a Trunchiului Psihic sau dimpotrivă, cei care realizează ‘ataraxia’ sau cei care acceptă un
hedonism moderat au mult mai multe şanse de o viaţă liniştită, pe care ei o numesc fericită. Fireşte că
fericirea lor poate fi pentru Van Gogh curat nefericire şi poate că tocmai de aceea el a abandonat Religia. Se
poate spune că aceştia nu au experimentat cu adevărat fericirea lui Van Gogh pe care o trăiesc uneori
oamenii cu Tulburări Psihice. Acest tip de fericire care este cu adevărat un ‘ocean’ iar prototipul ei este
episodul maniacal din tulburarea bipolară (Maniaco-depresivă). Însă nefericirea anterioară este astfel un
ocean de două ori mai mare iar acest episod maniacal urmează de multe ori după unul depresiv sau acestuia îi
urmează unul depresiv. De aceea când cineva spune că îşi doreşte fericirea, de fapt îşi doreşte să scape de
nefericirea anterioară sau prezentă. El intră astfel în acest cerc vicios.
2.2.1.2.2. Complexul Casanova, ca Satelit al celui Eden
Libidoul, ca Pulsiune fundamentală, păstrează principiile celui care apare în lumea animală chiar dacă el
apare modificat la Om după condiţiile sale social-economice. Structura Libidoului animal este dată de

76
principiul primar al selecţiei naturale la animalele dezvoltate: cel mai dotat mascul trebuie să fecundeze cât
mai multe femele. Dat fiind faptul că acest exemplar a fost totuşi cândva mai slab, o asemenea Pulsiune a
suferit o suprainhibiţie ceea ce îi dă automat caracterul de Complex. Forma Instinctuală a acestui Complex
este dată de ceea ce aici s-a numit Libido Psihic. Transferul energiei Trunchiului Psihic către acesta se face
prin intermediul Complexului Eden atât pentru că acesta este unul ancestral cât şi, mai ales, pentru faptul că
şi din punct de vedere ontogenetic el este unul primar alături de cel Traumatic. Dar cum Sexualitatea Umană
prezintă energie libidinală anterioară celei fiziodinamice fuzionarea Complexului Eden în acest Complex
Psihic Libidinal face ca el să devină un fel de Complex Eden de formă libidinală. Aici trebuie refăcută
precizarea că se are în vedere Comportamentul Sexual ontogenetic desigur căci per total el tot de la
Sexualitate ia energia, respectiv de la cea genealogică ceea ce îl face să existe chiar în viaţa infantilă.
Personajul Casanova este cunoscut în istorie ca un mare curtezan. Complexul care îi împrumută numele
este unul universal în special în câmpul masculinităţii nu pentru că induce o eventuală descărcare a
Comportamentului său, care îşi schimbă din când în când partenerul, deşi mulţi bărbaţi s-ar simţi măguliţi de
o asemenea ‘demascare’. El este universal datorită faptului că supraexitaţia libidinală a masculinităţii este
înzestrată cu acest principiu al selecţiei naturale care fie că se manifestă prin numărul mare de partenere fie
prin numărul mare de acte sexuale de-a lungul timpului ceea ce o face cam aceeaşi. Într-un fel viaţa sexuală
din cadrul relaţiei maritale este dictată de obicei tocmai de impulsul acestui Complex Casanova cel puţin la
început. El presupune adaptarea potenţei de fecundare a mai multor femele la una singură conform adaptării
la principiile sociale care interzic de obicei poligamia. Principial ea ar duce la răzvrătirea celor care rămân
fără partenere în cazul anumitor societăţi. De aceea Complexul Casanova trebuie înţeles în două forme: una
maritală care prezintă restrângerea activităţii sexuale la o singură parteneră iar alta extramaritală, care este
din acest punct de vedere un excepţională şi care vizează însăşi originea istorică a acestui Complex. Prima
formă este încurajată de societate în timp ce a doua este cel puţin blamată şi repudiată deoarece contrazice
modelul social de satisfacere a Sexualităţii.
Aşadar prin neutralizarea sa Complexul Casanova presupune neutralizarea unei dorinţe preistorice a
animalului mascul, aceea de a fecunda cât mai multe femele. Chiar dacă nu survine în mod neapărat în carul
căsătoriei ‘luna de miere’ trebuie înţeleasă ca neutralizare a unei frustrări pe care orice sexualitate masculină
o are. Acea lună de miere presupune o neutralizare nu numai a Libidoului ci a întregului sistem psihic
fuzionat în el pentru că în Libido intră toate Complexele Trunchiului Psihic care se concentrează apoi în cel
Eden pe baza faptului că sunt inhibate. În acest fel ia naştere o asociere unificatoare între acestea după cum
s-a arătat. Din nefericire totul durează cam o lună pentru că, odată neutralizat, Libidoul trece în cealaltă parte
a baricadei iar Complexele celelalte se desprind din asociaţia cu el pe baza disjuncţiei de neutralizare. După
cum se va vedea dereglările Comportamentului Sexual au la bază tocmai dorinţa de a păstra aceste Complexe
sub incidenţa Libidoului care se modelează după forma lor pulsională.
Există cazuri unde respectivele Complexe se menţin. Subiectul face tot ceea ce-i stă în putere pentru a le
menţine în cadrul Libidoului, mergând până la refuzul de neutralizare a acestora. Presupunerea freudiană a
oprimării sexuale pe care individul o resimte din partea societăţii care ar fi interesată de utilitate în mod
exclusiv, este o simplă proiecţie a propriei tendinţe de a-şi inhiba Libidoul. Psihopatologizarea întregului
corp al Libidoului aşa cum a făcut Freud în teoriile lui fireşte că implică un conflict al acestuia cu utilitatea.
Aici el a făcut marea greşeală de a universaliza corpul comun al Libidoului cu Pulsiunea Agresivă conţinută
deja în Complexul Cain iar această asociere este motorul dereglărilor libidinale tocmai pentru faptul că
acestea constituie un fenomen rar în societate statistic vorbind. Deci trebuie negat faptul că Libidoul ar fi dat
de la început în acelaşi corp cu Complexul Cain Tocmai pentru că principiul său este altul iar unificarea
aceasta se face mai târziu. Această concepţie a apărut în special în teoriile freudiene târzii, în conceptele de
‘Eros’ şi ‘Tanathos’. Despre argumentele împotriva concepţiilor originar-psihopatologiste ale lui Freud s-a
analizat pe larg mai sus.
Marea greşeală freudiană constă în faptul de a fi considerat Sexualitatea Patologică fiind drept una
principială, originară şi prin aceasta, ca extremă a sistemului psihic, fără să observe că Sexualitatea este ea
însăşi un fenomen elaborat ulterior şi că, după modelul Complexului Cain şi Eden, alte Complexe se
transferă către Libido şi îi determină acestuia starea de hiperactivitate. Principiul acestui fapt vine din lumea
animală; posibilitatea de fecundare a mai multor femele este echivalent cu a fi cel mai puternic. Pentru Omul
Modern s-a produs o deplasare de la tendinţa de a fi cel mai puternic (ceea ce este foarte greu de obţinut) la
hiperactivitatea erotică tocmai datorită inhibiţiilor sociale pe care individul trebuie să le îndure. Acesta este
cel mai clar exemplu pentru a ilustra fenomenul fuziunii Complexelor în Libido urmat de iluzia neutralizării
globale. În felul acesta se poate foarte bine observa diferenţele majore între structurile celor două sfere
libidinale ale Omului. S-a văzut mai sus faptul că feminitatea este avantajată faţă de masculinitate în
neutralizarea energiei psihodinamice globale pe fondul unor condiţii identice de mediu. Acesta este chiar
motorul diferenţierii de capacitate în interacţiune a raporturilor sexuale unde masculinitatea este

77
dezavantajată în sine. În condiţiile eliminării inhibiţiilor sociale la care masculinitatea este supusă Complexul
Casanova s-ar reduce şi el iar scăderea apetitului sexual odată cu accesiunea socială arată foarte bine acest
lucru. Lipsa de apetenţă erotică a mentalităţii conservatoare ale claselor aristocratoide nu se explică în acest
caz prin refulare. Freud pune acest lucru pe baza unei refulări operată de o morală perfidă dar el face acest
lucru necunoscând modul de viaţă aristocratic şi confundându-l cu cel burghez. Faptul că el a ajuns înstărit
cât de cât abia la sfârşitul vieţii l-a făcut să nu poată distinge prea bine între cele două modele de viaţă, el
proiectând asupra claselor superioare, mentalitatea de proletar. Stilul de viaţă burghez nu este decât unul
proletar care s-a impus economic. Complexele supraexcitate de frustrările stilului de viaţă proletar nu s-au
neutralizat prin câteva generaţii de viaţă burgheză îmbelşugată. ele au nevoie de timpul aristocratic de
fuziune pe mai multe generaţii pentru a se neutraliza.
Împotriva teoriei autoreglării naturale a Sexualităţii Freud aduce modelul pervertirii în utilitate a
Sexualităţii de tip burghez, în presupusa sa sublimare economică. Se va vedea imediat faptul că în economie
pot fuziona multe Pulsiuni. Prin urmare excitaţia cu care este investită Sexualitatea Proletară nu aparţine
Sexualităţii ci se transferă către aceasta astfel încât determinarea excitaţiei psihice către o neutralizare
economică nu se face direct din zona Sexualităţii, după cum s-a văzut. Dacă excitaţia energetică se poate
neutraliza prin intermediul profitului economic ea se face doar prin intermediul complexelor Trunchiului
Psihic şi numai prin acestea. Iar dacă omul de afaceri ascunde deseori acest gen de tulburări acest caz nu este
unul universal totuşi. Atunci când acest fapt există se poate observa că profitul economic şi comportamentul
sexual deviat pot coexista separat, deci fără ca unul să derive în altul. Este adevărat că ascensiunea socială
cea jinduită de mentalitatea proletară încastrată în abisurile psihicului îşi găseşte neutralizare directă în
comportamentul aristocratoid specific fiind întreruptă în alimentarea comportamentului sexual. Dar acest
proces este unul cât se poate de natural, el urmează calea inversă a supraexcitării Complexelor şi nu este un
act de sabotare internă pe care Organismul şi l-ar produce din senin. Deci utilitatea nu inhibă sexualitatea
deviată (prepsihopatologică aşa cum credea Freud) ci îi preia energia care îşi găseşte căi naturale de
neutralizare.
O ultimă problemă ce trebuie analizată aici este cea a relaţiei Agresivităţii cu Complexul Eden. S-a
observat că Agresivitatea Umană este diferită de cea Animală care are tot timpul un scop precis şi anume
satisfacerea Instinctelor, prin vânătoare sau luptă între masculi în perioada de rut. Dar cea Umană se
raportează tot la aceste Instincte căci fiecare Complex îşi are energia din Instincte. Deci este normal ca şi
Agresivitatea să fie împrumutată de la ele. Stigmatul Agresivităţii este el însuşi o Agresivitate antropofobică,
una a civilizaţiei în general. Această antropofobie face ca Agresivităţii Umane să i se dea un caracter malign,
să fie înţeleasă ca răul în care Omul se află invariabil. Lucrurile nu pot însă fi rezolvate simplist căci
Agresivitatea este sinonimă cu excitaţia psihică fiind dată tocmai de tumultul oraşelor cu tentaţiile lor infinite
şi niciodată satisfăcute pe deplin. O astfel de excitaţie se transferă energetic tocmai către aceste Instincte şi
de aceea Agresivitatea apare ca artificială oarecum. Însă explicaţia ei este clară. Abuzurile alimentare sunt de
asemenea un semn al Agresivităţii iar studii experimentale au arătat că expusă la şocuri electrice, maimuţa
dezvoltă creşterea de cantităţii de sucuri gastrice în stomac pe lângă un comportament sexual crescut. Se
vede că Agresivitatea răspunde la agresivitate ( la excitaţia psihică în general) cu Complexul Eden. La el se
raportează toate Complexele Filierei Negative. Prin raportarea la faza agresivă a celui Traumatic el devine un
element ce o poate influenţa decisiv.
2.2.1.2.3. Complexul Eden şi Religia
Sub forma Complexului Eden, cel Matern este un mod de raportare şi implicare în acesta, prin
intermediul iradierii şi a altor elemente despre care s-a tratat mai sus. Neutralizarea acestora este echivalentul
fericirii. La vârsta infantilă pulsiunile se manifestă foarte firav deoarece ele sunt germinale. De aceea nu
poate fi vorba de nefericire în negocierea lor comportamentală decât dacă acestea sunt moştenite pregnant de
la părinţi, într-un fel sau altul. Indiferent de situaţie se crede în mod greşit că copilăria ar fi fericită prin ea
însăşi. După cum s-a arătat mai sus fericirea este complementară pentru nefericire aşa cum este Mania pentru
Depresie în tulburarea bipolară (Maniaco-depresivă). Dincolo de capacitatea de neutralizare a fenomenului
maternal care poate avea o anumită importanţă, Complexul Eden dublează în copilărie o astfel de
neutralizare după cum face cu trecutul în general tocmai sub presiunea trecerii timpului şi a vieţii. Iar un
element considerat negativ poate fi reconsiderat de cineva odată cu trecerea timpului prin fuziunea acestuia
cu alte elemente psihice. Complexul Eden este cel care fuzionează în cel Matern dându-i acestuia aroma
paseistă care îl caracterizează.
Asemenea tuturor Complexelor Filierei Negative şi cel Eden este ‘orb’. El nu ţine seama de realitate, o
neagă şi o dispreţuieşte creându-şi astfel propria fantasmă. Toate Religiile majore fac acest lucru. Ele
apelează la acest Complex pe care îl exploatează deseori prin intermediul Maternităţii. Creştinismul,
Iudaismul şi Islamismul consideră că realitatea este doar aparenţă în timp ce adevărata realitate este una
superioară, edenică pe care fiecare este capabil să o atingă dacă respectă anumite reguli. Aceste reguli sunt

78
presupuse ca fiind ca un test pentru această lume în vederea selectării pentru cea superioară. Budismul
dimpotrivă, susţine că lumea este o pedeapsă şi că fiecare om este supus unui ciclu de reîncarnări de unde el
se poate retrage numai prin practicile budiste. Este clar aici că această retragere vizează tot o promisiune
edenică, tocmai pentru că ea se opune traumatismului lumii.
De aceea Dumnezeu nu pedepseşte pentru că există, ci există pentru că pedepseşte. Aici este implicat şi
Complexul Cain şi cel Traumatic. Iar cu cât cel Traumatic este mai puternic, mai excitat, cu atât credinţa este
mai puternică. Creştinismul nu se dă înapoi în a face portretul Iadului asemenea unei privelişti de groază.
Budismul şi Hinduismul fac şi ele acelaşi lucru pentru lume în general şi îi arată doar partea rea,
deşertăciunea, având destule afinităţi cu existenţialismul depresiv din secolul al XX-lea. Lumea este descrisă
ca un imens câmp de nefericire şi numai ruperea ciclului reîncarnărilor poate face ca această situaţie să
înceteze. Deosebirea de acesta se face doar prin cadrul teoretic diferit şi acelaşi optimism specific fiecărei
religii spre deosebire de pesimismul congenital ale existenţialismului depresiv.
Mai toate Religiile se prezintă dualist, ca o luptă dintre principiile binelui şi ale răului. Acestr lucru se
explică prin faptul că iniţiatorii, părinţii acestor Religii, erau ei înşişi posesori de Tulburări Psihice (ca
tensiune între cele două Filiere Psihice). Ei au trebuit ca din Traumatic să facă Eden iar lupta dintre aceste
două Complexe a determinat mare parte din Fantasmele lor. Religia este credinţa în fericire, în Eden, ca opus
oricărui fel de traumatism. Esenţa religiei este însăşi fericirea pe care o promite şi nimeni nu ar adopta-o dacă
nu ar promite acest fapt. De aceea B. Pascal este dispus să-şi sacrifice viaţa lumească pe cea creştină în
virtutea celebrului său pariu. Dacă oamenii acceptă penitenţele religiilor este tocmai pentru că doresc cu
ardoare fericirea, adică tocmai neutralizarea edenică pe care Complexul Traumatic o determină şi fuziunea
lor retroactivă. Transformarea traumaticului în eden este principiul acţiunilor umane ce se supun invariabil
legii atracţiei valorice. În toate Religiile, principiul suprem, Dumnezeu fie este cel care poate răbda şi care
poate conduce la pedepse inimaginabile, fie el încearcă să se lupte cu un principiu malign (care aduce tot
timpul doar răul în lume) fie lumea ca atare este rea şi fuga din ea este însăşi conversiunea edenală a
traumatismului. Nu este de mirare că religia creştină a reuşit să aibă între rândurile sale soldaţii romani
hăţuiţi continuu de atacuri străine din partea barbarilor sau din cea a popoarelor pe care aceştia le subjugau.
O Religie polisistă, războinică, unde mentalitatea era una viguroasă specifică virtuţii romane, făcea ca acest
Complex Eden să se neutralizeze prin însăşi victoria pe câmpul de luptă. Permanenta hărţuire a
instrumentelor acestei mentalităţi (soldaţii) a făcut din Imperiul Roman să fie sensibilă la o ‘religie de
sclavi’, cum spune Nietzsche, adică o Religie a libertăţii, a milei. Acest lucru s-a datorat practicii imperiului
roman de a recruta soldaţii chiar din popoarele cucerite. Aceşti cobai au resimţit lipsa acestor emoţii materne,
domestice, în vâltoarea istoriei.
Dacă ar fi să se caute esenţa Religiei Complexul Traumatic va fi desemnat ca fiind ţapul ispăşitor în
momentul în care subiectul nu mai poate suporta proiecţiile traumatice pe care le face asupra lumii. Aşa cum
psihopatia traumatică se manifestă prin această suprasensibilitate la frică, prin amintirea pe care copilul o
capătă de pe urma pedepsei corporale prea accentuate la fel se întâmplă şi cu Religia. Aşa cum apare în
societăţile evoluate ea are rolul de a ‘cuminţi’ pe credincioşii săi, în primul rând impunându-le anumite
norme sociale pe care trebuie să le respecte sau inventând alte norme civile cu autoritate ca urmare a
experienţei avute de profeţii, de părinţii ei. Aceste norme sunt un fel de învăţătură pentru cei care nu au
trecut prin aceste experienţe. Ele se aplică însă doar unei anumite societăţi, unui anumit tip de mentalitate şi
de aceea Religia nu este unitară nici în timp nici în spaţiu. Psihopatia Traumatică este în stare să producă o
Nevroză Anxioasă dacă se grefează, dacă apare pe un fond prenevrotic după cum se va vedea. Subiectul intră
în virusul informatic al nevrozei, în cercul vicios al suferinţei psihice, tocmai pentru că Complexul Traumatic
reduce orizontul de neutralizare al sistemului psihic. Sistemul psihic trebuie astfel să îşi găsească altundeva
alte surse de neutralizare.
Recurgerea la Complexul Matern, observată bine de Freud, este una dintre aceste căi. Însă în cazuri
extreme pot intra în scenă mecanisme mult mai complicate de autoreglare energetică la nivelul conversiei
energiei fiziodinamice în cea psihodinamică aşa cum apare în depresii, după cum se va vedea. Este interesant
a arăta că unele teme ale Religiei pot apărea ca Deliruri ale Depresiei Majore, cum ar fi cazul cu
autoacuzarea patologică ce se asociază cu rugăciunea religioasă (în special creştină) la penitenţele anorectice
ale misticilor sau la Delirul Condamnării la Viaţă Veşnică ce apare în această Depresie. Acestea se pot vedea
şi în Hinduism sau Budism, în concepţia transmigrării sufletului în general. Pariul lui Pascal trebuie gândit
într-o altă lumină în acest caz. Cel care pune la bătaie viaţa lui pentru a câştiga o infinitate de vieţi în Rai el
nu pune la bătaie viaţa lui armonioasă ci viaţa lui nefericită năpădită de Psihopatia Traumatică (eventual
ereditară) ce poate fi întâlnită la un moment dat. Dimpotrivă nimeni nu va da viaţa lui armonioasă pe una atât
de zguduitoare cum este cea religioasă iar prinţul care a devenit întemeietorul Hinduismului trebuie să fi avut
Obsesii dintre cele mai severe pentru ca simpla vedere a unui infirm să-i trezească o suferinţă atât de mare
încât să devină el însuşi cerşetor şi să caute absolutul. De aceea tensiunea psihică este condiţia Religiei. Pe

79
lângă învăţămintele la cumpătare şi la viaţă moderată, ca model pentru evitarea Tulburărilor Psihice, aceste
învăţăminte pot foarte bine deveni frustrări pentru ceva în special. Ele însele pot provoca Tulburări Psihice
prin faptul că din cumpătare se va fi ajuns la frustrare prin exagerarea abstinenţei brutale în locul
hedonismului moderat pe care aceste poveţe îl invocă. Religia devine astfel terenul interpretării personale a
fiecăruia, fiecare declarându-se religios dar care poate investi în Religie sentimente şi interese diferite.
Aşadar atunci când Pascal face pariul cu pricina, el nu-şi pune viaţa şi armonia sufletească la bătaie, ci
tocmai această Tulburare Psihică ce îl decimează. Toată argumentarea lui este irelevantă; pentru a evita o
frustrare Omul ar face tot ceea ce-i stă în putinţă. Liniştea profundă a unui om normal nu poate fi dată pe nici
o Religie ci doar tradiţia îl face să respecte unele ritualuri. Faptul că oamenii beau alcool, fumează şi iau
droguri, deşi ştiu că viaţa lor se va scurta astfel, arată în ce mod Omul îşi dă viaţa pentru a-şi mări satisfacţia.
Aşa cum depresivul se plânge de situaţia de a fi condamnat să trăiască veşnic, la fel şi Omul îşi sacrifică
viaţa pe care o are în schimbul acestor plăceri lumeşti. Temându-se de gândul morţii, el este şi mai terorizat
de destinul lui sisific care înseamnă acelaşi lucru iar a trăi în acelaşi fel veşnic. Un astfel de peisaj este într-
adevăr o mare nenorocire pentru el deoarece ‘fericirea eternă’ este o contradicţie în termeni. Dacă ar fi
nemuritor şi ar putea lua droguri veşnic atunci fiecare ar accepta pariul dar aici este o altă imposibilitate.
2.2.1.2.4. Complexul Eden şi Arta
Specificul Artei constă în iluzia modului său de a produce neutralizare, o neutralizare prin ‘plăcerea
contemplaţiei’. Este clar însă ca nu simpla odihnă produce o astfel de satisfacţie ci stimularea unor resorturi
prăfuite şi ascunse ale psihicului, scoaterea lor la lumină, reutilizarea lor, reînvierea lor. Iluzia acestei plăceri
rezidă în Complexul Eden fie direct prin descrierea fericirii fie indirect prin descrierea elementelor din jurul
Complexului Traumatic. Capacitatea de a reda trecutul suprainvestit edenic sau de a prevedea o fericire a
viitorului, sunt obiectivele primare ale Artei. Complexul Eden reprezintă pentru Artă ceea ce combustibilul
este pentru motor. Fără acest Complex, Arta nu ar fi decât un amalgam de sunete, forme culori, etc. ca
oricare altul. Omul este cel care dă sens Artei iar ideea metafizică că ea ar avea un sens prin sine însăşi şi că
oamenii ar percepe extrasenzorial acest sens nu rezistă la simpla probă dată de faptul că un om ‘needucat’ în
Artă percepe şi gustă un alt gen decât cel educat, decât omul care are o anumită experienţă în acest domeniu.
Fireşte că se pot aduce un noian de contraargumente aici şi construi o dezbatere în toată regula. Însă tratarea
Artei în această lucrare este una extrem de generală şi o astfel de expunere în amănunt va face obiectul unei
alte lucrări. În orice caz astăzi este din ce în ce mai clar că Arta nu are valoare absolută. Contrariul poate fi
eventual susţinut de artiştii înşişi fiecare susţinând implicit sau explicit că arta lui este ‘adevărul absolut’ însă
la fel cum psihanaliştii ce sunt exclusivişti cu ‘interpretările’ pe care le fac şi artiştii pot face acelaşi lucru.
Spre deosebire de Religie, Arta nu dezvoltă un vast sistem teoretic cosmologico-sociologic ci îl ia ca
premisă. Din el ea dezvoltă doar un anumit moment, o parte specifică în care este concentrat acest sistem în
totalitatea lui. Dincolo de celelalte resorturi tehnice ale ei, care vor fi tratate mai târziu, Arta rămâne acea
iluzie a farmecului edenic, ea produce satisfacţie prin însuşi formalismul ei fără să fie în realitate ceea ce
iluzia ei pretinde că este dar fără ca ea însăşi să pretindă acest lucru. De aceea ea este doar un vis frumos care
produce satisfacţie doar în momentul visării sau doar unui anumit resort din Psihicul Uman dar care nu poate
acoperi întreaga arie a acestuia.
Trebuie făcută distincţia între conceptele de ‘pitoresc’, ‘estetic’ şi ‘artistic’. Pitorescul stă la baza
celorlalte, pentru că şi Esteticul şi Artisticul se asociază şi se alimentează de la Pitoresc. Pitorescul este
frumuseţea originară a naturii, investirea ei originară cu Complexul Eden adică cu acele elemente din natură
ce produc prin ele însele o neutralizare psihică considerabilă. Astfel că ele rămân prototipuri pentru
Complexul Eden. Aici pot fi luate în consideraţie elemente ca pădurea virgină, sălbatică, frumuseţea
fecioarelor, inocenţa copiilor etc. Acestea sunt arhetipurile principale ale Complexului Eden; pădurea virgină
aminteşte de fructele şi bunurile sale neexplorate de alţii în aşa fel încât cineva poate avea o satisfacţie
imensă explorându-le şi întemeind acolo o comunitate care îi va recunoaşte paternitatea. Fecioara şi
frumuseţea feminină ( secundară fecioarei) se datorează faptului că Instinctul Sexual îşi găseşte în această
perioadă a vieţii funcţionarea optimă. Factorul cultural şi cel medical este decisiv în acest caz. În multe dintre
comunităţile civilizate regulile sociale fac ca femeia tânără să îşi păstreze virginitatea până la căsătorie iar
partenerii sunt predispuşi a rămâne împreună toată viaţa. Excitaţia Libidoului supus acestor reguli este foarte
mare şi de aceea către el au fuzionat Complexe dintre cele mai diverse determinându-i forme psihopatologice
care se poate vedea astăzi în anumite cazuri. Femeia frumoasă este obiectul societăţii reprimatoare a
Libidoului. Ea determină posibilitatea de neutralizare libidinală pentru viitorul soţ a cărei excitaţie libidinală
trebuie să fie foarte puternică iar tensiunea psihică de asemenea. Aşadar frumuseţea fecioarei şi pitorescul
înfăţişării sale stă tocmai în această neutralizare energetică dată de neutralizarea libidinală. Iată că
Frumuseţea este secundară Virginităţii, fiind o extroiecţie psihică a privitorului şi nu un atribut al fecioarei
însăşi aşa cum se crede. Frumuseţea este un atribut al tinereţii, existând pe acelaşi plan cu ea. Ea este o
acumulare psihică adânc ereditară legată de această experienţă existenţială iar formele Tinereţii sunt

80
‘înfrumuseţate’ ulterior. Copilul care intră şi el la spectrul Frumuseţii este de asemenea un arhetip edenic
prin simplul fapt că neutralizează Complexul Matern, scopul Instinctului Matern şi care este la rândul lui
scop pentru cel Sexual.
Acesta este Frumosul Originar, Pitorescul, unde obiectul produce prin sine însuşi neutralizarea
energetică. El nu are nici o satisfacţie specială decât cea investită de privitor şi care revine din această cauză
la obiectele din care el face parte. De aceea Pitorescul se află la primul nivel de fuzionare a Pulsiunii în afara
obiectelor de satisfacere imediată, pe baza asocierii. Dimpotrivă Esteticul şi Artisticul reprezintă Frumosul
Secundar pe care obiectele diferite de cele primar frumoase devin totuşi frumoase pentru că se asociază cu
obiectele ce sunt primar frumoase. Acesta este un al doilea nivel de fuzionare, unul mai depărtat de obiectul
nuclear de neutralizare a Pulsiunii. După cum am arătat ele sunt insule energetice formate ereditar. Prin ele
vorbeşte glasul strămăşilor. De aceea atunci când aceste obiecte pitoreşti sunt subiecte ale Artei, rareori se
întâmplă să producă efecte estetice şi confuzia sentimentelor este în acest caz foarte comună. Aşa este cu
‘sublimul’ de care vorbeşte Kant şi care este în mare parte Pitoresc, la fel este şi cu frumuseţea sexelor de
care el vorbeşte. După cum se va vedea la subcapitolul ce tratează despre psihologia cognitivă, modul în care
Arta semnifică nu trebuie să însemne doar ‘mură în gură’ a semnificatului. Căci oricât de important ar fi
pentru instinct obiectul nuclear de neutralizare el rămâne totuşi un fapt banal. Lipsa lui poate provoca
suferinţa iar suferinţa se poate prelungi însă abundenţa prezenţei lui ulterioare nu poate reface echilibrul
iniţial. Pentru sufletul uman clădit de milioane de ani pe frustrări abundenţa contemporană nu este decât o
încercare de a trezi un mort de inaniţie cu mâncăruri alese. De aceea subiectul pitoresc are puţine şanse să
devină Artă. Nu degeaba Picasso a spus că ‘bunul gust ucide creaţia’. Din acest punct de vedere arta clasică
trebuie să fie regândită dincolo de investiţiile edenice secundare (datorate vechimii) în ceea ce priveşte
capacitatea lor de a stăpâni Pitorescul sau Esteticul. Diferenţa dintre Estetic şi Artistic este aceea că Artisticul
cuprinde şi o investire narcisică, după cu se va vedea la Complexul Narcis, fiind întotdeauna producţie
umană faţă de Estetic, care poate fi şi naturală totuşi, hazardată.
Distribuirea Complexului Eden în neutralizarea energetică produsă de Artă vizează două momente. Unul
este cel traumatic, care apelează direct la Complexul Traumatic de unde acesta are o reflexie edenică
secundară. Dacă Complexul Traumatic are formă reflexivă rezultatul este Arta Tragică. Pentru cealaltă formă
a acestui Complex (cea agresivă) arta este una violentă, revoltătoare etc. Celălalt moment este cel direct
edenic, unde fericirea este trăită direct prin arta calmă, armonioasă, curată, adică prin ceea ce s-a numit
deseori artă clasică cu tot echilibrul ei. În cazul artei date în jurul Complexului Traumatic, ea este
concentrată întotdeauna asupra viitorului promis de actul revoltei însuşi, de agresivitatea cuprinsă în el.
Acest fapt reflectă o situaţie psihologică concretă şi anume cea a conversiunii structurii Complexului
Traumatic în cel Eden. Agresivitatea, fie ea civilizată, fie sălbatică, vizează competiţia în scopul general al
selecţiei naturale unde învingătorul este recompensat. Iar abstractizarea psihică a unei astfel de recompense
se regăseşte în arta agresivă, de revoltă. Muzica lui Richard Wagner şi succesul ei, porneşte de la revolta lui
iniţială concentrată şi în revolta antisemită, ce a prins atât de bine printre antisemiţi sau printre tinerii
revoltaţi din motive diverse ca dragostea sau motivele economice. Motivele economice pot reieşi din muzica
ritmată, foarte populară printre tinerii contemporani. Agresivitatea ritmurilor reprezintă arhetipuri ale
puternicilor maşini unde pistoanele şi roţile lor au o astfel de mişcare ritmată, sacadată.
Aceste arhetipuri ale industriei moderne se deosebesc de ritmul mai nuanţat al muzicii clasice, din
secolele trecute. Epocile clasice prezintă un scăzut nivel industrial; călătoriile se fac cu animale de tracţiune
iar zgomotul motoarelor maşinilor moderne nu există. În locul lui existând zgomotul cald al roţilor şi
tropăitul cailor ce se poate vedea clar în arta de sorginte clasică. Arta futuristă de la începutul secolului XX,
apărută ca o revoltă puternică, face apelul la noile modele tehnologice care sunt noile subiecte ale Artei.
Zgârie-norii americani, ce par prisme masive de oţel, rigide, ‘zgârietoare’, denotă agresivitatea arhitecturală.
Ea este direct descendentă din baza socială care este atât de specifică celei americane datorită concurenţei
economice şi ritmului de viaţă extrem de alert. Agresivitatea din dragoste reiese din poeziile romanticilor.
‘Luceafărul’ lui Eminescu are un moment în care personajul principal îşi ia lumea în cap ca urmare a
dezamăgirii din dragoste. Simfonia a V-a de Beethoven reflectă pasaje de izbucniri explozive, după tensiuni
controlate şi depresive ca urmare a dezamăgirii din dragoste. ‘Domnişoarele din Avignon’ de Picasso,
lucrare care marchează consolidarea cubismului, reflectă de asemenea agresivitatea ambivalentă a lui faţă de
feminitate în general.
Tematica scabroasă, ce produce un sentiment amestecat de greaţă şi groază, constituind aşanumitul
domeniu al ‘esteticii urâtului’, ce apare în pictura lui Bosch, în opera de final a lui Goya, la Picasso sau Dali,
în muzica ‘metal’ din avangarda epocii contemporane, unde vocea solistului pare aceea a unui mort putrezit.
Cultura jocurilor video de astăzi a permis o reinventare a naturalismului postromantic căruia i s-a dat formă
tehnologistă, modernă. Poeziile lui Baudelaire sau Bacovia, sunt toate în măsură să acţioneze într-un alt mod
asupra Complexului Traumatic.

81
 Tematica metafizică, măreaţă, monumentală, care are funcţia de a-i recunoaşte omului infinitatea,
nemurirea, se referă la ceilalţi oameni după cum se va vedea mai bine la Complexul Tabu, în timp ce propria
persoană se identifică cu această imensitate având ca resort agresiv deci o consecinţă edenică. Forma
metafizică constă fie în paseism, prin identificarea cu gloria trecutului, fie cu măreţia universului. Maxima
lui I. Kant atât de poetic spusă, ‘Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine’, relevă acest fapt. ‘Aşa
grăit-a Zarathustra’ de F. Nietzsche, este un astfel de poem metafizic. Aici pot fi exemplificate ‘Coloana
Infinitului’, ‘Pasărea măiastră’ sau ‘Cuminţenia pământului’ ale lui C. Brâncuşi, ca modele ale formei
metafizice în Sculptură. Arta minimalist-geometrică este una metafizică deşi se recunoaşte ‘minimalistă’ prin
autorii ei reprezentanţi chiar dacă ei au numit-o astfel fie din falsă modestie fie din ironie. Arta pop intră
uneori în aceste metafizici implicite sau ironice la adresa mercantilului. Picturile lui de Chirico sau
‘Persistenţa memoriei’ a lui Dali, se pot înscrie şi ele aici. Muzica electronică a lui Klaus Schultze sau Jean
Michel Jarre întruneşte şi ea aceste criterii. Noile tendinţe din muzica electro combină de multe ori
agresivitatea ritmului cu tematica metafizică. Ca criteriu general pentru forma metafizică se poate arăta mai
întâi repetiţia elementelor de compoziţie, matematizarea structurii acestora şi uneori lipsa lor de îmbinare cu
sentimentul gingaş sau graţios, deşi acestea apar contracarate, negative în mare parte, ceea ce în estetica
clasică se numeşte ‘sublim’.
Trecând pe domeniul direct al Complexului Eden, aici se poate observa o varietate de genuri şi stiluri în
artă. Poezia descriptivă, luxuriantă ce se opreşte le foarte multe amănunte ce aminteşte de episodul maniacal
din tulburarea bipolară, cu simptomul său central, respectiv Fuga de Idei. Acesta se manifestă prin producţie
mentală masivă, subiectul turuie fără încetare romane întregi în tot atâtea clipe. O astfel de manifestare este
înscrisă în forma euforică a artei de tipul Complexului Eden. Ea apare atunci când fericirea este trăită
momentan transparând prin forma Artei. Se poate vedea clar în muzica folclorică de petrecere în ce măsură
apare nuanţa de tip Dionysos, care se materializează prin Complexul Eden, dată fiind şi condiţia socială
modestă a acestor artişti contracarată dionysiac. Cu toate astea într-o anumită doză se poate vorbi de astfel de
ieşiri euforice, fireşte controlate de un simţ fin al realităţii, la Mozart sau chiar la Beethoven. Arhitectura
barocă se înscrie de asemenea într-o astfel de formă, tocmai datorită excesului de forme luxuriante, cu scopul
de a scoate în evidenţă bunăstarea proprietarilor. Pictura realistă ce face abuz de amănunte şi sculptura de
acest gen se înscrie şi ea aici.
Poezia ritmată, nehaotică, liniştită şi armonioasă, lipsită de stringenţă, unde cuvintele sunt special alese
şi aranjate încât să dea o notă de libertate calmă aşa cum apare în genul clasic relevă o naturaleţe caldă.
Forma inocentă presupune o tratare naivă a temei. Poezia de tip legendă sau cea fantasmatică se înscriu în
acest gen de formă artistică. Picturile lui Miró, Klee sau Dubuffet, care adoptă o manieră infantilistă, pot fi
incluse aici. De asemenea ‘Sărutul’ lui Brâncuşi relevă o manieră inocentă de adoptare formală a Artei. Deşi
produsele artistice pot fi identice cu acelea ale primitivilor ele se deosebesc de acelea prin faptul că sunt
produse Artistice şi nu doar Estetice sau chiar Pitoreşti. Distincţia de mai sus îşi găseşte aici utilitatea.
Experienţele lui Cristo de învelire a clădirilor pot şi ele fi puse aici. În muzică, piesele de dragoste, unde
Complexul Matern are un rol esenţial, se pot observa câteva particularităţi al formei:
- gestul neajutorat repetat şi eşuat, aşa cum apare în cele mai reprezentative piese ale lui Mozart;
- ritmul legănat care apare foarte des în muzica liniştită, aminteşte de modul în care copiii sunt
legănaţi pentru a adormi. Legănatul dă copilului siguranţa că cineva este lângă el şi că poate adormi în
linişte fără să fie ameninţat. Acesta este păstrat ca arhetip general şi reluat în manifestări artistice aşa cum
se vede în cântecul despre seara de Crăciun foarte popular în Occident.
- plânsul dependent apare atunci când prin forma artei sale, artistul parcă îşi plânge de milă cerând
acea mereu liniştitoarea mângâiere a mamei păstrată de asemenea ca arhetip. Simfonia a V-a de Beethoven
conţine adevărate plângeri pe care copilul din el le face pe lângă pasajele explozive povestind necazul lui.
Dacă această formă este împinsă la extrem ea poate deveni uşor una tragică, ca în cazul poemelor lui E.
Poe sau atunci când Shopin pune această formă în ‘Marşul funebru’ părăsit de iubită şi pe pat de moarte.
Fireşte că aceste forme nu sunt standard şi fiecare Operă de Artă îşi are propriul său destin către
Complexul Eden, care face jumătate din plăcerea estetică, alături de cel Narcis şi Cain ce se întrunesc în
cealaltă jumătate după cum se va vedea. De asemenea trebuie înţeles că acest Complex Eden nu se referă la
tema Operei de Artă, la subiectul ei ci la forma ei, adică la modul de tratare a acestui subiect. Este posibil ca
între formă şi temă să existe o discordanţă profundă dar asta nu schimbă cu nimic percepţia estetică produsă
publicului, percepţie care este una subliminală. De asemenea trebuie avut în vedere faptul că într-o Operă de
Artă pot fuziona mai multe astfel de forme generale.4
4
Simfonia a V-a de Beethoven este un caz cu totul special. Norocul este că s-a consemnat că atunci când a scris această
simfonie şi că se poate spune împrejurările în care a scris-o. Beethoven suferea o mare dezamăgire în dragoste, ceea ce
se observă în piesă. El a pornit de le un fapt banal şi care apare drept centru de greutate în întreaga piesă şi anume
ciocănitul în uşă al unui cunoscut venit probabil să-l consoleze. Beethoven trebuie să fi simţit lucrul acesta ca pe o
82
 2.2.1.2.5. Complexul Eden şi Filosofia
Gândirea metafizică are în comun cu cea ştiinţifică dexteritatea conceptuală extrem de dezvoltată. Din
punctul acesta de vedere inclusiv termenul ‘metafizică’ sugerează legătura cu Ştiinţa, cu fizica. De altfel
metafizica a fost şi va rămâne încă influenţată de metodele şi rezultatele Ştiinţei, de consecinţele şi
învăţămintele care se leagă de nivelul ei de dezvoltare. Uneori metafizica a înlocuit Ştiinţa în afara
momentului când aceasta încă nu se născuse (cum este cazul cu cea antică) respectiv când situaţia psihică a
subiectului a cerut-o Sunt cunoscute puseele filosofice ale lui A. Einstein. Alteori metafizicienii au fost şi
oameni de ştiinţă sau ştiinţa propriuzisă purta numele de filosofie după cum arată una dintre lucrările de
referinţă ale lui Newton. De aceea deosebirile metodologice între ştiinţă şi filosofie sunt minime. Doar cele
psihologice sunt aici relevante iar faptul că unii ajung filosofi şi alţii oameni de ştiinţă, în cazul în care nu
sunt şi una şi alta, se datorează unor astfel de factori psihici specifici.
Metafizica are ca interes probleme ca nemurirea sufletului, existenţa lui Dumnezeu (ceea ce o face legată
de Religie), unitatea lumii şi tot ceea ce conţine sub sine o generalitate atât de mare încât nu poate fi cuprinsă
sub experiment. Toate problemele metafizicii însă converg către nemurirea sufletului. Această problemă
concentrează în jurul ei pe celelalte. Existenţa lui Dumnezeu este prin sine însăşi suficientă pentru a legitima
certitudinea nemuririi sufletului şi de aceea concentrarea asupra ei capătă întâietate. Alteori simpla unitate a
lumii le implică pe celelalte două deşi nu în mod direct. În orice caz, chiar dacă din punct de vedere
conceptual nemurirea sufletului nu este implicată (sau nu este un concept central) în orice sistem metafizic,
ea este imboldul psihologic principal al acestuia.
Aceasta este localizarea psihologică a gândirii metafizice. Ea reclamă în mod indispensabil relaţia cu
Religia. Prin Complexul Eden se manifestă cele două principii fundamentale ale Vieţii, conservarea şi
înnoirea, deoarece acesta este omolog celui Traumatic. În aceste două Complexe aceste principii îşi găsesc
realizarea. De la Complexul Eden către celelalte Complexe de asociere pe Filiera Negativă se poate observa
nevoia Omului, a individului de a se proteja de legile lumii care îl prezintă ca trecător. Moartea înseamnă
pentru individ pierderea întregii sale autonomii, de aceea orice se raportează fie pozitiv fie negativ la această
problemă se raportează implicit şi la nemurirea sufletului. Caracterul traumatic al meditaţiei asupra morţii
conduce la o compensare filosofică, edenică a sa.
După cum s-a spus mai sus esenţa Religiei, ca manifestare a sufletului omenesc, este chiar esenţa
sufletului, adică prima grupă de Complexe, rădăcina trunchiului psihic. Orice convertire sau trecere pe
tărâmul Religiei a unui subiect se face fie prin existenţa sciziunii între Filierele Trunchiului Psihic, fie prin
presiunea morţii, fie prin existenţa unui traumatism direct, ceea ce este cam tot acelaşi lucru. Toate acestea
conduc la supraexcitarea Complexului Traumatic. Religiile au comun, cu câteva excepţii minore, faptul că
sunt dualiste, că împart lumea în două mari registre, cel pământesc şi cel divin sau spiritual. Pornind de la
această opoziţie dualistă între Spirit şi Materie s-a încercat reunificarea lor, demersul religios devenind
treptat unul filosofic chiar dacă istoria filosofiei se grefează totuşi pe un interes ştiinţific originar declarat.
Astfel că dualismul se mută de pe planul ontologic în cel axiologic, devenind opoziţia între bine şi rău, acolo
unde nu există un dualism ontologic explicit. Filosofia încearcă să explice raţionalizat demersul Religiei aşa
cum teoria transmigraţiei sufletului a lui Platon preia acest element din Hinduism. Ea încearcă să rezolve
contradicţii, să caute principii devenind astfel un complicat sistem de gândire. Ea nu se mulţumeşte cu
rezolvarea pe care Religia o aduce. Cu toate acestea, demersul filosofic poate reveni Religiei, aşa cum s-a
întâmplat cu filosofiile lui Platon şi Aristotel sau cu critica raţiunii, care a fost preluată de la Kant ca reper
general acceptat în cercurile autorităţii religioase, până la Kant astfel de poziţii fiind sporadice. Filosofia însă
s-a putut încet-încet îndepărta de Religie devenind independentă datorită apariţiei unor probleme specifice
demersului său. Iniţial filosoful era cel care caută principii asupra lumii iar apoi cel ce folosea un anumit
sistem de gândire. În zilele noastre filosoful nu mai este neapărat cel care încearcă să demonstreze nemurirea
sufletului sau universalitatea lumii ci cel care caută esenţa lucrurilor cu instrumente şi metode intelectuale,
bazate în special pe logică şi cu mai puţină înclinaţie spre experiment ceea ce este deja domeniul ştiinţei. Ea
este nemulţumită de explicaţiile religiei chiar dacă, la rândul ei, a luat pe acestea tot din demersul filosofic.
Însă trăirea ei este una eminamente religioasă pentru faptul că metoda raţională folosită pe larg de filosofie s-
a asociat totuşi cu concluziile religioase.

umilinţă iar tensiunea sa psihică trebuie să fi fost destul de mare, cu atât mai mult cu cât acest cunoscut insista, ceea ce
probabil că îl scotea pe muzician din răbdări. Simfonia a V-a este un amalgam de disperare deznădăjduită şi compensare
orgolioasă în genialitate. Aici urmează imediat decăderea în gândurile morbide ale plânsului dependent şi ale gestului
neajutorat după o perioadă de adaptare a formei metafizice, ceea ce coincide cu o reacţie stoică la ciocănitul în uşă şi
compensarea în Orgoliu pentru ca apoi să ia din nou o atitudine metafizică, detaşată, de renunţare specific romantică
faţă de nimicnicia lumii. Această trecere dramatică de la disperare la răbufnire explozivă şi apoi la detaşare
dispreţuitoare şi-a găsit în Simfonia a V-a o rezolvare de referinţă.
83
 Aşadar cel mai crud ateu filosof este un religios, după cum comportamentul moral al nevroticului îi dă
acestuia şi o satisfacţie negativistă faţă de obiectul de neutralizare inhibat specific. Până şi blestemele lui
Sartre sau Nietzsche la adresa lui Dumnezeu nu sunt altceva decât răutăţi ale unor copii ce sunt nemulţumiţi
de faptul că părinţii le-au refuzat ceva. Aşa cum copilul prezintă faţă de părinte clivajul specific şi că orice
sentiment de ură faţă de acesta este dublat de unul tandru, la fel pentru aceşti autori Dumnezeu va rămâne în
continuare atotputernic, ei îl cântă mereu, după cum M. Eliade a spus. Nu este necesar ca filosoful să fie
împotriva lui Dumnezeu, este suficient să aibă gustul pentru aprofundare, pentru căutare, pentru despărţire a
firului în patru. Actul său de a gândi îl leagă invariabil de filosofie şi de religie totodată, tocmai pe baza
moştenirii psihice a Omului. Din cele spuse până aici este clar că filosoful este un fel de om al nimănui, el nu
poate suporta cruzimea Ştiinţei dar nici abandonul, retragerea depresivă în sine a Religiei, fiind puţin din
amândouă dar neputându-se decide spre una dintre ele. Experienţe de viaţă speciale îl pot conduce către
Ştiinţă odată cu schimbări relevante în suprastructura sa psihică. Maturizarea, stilul de viaţă frustrant poate
conduce la transferuri formaţiei filosofice sau ştiinţifice către Religie. Cazul lui Einstein sau a altor autori
care au avut experienţe traumatice sau cazul cu filosofii Atenei ocupată de Roma, convertiţi la Creştinism
sunt relevante.

2.2.1.2.6. Complexul Eden şi economia

Interesul pragmatic poate deveni şi el unul de neutralizare a Complexului Eden, respectiv atunci când
subiectul caută cu orbire un profit pentru care nu este necesar din punct de vedere social să fie implicate
aceste forţe. Atunci când interesul economic este o banală luptă socială pentru existenţă, unde activităţile
economice sunt efectuate pur şi simplu din nevoie nu se poate vorbi de implicarea vreunui Complex. Căci
acest comportament este dictat de interesul de supravieţuire al Instinctelor. Alta este situaţia profitului imens.
Se acumulează astfel un capital ce poate fi reinvestit la infinit, care poate conduce la evoluţia fondului social,
la evoluţia economică, la bunăstarea generalizată, însă principial omul de afaceri nu are acest interes ci doar
pe cel de astfel de profit personal, de evidenţiere personală. Despre acesta se poate spune că este guvernat de
un Complex. Se poate observa că idealurile unei persoane care este implicată direct în economie, făcând
carieră în acest domeniu sunt în acord cu Complexul Eden. Psihologia afectivităţii economice presupune o
manevrare a bunurilor economice în aşa fel încât operaţiunea aceasta să aducă profit. Ea presupune angajarea
în anumite investiţii, la un oarecare procentaj de risc. Or acest risc presupune prizonieratul subiectului care
riscă între traumatismul eşecului şi caracterul edenic al succesului. Un astfel de suspans, dublat de
predispoziţia ereditară pentru acumulare de bunuri, pentru întemeierea familiei, lasă să transpară Complexul
Eden iar această predispoziţie se va materializa prin intermediul Complexului Polis, Complex care face parte
din următoarea grupă de Complexe.
Dacă se presupune o situaţie cu localizare într-un anumit moment genealogic, unde, pe filiera arborelui
genealogic, se poate găsi o situaţie de sărăcie extremă, unde subiectului îi este o povară viaţa, unde efortul
pentru a o duce de azi pe mâine este foarte mare, un astfel de Psihic se poate fixa asupra interesului de a
căpăta o oarecare bunăstare. Atunci acest conţinut psihic va fi investit exact cu un înalt potenţial energetic, la
fel ca în cazul Complexului Matern. Subiectul poate să creadă că profitul economic este singura lui fericire la
fel cum un Casanova crede că următoarea femeie posedată îi poate spori această fericire. Tocmai de aceea
profitul economic de anumit tip poate intra sub incidenţa Complexului Eden.
2.2.1.2.7. Complexul Eden şi Ştiinţa
Modelul gândirii ştiinţifice este cel pragmatic. Ştiinţa, atâta timp cât se face din pasiune şi nu din hazard,
se raportează la o constituţie psihică de tip pragmatic unde metodologia, cadrul de reguli pe care ea le
respectă sunt la fel ca în cazul celei pragmatice. Fireşte că aici poate mai mult ca în oricare altă aplicaţie a
Complexului Eden exteriorul determină în mod decisiv rezultatul final al demersului ştiinţific însă tocmai
pasiunea descoperirii, dezvirginarea domeniului denotă interesul edenic al cercetătorului. El se vede pus în
situaţia de a păşi primul pe un anumit domeniu de cercetare. Legătura cu acest Complex vine din credinţa în
nemurire pe care valoarea ştiinţifică i-o dă unui astfel de autor prin celebritatea de care el se poate eventual
bucura. Dexteritatea mnezică a omului de ştiinţă care se prezintă ca o bibliotecă ambulantă, denotă o mare
excitaţie a Complexului Traumatic căci el este în stare în mod specific să lărgească orizontul Memoriei iar
psihopatia traumatică şinevroza anxioasă cu capacităţile lor de a reda mnezic în cele mai mici detalii stimulul
fobic, arată în ce fel o astfel de excitaţie poate conduce la acest rezultat. Este evident că retragerea omului de
ştiinţă în lumea lui, în laboratorul sau în domeniul lui, este pe de o parte rezultatul formei reflexive a
Complexului Traumatic iar pe de alta conversiunea lui edenică. Deoarece, prin cercetările, prin descoperirile
sale savantul poate dărâma o tradiţie, poate să devină superior ei deci o poate agresa într-un fel sau altul fie
prin continuitate ceea ce înseamnă superioritatea lui faţă de ea, fie prin dărâmare totală fie parţială a
paradigmei tradiţionale.

84
 Notă: Fireşte că Complexul Eden nu poate explica el singur aceste cinci manifestări ale sale, căci aici
intervin şi alţi factori. Aceştia pot fi alte complexe, cum sunt cele din grupa a doua sau a treia sau capacitatea
şi exersarea ereditară a aparatului conceptual şi la susţinerea fiziologică a lui. Totuşi Complexul Eden există
aici ca o unitate de măsură pentru acestea iar dacă un Pascal poate trece cu uşurinţă de la preocupările
filosofice la cele ştiinţifice şi apoi la cele religioase asta denotă că toate aceste manifestări ale Spiritului au
anumite puncte comune chiar dacă par a nu avea.
2.2.1.3. Complexul Polis
Acest complex face parte, alături de cel Cain din cea de-a doua grupă de Complexe Fundamentale ale
aparatului psihic. El se referă la implicaţiile pe care socializarea, conlocuirea indivizilor unei specii,
colaborarea lor, le determină asupra Structurilor Psihice date anterior precum şi asupra satisfacerii în general
a instinctelor.
2.2.1.3.1 Structura generală
Apariţia societăţii are ca fundament principial însăşi securitatea. Societatea, care apare şi în lumea
animală, este indispensabilă Vieţii Umane. Omul este extrem de ineficace atunci când este solitar. Numai în
societate el îşi poate satisface Instinctele iar contactul cu animalele sălbatice îl dezavantajează evident. Astfel
că în cazul unei agresivităţi externe, societatea în genere are puterea de a se mobiliza pentru apărarea fiecărui
membru. Iată că deviza ‘toţi pentru unul şi unul pentru toţi’ este mult mai veche decât se credea. O astfel de
formă o moşteneşte şi Omul Modern sub forma Complexului Polis. Structura acestuia se defineşte ca
proiecţie a propriului Complex Traumatic în nefericirea, în agonia semenului. Aşadar apartenenţa la un grup,
identificarea cu el este motorul Complexului Polis. Ulterior acesta devine necesitatea de respectare a legilor,
este liantul formal al societăţii, fiind un Complex format în perioada preumană a Vieţii iar respectarea legilor
impuse de comunitate conduce la obţinerea unor avantaje sociale mult mai mari decât în cazul în care nu s-ar
recurge la respectarea lor. De aceea atunci când aceste avantaje dispar, acest Complex dispare de asemenea.
Complexul Polis este format în mod diferit în cadrul societăţii umane evoluate, unde apartenenţa
individului la clasele superioare sau la cele inferioare este un criteriu hotărâtor. Cu toate că societatea
modernă cunoaşte nuanţări, apropieri şi interconexări, între aceste două clase sociale generale, aceste
Complexe se manifestă aşa cum se manifestau ele în epocile trecute, chiar dacă nu atât de tranşant ca atunci.
Complexul Polis este aşadar Complexul de Sociabilitate al muncitorului şi al aristocratului în aceeaşi
măsură. Nietzsche a observat foarte bine această sciziune între ‘moralele de stăpâni’ şi ‘moralele de sclavi’.
Aceste două forme de existenţă sociale tind să se raporteze tot timpul una la cealaltă, în contrarietatea lor.
Prima formă născută pe fondul neajunsurilor, a inhibiţiilor neneutralizate, va tinde către acte antisociale sau
cel puţin, le va avea în vedere, fapt ce poate atrage ]n mod evident Complexul Traumatic prin iminenţa
pedepsei. Apoi, eliberată de neajunsuri, clasa aristocratoidă va dezvolta un spectru de reguli sociale şi
resorturi de consolidare a societăţii în forma care o avantajează.
General vorbind, Complexul Polis este urmarea firească a celui tarumatic, fiind în imediata sa vecinătate
pe Filiera Pozitivă şi asta încă din societatea animală. Aşadar originea lui este una pragmatică, economică.
Însă el poate fi supraexcitat prin Complexul Traumatic, respectiv prin agresarea externă pe care o poate
suporta un individ. Agresorul poate foarte bine deveni legislator, căci el impune un ritm social pe care
agresatul trebuie să îl accepte. Or acest Complex înseamnă tocmai acel comportament socioeconomic care ar
evita o astfel de agresiune. În societatea umană el apare influenţat în mare parte de Complexul Tabu,
Complex care marchează diferenţierea Omului de Animal. Legislaţia socială dată de norme scrise sau
nescrise are ca scop o anumită ordine stabilită deja de către premisele acestui Complex Tabu. Dacă
mecanismul structurării sociale care, pe lângă latura economică legată de productivitatea crescută care reiese
din viaţa în colectivitate, este format şi din cel de securitate, dată şi ea tot de acest principiu al mobilizării
colective, atunci este firesc ca întregul spectru al legilor scrise în general să se bazeze pe reglementarea
agresivităţii dintre indivizi. Ea continuă şi în cele mai evoluate societăţi acest principiu de securizare
colectivă iniţial în faţa mediului ostil, aşa cum apare în societăţile primitive. Societatea ştie însă să introducă
în aceste legi şi altele care nu protejează individul, ci protejează mai degrabă o comunitate minoritară după
cum se va vedea la Complexul omolog acestuia, cel Cain. Această manifestare modernă a Complexului Polis
este direct dictată de influenţa pe care cea de-a treia grupă de Complexe o are asupra Trunchiului Psihic. O
astfel de comunitate este însăşi structura de clase superioare ale societăţii, care determină aceste legi şi care
le impune după interesul controlării societăţii deci al interesului economic. Clasa socială proletaroidă acceptă
aceste legi tocmai pentru că ele stipulează şi protecţia originară pe care acestea o au drept condiţie.
Caracterul provizoriu al comportamentului dictat de Complexul Polis este unul evident căci Omul nu
este o insectă, un element dintr-o structură mecanică, asemenea familiilor de albine sau de termite. El este un
individ care îşi modelează singur comportamentul şi care acţionează în mod activ la definirea sa, prin faptul
că alege şi judecă acţiunile sale. Modelul social uman nu este unul static ca în cazul acestor insecte, ci unul
dinamic iar Complexul Polis se potriveşte mai bine acestora decât Omului. Tocmai de aceea aceste două

85
Complexe se înlocuiesc foarte degajat unul pe altul în cadrul societăţii moderne cineva oscilând între a fi
Poli(tico)s sau Cain. Alegerea lui ca reper se datorează interesului general al indivizilor de a se tolera
reciproc, deşi acest lucru este destul de greu de realizat în mod absolut consecvent. Ei trebuie să îşi înfrâneze
pornirile, sub interesul economic. Într-o societate hipertehnologizată, unde roboţii ar rezolva automat
problema economică, Complexul Polis nu ar însemna nimic, la fel şi legile pe care el le apără. Căci individul
nu ar avea nevoie de acte antisociale ce trebuie stopate prin acest ansamblu legislativ. Tocmai de aceea
Complexul Polis este strâns legat de însăşi dezvoltarea economică şi de implicarea directă, funcţională a
Omului în acest proces.
Aşadar existenţa Complexului Polis nu poate fi explicată doar prin simpla viaţă gregară aşa cum există la
animale pentru a avea succes mai mare în competiţia cu alte specii. Practic Omul a continuat să se comporte
sociabil şi după ce şi-a eliminat sau redus la tăcere potenţialii rivali din lumea animală. Spaţiul european
arată o lipsă teribilă a marilor prădători aşa cum există în alte continente. Abia epoca modernă a încercat o
reparaţie prin reintroducerea artificială a lupului. Iată că socializarea omului civilizat are alte valenţe decât
cele ale societăţilor animale. Specia rivală care implică socializarea animalelor a fost înlocuită în civilizaţia
umană de comunităţile rivale. Complexul Polis se dovedeşte a fi în relaţie retroactivă cu Complexul Cain
care se proiectează către aceste comunităţi. Apropierea ‘de aproapele’ se face cu scopul eliminării
‘duşmanului’. Iubirea aproapelui promovată de o mentalitate proaspăt convertită la pacifismul religios
originată în spiritul războinic păstrează încă ruinele cainice originare. Timpul a unit cele două complexe prin
cristalizare iar dragostea se amestecă cu ura şi sociabilitatea cu intimitatea. Oricum limitele comunităţilor
rivale sunt atât de flexibile încât Complexele Cain şi Polis se acompaniază ambivalent într-un dans dubios.
Tema clasică a dragostei şi trădării sau a urii de moarte ce se converteşte în dragoste (Romeo şi Julieta) este
parte din ambivalenţa exacerbării patriotismului de tip Polis. ‘Iubirea aproapelui’ este dublată de eternul
păcat cainic urmate de eternele rugăciuni şi ritualuri religioase de îndepărtare a ‘Diavolului’. Ceea ce este
important de subliniat aici este faptul că tocmai această nevoie de iubire a a aproapelui este datorată
convertirii acestor elemente ‘diavoleşti’ în ea. De aceea ispitirea Diavolului va acompania o astfel de nevoie
de divinizare a unui fond emoţional esenţialmente războinic.
Freud înţelege Complexul Polis ca fiind derivat din dragostea platonică, poetic-adolescentină. În
‘Psihologia maselor şi analiza Eului’, el imaginează paradigma dragostei mai multor oameni pentru un altul
cum ar fi faţă de o persoană celebră. Freud consideră că iniţial aceştia au fost geloşi unul pe altul în
acapararea obiectului dragostei dar acestei faze îi corespunde cea de solidaritate, unde fiecare îi respectă
dorinţa celuilalt, astfel că fiecare ar fi fericit dacă ar deţine măcar o singură şuviţă de la obiectul iubit. Aşa
apare sentimentul de dreptate socială şi cel de datorie, spune Freud. Un astfel de liant ar fi pentru societate
elementul care ţine laolaltă societatea iar Biserica şi armata ar fi modelul celor mai reprezentative exemple.
Freud însă confundă în mod vădit Complexul Polis cu cel Tabu. Dragostea nu este necesară pentru a
forma societatea, deşi ea este de multe ori instrumentul manipulării sale. Totuşi dizolvarea armatei şi a
Bisericii nu ar duce deloc la dizolvarea societăţii, căci principiul ei nu este dragostea ei, ci un element mai
adânc (ce explică chiar dragostea de acest tip) şi anume economia. Freud ştie clar că sunt societăţi lipsite
efectiv de conducător, în speţă unele dintre cele animale, unde există doar o ierarhizare a forţelor în care deci
se poate vorbi doar de ‘cel mai puternic’ dar nu şi de ‘conducător’.5
2.2.1.3.2. Complexul Polis şi economia
Aşa cum se prezintă astăzi lucrurile, economia şi psihologia abisală par să aibă în comun exact ceea ce
au în comun apa şi uleiul. Şi totuşi apa şi uleiul pot forma o emulsie şi cazul de faţă demonstrează pe deplin
acest lucru. Căci dacă psihologia abisală este ştiinţa Comportamentului, în special al celui Uman, atunci
economia trebuie să stea prin excelenţă sub incidenţa principiilor psihologiei abisale iar o ştiinţă ce are
5
Complexul Polis este unul rudimentar iar pentru viaţă el a însemnat foarte mult fiind păstrat ca reper fundamental
de bunăstare. Însă el a fost funcţional într-o anumită etapă a ei iar aplicabilitatea lui statică la condiţiile umane moderne
s-a dovedit infructuoasă. Oameni cu judecată sălbatică, cu un spirit rudimentar pot fi foarte uşor manipulaţi de către
apelarea la acest fond emoţional arhaic. Politicienii apelează la acest Complex, din dorinţa de a atrage voturile sau
suporul în general iar patriotismul de toate felurile ascunde şi această latură arhaică a Psihicului Uman. Căci această
stare este prin ea însăşi nedemnă de specia umană, deoarece vizează o apropiere falsă între oameni. Uşurinţa cu care cei
guvernaţi de alte Complexe fuzionate apoi în Complexul Polis stabilesc şi desfac relaţii nu poate fi decât un act
decadent, un fel de bălăcire în afecţiunea celor din jur. O astfel de fuziune între Complexul Polis şi cel Matern nu are
nimic de a face cu adevărata sociabilitate, deşi către ea pozează. Când a definit ‘imperativul categoric’, fără îndoială că
acest lucru l-a avut în vedere Kant şi este greşit modul în care a fost interpretat ca determinând o moralitate rigidă. Căci
exacerbarea Complexului Polis, lăbărţarea într-un patriotism parşiv, atrage după sine tocmai reversul acestuia,
Complexul Cain. Cu cât un Complex este mai solicitat, cu atât şi reversul lui de pe cealaltă Filieră suferă această
suprasolicitare. Iar modul în care patriotismul înflăcărat degenerează în războaie sângeroase şi acte teroriste, tocmai ca
o extroiecţie, ca focalizare controlată a concordanţei reversului său, este arătat de atâtea şi atâtea cazuri în istorie, unde
masele au fost orbite de propria lor dezordine afectivă, fapt ce s-a întors de atâtea ori împotriva lor.
86
pretenţia de a înţelege Comportamentul Uman nu poate să nu ia în calcul comportamentul economic,
comportament unde Psihicul Uman are un rol hotărâtor, după cum se va vedea imediat. Există totuşi aici
pericolul de a cădea în mozaic metodologic însă acest lucru este încă departe de ceea ce prezintă psihologia
abisală căci ea se referă doar la partea generală a ştiinţelor aferente ei fără a intra în detalii. Deci la fel se va
întâmpla şi cu economia. Psihologia abisală o fundamentează ca bază şi îi dă o înţelegere mai profundă a
lucrurilor căci dincolo de reţetele matematice, limitate la a înţelege descriptiv un astfel de fenomen ca acesta
al economiei, ea nu se poate limita doar la calcule statistice sau matematice în general şi nici la experienţe
pragmatice personale aşa cum s-a făcut până acum. Ea are nevoie de relaţii dinamice, de un corp teoretic
solid, al cărui obiect este profund diferit de cel al matematicilor.
Principiile legislative ale societăţii care se concentrează în Complexul Polis rezidă în relaţiile economice
care se stabilesc la nivelul societăţii. Aceasta poate fi simplă, naturală, unde aceste principii vizează exclusiv
exploatarea în comun şi în mod aproape egal a naturii sau complexă atunci când exploatarea naturii este doar
o parte din sistemul economic. Căci operaţiile preliminare sau adiacente sunt părţi esenţiale ale acestui
sistem ca schimbul, prelucrarea, mecanismele specifice de exploatare a naturii, etc. Orice structură
economică are interesul de a produce o neutralizare energetică a uneia sau mai multe pulsiuni în general. De
fapt orice imbold psihic presupune o acţiune în scopul neutralizării energetice. Problema este că această
tendinţă apare mereu la orizont, ea este una sisifică, căci, conform legii respingerii valorice, o neutralizare nu
va fi niciodată pentru totdeauna, ci doar momentană iar ceea ce astăzi aduce fericire mâine poate fi un lucru
banal, de la sine înţeles şi să nu producă nici cea mai mică satisfacţie, ba chiar să producă o excitaţie
energetică în plus. Cu cât sistemul psihic este susţinut la acelaşi nivel energetic, adică cu cât Valoarea de
Excitaţie şi cea de Neutralizare sunt mai apropiate, cu atât Valoarea de Neutralizare tinde să se depărteze. De
aceea orice ar face Omul, orice satisfacţie ar avea, el nu va fi niciodată total mulţumit. Stabilirea provizorie a
Valorii de Neutralizare este dată de raportul dintre Mediu şi Organism, adică de reglarea Valorii de Inhibiţie.
Iar dacă această valoare, fie că este nulă fie că este considerabilă, este totuşi susţinută pe o lungă perioadă de
timp, ea poate modifica Valoarea de Neutralizare prin reducerea sau creşterea ei în raport cu valoarea
iniţială. Din punct de vedere psihodinamic această relaţie cu mediul face ca diferenţa dintre economia simplă
şi cea complexă să se facă după anumite principii. Economia simplă aparţine primitivilor şi se restrânge la
vânătoarea în grup, cu arme mai mult sau mai puţin rudimentare sau la cultivarea plantelor şi creşterea
animalelor. În economia simplă orice act al celui care beneficiază de ea are finalitate concretă cum ar fi
însămânţarea, ocrotirea sau recoltarea finală a plantelor precum şi sacrificarea animalului sălbatic sau
domestic. Aşadar economia simplă vizează în principal neutralizarea rudimentară a Instinctelor în mod direct
iar Valoarea de Neutralizare este redusă la această raportare instinctuală. Economia complexă, dimpotrivă,
nu numai că prezintă în mod evident diviziunea muncii dar ea permite creşterea incomensurabilă a Valorii de
Neutralizare a sistemului energetic global prin neutralizări ale unor segmentele psihodinamice specifice,
multiple, prin diversificarea sistemului psihic în mai multe domenii de interes. Ca exemplu se poate lua
necesitatea unui adăpost sigur şi puternic, eventual decorat interior, diverse obiecte cu diverse utilităţi, cu
varietăţi de hrană, cu facilităţi din ce în ce mai noi, etc. Diviziunea muncii este în mod evident caracteristica
esenţială a economiei complexe. Economia simplă stă întotdeauna la baza celei complexe iar aceasta din
urmă nu poate fi posibilă fără prima deoarece ea are rolul capital de a neutraliza Pulsiunile Instinctuale,
Pulsiuni ce sunt la baza tuturor celorlalte. Or fără satisfacerea Instinctelor este absurd să se treacă la
satisfacerea unor dorinţe secundare. Aşadar problema principală a oricărui sistem social încadrat într-o
economie complexă este acela de a apela la economia sălbatică fie prin educaţia sălbatică la nivel global fie
prin forţa militară în aşa fel încât o parte din societate să fie convinsă să fie încadrată în economia simplă
care subzistă în cea complexă.
Forţa militară este elementul primordial ce face legătura între economia simplă şi cea complexă fie sub
raportul evoluţiei istorice fie sub cel al dinamicii teritoriale. Sub raportul evoluţiei istorice, este evident că
fiecare putere războinică antică (exemplul este luat de aici deoarece lucrurile se prezintă mai aproape din
punct de vedere temporal de tranziţia dintre cele două economii) a început printr-o origine modestă care apoi
prin forţa împrejurărilor s-a dezvoltat pe specializare militară. Se poate imagina un trib care cunoaşte minime
practici agricole unde, după o vreme prosperă, intervine o situaţie de criză datorită unui moment nefavorabil
caseceta prelungită, bolile, epuizarea resurselor etc. Acesta poate migra spre a căuta locuri, teritorii mai bune
şi pentru aceasta are nevoie să lupte pentru alungarea acelora care se află deja pe aceste terenuri, eventual cu
confiscarea bunurilor lor. Imperiul Roman, cu tot arsenalul său militar şi-a găsit sfârşitul în urma atacurilor
succesive ale barbarilor. Pentru un astfel de trib, un astfel de moment de belşug poate deschide noi orizonturi
iar el se poate specializa exclusiv pe jaful militar. El este însuşi principiul economiei sălbatice; sclavagismul
se prezintă ca fiind un furt originar iar sclavul este un ostatic folosit în scopuri economice. Jaful militar este
un moment important în evoluţia Umanităţii iar el se întinde până la vecinătatea modernităţii, chiar dacă
constituţiile statelor şi mentalităţile mulţimilor pretind că ar fi o etapă stinsă în istoria Umanităţii. În realitate

87
el se mai practică şi astăzi în plină eră spaţială. Comunismul şi fascismul se constituie ca exemple clare în
acest sens. De fapt economia şi puterea militară, ca element social de o importanţă covârşitoare, nu pot fi
despărţite una de alta nici măcar astăzi.
Cu toate astea, sistemul economic susţinut de ameninţarea militară directă, de jaful militar fie brut fie
sclavagist, provoacă unele probleme de nerezolvat. Ce masi importantă este riscul permanent al vieţii
soldatului care îşi vede pusă în primejdie agonisirea prin chiar moartea la care era pasibil prin revolta
sclavilor. De aceea toate statele sclavagiste s-au prăbuşit până la urmă. În sociologie s-a făcut la un moment
dat comparaţia între vârstele cetăţilor (copilărie, adolescenţă, maturitate, decădere) şi cele ale individului
însuşi. O astfel de evoluţie are la bază însuşi sistemul psihodinamic, respectiv creşterea progresivă a Valorii
de Neutralizare globală a societăţii.
Un al treilea stadiu de evoluţie al economiei complexe este cel al sistematizării economice, a ‘eliberării’
sclavilor dar nu a dispariţiei lor ci doar a transformării lor sub experienţa pe care Omenirea o câştigă din
practica sclavagismului. Sclavul nu mai este văzut ca fiind ‘cel ce trebuia ucis dar din diferite motive a fost
lăsat să trăiască’, ci ‘să nu ucizi’ a devenit sloganul unei epoci majore. Aici intervine mecanismul economic
global al societăţii, uriaşa strategie de exploatare socială sistematizată. Sclavul este mai eficient dacă este
lăsat liber, uciderea lui este neproductivă, el poate fi folosit şi astfel se ajunge la valorificarea superioară a
consecinţelor ce decurg de aici. Sistemul economiei sclavagiste i-a permis Umanităţii familiarizarea cu
conceptele economiei complexe instituite la nivelul gândirii subterane, fuzionate într-unele dintre teoriile
umaniste. Convertirea Imperiului Roman la Creştinism presupune aplicarea unei alte strategii economice,
una mult mai productivă şi mai sigură sub aspectul ordinii sociale decât cea militară directă deşi aceasta a
rămas şi ea în subsidiar faţă de sistemul economic în sine. Căci societatea creştină nu a ezitat să ia cu asalt tot
prin forţa militară acele mici grupuri ce nu se aliniaseră la Religia devenită Oficială iar această situaţie s-a
repetat pregnant în Evul Mediu. Ca nucleu al Religiei din punct de vedere social, oficial principiul economic
se păstra ascuns sub presupusa misiune divină de creştinare a ‘păgânilor’. Restricţiile, penitenţele acestei
Religii, care vor fi analizate la Complexul Tabu, aveau şi scopul de a consolida o educaţie în spiritul
inhibiţiei şi pregătirea în acest mod a terenului pentru economia sălbatică. Căci grefându-se pe economia
sclavagistă şi determinând o astfel de structurare socială originară, tot ce-i trebuia Creştinismului era doar
păstrarea valorii de neutralizare a urmaşilor foştilor sclavi, reduşi ei înşişi la o astfel de Valoare. Inhibiţia
‘morală’ a Sexualităţii se înscrie tocmai în trăsătura regulilor sociale ce aveau rolul păstrării unei astfel de
Valori de Neutralizare la un nivel scăzut iar această inhibiţie depăşea cadrul inhibiţiei normale datorată
dinamicii relaţionării Instinctului respectiv cu mediul social. Tocmai de aceea Omenirea Occidentală s-a
văzut, într-un moment de autoanaliză lucidă în situaţia de a fi invadată de o Sexualitate Patologică ţinând
cont de cererile legii excitaţiei energetice. Pe drept cuvânt Nietzsche a spus că ‘creştinismul este o religie
pentru sclavi’ căci el a intuit profund rolul economic al Creştinismului, ca fiind cea mai profundă Religie a
societăţii vestice, legată inseparabil de valorile acesteia.
Declinul Creştinismului despre care se vorbeşte astăzi stă exact în declinul în epoca modernă a
principiului care l-a promovat iniţial, respectiv însuşi sistemul economic care s-a dezvoltat impetuos în
această perioadă, ca urmare a exploziei tehnologice ce s-a instaurat în special în ultimul secol. Maşinile şi
roboţii au înlocuit pe vechii sclavi care puteau în sfârşit să fie eliberaţi. Fireşte că în economia actuală
Religia nu mai are nici un rol iar penitenţele morale pe care ea le recomanda în trecut nu mai sunt actuale
tocmai pentru că maşinile l-au înlocuit pe Om şi l-au eliberat din lanţurile sclaviei. Economia s-a desălbăticit
în mare parte şi per total ea continuă către o desălbăticire totală, către înlocuirea totală a Omului din munca
de rutină. Fireşte că spiritul Religiei Creştine continuă să se manifeste astăzi, luându-se de la aceasta în
special ceea ce coincide cu Spiritul Modern dar şi supravieţuind sporadic anumite principii periculoase
pentru dezvoltarea economică. Căci societatea contemporană civilizată aderă la deplina creativitate şi
libertate refuzând obedienţa acesteia. Iar dacă ea continuă să se manifeste astfel astăzi, fie şi excepţional este
tocmai datorită rădăcinilor sale adânci în conştiinţa umană abisală. Rolul Religiei pentru societate este încă
important. Din fericire astăzi este reformată ea însăşi pe plan global. Acest rol este în cea mai mare parte
unul benefic pentru spiritul modern, prin educaţia în spiritul toleranţei precum şi a reconvertirii şi readaptării
criminalilor. Acest lucru este încă indispensabil pentru acest moment al societăţii cu toate principiile sale
juridice, abstracte şi pseudoumaniste. Dar probabil că şi acest rol va deveni la un moment dat insuficient,
dacă nu cumva acest fapt se vede deja astăzi. Căci la fel cum educaţia sălbatică pe care ea a promovat-o
pentru epocile clasice a fost benefică pentru Spiritul Clasic al acelor timpuri dar de-a dreptul catastrofală
pentru Spiritul Modern, la fel şi restructurarea sa modernă poate fi benefică astăzi dar insuficientă pentru
Spiritul Viitorului.
2.2.1.3.3. Evoluţia Complexului Polis şi progresul tehnologic
Freud şi-a exprimat temerea lui în ‘Viitorul unei iluzii’ după care civilizaţia în general, progresul
tehnologic al societăţii ar conduce direct proporţional la ‘reprimarea instinctelor’. Astfel că, credea el, este

88
posibil ca în viitor societatea să reprime o dorinţă considerată astăzi permisă, după cum societatea de azi
reprimă o dorinţă primitivă, morală la acea vreme, respectiv canibalismul. Totuşi o astfel de perspectivă nu
este justificată. În primul rând nu toate societăţile primitive practicau canibalismul, deci posibilitatea ca
această practică să fie o dorinţă, slăbeşte. Apoi, ca şi în triburile de astăzi unde se mai practică canibalismul,
ce-i ce-l practică consideră că prin felul în care ei îşi tratează victimele, ei asimilează puterile magice ale
acestora. Fireşte aici poate fi exclus cazul canibalismului impus de înfometarea prelungită, care este un
comportament instinctual. Aşadar nu există nici o dorinţă de ‘a-ţi mânca semenul’, ci doar a-i lua puterile iar
această dorinţă este secundară sistemului ideatic magicist al primitivilor. Dacă astăzi la nevrotici apar unele
tendinţe canibalice, acestea se datorează unor cauze diverse, ceea ce fac ca fondul emoţional al nevroticului
să devină unul patologic. Dimpotrivă, problema civilizaţiei nu este aceea că reprimă Instinctele, dorinţele,
aşa cum crede Freud sau Rousseau, ci aceea că aduce dorinţe în plus şi îl subjugă pe om în povara pasiunilor,
îl prinde în cercul vicios al plăcerii şi îl exploatează. De aceea civilizaţia mai degrabă satisface vechile
dorinţe inhibate decât inhibă pe cele permise anterior. Acesta este un lucru benefic însă doar până în punctul
în care civilizaţia inventează artificial alte dorinţe. Căci, după cum se va vedea la cealaltă secţiune, chiar
dacă prin subjugarea maselor cu tot felul de iluzii în scopul manipulării politice şi economice. Preţul pentru
faptul că sistemul economic este în progres, pentru faptul că acesta se îmbunătăţeşte, este plătit de individul
ca atare, după cum se va vedea la ultima grupă de complexe. Nimic nu se pierde, totul se transformă;
creşterea explozivă a nivelului economic japonez, de exemplu, coincide cu creşterea alarmantă a numărului
Tulburărilor Psihice. Aşadar progresul tehnologic aplicat sălbatic poate aduce alte probleme decât cele
presupuse de Freud. Însă în principiu el nu conduce la reprimări masive ci la satisfacţii masive plătite apoi
scump de întreaga umanitate.
Cealaltă extremă este derivată din teoria plusvalorii expusă de Marx. Plusvaloarea este principiul
fundamental al economiei şi nu doar al economiei, ci al Vieţii în general . Marx a criticat burghezia din
pricina acestei plusvalori, adică a profitului ca urmare a unei acţiuni unde resursele câştigate sunt mai mari
decât cele pierdute. Că această plusvaloare face de multe ori obiectul economiei sălbatice, asta se datorează
altor probleme. În ceea ce priveşte teoria sa economică, presupunerea, fie ea şi inconştientă, că patronul ar
îngropa undeva această plusvaloare în aşa fel încât muncitorul să nu ajungă la ea este la fel de falsă pe cât a
fost de utopic experimentul blocului Comunist care a dorit eliminarea ei. Căci, după cum s-a amintit deja
aici, profitul pe care patronul îl obţine este ulterior reinvestit. Dacă un agent economic se mulţumeşte doar cu
acelaşi tip de producţie, fără reinvestiţii şi fără inovaţii, atunci concurenţa îl elimină efectiv de pe piaţă. Or,
tocmai această concurenţă îl forţează să fie mereu la înălţime şi de aceea concurenţa este plămânul
economiei în special şi al civilizaţiei în general. Speculaţiile psihologice pe care un agent economic le poate
face asupra consumatorului sunt rapid eliminate de piaţă iar plusvaloarea se reglează şi ea în acest fel,
situându-se de obicei cu un pas deasupra cheltuielilor de cost.
În felul acesta fiecare concurent reglează Valoarea de Neutralizare a celuilalt. Concurenţa însăşi face ca
economia sălbatică să devină economie de piaţă căci nevoia de profit maximal specific fiecărui om în actul
de schimb economic se autoreglează de condiţiile pieţei şi plusvaloarea suferă şi ea acelaşi lucru. Pe de altă
parte, urmând producţiile ştiinţifice care sunt condiţii ale progresului tehnologic, nivelul de trai al întregii
societăţi creşte şi în fond, acesta este interesul general al unei societăţi sănătoase.6
Aşadar este extrem de greu de a face alegerea între progresul social exploziv, cu exploatarea sa socială şi
o protecţie a individului consecventă cu normele declarate ale democraţiei sau ale anumitor societăţi ce se
vor a fi cât mai drepte. Trebuie căutată mai degrabă o cale mijlocie a acestor două extreme. Complexul Polis,
cu vorbele sale măreţe şi naive totodată, nu poate fi înţeles şi nu poate exista fără cel Cain, civilizaţia nu este
altceva decât o junglă politicoasă, unde cel mai tare elimină pe cel slab. Toate instituţiile ‘şanselor egale’,
cum este Religia şi învăţământul nu pot elimina exploatarea economică practicată de unii.
Progresul tehnologic este astăzi învinuit de către teoriile umaniste că ar fi dus Umanitatea la râpă, că
Omul este degradat, că natura este din ce în ce mai ameninţată de industrializare. Complexul Polis cel care
implică comportamentul gregar, de masă, lipsit de individualitatea specific umană poate fi vzut cu ochiul

6
Ceea ce a făcut Marx în teoriile sale este de a imagina o înlocuire a unei extreme, cea a economiei sălbatice, cu o
altă extremă, comunismul. Eliminând concurenţa, Marx a vrut să facă din Om o insectă asemenea termitelor care îşi
construiesc de mii de ani în acelaşi fel adăposturile şi care se hrănesc şi se înmulţesc la fel. Însă Omul este o fiinţă ceva
mai complicată iar dialectica academică nu poate face nimic pentru a-l înţelege. Consecinţele ‘economiei socialiste’, cu
toate că a avut ca bază fabricile germane furate şi transportate către Rusia, nu au fost decât plafonarea, stagnarea, ce au
condus la scăderea nivelului de trai, în timp ce factorii de decizie în privinţa produselor au intrat într-o letargie mintală.
Tocmai de aceea, după eşecul politic al comunismului economiile fostelor ţări comuniste s-au întors de unde au plecat,
adică din situaţia economiei sălbatice.
89
depresivului umanist şi repudiat relativ la aceste valori. Excesele capitalismului sălbatic chiar pot produce
mutilări genealogice severe după cum se va vedea.7
Indiferent de cum este văzut progresul tehnologic de anumite teorii el este rezultatul socializării speciei.
Că e de detestat sau de admirat asta e o altă problemă. Cert este c el a consolidat Complexul Polis cu
nevoia Omului de a-şi vedea semenul şi de a face lucruri împreună cu el. Apariţia tehnologiei este
eficientizarea acestei asocieri originare. Implicarea într-una dintre formele sale este o nevoie fundamentală
a Omului. Nevoia de activitate este una naturală şi poate face din muncă ceva nobil. Maxima lui Marx
‘Munca l-a creat pe om’ îşi poate găsi acoperire într-o munca ecologică şi nu una dezumanizantă aşa cum
este cea din capitalismul sălbatic. Efectele ei se vor vedea mai departe la Complexul Sisif.
2.2.1.4. Complexul Cain
Complexul Cain este al patrulea Complex de pe trunchiul psihic, fiind omologul celui Polis şi formând
alături de acesta cea de-a doua grupă de Complexe. După cum arată şi numele cu rezonanţa sa istorică el
reprezintă opusul a ceea ce este Polis adică tendinţa spre subminare, spre desolidarizare de semeni. În analiza
lui mai întâi se va porni de la dinamica transformării sale din cel Polis şi de la geneza sa ceea ce face obiectul
primei secţiuni, a structurii generale. Apoi se vor analiza unele tipuri de societate care au legătură cu acest
Complex ceea ce face obiectul celei de-a doua secţiuni, pentru ca apoi să urmeze încă două secţiuni relative
la fenomenul dreptăţii şi al culturii relativ la el.
2.2.1.4.1. Structura generală
Complexul Cain este reversul celui Polis, consecinţa psihologică a lui. El se manifestă în general prin
repulsia totală asupra regulilor. Iritarea teribilă la existenţa obstacolelor sociale deşi ele de obicei împiedică
existenţa a unor mult mai mici satisfacţii deci nemulţumirea s-ar cuveni să fie minimă. Iritarea şoferului ce
stă un minut la semafor lasă să se vadă o bună parte din acest Complex deşi în această iritare sunt implicate
şi alte Astfel de Complexe. El este strâns legat de posibilitatea obţinerii unor satisfacţii pe cale mai mult sau
mai puţin antisocială în situaţia în care comportamentul dictat de Complexul Polis cu toate compromisurile
sale nu este în măsură să producă ceva de acest gen. El este reacţia negativă, individuală la acesta. Relaţia
dintre cele două respectă întocmai relaţia dintre cele două Filiere Psihice şi ceea ce s-a spus despre prima
grupă de Complexe este valabil principial şi aici. Aşa cum Complexul Traumatic implică creşterea în mod
egal cu propria valoare energetică a celei a Complexului Eden, la fel şi Complexul Cain vizează opoziţia
necondiţionată faţă de normă, faţă de lege, tendinţa automată a individului uman de a refuza o elaborare
secundară a demersului pulsional şi cerând satisfacţia directă a acesteia. Fireşte că în acest fel Complexul
Cain se manifestă în nihilistul care nu acceptă ceva ce i-ar putea fi folositor de fapt, aşa cum sunt legile
sociale ce operează o anumită organizare socială, necesară mobilizării şi sintetizării forţelor individuale ale
societăţii. Când Freud spune că după uciderea ‘tatălui originar’, fraţii (copiii lui) s-au căit de actul lor
nedrept, el proiectează asupra primitivului Complexele proletarului modern educat în spirit de obedienţă de
către autorităţi în propriul lor folos prin stabilirea normelor civile. Freud nu ia în calcul că fraţii vor fi devenit
deja ei înşişi autoritate iar după ce ar fi avut nonşalanţa de a-şi ucide tatăl; este greu de crezut că vor avea
apoi sentimente de remuşcare ajungând astfel în locul lui. Dacă ar fi aşa atunci acest fapt ar conduce la
7
Dacă îşi doresc doar eradicarea acestor excese iar critica tehnologismului este o critică doar a tehnologismului
absolut având în comparaţie un tehnologism uman care evoluează de la sine fără presiuni şi restricţii atunci respectiva
critică este benefică. Dacă însă ele au în vedere nu o iluzorie întoarcere la o sălbăticie lipsită de gregarism, o sălbăticie
rousseauistă, utopică, ele sunt evident antiumaniste deoarece reneagă în bloc valorile civilizaţiei. Fireşte că privind
numai la deşeurile civilizaţiei date de psihopatologie civilizaţia pare într-adevăr un blestem. Însă cazurile dramatice sunt
totuşi minoritare. Şi aici nu este vorba despre a compara cantitativ numărul beneficiarilor de pe urma lui cu numărul
victimelor lui ci de a vedea perspectivele de îmbunătăţire a situaţiei în cauză. Dacă nu se iau în vedere aceste
perspective acest posibil umanism nu este decât un mizantropism vopsit. Aceste teorii care se autointitulează umaniste
însă uită că de toate acestea este beneficiar însuşi Omul iar progresul tehnologic este menit să suporte explozia
demografică pe care se pare că aceste teorii nu o pot suporta. Eroarea care se comite adesea când este învinuit progresul
tehnologic sau ştiinţa în genere, este aceea că acestea sunt considerate încheiate, fără să se observe că însăşi ideea de
progres presupune continuitatea. De aceea sub pretenţia de umanism multe din aceste teorii ascund un mizantropism
contemporan. Că tehnologia şi ştiinţa civilizaţiei noastre nu sunt capabile să rezolve problemele Umanităţii deocamdată,
asta reiese de asemenea din analiza conceptului de ‘progres’; dacă tehnologia nu ar fi în perpetuă insuficienţă faţă de
nevoile umane, atunci cum ar mai putea progresa? Oare nu tocmai aceste nevoi, mereu altele, se află în relaţie
retroactivă cu tehnologia? Aici tehnologia nu trebuie redusă doar la implicaţiile biologiei genetice sau cele ale fizicii
moleculare, ci la întregul progres tehnologic începând de la uneltele din piatră. Bergson a avut dreptate să îl numească
pe Om, ‘homo faber’. În realitate opoziţia faţă de progresul tehnologic trebuie înţeleasă ca o nostalgie faţă de societatea
clasică structurată ierarhic strict. Însă ea uită că şi o astfel de societate parfumată edenic este tot produsul tehnologiei
chiar dacă în principal celei militare. Această nostalgie este dictată în mare parte de către celălalt Complex, cel Cain, de
creşterea demografică, de incapacitatea Omului de a împărţi ceva cu mai mulţi semeni. Aceste probleme vor fi tratate pe
mai departe.

90
susţinerea teoriei totemiste a lui Freud. Însă în istorie adevărul a fost de partea celor puternici şi de partea
învingătorilor militari. Tocmai de aceea există istorii paralele şi uneori contradictorii pe care state rivale le
susţin. Numai când au eşuat aceste campanii de cucerire a apărut şi regretul.
La Omul Modern exacerbarea Complexului Cain implică exacerbarea comportamentului antisocial în
general. Implicarea tuturor celorlalte Complexe, implicare care defineşte Omul Civilizat, face ca acest
Complex să sufere asociaţia şi fuziunea Complexelor Narcis şi Eden, în special datorită vecinătăţilor pe
Filiera Negativă. de aceea comportamentul antisocial lasă să transpară o anumită neutralizare edeno-
narcisică. Prin sine însuşi, Complexul Cain poate determina psihopatia explozivă în variantă antisocială, ca
imposibilitate a individului de a se integra în societate prin uşa din faţă şi prin tendinţa irezistibilă de a intra
în ea pe uşa din dos.
Întemeierea societăţii superioare umane ca societate dinamică nu se poate concepe fără cea de-a doua
grupă de Complexe spre deosebire de cele statice, simple ale unor specii inferioare ca furnicile şi albinele.
Complexul Polis presupune constituirea unui grup de către raţiuni economice sau de securitate, deci vizează
concurenţa dintre grup şi restul speciilor sau chiar alte grupuri sociale. Relativ la celelalte grupuri
dimpotrivă, Complexul Cain este cel care este în măsură să reglementeze aceste relaţii, după cum chiar în
interiorul grupului există o ambivalenţă la nivelul fiecărui individ pentru ceilalţi. Aşadar societatea nu este
un grup amorf, simplu, ci unul dinamic şi foarte complex. Orice asociere de tip Polis ce determină grupul
implică o structură socială iar ea este pusă în relaţie cu o altă structură socială la care aceasta se opune
potenţial. Liantul grupului, buna lui organizare presupune virtuala lui capacitate de apărare sau cucerire
relativ la alt grup sau la altă specie. Dezvoltarea socială, evoluţia socială face ca structurile sociale să se
diversifice la maximum iar dinamica lor să fie foarte flexibilă. Începând de la structurile totemice ale
primitivilor, structurate în două sau patru grupuri totemice între care există relaţii retroactive de natură
economică sau de reglementare a căsătoriilor în aşa fel încât să se evite incestul, până la grupurile economice
de concurenţă, societatea este împărţită astfel pe criteriul economic.
Un alt criteriu este cel militar, după cum s-a spus mai sus, legat de agresiunea sau apărarea armată.
Structura militară reprezintă un complicat sistem social, împărţit în structuri sociale bine stabilite, între care
există ierarhie. Un astfel de sistem social poate renunţa din principiu la implicarea directă, prin producţie în
sistemul economic căci prin agresiune armată el poate subjuga un alt sistem social. Acest lucru este posibil
prin iscusinţă militară, prin eficienţa armelor şi prin liantul infrastructural solid adică prin organizarea solidă.
Exploatarea armată este în fapt principiul oricărei exploatări şi stratificări sociale. O astfel de stratificare
presupune o piramidă socială care reflectă fidel organizarea grupurilor şi relaţiile dintre ele. Reglementarea
statutului fiecărui grup este dat de relaţia infrastructurală dintre Complexul Polis şi cel Cain la fiecare individ
din grup. Soldatul, cu cel mai mic grad, este la un nivel inferior în cadrul sistemului social militar, el are
sarcina cea mai grea şi anume aceea de a-şi risca viaţa, în timp ce conducătorul său este mai protejat. Fireşte
că el ar dori să îl deposedeze pe şef de funcţia lui, însă acest lucru l-ar putea face şi camaradul său iar
rezultatul ar fi o anarhie nefolositoare nimănui. În acest caz controlul asupra sclavilor s-ar anula, exploatarea
de asemenea iar sistemul social ar fi dezorientat.
Deci tensiunea Polis-Cain este cea a echilibrului însuşi al societăţii, ierarhia. În vârful acestei societăţi
stă conducătorul. El are funcţia de decizie iar decizia lui este îndeplinită de întreaga societate. Către el este
investită puterea socială aşa cum J.J. Rousseau bine a intuit actul de cedare al drepturilor politice ale
indivizilor către conducător. Puterea socială este dată tocmai de această capacitate de a fi protejat sau de a
adera la un anumit grup. Istoria a înregistrat pe parcursul ei acumulări imense de putere socială, mai ales în
persoanele autorităţilor militare. Un Hitler sau Stalin reprezintă prototipuri ale unor astfel de masive
concentrări de putere. Freud identifică în această putere ‘orientarea libidinală’ a supuşilor către şef, după cum
deja s-a amintit mai sus. Însă pentru subordonat, conducătorul reprezintă punctul de concentrare, momentul
de asociere a mentalităţii psihice, a continuităţii economice în vederea puterii sociale către el. Executarea
ordinului se face în raport cu dorinţa sa de stabilitate. Este suficient ca funcţia de exploatare să sufere
neregularităţi şi subordonarea se destabilizează. Imperiul Roman a cunoscut acest fenomen şi de aceea s-a şi
destrămat. Dimpotrivă, stabilitatea ierarhiei sociale este cu atât mai mare cu cât latura pragmatică a profitului
exploatării este mai mare. Astfel că popularitatea lui Hitler şi resursele economice investite în armată pentru
cel de-al doilea război mondial au fost date în bună parte din confiscarea averilor evreilor şi a celor ce se
opuneau regimului. Exterminarea unei părţi din populaţie a contribuit şi ea la ‘creşterea economică’.
Înflorirea comunismului după cel de-al doilea război mondial s-a datorat în bună parte unor astfel de
confiscări de la ‘burghezi’ sau de la ţările învinse, a bunurilor economice.
2.2.1.4.2. Complexul Cain şi starea societăţii
Aşa cum se întâmplă cu toate Complexele Filierei Negative, acest Complex este în mare parte structurat
în această opoziţie faţă de cea Pozitivă. Etica socială este o problemă de capacitate a cetăţenilor de a suporta
exploatarea celorlalţi, de docilitatea acestora. Iar dacă prin absurd s-ar presupune o docilitate absolută atunci

91
şi normele civice s-ar reduce şi ele la minimum. Principiul unei astfel de docilităţi constă în posibilitatea de
revoltă a poporului. Evoluţia armelor este unul din principiile evoluţiei societăţii alături de altele. Trecerea de
la sălbăticie, de la societăţile totemice către societăţile cu o organizare cât de cât superioară s-a făcut tocmai
pentru că Omul a ştiut să fie o ameninţare pentru semen iar forţa muşchilor nu a mai fost suficientă în
comparaţie cu forţa inteligenţei, în special a celei de a cerea arme. Tocmai ameninţarea pe care Omul a
reprezentat-o pentru semenul lui este în stare să îl pună pe acesta în starea de a se putea apăra. Organizarea
socială modernă ar fi fost încă una aristocratică dacă nu s-ar fi inventat dinamita şi praful de puşcă. Acestea
au condus la posibilitatea oamenilor de a face revoluţie, după cum însuşi Freud observă într-o profundă
intuiţie (‘Noi prelegeri introductive de psihanaliză’). În felul acesta societatea a fost oarecum lăsată liberă iar
un popor emancipat ca poporul francez a ştiut să înlăture păcălelile religioase cu privire la teoria dreptului
divin, după care cei din clasele de sus ar avea un drept irevocabil de a stăpâni în vecii vecilor.
Valoarea sistemului de norme morale nu este una absolută, aşa cum susţine Kant, bunăoară; Omul nu are
decât o dorinţă neglijabilă de a-l respecta pe celălalt iar atunci când se întâmplă, acest respect implică un
reflex asupra propriei persoane după cum se va vedea. Dacă totuşi oamenii se comportă moral unii faţă de
alţii este pentru că aceştia pot fi ameninţători unii faţă de alţii. Obiceiul salutului este o formă de politeţe ce
vine să asigure pe cineva de neagresiunea celui ce îl face. Cel mai slab salută întotdeauna primul fapt arată în
ce măsură normele de comportament au acest scop. Tocmai de aceea valoarea acestor norme depind de
valoarea celuilalt de a îndura, de capacitatea lui de a se apăra. Ecologia socială avansată şi emancipată ce a
rezultat după cel de-al doilea război mondial nu reiese decât din frica politicienilor de revolta maselor.
Îndobitocirea maselor a găsit în nazism exact efectul său de bumerang iar exploatarea sălbatică a condus la
marele dezastru ce a fost cel de-al doilea război mondial. Speriaţi, politicienii s-au grăbit să elaboreze
ipocrita şi inaplicabila Declaraţie a Drepturilor Omului, păcălind pentru moment pe cei mulţi. Însă
problemele au rămas aceleaşi în ceea ce priveşte promisiunea istorică pe care politicianul o face şi pe care nu
o onorează. *
Nota: *. Acest fapt este ignorat inclusiv de socialişti în special de cei de extremă stângă, ceea ce îi face
făţarnici. Ei spun că doresc binele mulţimilor şi acestea îi aleg la conducerea statului, or se revoltă orbeşte
aşa cum s-a întâmplat cu comunismul şi provoacă dezastre sociale mai mari. La abuzurile la care acest curent
politic s-a dedat, masele nu au luat poziţie decât atunci când au văzut că socialismul le-a dus de râpă. Ele au
trăit iluzia egalităţii şi fraternităţii, însă la un moment dat şi-au dat seama că ceva nu este în regulă. Marii
moşieri şi burghezi erau văzuţi ca destabilizatori absoluţi, ceea ce pe moment a condus la focalizarea mâniei
populare către aceştia spre nenorocul lor. Dar însuşi comunismul nu a putut să înlăture exploatarea la rândul
lui, ba chiar a instaurat alta clasică, regresivă faţă de cea burgheză. S-a observat că idealul egalităţii pentru
toţi oamenii este o utopie şi că exploatarea, ordinul dat inferiorului ierarhic este totuşi o parte din societate
până la o posibilă tehnologizare absolută.
Comunismul s-a pus în situaţia de a fi devorat de propriile sale doctrine. Liderii comunişti au devenit
ulterior nişte aristocraţi. Căci odată realizat social, individul are tendinţa de a deveni conservator în timp ce
cei de jos continuă intenţia de ascensiune. Aşa s-a întâmplat cu dezagregarea marilor imperii; soldatul
acceptă să-şi sacrifice viaţa, luptă cu eroism şi cucereşte însă nu va accepta acest lucru pe tot parcursul vieţii
pentru că el vrea în mod progresiv mai mult fapt pe care statutul de simplu soldat nu i-l oferă. În situaţie de
criză motivaţională soldatul va înceta să mai lupte căci dorind fiecare ascensiunea cu pricina este imposibil
ca fiecare să adere la o funcţie superioară, să ajungă conducător. Această lipsă de motivaţie a fost marele
simptom al economiei socialiste. Căci chiar dacă aceşti lideri declarau că doresc binele societăţii în primul
rând, totuşi Actele Psihice au sensuri subterane. Iar Complexul Cain ca de altfel şi celelalte Complexe de pe
Filiera Negativă sunt imboldul acestei lupte de clasă în care comuniştii au implicat atâta pasiune. Platon şi
Marx au fost idealişti dar poate şi ignoranţi în materie de psihologie abisalăţinând cont de refugiul lor în
abstracţiunile dialectice. Dar este foarte probabil că amândoi (Platon cu siguranţă) să îşi fi schimbat părerile
în mod radical dacă ar fi văzut la ceea ce a condus doctrinele lor aşa cum teoreticienii valoroşi ai
marxismului şi-au schimbat punctul de vedere odată cu înţelegerea realităţii prin experimentarea ei concretă,
la faţa locului.
Complexul Polis este cel care guvernează aceste relaţii alături de cel Cain iar a face abstracţie de unul
dintre ele, a merge doar pe principiul unuia şi ignorând cerinţele celuilalt, din nevoia tradiţionalistă de
absolut, este drumul către eşec. Nazismul a pariat în mod decisiv pe cel Cain, făcând din exterminarea
raselor diferite un scop în sine iar oamenii din interiorul sistemului însuşi s-au speriat de perspectiva
dezechilibrării acestui fel de comportament. Comunismul a mizat pe cel Polis, a făcut din unirea tuturor
popoarelor, din egalizarea tuturor oamenilor scopul său şi a fost şi el invadat de Complexul Cain ce se
opunea acestor principii abstracte. Liderii acestor mişcări extremiste, dominaţi de Tulburări Psihice destul de
serioase s-au trezit măcinaţi de boli psihosomatice dintre care ulcerul gastric şi diabetul erau cele mai
reprezentative. Socialismul extrem s-a trezit dominat de acea pasiune de a face revoluţii, revoluţii cu orice

92
preţ, revoluţii cu sine şi cu orice părea că trebuie revoluţionat. Astfel că abuzurile au apărut pentru că nimeni
nu a stat să judece propriile acte în vâltoarea ameţitoare a revoluţiei. Eventual ele au fost muşamalizate
atunci când consecinţele lor s-au dovedit a fi dăunătoare. Masele, când au acceptat sloganurile populiste,
egalitariste, le-au acceptat în credinţa că nu va fi o egalitate în sărăcie, ci o egalitate cu cei bogaţi. Aici este
marele slogan al comunismului care din păcate găseşte ecouri şi astăzi şi chiar în societăţile cele mai
dezvoltate. Acest slogan este asemenea celor ale loteriilor care spun cât va fi câştigul dar nu spun cât vor fi
pierderile celor ce ‘îşi încearcă norocul’. Complexul Cain este aici foarte subtil exploatat iar politicienii
comunişti au ştiut să păcălească astfel masele.
2.2.1.4.3. Preţul şi condiţiile schimbului economic
Trebuie făcută mai întâi o distincţie între conceptul de ‘practic’ şi cel ‘economic’. Relaţia dintre cele
două concepte este aceea de subordonare; economicul, pragmaticul, este inclus în obiectul practic. Aceste
concepte sunt văzute ca sinonime, însă necesităţile teoretice fac ca sensul conceptului de ‘practic’ să aibă
nevoie de un sens mai larg. Astfel că practicul este şi interes oricare ar fi el deci în care intră şi cel de gratuit
şi cel de schimb. Economicul dimpotrivă este exclusiv un interes de schimb. La nivelul ştiinţei economice se
face o distincţie între bunul liber şi bunul economic. Primul este un obiect natural, de obicei accesibil tuturor
fără efort ca lumina, aerul, apa şi tot ceea ce este dat în acest fel. Celălalt constă într-un obiect ce poate fi
achiziţionat prin schimb şi care de obicei implică un efort economic adică o activitate specifică. Ştiinţa
economiei spune că dacă un bun poate fi dobândit fără schimb el nu este un bun economic. Această
explicaţie este însă insuficientă după cum este şi caracteristica de ‘rar’ pe care bunul economic o primeşte.
Aşa se întâmplă că spaţiul interplanetar dorit de vizitat de mulţi, pare să fie un bun liber şi totuşi el este un
bun economic căci pentru a-l vizita trebuie investite milioane de dolari în aparatură. Pe de altă parte, în
situaţia de ostatic, prizonierul îşi poate răscumpăra viaţa, deci tocmai posibilitatea de a se bucura de bunurile
libere. Este acest act unul economic sau nu? Dacă nu, atunci cum se face că există un schimb, schimb care
defineşte însuşi actul economic? Dacă da, atunci distincţia între schimb şi gratuitate, care sunt caracteristici
pentru bunul economic şi bunul liber, este insuficientă. Criteriul muncii şi a oboselii pentru stabilirea
distincţiei cu pricina, nu este nici el suficient. Căci chiar aerul şi apa băută necesită o muncă iar oboseala
poate surveni şi în cazul în care cineva practică un sport de plăcere. Este atunci rezultatul practicării
respectivului sport un bun economic? Răspunsul este negativ, fireşte. Pe de altă parte cineva poate dobândi
un bun economic fără nici un fel de efort, dacă cel care îl dobândeşte este rege de exemplu sau dacă îl
găseşte întâmplător. Ce se poate spune despre o piatră preţioasă găsită? Chiar dacă nu s-a muncit originar la
fabricarea ei, totuşi ea este un bun liber, căci natura este cea care a creat-o.
În teoria prezentată aici, obiectul economic este definit ca obiectul capabil să producă o neutralizare a
energiei psihodinamice. Dimpotrivă, obiectul liber este cel ce nu produce o neutralizare energetică (deşi
poate fi vital pentru Organism) sau produce una neglijabilă. Aşadar nu contează obiectul în sine cât mai ales
relaţia lui cu subiectul în determinarea distincţiei economic-liber. Acest sistem este sistemul economic
general. Un obiect poate trece foarte rapid din obiect liber într-unul economic sau invers în funcţie de
circumstanţele exterioare sociale sau de mediu. Aşa se face că unele opere de artă, cu toate că în ele s-au
investit muncă şi talent, totuşi ele nu au devenit obiecte economice decât atunci când au produs o
neutralizare energetică estetică specifică adică atunci când cineva le-a admirat. Situaţia cu prizonierul este de
asemenea explicabilă energetic: Valoarea de Neutralizare a sa este foarte scăzută în situaţia de prizonierat iar
simpla vedere a luminii zilei sau a unei alergări sănătoase pot deveni obiecte economice pentru subiect.
Marile lovituri economice constau tocmai în conversiunea brutală a obiectului liber în obiect economic sau
invers. Actele antisociale, date de suprasolicitarea Complexului Cain, se manifestă tocmai prin această
brutală conversiune. De exemplu furtul reprezintă luarea obiectului economic ca obiect liber iar sechestrul cu
negocierea economică a răscumpărării, reprezintă conversia obiectului liber care aici este libertatea celui
sechestrat, în obiect economic.
Dacă statutul de obiect economic al unui obiect este dat de capacitatea lui de neutralizare, atunci
valoarea lui este dată de valoarea inhibiţiei. Posibilitatea de a specula inhibiţia energetică este însuşi
principiul economiei de piaţă. Un caz celebru este cel al lui Thales din Milet care, după anumite calcule, a
ajuns la concluzia că la un anumit număr de ani se produce o suprarecoltă de măsline. Astfel că el a închiriat
toate morile de ulei determinând monopolul asupra lor iar preţul fixat producătorilor în schimbul prelucrării
produselor, i-au adus venituri considerabile. În acest caz inhibiţia s-a produs deoarece proprietarii de recoltă
ar fi riscat să piardă recolta dacă nu ar fi acceptat preţul. Posibilitatea mare de câştig exista sub orice aspect
chiar şi în condiţiile unui preţ ridicat al folosirii morilor. Valoarea de Neutralizare sistemului psihic a crescut
sub imboldul supraproducţiei; dacă s-ar fi pierdut această recoltă, atunci s-ar fi extins intensitatea inhibiţiei
energiei aparatului psihic, adică scăderea satisfacţiei.
Alegerea este o problemă de compromis. Aici este cazul inhibiţiei determinate de monopol. Un alt fel de
inhibiţie este cel prin reclamă, unde subiectul economic este hărţuit senzorial de posibilele satisfacţii.

93
Reclama vizează o supraexcitaţie dictată de prezenţa în imagini sau slogane a unui obiect economic. Aşa se
face că, speculând inhibiţia libidinală, foarte multe reclame asociază neutralizarea libidinală cu un obiect
economic care nu are nimic de a face cu finalitatea libidinală. O a treia formă de inhibiţie este cea
determinată de educaţie. Subiectul este educat în spiritul inhibiţiei generale, a moralei rigide iar în acest fel
Valoarea de Neutralizare a sistemului său psihic este foarte mică. Asta înseamnă că, având un potenţial de
neutralizare ridicat el este în stare să plătească mai mult pentru micile satisfacţii care în mod normal ar trebui
luate ca premise ale vieţii. De exemplu salariul unui muncitor nu se negociază în funcţie de capacitatea de
neutralizare a muncii lui la nivelul patronului căci în cazul în care acesta este educat în spirit de umilinţă,
supunere şi frustrare, el va crede că ar fi de fapt favorizat atunci când patronul îi oferă un minim de existenţă.
Căci pentru el asta înseamnă un maximum de neutralizare, pe fondul respectivei educaţii. Consecinţele unei
astfel de strategii economice sunt dezastruoase căci exploatarea sălbatică a condus fondul pentru mari
tulburări sociale. Ţările care urmau să devină comuniste au devenit terenul unui capitalism sălbatic, unde
patronii erau extrem de bogaţi în timp ce muncitorii se situau la limita sărăciei. Ţările din spaţiul capitalist au
fost influenţate de dezastrul care se profila în cel comunist şi, coroborat cu experienţele tragice ale celor două
mari războaie, au trebuit să recurgă la vaste programe de ecologie socială. La nivel ecologic asemenea
abuzuri ar trebui reglementate într-un fel şi mai pe larg, însă despre acest subiect se va trata puţin mai jos.
Orice sistem economic complex se poate reduce la schimb, adică la cedarea reciprocă de bunuri, care
determină relaţiile economice. Acestea implică trei elemente: vânzătorul, cumpărătorul şi marfa. Marfa poate
fi una standard, atunci când banii sau orice alt obiect pe post de valoare standard sau una variabilă care este
capabilă să producă prin sine însăşi direct sau indirect, neutralizarea energiei Pulsiunilor. Se poate totuşi
întâmpla ca marfa standard să producă direct o neutralizare, ca în cazul avarismului. Însă acest caz este unul
psihopatologic unde obiectul excitaţiei psihice s-a deplasat către marfa standard. Primitivii pot face marfă
standard un obiect ce poate uneori să fie greu deosebit de marfa variabilă în sensul că poate produce prin sine
însăşi o neutralizare, care este întotdeauna psihică (estetică sau magică). Atunci când cele două mărfi de
schimb au rol de neutralizare energetică regulată dar şi concretă, schimbul este unul natural. În cazul în care
în schimb apare această marfă standard, schimbul este unul artificial.
Stabilirea preţului unei mărfi, adică a echilibrului schimbului, se face în funcţie de echilibrarea Valorilor
de Inhibiţie a celor două sisteme psihice ce negociază schimbul. Cu cât Valoarea de Inhibiţie a unui Segment
din interiorul unui sistem psihic este mai mare, deci cu cât Valoarea de Inhibiţie şi cea de Neutralizare sunt
mai depărtate, cu atât subiectul economic în cauză este mai dispus să facă concesii şi să reducă din pretenţiile
sale vizând obiectul de schimb. De exemplu negocierea preţului eliberării în cazul răpirii se face în funcţie de
această Valoare de Inhibiţie. Deci dacă cel sechestrat este o persoană bogată sau importantă, statul sau
familia vor plăti preţul cerut de răpitori şi stabilirea lui se face în funcţie de cunoaşterea fondului dinamic al
sistemului psihic al celui sechestrat. Dacă el este bogat atunci familia, la sugestiile lui, va accepta un anumit
preţ foarte convenabil pentru răpitor. Acţiunile acestora pot fi crude tocmai pentru a-i produce o tensiune
considerabilă sechestratului căci el este dispus să plătească pentru a se elibera de această tensiune. Răpitorii
trebuie de asemenea să fie atenţi ca acesta să nu moară. Căci astfel el nu mai poate obţine nici un preţ sau
eventual unul mult mai mic pe retrocedarea cadavrului. El se va pretinde un om lipsit de scrupule, capabil să
ucidă, însă dacă o va face însăşi Valoarea de Inhibiţie a propriului sistem psihic va creşte. Căci posibilitatea
de câştig atunci când sechestratul este viu este incomparabil mai mare şi deci Valoarea de Neutralizare creşte
ca urmare a posibilităţii de câştig apărute. Dacă acest câştig este mai mic atunci legea atracţiei valorice nu
este satisfăcută căci Valoarea de Inhibiţie nu o egalează pe cea de Neutralizare şi astfel rămâne o diferenţă de
excitaţie considerabilă. Răpitorii au în vedere această posibilitate iar acţiunile lor sunt influenţate retroactiv
ca urmare a acestei posibilităţi. Ba mai mult, însuşi ostaticul reprezintă un scut faţă de ofensiva militară la
care societatea apelează. Astfel că ucis, el poate conduce la maximul de inhibiţie energetică prin anularea
funcţiei sale de scut în cazul în care se pune în aplicare acest mic război. Această tensiune la care răpitorul
este supus este cunoscută de către economişti şi psihologi, chiar dacă doar în mod empiric iar în situaţii
limită se poate începe un război psihodinamic unde răpitorul este epuizat tensional, la fel şi părţile de
schimb. De exemplu la radio, pe care răpitorii îl ascultă fie pentru a se informa fie din plictiseală, se poate
anunţa că o anumită autoritate a propus luarea cu asalt a locului deţinut de ostatici dar că la această
posibilitate s-a opus vehement familiile celor răpiţi sau cei ce negociază eliberarea acestora. Asemenea
schizofrenicului hărţuit de Halucinaţiile Auditive ce îi comentează contradictoriu gesturile la fel se produce
şi în cazul răpitorilor ce vor putea mult mai bine fi supuşi. Apare aici clivajul specific fondului psihic infantil
iar răpitorul va regresa la o astfel de stare ceea ce îl face extrem de vulnerabil emoţional. Iată că negocierile
vizează în mare parte sistemul psihic iar acele legi generale ale Pulsiunii sunt şi legile schimbului economic.
Se poate aici vedea cu uşurinţă că în relaţia economică se pot stabili două extreme ce nu trebuie
niciodată atinse, anume câştigul absolut şi pierderea absolută iar negociatorii le evită prin echilibrul ce se
stabileşte între acestea în dinamica negocierii. Câştigul absolut presupune maximul de câştig, indiferent de

94
modul în care se face. Reglementările schimbului face ca acest deziderat să nu fie niciodată atins. De
exemplu răpitorii nu pot cere toată averea ostaticului căci în acest caz acesta ar prefera moartea iar libertatea
lui nu ar avea nici un folos. De asemenea, în schimbul corect un negociator ar dori pe gratis marfa celuilalt
dar în aceste condiţii schimbul nu se produce. Pierderea absolută este evoluţia mărfii în aşa fel încât ea nu ar
mai putea fi utilizată neutralitic, fiind astfel evitată. De exemplu moartea ostaticului ar însemna pierderea ce
se apropie de cea absolută la fel şi stricarea produselor ca urmare a trecerii timpului. Pentru evitarea pierderii
absolute, negociatorul scade preţul produsului său.
Cu toate astea nu orice scădere a preţului se face ca urmare a ameninţării unei pierderi absolute, căci aici
pot interveni mai mulţi factori, cum ar fi un câştig superior. De exemplu hainele demodate au un preţ foarte
mic, centrul publicului cumpărător nemaifiind interesat de ele după ce le-a cumpărat iniţial la un preţ enorm.
Ele ajung ulterior în vizorul periferiei publicului care este mai puţin atent la aceste lucruri legate de
tendinţele prezente ale modei şi poate din acest motiv şi mai puţin bogat pentru a plăti o sumă atât de mare
aşa cum este ea fixată iniţial pentru acest produs. Pentru a se vinde mai repede, prin a produce o inhibiţie
concurenţei, un anumit negociator poate scădea astfel preţul produsului său, obţinând astfel eventuala
eliminare a acestuia de pe piaţă. Acest fapt implică chiar neplăcerea de a pierde din profit dar care se poate
recupera în viitor printr-o astfel de monopolizare a pieţei.
Aşadar schimbul presupune renunţarea la un bun, la o marfă, ceea ce produce o inhibiţie, indiferent de
interesul momentan al celui care cedează această marfă pentru ea. Schimbul este facilitat de faptul că
obiectul cu care este schimbat prin actul economic trebuie să producă o neutralizare superioară fie particulară
fie globală în câmpul sistemului psihic faţă de cea indusă de obiectul ce constituie marfa de schimb. Fără
această premisă schimbul este ineficient din punct de vedere economic iar negociatorul va avea pierderi. De
exemplu, un negociator specializat pe un anumit produs şi pe care îl produce în serie va renunţa la o parte din
produsele sale în schimbul altora căci lui îi este suficient un anumit număr de astfel de produse. Deci
Segmentul Psihodinamic în cauză nu mai poate fi influenţat în mare măsură de numărul lor mare. Preţul
obiectului economic adică a mărfii variabile în cauză este însă dat în primul rând la nivel restrâns de
intensitatea neutralizării pe care o produce respectivul obiect pe piaţă. Adică la nivelul sistemului psihic al
cumpărătorului. Cunoaşterea Valorii de Neutralizare a celui ce este interesat în schimb şi a capacităţii de
neutralizare a unui obiect înseamnă puterea de determinare a celui mai bun preţ la un moment dat. Tocmai de
aceea negociatorii sunt îmbrăcaţi la patru ace, ca şi când nu ar avea nici o problemă, ca şi când ar fi un fel de
semizei lipsiţi de pasiunile umane respectiv pentru a opera o astfel de disimulare a interesului, a excitaţiei
psihice ce poate apărea la nivelul negocierii. Atunci când obiectul economic nu ameninţă cu pierderea
absolută, preţul unui produs trebuie să depăşească cheltuielile de cost, chiar dacă acest lucru se face nu prin
preţul momentan ci prin cel global, prin numitorul comun al preţurilor variabile pe piaţă ale respectivului
produs. Preţul creşte faţă de acest prag, faţă de această constantă în funcţie de această capacitate de
neutralizare asupra cumpărătorului pe care marfa o poate realiza sau de apropierea de câştigul absolut pe care
vânzătorul o are de partea sa. De exemplu, un preţ ridicat poate conduce la vânzarea lentă a mărfii iar
neutralizarea superioară a preţului ridicat poate fi anulată de efortul aşteptării.
Testarea retroactivă a pieţei presupune negocierea şi stabilirea preţurilor şi care se stabileşte la nivel de
sistem economic global dar şi la nivel de relaţie economică particulară. Aceste două particularităţi nu pot fi
totuşi despărţite una de alta. Căci o relaţie economică, particulară, deci negocierea preţului doar între două
părţi, fără raportarea directă la piaţă, presupune totuşi o raportare indirectă, o raportare temporală adică una
ce se referă la preţurile practicate în trecut. Însă în general negocierea directă a preţului vizează calea
mijlocie între posibilităţile de neutralizare ale ambelor părţi. De aceea simularea este, în negociere, punctul
cheie, fiecare parte simulând slaba neutralizare a mărfii ce urmează a fi achiziţionată şi marea neutralizare a
celei ce este cedată. De aceea fiecare vânzător îşi laudă marfa iar cele mai multe reclame conţin formula ‘cu
numai suma X se poate cumpăra Y’. La nivelul pieţei aceste reglementări sunt foarte utile căci un vânzător
este stimulat de concurenţă să scadă preţul, adică de legea aşteptării. Per total la nivelul sistemului său psihic
Valoarea de Inhibiţie şi cea de Neutralizare rămâne aceeaşi sub raportul schimbului. Căci vânzătorul ce
micşorează preţul capătă mai multă marfă de schimb chiar dacă dă mai multă iar cel ce practică un preţ
ridicat dă mai puţină şi capătă eventual tot atâta ca primul. Însă primul are şanse să capete tot mai mult iar
legea uzurii fizice sau morale, temporale, a mărfii poate conduce la reţinerea unui stoc fie în stare de
degenerare, fie în stare de stagnare tehnologică. O astfel de situaţie conduce automat la scăderea Valorii de
Neutralizare a sistemului psihic celui ce vinde. Iar scăderea progresivă a preţului şi vinderea produsului într-
o cantitate mai mare decât cea parţial practicată conduce în acel moment la neutralizare psihică superioară
datorită profitului superior, deşi în situaţia de preţ ridicat nu avea aceeaşi satisfacţie. În acest moment se
poate da o definiţie clară asupra preţului, ca fiind cantitatea de marfă ce se schimbă pentru o altă marfă.
Ştiinţa economiei de astăzi face cu totul abstracţie de condiţiile psihologice ale relaţiilor de schimb, care
înseamnă tocmai motorul economiei. Ea explică variaţiile preţului ca urmare a raportului dintre cerere şi

95
ofertă şi în funcţie de acest raport preţul se stabileşte. La acest nivel formulele matematice de calculare a
evoluţiei preţurilor, studiile statistice, sunt folositoare pentru agenţii economici, făcând ca deciziile
economice să fie cât mai bune pentru ei. Rolul explicaţiei oscilării preţului în raportul dintre cerere şi ofertă
este unul eminamente practic şi nu ştiinţific iar limitele pragmatismului ca teorie a adevărului ştiinţific se văd
clar aici. Căci el nu explică dinamica internă a unei situaţii ci doar influenţele externe ale sale, adică ceea ce
se numeşte ‘cântat după ureche şi nu după note’. Pentru a explica ştiinţific oscilaţiile preţului atunci când
sistemul economic se dezvoltă natural, fără intervenţia statului, aşa-numita lege ‘a cererii şi ofertei’ este nulă.
Căci cererea se defineşte prin cantitatea de marfă care este cumpărată la un moment dat pe piaţă. Însă această
cantitate de marfă ce este cumpărată implică chiar preţul, deci explicaţia tipic matematică este una circulară.
Pentru că variaţiile preţului sun explicate tot prin preţ, în loc ca preţul să fie explicat prin condiţiile psihice
pe care le implică marfa la nivelul cumpărătorului. Iar dacă cererea va fi definită evitându-se conceptul de
‘schimb’, deci ca fiind cantitatea de marfă dorită de piaţă, atunci problema de asemenea rămâne; căci în acest
caz cererea este cu adevărat imensă, fiecare om dorindu-şi o bună parte din planeta noastră: însă asta nu
înseamnă că aceasta poate fi cumpărată sau că va fi cumpărată şi preţul va putea cumva fi influenţat de faptul
că o anumită marfă ar fi dorită la un moment dat. În acelaşi fel, un tablou de Van Gogh poate fi dorit pentru
repararea coteţului la găini şi totuşi preţul lui să nu crească. Deci preţul nu este influenţat de dorinţa
oamenilor de avea totul, tocmai pentru că ei îşi pot dori totul indiferent ce ar fi din moment ce ‘dorinţa nu
costă nimic’. Dimpotrivă el este influenţat de relaţia obiectului economic cu un alt obiect, respectiv cu
Organismul, mai precis cu sistemul psihic, în aşa fel încât achiziţionarea lui să fie posibilă prin cedarea altui
obiect economic. Or această relaţie este explicabilă tocmai prin legile generale ale Pulsiunii care sunt
investite în Complexul Polis.
2.2.1.4.4. Complexul Cain şi dreptatea
Dreptatea şi libertatea (aceasta din urmă putând fi considerată ca pe un Complex al Sclaviei) sunt prin
excelenţă ornamentele economiei. Acolo unde nu există bunăstare şi prosperitate economică, dreptatea şi
libertatea sunt noţiuni vagi. Căci degeaba preşedintelui îi dau lacrimile de emoţie faţă de alegătorii săi
emoţionaţi la rândul lor şi degeaba preotului i se stinge glasul din dragoste faţă de enoriaşii săi, dacă aceştia
sunt mânaţi de interese economice. Valori ca demnitatea, libertatea şi egalitatea sunt praf în ochi în aceste
condiţii. Dimpotrivă atunci când cineva are statut social important şi bunăstare personală dar i se comit
‘nedreptăţi’, altele decât acelea pe care mentalitatea statului şi cea religioasă le dau ca substitut profanului, ca
de exemplu o insultă sau sentimente ostile din partea cuiva anume, atunci acea persoană poate trece
nepăsătoare faţă de aceasta, chiar dacă ele pot sî îi rănească orgoliul. Căci respectiva persoană nu va mai
avea nevoie de orgoliu aşa cum este obligat cineva aflat într-o poziţie socială inferioară. După cum se va
vedea Complexul Narcis este însăşi această Pulsiune de a adera la un statut superior cu orice preţ iar ea este
dată tocmai din fondul social inferior, cu lipsurile sale.
Dreptatea este prin urmare sora mentalităţii autorităţii iar stabilirea ei se face analog cu modelul în care
se stabilesc preţurile, respectiv ea este ambalajul sistemului economic. După cum marfa nu are valoare
orizontală, stabilă, ci una variabilă la nivelul pieţei, la fel şi dreptatea este una variabilă. A spune că dreptatea
este una absolută este un enunţ filosofic care ascunde de fapt pretenţia tradiţională a filosofiei de a fi
absolută. Asemenea preţului ea este decretată în funcţie de lăcomia celui ce profită de pe urma ei sau de
concurenţă, precum şi de capacitatea de a îndura a celui ce o respectă. Constituţiile şi justiţia în general iau o
astfel de poziţie (în vestimentaţie şi comportament) încât să se creadă că tot ceea ce acestea fac are valoare
absolută. Aceasta, de fapt nu este altceva decât o superficialitate menită să îi sperie pe cei slabi, care nu ştiu
că sub numele acestor principii este posibil practic orice. Căci justiţiarul asemenea actorului, poate întoarce
pe toate părţile o lege în aşa fel încât să îi permită să facă ceea ce alţii ar fi straşnic pedepsiţi dacă ar face.
Aşa s-a întâmplat de fiecare dată în istorie. Uneori aceste variaţii pot fi atât de mari încât pot intra în
contradicţie cu ceea ce era cunoscut drept dreptate, deşi formal pare să nu existe o astfel de contradicţie şi
numai pe baza unui simţ comun, totuşi să se sesizeze acest fapt. Doar atunci se declară că un astfel lucru este
nedrept şi legislaţia se pliază după el. Însă tocmai ceea ce se recunoaşte a fi drept se impune pe aceleaşi
principii, respectiv pe facilităţile unora mai mari decât ale altora şi care sunt susţinute de complexitatea
debordantă a structurilor sociale. Tocmai de aceea termenul ‘drept’ mai are şi sens de beneficiu, de câştig
(uneori chiar de mită). Ceea ce frapează însă cel mai tare este variabilitatea regională, culturală asupra
dreptăţii. Ceea ce într-un loc este venerat iar în altul stigmatizat.
Este evident că numele de ‘dreptate’ aplicat normelor sau comportamentului desemnat astfel nu este
unul potrivit tocmai pentru că acesta nu are caracter universal ci este dat de circumstanţe chiar dacă se poate
perpetua prin tradiţie, adică se prezintă voluntar. Cu toate acestea actele ‘drepte’ sunt ‘norme’ impuse de o
anumită autoritate. Ele pot fi fie morale adică filosofico-religioase, fie juridice adică statale. Aceste norme au
constituit un corp comun şi constituie încă în societăţile cu economie simplă. Însă odată cu economia
complexă, ele s-au desprins ca norme separate, sprijinindu-se unele pe altele doar prin sistemul economic pe

96
care îl susţin şi chiar prin autoritatea investită. Universalitatea cu care normele religioase se îmbracă se
datorează tocmai iluziei fiecărei Religii de a se considera centrul Universului şi de a constitui principiile
fundamentale ale lui. Dar dacă Religia îşi trăieşte o motivaţie spirituală, superioară, numirea ca ‘drepte’ a
normelor juridice este ridicolă căci ele vizează mercantilul ce se supune schimbării continue, la fel ca şi
aceste reguli. Pretenţia de universalitate face parte din tabuul pe care statul, autorităţile sale vor să şi-l
impună în mod magicist tocmai pentru a-şi exercita controlul şi funcţia asupra potenţialului forţei de muncă.
A vorbi despre ‘drepturile omului’ aşa cum se vorbeşte astăzi, cu pretenţia ca aceste drepturi ar fi dictate
direct de la Dumnezeu, este fără îndoială o naivitate intelectuală în cel mai bun caz, dacă nu o ipocrizie. Căci
drepturile nu se acordă pe gratis ci ele se câştigă prin încadrarea într-un sistem economic. Virtuţile acestui
sistem fac ca părţile sale să beneficieze de aceleaşi calităţi. Degeaba se spune în ‘Declaraţia drepturilor
omului’ că fiecare individ are dreptul să-şi aleagă orice ţară ca reşedinţă, căci acest lucru nu este unul posibil
deoarece ar provoca multe probleme ţării respective în cazul imigraţiei în masă. Degeaba se spune că fiecare
om are dreptul la educaţie când copiii sunt maltrataţi şi înfometaţi. Restul sunt vorbe în vânt.
Apariţia normelor sociale (civile şi metafizice) au ca principiu tocmai modificarea Complexului Cain în
cel Polis. Aşa cum spunea Hobbes oamenii au observat că starea de pace este mai benefică decât cea de
război. Aşadar normele au un principiu economic evident. ‘Sclavul liber’ putea fi mai eficient decât cel
‘legat’ iar marile sale satisfacţii pot conduce la creşterea nivelului producţiei cantitativ şi calitativ. În acest
caz normele sunt anumite reguli menite să asigure protecţia fiecărui cetăţean pe care legiuitorul se obligă el
însuşi să le respecte recunoscându-le ca divine sau universale. În felul acesta el îşi întăreşte propriul interes,
legându-l de interesul poporului. Normele sunt în aşa fel făcute încât lovirea în interesul superiorului pare să
fie lovirea în propriul interes. Nu există normă la nivelul animalelor. Adică nu se poate spune că leul este
nedrept faţă de antilopa pe care o vânează şi nici pentru că îşi ucide puii pentru a se împerechea cu femela ce
va intra astfel în călduri. Aici este vorba pur şi simplu de Instinct (brut) şi mai puţin de vreun sistem
economic. Normele implică un interes economic oarecare şi ele pot fi şi abolite relativ tot la acest interes. O
firmă care îşi doreşte de la angajaţii săi o cât mai profundă implicare, nu va ezita să îi acorde angajatului său
unele mici atenţii, ca de exemplu o mică petrecere de ziua lui sau alte lucruri ce fac ca grupul să fie
asemenea unei familii.
Într-un anumit fel erau concepute normele în feudalism, unde muncitorului agricol nu trebuia să i se
acorde gratificări speciale tocmai pentru a fi menţinut la munca sa brută şi în alt fel sunt concepute acestea în
situaţia robotizării muncilor brute şi punerea accentului pe spontaneitate şi creativitate, ca în epoca modernă.
Este evident că normele acceptate în comun, care conduc la o neutralizare psihică superioară sunt acelea pe
care le ocheşte un interes economic oarecare. Această neutralizare psihică superioară menită să crească
valoarea de neutralizare se ia fie în funcţie de nivelul de neutralizare comun acceptat fie în funcţie de
scăderea Valorii de Neutralizare. În primul caz este vorba de emancipare pe motive economice iar în celălalt
este vorba de ameninţare cum ar fi de exemplu ocupaţia străină pe care un popor doreşte să o înlăture.
Creştinismul a acţionat şi asupra normelor de emancipare prezentând poporului posibilitatea de viaţă veşnică
în rai dacă individul se supune normelor. Ceea ce a făcut ca normele sale să fie acceptate prin contract
subînţeles. Dar în acelaşi timp el a pus capăt modelului războinic promovat de Imperiul Roman, unde fiecare
era ameninţat fie de revolta popoarelor asuprite, fie de popoarele migratoare. Egalitarismul propus ca normă
metafizică de către Creştinism a speculat tocmai dorinţa de ascensiune socială a sclavului. De atunci
egalitarismul a rămas ca dorinţă supremă, ca moralitate absolută, în care fiecare crede asemenea copilului
care ia pantofii părintelui pentru a se crede adult. Normele civile exploatează şi ele acest punct sensibil care
orbeşte gândirea mulţimilor. Deşi oricine poate vedea că oamenii nu sunt egali şi că deşi legea spune că
oricine are dreptul de a fi ales în parlament lucrul acesta nu este posibil. În parlament nu intră decât cei care
acţionează într-un mod mai complicat, unde votul este ultimul punct al unui întreg lanţ de factori şi că nu
oricine ajunge la el.
Ceea ce se numeşte în general dreptate nu vizează decât modul în care individul din cadrul unei grup
poate să aibă un sistem psihic detensionat. Asemenea preţurilor acest fapt depinde numai şi numai de
Valoarea de Neutralizare a sistemului psihic global, astfel că un act poate fi drept undeva dar nedrept
altundeva. Or cum această Valoare de Neutralizare variază de la individ la individ este clar că a vorbi de
dreptate absolută este o pedanterie aristocratică fără suport. Aşa cum în junglă vânătoarea este o normă, la fel
şi exploatarea sălbatică poate fi o normă pentru aristocraţie dar nu pentru o epocă postindustrializată cum
este cea vestică. Aşa se face că Germania, după ce a fost decimată după cel de-al doilea război mondial,
beneficiind de resurse umane capabile, a reuşit să devină repede ceea ce a fost şi chiar mai mult decât atât, pe
când Rusia, continuând tradiţia economiei şi a educaţiei sălbatice nu a putut decât să ajungă exact acolo unde
se afla înainte de a începe jaful comunist. Lipsit de o educaţie emancipată poporul rus a considerat drepte
toate acţiunile conducătorilor lor şi chiar astăzi sunt unii care deplâng ‘fermitatea’ lui Stalin. Lecţia realităţii
însă pare să fie mereu amânată pentru aceşti oameni. De aceea Rawls, când vorbeşte de inegalitatea în

97
folosul tuturor nu spune nimic nici despre natura normelor exterioare ce se stabilesc între indivizi şi nici
despre dinamica internă a acestor norme, adică ceea ce consideră fiecare a fi drept. Sclavul timorat va
considera că asta îi este soarta şi, speriat de ameninţarea cu moartea, îi va mulţumi cerului că a scăpat doar
cu munca extenuantă pe când observatorul secolului al XXI-lea din societatea vestică va considera acest
lucru o nedreptate profundă. Asta pentru că spiritul vestic a fost alimentat de principiul creştin al iubirii
aproapelui şi a egalităţii, el identificându-se în acest caz cu semenul său. Din acest punct de vedere
Creştinismul este un puternic spectru de norme de emancipare şi tocmai de aceea a reuşit să învingă un mare
imperiu chiar cu propriile sale arme. Astăzi, când normele metafizice tind să depăşească, să perfecţioneze pe
cele metafizice propuse de Creştinism, este clar că el este judecat neadecvat de către cei ce nu îi observă
rolul în trecut chiar dacă el nu este un curent unitar ci un amalgam de curente şi opinii.
Dacă normele sunt civile sau metafizice şi ele sunt înscrise în conceptul de ‘dreptate’, atunci ceea ce se
numeşte ‘nedreptate’ se caracterizează fie prin contradicţia dintre aceste două norme sau chiar prin actul
comportamental ce nu se înscrie în limitele acestor norme. În acest din urmă caz se poate vorbi de anormia
juridică, de intervenţia organelor de stat în mod variabil. Acest caz reprezintă prototipul contravenţiei. În cel
de al doilea caz coordonatele anormice nu sunt suficient de clare iar filosofii, sociologii şi juriştii şi-au tot
bătut capul cu înţelegerea acestei ‘nedreptăţi’, încercând să definească ‘dreptatea’ într-un fel sau altul.
Aceasta nu s-ar putea să se definească într-o manieră simplistă şi tocmai de aceea în acest domeniu pluteşte
confuzia. Respectiv pentru faptul că aceşti autori au fost seduşi de conceptele de ‘dreptate-nedreptate’, în loc
să înţeleagă dinamica sistemelor la care ele se referă. Astfel nu numai că nedreptatea sau anormia este
variabilă în timp şi în spaţiu la fel ca şi spectrul de norme, însă norma şi anorma nu se opun contradictoriu
după cum ceea ce este conştient nu se opune la ceea ce se numeşte inconştient. În acelaşi fel şi ceea ce este
normă are aceleaşi principii de instituţionalizare ca şi anorma, respectiv interesul unui individ sau grup de
indivizi într-un anumit lucru precum şi facilitatea accesului la acest lucru în dauna altora cărora li se
blochează acest drum. Căci analizată profund, orice normă se dovedeşte a avea acest statut chiar dacă ea pare
să se aplice tuturor prin faptul că toţi indivizii ar suferi aceeaşi frustrare de pe urma ei. Căci dacă cineva nu
ar profita de pe urma unei norme ce interzice un anumit lucru, atunci nu se poate explica de ce oamenii, într-
un masochism colectiv şi-ar fi interzis un anumit lucru fără vreun scop. Dimpotrivă, fuzionat cu Complexul
Traumatic, dat de ameninţarea militară, ca bază absolută a oricărei norme sociale, ea a putut fi asociată
tocmai cu pedeapsa şi de aceea ea a trebuit să fie acceptată de cei asupriţi şi exploataţi. De aceea norma şi
anorma sunt axiome ale puterii armate şi în nici un caz acestea nu sunt elemente ale unui Drept Divin.
Această putere se supradimensionează asemenea vânzătorului ce îşi face reclamă la produs în scopul
schimbului economic.
Aici se poate observa în cel mai înalt grad dinamica retroactivă a cuplului Polis-Cain iar tot ceea ce pare
Polis poate fi înţeles ca fiind şi Cain. Acest fapt are fundament economic. Iată de ce giganţii paşi economici
pe care societatea actuală îi parcurge, în raport cu mersul de melc al economiei epocilor clasice care poate
conduce la schimbarea bruscă a normelor, poate părea o curată harababură exasperând spiritele metafiziciste.
Însă mersul este cât se poate de natural. Normele s-au schimbat radical şi înainte de ceea ce s-a numit
‘decadenţa secolului al XX-lea’ dar tocmai vâscozitatea economiei le-a făcut să pară imperceptibile. Şi asta
nu neapărat la nivelul normelor civile, care pot fi schimbate de la lună la lună, ci la nivelul chiar a normelor
metafizice. Căci chiar normele metafizice au fost protectoare pentru cele civile, acestea sprijinindu-se pe ele
cu scopul de a exercita exploatarea sălbatică necesară profitului economic. Or trecerea de la economia
sălbatică la cea ecologică a făcut ca normele metafizice impuse în special de Creştinism să nu mai aibă
valoare. Însăşi Biserica a suferit o perioadă de reformă a setului de norme şi de convingeri în aşa fel încât
tradiţia să se împace cât mai bine cu standardele economice. Fireşte că această situaţie poate părea ridicolă
dar ea este cât se poate de reală.
De aceea pentru situaţia de la sfârşitul antichităţii normele metafizice creştine au fost un pas
indispensabil al evoluţiei societăţii de la statul războinic la cel sistematic economic. În loc să îşi piardă viaţa,
soldatul a preferat să fie exploatat economic iar Nietzsche se pripeşte atunci când ridică în slăvi haosul
atenian dinaintea secolului al V-lea î.e.n. tocmai pentru că el judecă cu normele secolului al XIX-lea sau
chiar al XX-lea, situaţia socială de atunci. Dimpotrivă el se situează pe o poziţie normală atunci când critică
creştinismul din timpul său, secătuit de eroismul şi vitalitatea primilor creştini.
Stabilirea dreptăţii trebuie înţeleasă ca acordul dintre normele metafizico-religioase şi cele civile.
Normele civile sunt însăşi legătura unui stat, adică legile juridice şi administrative, în timp ce cele
metafizico-religioase sunt acelea ce sunt stabilite de tradiţie, fiind legi nescrise. Primele se pot schimba în
funcţie de guvernanţi, celelalte sunt imuabile. Oficialităţile Bisericii sale (ceea ce nu înseamnă nici pe
departe sufletul, vârfurile spirituale ale religiei Creştine) pretind că normele metafizice sunt date odată pentru
totdeauna de Dumnezeu. Astfel că se pare că aceste norme sunt opusul celor civile care variază de la epocă la
epocă deşi cele două spectre de norme au în bună parte cam aceiaşi vectori. Legătura între acestea este mult

98
mai subtilă decât se vede la prima vedere. Căci nu numai discursul religios al acestor norme foloseşte
termenii specifici exploatării sălbatice (stăpân, slugă, păcat, poruncă etc.) dar ele însele pregătesc terenul
pentru cele juridice. Statul nu ar investi în susţinerea teoretică şi practică a Religiei dacă normele metafizice
s-ar opune celor civile în mod ireconciliabil deşi în unele privinţe există acest gen de incompatibilitate între
ele. Căci în acest caz s-ar întâmpla ce s-a întâmplat şi cu alte religii, adică să fie eliminate. Este amuzant
exemplul împăratului roman care era sigur pe victoria sa într-o bătălie maritimă, ca urmare a flotei superioare
dar semnele cereşti ale prezicerii acestei victorii, respectiv pofta de mâncare a găinilor, nu exista; observând
încăpăţânarea găinilor împăratul şi-a condus normele comportamentale după un alt principiu exclamând:
‘dacă nu vor să mănânce, atunci să bea’.
Însă dincolo de obligaţiile pe care normele religioase specifice le cer, Creştinismul promite în schimbul
pietăţii, a umilinţei, fericirea absolută excitând astfel resorturile Complexelor Eden şi Matern. Faţă de
politeismul grec şi roman, unde zeii erau în număr mare şi relaţia lor cu oamenii era aceea de supraordonare,
în timp ce relaţiile dintre ei erau tensionate sau oarecare fiecare având o anumită putere, monoteismul este
într-adevăr o Religie a narcisismului sclavilor. După cum sugerează acelaşi Nietzsche, el facilitează
identificarea cu Dumnezeu pe care fiecare muritor o face în mod involuntar. Existenţa unor sclavi care s-au
şi născut în sclavie, unde părinţii lor erau cam singurele persoane apropiate, se deosebeşte esenţial de relaţiile
aristocratice multiple ale grecilor şi romanilor. De aici şi renunţarea la politeism. Însă dincolo de această
identificare, Creştinismul promitea egalitatea, ceea ce politeismul greco-roman nu putea promite din
principiu, căci diferenţele dintre sclavi şi oamenii liberi erau acceptate ca norme metafizico-religioase.
Dorinţele sclavului de ascensiune socială au fost exploatate subtil de oficialităţile creştine dar impunând şi
pacea mult dorită de soldaţii obosiţi şi depersonalizaţi ai Imperiului, pe când Religia Politeistă, dimpotrivă,
încuraja războiul şi tensiunea.
Problema este că ar fi fost lipsit de sens ca exploatarea sălbatică să fie anulată, ea continuând şi în
Creştinism, însă sub masca egalitarismului şi a iubirii aproapelui. Sclavul era eliberat doar formal, căci el era
legat în continuare de complicatul sistem economic care deja se structurase. Recunoaşterea faptului că
‘creştinismul este o religie de sclavi’ de către Nietzsche, este o mare umilinţă pentru această Religie. Căci ea
se vede în situaţia de a nu fi schimbat ‘pe pământ’ în mod concret ceea ce promisese cu formula ‘precum în
cer aşa şi pe pământ’. Apariţia pe firmamentul ei a sfinţilor o face oarecum politeistă. Căci aceşti sfinţi sunt
mai mult decât nişte muritori, ei sunt mâna lui Dumnezeu şi asemenea eroilor greci care deveneau, prin
tradiţie, zei, la fel se întâmplă şi cu sfinţii creştini. Prin recurgerea la fenomenul retroacţiunii celor două
filiere, prin ceea ce în literatura de specialitate s-a numit ‘mecanisme de apărare’, ipocrizia a fost elementul
ce a măcinat Creştinismul ca parte pământească. Fac excepţie de aici misticii lui, care s-au retras din lume în
singurătate. Principiile dreptăţii s-au modificat către alt centru de greutate; dacă în antichitatea greacă,
dobânda la împrumut sau comerţul speculant era văzut ca necinste, ce facilitează câştiguri nedemne,
nemeritate, în timp ce era acceptată sclavia ca lucru drept, Creştinismul oficialităţilor dimpotrivă, recunoaşte
valoarea economică a acestor operaţii de piaţă în timp ce sclavia este considerată barbară, păgână. Acesta
este tocmai punctul prin care Creştinismul, ca mentalitate îşi încalcă principiile sale fundamentale prin care
s-a impus în faţa celorlalte religii. Căci el a promis egalitatea însă exploatarea sălbatică a rămas sub această
mască.
Culpabilitatea exploatării este punctul central al oricărei culpabilităţi, inclusiv în ceea ce Freud numeşte
‘culpabilitatea masturbării’, ca nucleu genealogic al oricărei culpabilităţi. Faptul că aproapele este tratat de
departe, că regulile de convieţuire ale unui grup social nu se aplică într-altul este principala culpă a oricărei
organizări sociale. Căci chiar dacă această culpabilitate este specifică mai degrabă claselor de jos şi se va
vedea la psihopatologie ce rol are o astfel de structurare a Psihicului în aceste condiţii, această culpabilitate
este transmisă de educatori, de cei de sus către cei de jos, prin proiecţiile sale. Adică prin pedepsele pe care
ei le aplică în scopul de a produce frustrări superioare, pentru a nu scăpa din mână mulţimile. Masturbarea
devine culpabilă tocmai în această lumină a exploatării. Căci dacă Creştinismul cultivă asceza, care purifică
sufletul celor ce o pot accepta ca atare, la fel cum tensiunea psihică a anorecticului scade prin înfometare,
strangulându-se conversia energetică, ea poate produce un efect cu totul opus la cei ce nu cred în ea dar o
acceptă ca pe o modă. În acest caz este evident că satisfacţia libidinală trebuie să producă culpabilitate
tocmai pentru că conduce la creşterea Valorii de Neutralizare prin neutralizarea respectivei inhibiţii
anterioare datorită faptului că este cea mai puternică plăcere. Or numai influenţa pedepsei la această plăcere
sexuală poate păstra la nivel redus respectiva Valoare de Neutralizare.
Culpabilitatea exploatării sociale îşi are rezonanţa în Complexul Matern. Căci fraţii împart întotdeauna
în mod egal ceea ce primesc iar mama va fi supărată atunci când unul se lăcomeşte la porţia celuilalt.
Exploatarea socială exact acest lucru face şi aici este un dramatism al sentimentului că Complexul Matern se
datorează tocmai acestei inegalităţi dintre oameni. Pierderea dragostei materne încorporată la nivelul temei
izgonirii din Rai, este suferinţa majoră a Omului ca individ. El îşi găseşte o vină pentru aceasta tocmai pentru

99
că atunci când mama este supărată şi îi arată indiferenţă, o face pentru că el a făcut o prostie. De aici pornesc
mai târziu şi refulările libidinale teoretizate de Freud care complică şi mai rău situaţia. Căci dacă ascensiunea
socială, posibilitatea de atingere a unei situaţii materiale prospere se face prin aceste inhibiţii Omul va
recurge la ele în speranţa că va fi răsplătit mai târziu. O libertate sănătoasă a satisfacerilor, aşa cum o
practicau cei de jos era paralelă cu lipsurile materiale iar o simplă satisfacţie libidinală pe stomacul gol nu
prea avea mare valoare pentru cineva. De aceea se prefera alinierea la mentalitatea oficială a ascezei.
Culpabilitatea creştinului prins în propria sa capcană îl face să se înfunde şi mai mult în propria credinţă.
Invers faţă de vitalitatea antică a curajului de a spune lucrurilor pe nume, el este chinuit de remuşcări
asemenea câinelui lui Pavlov supus la şocuri electrice atunci când atinge hrana. Anorexia este calea
adevăratului creştin căci cei care inventează raţionalizări cu privire la păcatul poporului vrednic de pedeapsă,
nu fac decât să ducă la bun sfârşit compromisul Religiei cu statul, în explicări secundare. Asemenea
nevroticului care îşi propune o neutralizare de tip oedipian şi raportându-se la ea, el intră în capcana propriei
imposibilităţi, prin propunerea unui standard superior de morală metafizică. Creştinul trăieşte angoasa
scăpării printre degete la nesfârşit, a acesteia. Căci normele civile nu pot accepta acest deziderat.
Creştinismul care vizează compromisul cu normele civile aşa cum a făcut-o Biserica Creştină, este un
Creştinism corupt, departe de semnificaţia originară a catacombelor, departe de idealul reînvierii copilăriei şi
a credinţei într-o egalitate universală. Adevăratul creştin este pusnicul ce simte incompatibilitatea dintre
normele sale metafizice şi cele civile, condamnate să fie nedrepte din acest punct de vedere, indiferent de
perfecţiunea mecanismului ce le pune în aplicare. Nedrepte sunt legile Bisericii susţinute ulterior, căci
promisiunea iniţială nu a fost susţinută iar aceasta acţionează în neconformitate cu legile egalităţii. Dreptatea
nu este de atins în acest moment în această lume şi la drept vorbind nu va fi niciodată. Dar asta nu este temei
pentru pesimism cum crede depresivul ci inaplicabilitatea unei noţiuni morale clasice la realitatea socială.
Eşecul nu este al lumii, al realităţii sau al Vieţii, ci al concepţiei Omului despre toate acestea.
Conceptul de ‘dreptate’ are o formă ce trimite la concepţia naivă despre oameni, în timp ce egalitatea
este, din principiu, imposibil de realizat în condiţiile în care resursele economice sunt limitate. De aceea
problema economică este cea care guvernează normele considerate drepte sau nedrepte. Teoriile utilitariştilor
englezi sunt diferite de acest nucleu al dreptăţii (economia) deşi se numesc utilitariste, postulând criteriul
naiv al ‘celei mai mari fericiri’ pentru normele sociale adoptate în comun adică pentru legile ce fac şi permit
o cât mai mare cantitate de fericire. Problemele iau aici o întorsătură ciudată. Căci adoptând haloul egalitarist
al conceptului de ‘dreptate’ ar trebui ca dreptatea să fie mai curând tocmai egalitatea brută asemenea
insectelor gregare. Aşa se face că orice cod de legi ce nu ţine cont de nucleul economic intră în contradicţii
ameţitoare. De exemplu orice normă este făcută pentru toţi în a o respecta iar orice astfel de normă este
respectată cu condiţia ca toţi să facă la fel şi cineva să nu fie privilegiat în a o ocoli. acest lucru constituie
tocmai condiţia de egalitate. Însă tocmai legea este aceea care facilitează menţinerea inegalităţii. Filosofia
juridică şi morală în general s-a tot învârtit în jurul acestei probleme fără să o enunţe în mod clar deşi
pretenţiile sale de profunzime nu sunt nerealiste. Dar aici se află tocmai obedienţa ei faţă de mentalitatea
oficială.
Teoria ‘fericirii’ face un pas minor faţă de cea egalitaristă, căci fericirea presupune o neutralizare majoră
şi este evident că ea nu poate fi obţinută decât prin reabilitarea unei inhibiţii majore care din principiu nu
poate fi posibilă în condiţiile unei egalităţi brute. Aşa se face că comunismul şi fascismul sau orice act de
deposedare a averilor celor înstăriţi, urmat de împărţirea acestora la săraci, trebuie să fie din principiu un act
ce respectă în cel mai înalt grad principiul ‘celei mai mari fericiri’. Cei săraci cred că se simt în Rai având
bunătăţile celor bogaţi iar valorile de neutralizare a sistemelor psihice ale acestora cresc vertiginos,
eliminând o cantitate imensă de fericire asemenea electronului ce trece pe un alt strat care elimină energie
atomică. Cei bogaţi şi chiar cei aflaţi în clasa mijlocie dintr-o ţară civilizată, plictisiţi de mult de toate
acestea, luptă eventual la început dar apoi renunţă, convinşi şi de utopia fanatismului lor. Astfel că ei sunt
mai puţin nefericiţi decât ceilalţi, fiind insensibili la pierderea a ceea ce oricum nu preţuiau prea mult, din
principiu, în timp ce cei săraci pot ţopăi de fericire pentru acelaşi lucru. Şi totuşi aici nu se poate pune
problema dacă o astfel de ‘naţionalizare’ ar fi dreaptă.
O altă soluţie este eliminarea celor mulţi şi luarea tuturor bunurilor lor. În acest caz cei ce au murit nu
mai pot fi nefericiţi, căci sistemul lor psihic nu mai funcţionează iar cei ce trăiesc sunt extrem de fericiţi, cel
puţin iniţial. La fel este şi în acest caz, unde ‘cea mai mare fericire’ conduce la nedreptate. Falimentul unor
astfel de situaţii se întrevede din ele însele. În primul caz pentru că situaţia nu se va mei repeta, un alt jaf
contra bogaţilor nemaifiind posibil iar apoi pentru că cei puţini care se bucură de bunurile celor ucişi nu pot
ucide la nesfârşit. În ambele cazuri se epuizează stocurile, în timp ce refacerea lor nu mai este posibilă iar
sistemele psihice individuale devin încordate deoarece Valoarea de Inhibiţie le creşte treptat. Nu este cazul
să se explice în amănunt ce se întâmplă după aceea căci istoria a arătat suficient. Freud a inventat teoria
‘hoardei originare’ ca specifică unei situaţii de acest gen. Situaţia ‘celei mai mari fericiri’ nu trebuie luată

100
izolat, ci per total. Astfel că, judecând în totalitate lucrurile, fascismul şi comunismul s-au dovedit a fi nişte
dezastre. Astfel că după fericirea oarbă a răzbunării, a urmat ‘sindromul de sevraj’ al nefericirii comune
ulteriore.
Un alt criteriu al normelor morale aparţine lui Aristotel şi se referă la distribuirea bunurilor în funcţie de
meritul fiecăruia, în felul acesta inegalitatea s-ar justifica şi lumea ar fi dreaptă fiind astfel inegală. Lăsând la
o parte că acest criteriu se referă doar la normele civile şi nu şi la cele metafizice, problema majoră pe care el
o scoate la suprafaţă se referă la cine stabileşte criteriul meritului, respectiv cine stabileşte cine cântă mai
bine din flaut pentru a primi cel mai bun flaut. Fireşte că acest lucru este stabilit de majoritate sau, dacă
aceasta nu există, de politicieni deoarece ei împart recompensele fie şi temporar. Or, în acest caz, criteriul
meritului se învârte în cerc vicios. Căci dacă politicianul este un tiran iar demnitatea sa este atât de decăzută
încât să fie lipsit de scrupule, el îşi va permite cele mai mari abuzuri tocmai în numele meritului pe care el
însuşi şi-l acordă. Au fost extrem de rare cazurile când tiranii şi-au răsplătit cum se cuvine elitele şi mult mai
rare cele în care oamenii comuni au fost răsplătiţi după meritul care li s-a recunoscut chiar şi după moartea
lor. Însă chiar meritul este o valoare care mai întâi se stabileşte pragmatic în funcţie de circumstanţele
socioeconomice şi chiar coincidenţa unor valori la nivelul mai multor epoci, nu le dă titlul de valori eterne, ci
doar circumstanţiale. Problema se manifestă exact invers faţă de cum crede Aristotel. Căci Complexul Cain
se manifestă prin tendinţa de a-l înjosi pe celălalt, de a-l folosi şi exploata şi prin urmare de a-i subestima
meritele. În mod cert, atunci când cineva este ridicat în slăvi acela este o unealtă, o armă pentru umilirea şi
înjosirea altcuiva şi protejarea propriei persoane sau altui grup. Acest model este cel al pragmatismului orb.
Dacă se ia în considerare că acest pragmatism sălbatic înfloreşte foarte bine pe fondul educaţiei ambigue
special făcută pentru ca individul să nu-şi cunoască statutul în societate, atunci nu doar că meritele sale nu
sunt recunoscute dar chiar sunt împiedicate să se dezvolte. În acest caz însuşi pragmatismul general, după
care se decid meritele, este influenţat de interesul sălbatic de a nu se acorda merite. Şi aici este marea
problemă a pragmatismului în general: dat fiind nivelul ştiinţific rudimentar pe care Omul îl are astăzi şi
deci, prevederea evenimentelor viitoare este la fel de rudimentară, acest pragmatism este făcut ‘după ureche’.
El este obedient economiei sălbatice. După cum s-a văzut, Creştinismul, ca fundament principal al normelor
metafizice, face compromisul cu interesul statului de a păstra la nivel scăzut educaţia prin ambiguizarea ei.
Iată de ce teza marxistă şi aristoteliciană a criteriului meritului este total neaplicabilă: pentru că individul nu
trebuie să aştepte ‘pară mălăiaţă’ ca altcineva să îi dea merite, ci trebuie să şi le ia singur.
2.2.1.4.5. Complexul Cain şi Cultura
Dacă Arta a însemnat şi mai înseamnă încă atât de mult pentru Omenire, acest lucru se datorează
influenţei decisive a Complexului Eden, a celor două din cea de-a treia grupă (Tabu/Narcis) şi celui Cain.
Despre aceleaşi influenţe asupra altor forme de Cultură, în ceea ce priveşte acest Complex, sa putut vedea
mai condensat în secţiunile anterioare unde Arta are un loc special în analiză. Dacă Arta ar rămâne la nivelul
Complexului Eden atunci fără îndoială că multe obiecte create întâmplător de natură ar intra în muzee. Însă
tocmai aici este problema, anume că Omul consideră Artă doar ceea ce este făcut de mâna sa sau ceea ce este
cuprins în planul său intenţional şi asta tocmai pentru că aici intervine şi grupa a treia de Complexe care sunt
specific umane. Omul este în măsură să venereze Universul întreg cu care de fapt se identifică narcisic în
scopuri speciale şi nu doar o parte din el care pare limitată. Dimpotrivă, atunci când Omul intervine asupra
obiectului ce va deveni Artă, se consideră că îl spiritualizează printr-un mod magic. De aceea se poate spune
că Arta (postprimitivă) este un totemism modern şi, după cum se va vedea la Complexul Tabu, nevoia de
diferenţiere socială este esenţială pentru totemism în general chiar dacă liantul societăţii primitive pare cel
mai solid cu putinţă.
Fără ura sau, cel puţin, nevoia de diferenţiere, de superioritate faţă de o anumită parte a lumii Arta
rămâne totuşi lipsită de aroma spiritualităţii moderne de receptare a ei. Religia însăşi se prezintă la fel.
Obiectul de Artă devine simbol în spatele căruia se ascunde dinamica socială. Puritanismul şi spiritualismul
Artei Paleocreştine nu este decât o contrazicere narcisică a mentalităţii clasice antice, a senzualismului său
de către cea creştină. Virtuţile tehnice ale artiştilor renascentişti, care au recuperat valorile antice se pot
explica şi prin nevoia de diferenţiere a catolicismului faţă de ortodoxie care rămăsese la un stil naiv,
presupus ca ‘incapabil’ să înţeleagă tradiţia culturală a Romei. Impresionismul în pictură a apărut ca o reacţie
la tradiţie, la pictura academică stereotipă, cucerind culoarea şi libertatea cu care noua generaţie ridiculiza pe
cea veche. La fel este cu toate curentele care s-au succedat cu repeziciune. Arta secolului al XX-lea care
tocmai s-a terminat mizează totul pe Complexul Cain în ceea ce priveşte originalitatea. Devine Artă tot ceea
ce poate deveni simbol pentru a arăta nimicnicia şi snobismul unei anumite părţi a lumii. Ceea ce este astăzi
interesant vizează raportul dintre Arta de Masă şi cea Elitistă. Se poate aici arăta în special cazul Muzicii
promovată în mass-media (căci ea rămâne cea mai populară dintre arte). Ea ia poziţie faţă de artele clasice
care astăzi sunt ironizate de mulţimi, recunoscute ca plictisitore şi lipsite de viaţă. Cultura de Masă ia poziţie
faţă de cea a generaţiilor precedente, în special faţă de snobismul celor bogaţi ce merg la operă sau cumpără

101
cu preţuri colosale tablouri celebre. Masele dimpotrivă, îşi autoproclamă narcisismul şi dezicerea faţă de
aceste fenomene prin ridicarea în slăvi a unor vedete apărute peste noapte. Cultura Elitistă, de Avangardă,
dimpotrivă, ignoră Arta Maselor pe care o consideră kitsch şi se consideră pe sine singura Artă, incapabilă de
a fi înţeleasă de mase dar promovată în instituţiile de învăţământ de artă. Reîntoarcerea la kitsch pe care
elitismul îl face este o acţiune duplicitară ce are în vizor tocmai o astfel de scindare a elitismului anterior.
Profunda intuiţie a lui Nietzsche, despre moralele de stăpâni şi cele de sclavi, îşi găseşte aici ecoul cel
mai clar cu putinţă. Arta nu are decât valoarea care îi este dată iar în sine nu înseamnă nimic. După cum
primitivul nu ar păţi nimic de la presupusele spirite atunci când ar omorî animalul totemic în afara legii
totemice dacă nu ar crede în aceste spirite nici arta nu ar însemna nimic dacă nu ar avea această funcţie
originară cainică. Aşadar dacă nu ar exista ură între oameni, nu ar exista nici iubire faţă de Artă, ci decât un
simplu spectacol la care cineva asistă cu plăcere dar care nu i-ar închina întreaga lui viaţă, suferind mizerii
sau cheltuind sume fabuloase pentru ea. Până şi cea mai ‘pură’ poezie de dragoste platonică vine să
ridiculizeze viaţa sexuală, banalitatea desuetă a amorului părinţilor sau a oricăror alţi oameni comuni. Pe de
altă parte Arta, Cultura în general, care cere aceste sacrificii din partea celor care o creează, nu este pentru
clasele superioare decât un instrument de menţinere a propriei poziţii. Superioritatea celor care fac Cultura
este apropriată valorilor ce trec prin acest filtru iar recunoaşterea postumă a unor astfel de oameni de cultură
este operată de investirea Complexului Cain ce se face în detrimentul contemporanilor acestora şi care
eventual aveau rolul autorităţilor în acel moment. În felul acesta autorităţile care îşi apropriază valorile
ignorate de alte autorităţi sau dorite dar pe fondul imposibilităţii aproprierii lor (datorită naţionalităţii
diferite, de exemplu), nu fac decât să îşi proclame o putere şi mai mare în faţa celei a predecesorilor. După
cum un rege schimbă înfăţişarea şi aduce noi îmbunătăţiri unui castel făcut de un predecesor pentru a-şi arăta
măreţia, Cultura se redefineşte şi ea odată cu redefinirea stilului de viaţă şi mentalităţii celor care participă la
ea. În acest fel, acest rege ‘fură’ gloria predecesorului cu câteva artificii tehnice.
Uneori un sclav mai luminat poate crea artă ‘de bun gust’. El poate fi ignorat iniţial pentru condiţia lui
iar apoi poate fi ridicat în slăvi prin apropriere. Această situaţie este o investire pe care clasele sociale o fac
în scutul cultural pentru a-şi apăra poziţia. Acest fapt grefat pe mentalitatea tradiţionalistă se poate numi
endogamia valorică a mentalităţii de tip tradiţionalist. Aici Artă este doar ceea ce este somptuos, complicat,
luxos, exuberant. Artistul este un sclav al gustului stăpânului. El este plătit indirect pentru munca lui de a
onora narcisismul claselor sociale superioare aşa cum politicianul intervine pentru a-şi forma o imagine prin
acţiuni de PR specifice. ‘Plăcerea estetică’ poate fi înţeleasă şi ca fiind un alt mod al plăcerii de a fi puternic
pe lângă rezonanţele Edenice anume plăcerea de a fi stăpân, plăcere care a fuzionat către elementele de
asociaţie mnezică după principiile Fuziunii. Vocea puternică a tenorului, atât de apreciată de nostalgicii unei
mentalităţi aristocratoide, este tocmai puterea stăpânului. Endogamia axiologică se realizează complet; un
sclav obosit şi flămând nu poate avea asemenea voce. Frumuseţea nudurilor masive ale lui Michelangelo este
frumuseţea autoîncoronată a stăpânului bine hrănit în contrast cu sclavul slab şi flămând care este automat
‘urât’. Asemenea frumuseţii feminine, subiective legată de o mare plăcere/fericire, adică aceea a
dezvirginării sau lunii de miere, la fel stăpânul este cel ce poate da o mare plăcere prin puterea lui. Aceasta
este mentalitatea tradiţionalistă a Artei Clasice care ajunge la relevarea Complexului Eden cu instrumentele
specifice.
Mentalitatea futuristă, specifică claselor de jos, a pătruns în special în Arta Modernă. Formele şi
instituţiile sociale tradiţionale au supravieţuit ambivalent în schimbarea produsă de tehnologie. Muncitorul
este cel care impune Arta, fie că el face apel la Complexul Eden, aşa cum este Arta Populară, fie nu. Din
acest punct de vedere numele de ‘artă’ vine de la nevoia de denumire a activităţii în cauză şi a curentelor în
care respectivii artişti se înscriu. Materialul nu mai este unul costisitor ca în epocile clasice, ci de multe ori
unul rudimentar. A face artă din ceva rudimentar reflectă situaţia sclavului eliberat şi, mai mult chiar, a
sclavului devenit prosper dar cu sufletul modelat timp de mii de ani în tiparul sclaviei. Din nimic se face aur,
acesta este idealul modernismului. Egoismul şi ermetismul aristocrat şi burghez este înlocuit cu obrăznicia şi
goana modernă după noutate şi originalitate.
Narcisismul omului de rând care guvernează gustul epocii fie în mod pozitiv fie negativ, se reflectă în
repeziciunea cu care moda se schimbă. Muzica Pop este semnificativă în acest sens. Noul este aici esenţialul.
Când o piesă muzicală întruneşte condiţiile tabu care vor fi explicate mai târziu şi cele de raportare la
Complexul Eden, ea devine pentru un moment ţinta fantasmelor publicului. Noutatea ei este ţara făgăduinţei
în care publicul investeşte fantasmatic cu foamea lui de futurism edenic. A crede că acest viitor a venit este
totul pentru această mentalitate. Este suficient pentru ca piesa să devină arhicunoscută şi ea atunci devine o
piesă a periferiei faţă de care elita vrea să se diferenţieze. Acest lucru este de ajuns pentru ca efectul estetic
să fie umbrit, de unde şi relativismul valorii estetice în general. În momentul în care fantasmele investite se
dovedesc înşelate (şi de această dată), piesa devine desuetă asemenea unei cuceriri amoroase pe care o face
un Don Juan. Cealaltă Artă, ce se numeşte avangardistă, se opune exact acestui tip de Artă prin faptul că de

102
cele mai multe ori refuză cadrul manifest şi experimentat al său, condiţiile sale, manifestându-se într-un
cadru artificial şi nestabil.
Iată deci că dincolo de condiţia intelectuală a Artei în ea se pot implica, comprima mai toate Pulsiunile
Psihice posibile. Toate problemele existenţei specifice ale unei mentalităţi sunt fuzionate într-un fenomen
complex: Arta. Aici este vorba de o cu totul altă origine şi altă destinaţie a ei, una necunoscută după cum
necunoscut este şi sufletul omenesc. Această origine are un rol social bine stabilit, rol care este destul de
confuz înţeles astăzi. Recunoaşterea valorilor culturale, tabuizarea şi aproprierea lor este dată exclusiv de
acest Complex Cain. Zeificarea artiştilor, a filosofilor, a oamenilor de cultură care se remarcă drept figuri
importante, este preţul plătit de autorităţi pentru obiectivarea dreptului lor de a fi stăpâni. Această exploatare
are două sensuri. Unul este cel intranaţional, unde creaţiile de referinţă ale Omenirii sunt apropriate pentru a
sublinia superioritatea stăpânului faţă de sclav, superioritate subliniată de diferenţa dintre mercantilitate şi
genialitate. În felul acesta pretenţia de revoltă a poporului este sugrumată de zidul cultural în care se închid
autorităţile. Cel de-al doilea este cel internaţional, ‘superioritatea culturală’ a unei naţiuni fiind obiectivarea,
raţionalizarea pretenţiei de agresiune împotriva altei naţii iar acest lucru s-a spus pe faţă de către politica
nazistă. Aşadar cultura nu contrazice cu nimic Complexul Cain, adică interesul individului, uman în special,
de a-l subjuga pe celălalt, de a-l reduce la mizerie şi mediocritate, ci dimpotrivă, îl promovează pe acesta în
mod reprezentativ.
2.2.1.4.6. Complexul Cain şi jocul
Jocul presupune imitarea unor caracteristici ale vieţii într-un cadru deosebit de acela în care acestea se
manifestă. Aceste caracteristici există de obicei în mod genealogic în Memorie şi atunci jocul înseamnă o
iniţiere, o pregătire sau el există pentru că ceva anume împiedică exprimarea unor sentimente astfel că
exprimarea lor se face prin joc. În primul caz jocul se face din curiozitate iar în cel de-al doilea, se face dintr-
o necesitate specifică. În ambele cazuri jocul se prezintă ca o caracteristică iluzorie a sistemului cognitiv care
este însă implicată în comportament şi care devine astfel fantasmatică. În acest caz obiectele cunoaşterii nu
sunt acceptate după dimensiunea lor pragmatică, dimensiune care apare numai dacă este îndelung
experimentată, ci acestea iau o altă conotaţie. Acest fapt se explică prin două modele. Primul este dat de
insuficienţa de elaborare a sistemului cognitiv adică a lipsei experienţei pragmatice care dă unui obiect
statutul de obiect al Cunoaşterii. În acest caz ea implică o reprezentare unitară şi suficient elaborată în
sistemul de referinţă dat ceea ce este cazul copilului care se joacă din dorinţa de a imita adultul. cel de-al
doilea vizează interesul aparatului cognitiv de a face posibilă exprimarea unei alte structuri operaţionale,
unui alt model faţă de cel experimentat de obicei. Aici este cazul cu jocurile sportive în care se investesc
pasiuni interzise de normele sociale sau a jocului spontan care presupune o regresie ideatică la forma jocului
infantil. Se va înţelege mai bine dimensiunea cognitivă a jocului atunci când se va trata despre aparatul
cognitiv, respectiv despre manifestările acestuia, în ceea ce priveşte schimbarea vectorului comportamental
între cele două Filiere ale trunchiului psihic în funcţie de diferitele caracteristici ale mediului iar jocul
reprezintă de obicei manifestarea Filierei Negative.
În ceea ce priveşte această Filieră, Complexul Cain este elementul cel mai evident implicat în fenomenul
jocului deşi este evident că toată Filiera negativă este implicată aici. Acest lucru poate fi înţeles în special
datorită circulaţiei energiei pe această Filiere, ceea ce conduce la fuziunea tuturor Complexelor sale. Însă
prevalenţa acestui Complex se explică prin faptul că el este unul arhaic iar jocul este prin excelenţă o
manifestare ce apare şi la animale. Sportivii, cei care îl practică asiduu se dovedesc deseori puţin evoluaţi în
ceea ce priveşte celelalte Complexe de unde şi nevoia de exprimare a celui mai reprezentativ dintre ele în
ceea ce îi priveşte. Căci jocul presupune clivajul cel mai explicit al acestor două Complexe ale grupei a doua.
Analiza jocului la animale relevă faptul că comportamentul în timpul jocului relevă actul vânătorii sau al
apărării, unde violenţa este eliminată şi doar imitată formal dar investită în partenerii sociali. Dacă
parteneriatul social presupune adeziunea Complexului Polis iar comportamentul subiecţilor atestă protejarea
reciprocă în cadrul jocului, neplăcerile pe care ei şi le produc sunt uşoare şi formale, incapabile să producă
disfuncţii majore celui care le suportă. În acest fel se imită efectiv Complexul Cain care la animale apare
deseori excitat în perioada de rut, cu luptele serioase şi uneori sângeroase ce se dau între masculi. De aceea
se poate observa o trecere de la joc la o varietate de luptă propriuzisă dacă clivajul pulsional este mai
puternic, aşa cum se întâmplă deseori la copii.
În societatea umană, jocul a devenit sistematic şi în cazul în care numărul oamenilor care împart aceleaşi
spaţiu a crescut. Aceste pasiuni ostile se manifestă în arenele imense ale stadioanelor atunci când nu se
manifestă prin opoziţie faţă de nou şi prin fanatism ecologic, publicul implicându-se afectiv în lupta rivalilor.
În felul acesta jocul a putut fi exploatat în zona lui profesionistă aducând importante venituri economice.
Cele mai populare jocuri sunt acelea care reuşesc să reprezinte conflictele sociale sau personale, prezente sau
de mult inactuale dar care se păstrează genealogic în Memorie. Cele mai populare jocuri sportive de pe
pământ respectiv fotbalul european şi american, rugbyul şi baschetul, reprezintă comportamentul războinic

103
prin excelenţă. Fotbalul american şi rugbyul insistă mai mult pe forţa fizică ce reprezintă lupta corp la corp şi
care defineşte naţiunea americană formată în cea mai mare parte din emigranţi europeni. Dar nu orice fel de
europeni, ci doar cei ce nu au avut o situaţie socială suficient de nefavorabilă pentru a rămâne în Europa dar
suficient de curajoşi încât să se arunce în necunoscut. Fireşte, această situaţie nu este unanimă, cum la fel nu
este nici interesul pentru fotbalul american dar majoritatea lor se suprapune peste acest canon. Puţini oameni
înstăriţi au părăsit Europa, însă mult mai mulţi au fost cei alungaţi de sărăcie. Astfel că fotbalul american
lasă să se întrevadă lupta corp la corp a soldaţilor şi forţa fizică a muncitorilor. Chiar costumul specific
reprezintă, dincolo de protecţie, dorinţa soldatului de a purta armură. Fotbalul european dimpotrivă,
reprezintă punctul de vedere al aristocratului în luptă, lupta corp la corp fiind eliminată în favoarea tehnicii
de joc, mingea nu este controlată cu mâna ca în fotbalul american ceea ce pentru muncitor înseamnă
instrumentul principal al muncii sale ci cu piciorul, cu care aristocratul îşi conduce calul şi cu care îşi
umileşte rivalul aflat în genunchi. Baschetul, cu minuţiozitatea debordantă a aruncărilor sale la coş poate fi
pus în relaţie cu acurateţea ceasornicarului, unde fineţea execuţiei este totul. Fireşte că sunt multe amănunte
interesante de analizat la fiecare dintre jocurile sportive dar nu este locul aici de făcut acest lucru.
2.2.1.5. Complexul Tabu

Complexul Tabu este omologul celui Narcis şi se referă la proiecţia tuturor

sentimentelor egocentrice în elemente exterioare, dând astfel naştere unui sentiment
foarte ciudat. El îşi are originea în societatea primitivă, de unde şi denumirea lui şi
continuă să se dezvolte până în epoca modernă. Sentimentul pe care el îl provoacă este o
interdicţie asupra obiectului ce suferă proiecţia tabu. Orice încălcare a interdicţiei este
socotită delict, însă pedeapsa nu este una civilă, ci mai degrabă una religioasă, legată de
răzbunarea spiritelor, ceea ce pentru primitiv este mult mai grav. În societatea modernă
tabuul se proiectează în special asupra unei persoane şi mai rar asupra unui obiect sau
animal. Acest element îndeplineşte în mod real una dintre dorinţele reale ale persoanei
care proiectează tabuul. Prin intermediul acestei dorinţe ce pare imposibil de satisfăcut
se asociază întregul spectru al dorinţelor imposibile în general, care se ascund în corpul
Filierei Negative. Astfel că în modernitate sentimentul ce decurge din acesta variază de
la veneraţie la excitaţie libidinală. Aici se va urmări mai întâi definirea generală a acestui
Complex aşa cum apare el în societăţile dezvoltate apoi se va preciza originea primitivă
a tabuului relativ la gândirea magicistă şi la implicaţiile acesteia în fenomenul
totemismului, pentru ca în final să se analizeze rolul fenomenului tabuului în societăţile
dezvoltate cu consecinţele sale culturale, religioase, artistice şi morale, relativ la
stigmatul adus Sexualităţii.

2.2.1.5.1. Structura generală

Ambele grupe de Complexe prezentate anterior aparţin şi animalelor şi Omului

dar celelalte trei grupe sunt specifice numai Omului. Începând cu acest Complex Tabu
istoria arhivată în sufletul omului marchează trecerea de la stadiul de animalitate la cel
de Om. Deci este firesc ca tensiunea aceasta nouă să se propage şi asupra celorlalte
grupe, după cum deja aroma tabu s-a simţit suficient de clar până acum şi la celelalte
104
Complexe în special la cele din grupa precedentă. Dramatismul acestui Complex este
dramatismul Omului în general iar celelalte, care vor fi analizate pe parcurs sunt decisiv
influenţate de el. Faţă de Animal Omul are capacitate intelectuală superioară însă
reflectarea lumii în aceste capacităţi este încă precară el rămânând în bună parte tributar
unei gândiri animalice. Omul nu are un statut socio-economic complex în stadiul de
Complex Tabu adică fără celelalte două prime grupe, ceea ce corespunde fazei sale
rudimentare de unde este de fapt luat şi numele său. de fapt Complexul Tabu nici nu ar
putea apărea dacă aceste două grupe nu există. Cunoştinţele lui despre mediu sunt
limitate iar el se confundă încă cu el, fiind guvernat de Instincte. Modelarea acestor
Instincte este una ce ţine nu de evoluţia lui firească, ci de simpla inhibiţie care,
accentuată, poate deveni Refulare dar care nu atinge acest stadiu. Atât ştie Omul în acest
stadiu, anume doar să îşi înfrâneze Instinctul, să-l inhibe şi în felul acesta să trăiască
iluzia unei superiorităţi divine. Ştiinţa lui îi demonstrează pe zi ce trece faptul că este o
particulă infimă în univers, însă el se încăpăţânează şi se crede semizeu, devenind tabu.
Cunoştinţele sale rudimentare fug ele însele de ambivalenţa cutremurătoare în ceea ce
priveşte destinul său. După cum se va vedea mai jos, refugiul constă în întemeierea
culturii şi civilizaţiei, himere absolute ale Omului aflat la începutul drumului său. Aceste
himere sunt ale unei fiinţe care se uită doar la trecutul său la cei slabi şi la animale fără
să fie în stare nici măcar să îşi analizeze propria existenţă enorma distanţă care îl poate
despărţi de o eventuală limită externă a evoluţiei dacă se poate vorbi de aşa ceva. Căci
fenomenul Tabu este contracararea unui om care se consideră involuntar ca fiind de fapt
Animal. Atât de slabă este certitudinea superiorităţii sale încât pare asemenea unui
coşmar al unui fost prizonier obsedat de gândul că ar putea ajunge din nou în prizonierat.
Paradoxul şi definiţia fenomenului tabu este aceea că este exact invers decât doreşte să
fie. Căci între nucleul Complexului Tabu şi haloul tabu este o discrepanţă ce determină
Nevroza în cazuri extreme iar următoarele secţiuni vor detalia acest lucru.
Trunchiul Psihic este elaborat genealogic/filogenetic şi baza lui care constituie
prima grupă de Complexe respectiv Complexul Eden şi cel Traumatic datează de
miliarde de ani. Însă el se reeditează ontogenetic în toată structura lui. Este suficient un
traumatism şi Complexul Traumatic devine excitat. Cu toate acestea structura
Trunchiului Psihic, aşa cum apare ea în cele cinci grupe de Complexe, a fost elaborată în
etape. Mai întâi, prima grupă, Traumatic-Eden, aparţine în special Vieţii Animale
capabile de apărare. Apoi, cea de-a doua grupă, Polis-Cain, este specifică animalelor
sociabile dar nu în sensul departamentalităţii, aşa cum există la albine ci sociabile în
sensul societăţii umane, ierarhizate ca în cazul lupilor, leilor, maimuţelor, etc.
Specificitatea Omului începe cu cea dea treia grupă de Complexe, Tabu-Narcis, atât de
vechi ca Umanitatea însăşi căci ea reflectă însăşi societatea umană.
Complexul Tabu poate fi definit la origine ca fiind scutul protector pe care
straturile sociale îl improvizează în elaborarea şi menţinerea ordinii sociale. În societatea
primitivă ierarhia socială îi este totuşi principiu şi se face în funcţie de forţa războinică
chiar dacă nu este la fel de flagrantă ca aceea din cea modernă. Cel ce avea arme mai
eficace şi mai puternice dovedindu-se mai abil în luptă decât eventualii rivali, devenea
automat tabu. Sunt cunoscute cazurile în care triburile sălbatice doreau să aibă regi
civilizaţi, care erau de obicei europeni ce veneau să îi viziteze şi care îi seduceau cu
armele şi cunoştinţele lor. Aşa cum îl prezintă antropologia, sentimentul tabu este o
105
formă avansată a acestui germene. Acesta se mai poate întâlni şi astăzi la unele triburi
sălbatice.
Aşa cum a intrat în literatură, în limbă termenul ‘tabu’ înseamnă un sentiment pe
care primitivul îl are faţă de ceea ce este interzis prin tradiţie sau pentru autorităţile
sociale remarcabile, cum sunt preoţii. Despre acesta se va trata puţin mai târziu,
deocamdată este important de precizat originea sa. Pe baza sentimentului de frustrare pe
care primitivul îl simte faţă de elementele, obiectele şi structurile sociale interzise
termenul în cauză a intrat în limbajul curent cu sensul de ceva ce este interzis de legile
nescrise, despre care nu se poate vorbi. Însă aici se observă o lipsă generală de înţelegere
a profunzimii sufletului uman, a rolului pe care interzicerea tabuistă o avea în societatea
primitivă. Nici măcar Freud nu a recunoscut valoarea şi structura acestei instituţii sociale
care este fenomenul tabu, cu privire la ordinea socială.
Toate valorile spirituale ale Omenirii sunt investite cu Complexul Tabu. Al treilea
Complex pe scara Filierei Pozitive, influenţat de cel Traumatic, implică o anumită
ermetizare a acestei ordini. Spargerea tabuului înseamnă spargerea cadrelor sociale,
libertatea hoardei originare despre care vorbeşte Freud în ‘Totem şi tabu’, haosul. Prin
urmare cel care violează tabuul este considerat ca violator al ordinii sociale, fiind pasibil
de cea mai cruntă pedeapsă pentru fapta sa care promovează răsturnarea organizării
sociale. Frica primitivului de tabu nu este decât frica de pedeapsă pe care o poate primi
fie direct de la ordinea socială fie indirect de la mediul ostil.
Invenţia armelor eficiente este principiul fundamental al Complexului Tabu. Când
primitivul inventează o astfel de armă (ca arcul de exemplu), armă care va supravieţui
multe mii de ani după aceea, el nu o explică de la început semenilor ci o tabuizează, o
ambiguizează, o ascunde privirii şi cunoaşterii lor pentru a se folosi doar el singur de ea
şi de a câştiga superioritatea cu ecouri sexuale asupra semenilor. Obiectele noi pe care
masculii primatelor le aduc pe post de arme în faţa rivalilor la şefia hoardei îi transformă
automat în lideri. Însă dacă acest obiect reuşeşte să fie şi o armă redutabilă tabuizarea lui
este iminentă. Principial, potenţialii rivali îl vor venera pe cel care a reuşit să ucidă un
atacator sau un vânat stând în copac, de exemplu şi aruncând o ploaie de săgeţi către
victimă. În acest caz ei vor să ştie ce s-a întâmplat, cum a fost posibil. Însă acest lucru,
un simplu băţ încovoiat care este în stare să arunce o săgeată, este ascuns de cel care
doreşte să-şi consolideze poziţia, căci aceasta ar fi anulată dacă şi ceilalţi ar afla secretul.
Acest secret, odată înţeles, devine banal, se detabuizează iar semenii îl iau ulterior ca pe
un lucru mercantil. De aceea este în folosul său să facă din invenţia sa ceva vecin cu
fulgerul care ucide pe loc sau ca soarele dătător de viaţă.
Chiar dacă la nivelul societăţii primitive Complexul Cain nu este atât de flagrant
iar comunicarea este mult mai fluidă, totuşi acest principiu va fi intrat în vigoare mai
devreme sau mai târziu. În felul acesta invenţia ascunsă va fi devenit tabu la fel ca şi
inventatorul ei. Societatea dezvoltată poartă povara acestui Complex Tabu; între timp
invenţia cu pricina a devenit banală, numeroşii copii pe care inventatorul îi va fi avut
trebuie să o fi moştenit, servindu-se de ea timp de secole. Ei trebuie să se fi înmulţit la
rândul lor, să fi prosperat mai mult decât ceilalţi, care poate că ar mai fi crezut mult timp
de atunci în minunea respectivei invenţii. Sau, poate că aceştia ar fi atacat un alt trib pe
baza superiorităţii lor armate ceea ce le va fi consolidat poziţia de exploatatori. Acesta
este sfârşitul societăţii primitive timpurii cu clasificarea ei specifică. În societate au
106
apărut astfel două clase, respectiv cei care trebuie să fi beneficiat de teribila invenţie şi
cei care au pierdut sau care nu au beneficiat deloc de pe urma ei. Superioritatea celor
dintâi este clară. Ei trebuie să-şi fi făcut proprietăţi independente, particulare, care
trebuie să fi fost foarte greu găsite în societatea anterioară, dominată de principiile
Complexului Polis unde indivizii sunt diferenţiaţi minor şi unde ajutorul reciproc în caz
de pericol sau de vânătoare, este hotărâtor. Societatea primitivă umană trebuie să se fi
dezvoltat suficient de mult la vânătoare încât succesul trebuie să fi fost imposibil fără
arme specializate. Dar acestea sunt în stare în acelaşi timp să epuizeze vânatul sau
animalele vânate se vor fi adaptat şi ele la noile condiţii. Se poate spune că pentru ca
vânatul să fi fost suficient doar unii puteau să se bucure de aceste privilegii sau că două
societăţi s-au dezvoltat în paralel chiar dacă o astfel de situaţie poate să apară chiar în
cadrul unui clan sau în clanuri diferite presupunând că până la urmă toţi semenii vor fi
aflat secretul invenţiei cu pricina. În orice caz Complexul Tabu se manifestă ca
ameninţarea exploatatorilor asupra exploataţilor şi chiar dacă este mai greu de găsit
aceste structuri în societatea primitivă, totuşi germenele său există. El este originea
claselor sociale şi el produce ruptura teribilă faţă de Complexul Polis de pe Filiera
Pozitivă. Retroacţiunea celor două Complexe vecine determină ambivalenţa, clivajul
subiectului faţă de societate care se poate vedea foarte bine sub lupa Tulburării Psihice.
Opus banalului, obiectul tabu trebuie să fie unul superior, strălucitor, unic şi
inegalabil. Primitivii considerau tabu un animal ce nu se făcea accesibil cunoaşterii lor,
datorită agerimii sau teribilităţii sale în general. Acest obstacol al penetrabilităţii
Cunoaşterii Umane este de fapt voalul impenetrabilităţii sociale către clasa superioară
învăluită în misterul tabu. El se opune maselor pe care chiar şi individul de rând din care
face parte le dispreţuieşte în virtutea încastrării educaţionale a acestuia, ca obiect ‘ce nu
se găseşte pe toate drumurile’. Aurul a devenit doar din acest punct de vedere un obiect
nobil. Vulturul cel inaccesibil şi leul cel puternic, au devenit simboluri ale autorităţii
tocmai datorită capacităţii lor de a nu fi la îndemâna oricui. De aceea copiile operelor de
artă sunt dispreţuite în raport cu originalul, respectiv pentru că atentează la unicitatea
acestuia.
Freud a intuit destul de bine structura Complexului Tabu în conceptul său de
‘ideal al eului’, în timp ce omologul său, cel Narcis, este intuit în conceptul de ‘eu ideal’,
pe care dealtfel îl şi situează drept nucleu al noţiunii sale mai largi de ‘narcisism’. Fireşte
că simetria acestor concepte a fost foarte bine observată de Freud, ceea ce arată cât de
mult s-a apropiat el de o viziune retroactivă asupra structurării Psihicului. El recunoaşte
foarte clar reacţia cauzală dintre aceste două elemente pe care le numeşte ‘instanţe’, prin
faptul că vede că din ultimul derivă primul. Această derivare este una ontogenetică,
copilul fiind mai întâi narcisist şi apoi sobru, când va creşte. Însă sub raportul genealogic
profund, între ele se dovedeşte a fi o relaţie retroactivă asemenea celor două Filiere ale
Trunchiului Psihic. Freud recunoaşte în Hipnoză, fanatism sau în dragostea tumultoasă,
ca fiind opera acestui ‘ideal al eului’ iar , în aceste manifestări ale sufletului, Complexul
Tabu joacă un rol esenţial.
Din nefericire, el nu a observat latura sociologică a acestui concept, drept pentru
care claritatea lui suferă profund. Drept urmare Lacan vedea altfel conceptele acestea dar
le-a făcut mult mai ambigue decât erau la Freud, odată cu introducerea noţiunilor de
‘agalma’ şi ‘celălalt’, fără însă a sesiza legătura dinte ele. Noţiunea de ‘agalma’ cu care
107
el operează în special analiza dragostei furtunoase, în mod special pasiunea lui Alcibiade
pentru Socrate este însă foarte precisă. Etimologic, termenul provine din limba greacă şi
înseamnă ‘împodobire’, ‘strălucire’ fiind un simbol al puterii pământeşti în care se
proiectează puterea divină, ca o materializare a acesteia. Este evidentă identitatea cu cea
a Complexului Tabu, mai ales după ce se vor analiza toate valenţele sale. Nici Lacan şi
nici Freud nu au făcut legătura dintre acest fenomen, pe de-o parte cu perechea de
concepte de mai sus, în ceea ce îl priveşte pe primul şi cu Complexul Oedip, în ceea ce îl
priveşte pe celălalt. Termenul lui Lacan poate fi păstrat ca sinonim cu cel de tabu, deşi
cel prezentat aici prezintă etimologic originea acestui Complex precum şi devenirea lui,
dezvoltarea lui până în epoca contemporană.
Cu toate astea conceptul de ‘agalma’ nu este suficient înţeles în ceea ce privesc
implicaţiile sale psihologice. Pentru astfel de implicaţii, Lacan lansează ciudatul şi
obscurul concept de ‘celălalt’. Extensiunea pe care Lacan o dă acestuia este una
copleşitoare. ‘Celălalt’ are mai întâi o dimensiune socială, fiind înţeles ca semen, ca
replică a ceva dat. Or acolo unde există semen există şi Complexul Polis iar el îl înţelege
pe acesta prin prisma acestuia, în terminologia prezentată aici. De aceea parcă acest
concept lacanian se apropie mai mult de acesta mai degrabă, decât de cel ‘tabu’ iar
dimensiunea stratificării sociale, a însemnării teritoriului, care sunt elemente importante
în structura unui astfel de Complex, îi scapă lui Lacan. Apoi mai există şi o replică la
nivelul acestui concept, respectiv forma literei cu care se scrie este în stare să
diferenţieze două fenomene diferite, dacă este cu majusculă ‘celălalt’ înseamnă altceva
decât în cazul în care este nu este scris cu literă mică. Prototipul conceptului lacanian de
‘celălalt’, este totuşi Complexul Oedip aşa cum se poate el observa în dragostea
furtunoasă, unde celălalt devine ‘celălalt’, adică însuşi sentimentul tabu. Proiecţia lui în
‘tată’ devine astfel simbol al autorităţii sociale, punctul de inserţie al spiralei familiale
care se desfăşoară în jurul copilului, cu tatăl la capătul extrem după modelul general al
structurării topice a societăţii. Fireşte că încercarea sa de a explica ‘agalma’ şi ‘celălalt’
fără a face legătură clară cu acest Complex şi fără legătură explicită între propriile sale
noţiuni, face ca el să se lanseze într-un demers filosofic, mai degrabă, decât unul
ştiinţific.
O altă caracteristică a acestui Complex Tabu este lipsa de sentiment sub care el se
prezintă, pretenţia ‘de a nu avea complexe’, lipsa de expresie şi de căldură umană, lipsa
de pasiune. Falsitatea unei astfel de mentalităţi, impunerea unui anumit stil de viaţă
morală a fost aspru criticată de către Nietzsche care a botezat-o ca ‘metafizică de călău’,
adică un comportament ce se opune cerinţelor vitale. Însă interesul unei astfel de
mentalităţi nu vizează un presupus caracter diabolic al speciei umane ci un scop clar:
exploatarea economică în scopul profitului. Mentalitatea tabu este structurată în mod
special încât să nu permită satisfacţia omului de rând, să îl condamne pentru satisfacţie
în general şi să îl recunoască vinovat. Pentru că individul poate emite pretenţii mai
puţine dacă are o Valoare de Neutralizare scăzută. Aşadar el poate fi mai prost
recompensat şi deci, mai uşor şi mai profitabil de exploatat, după legea economică a
neutralizării. Adică, dacă cererea de recompensă este foarte mare individul va accepta
orice ofertă indiferent de cât de neînsemnată ar fi ea. Situaţia este identică cu cea a
dependenţei de droguri, unde neutralizarea energetică produsă de substanţa în cauză este
atât de mare încât Valoarea de Excitaţie a aparatului psihic produce o cerere foarte mare.
108
Aşa cum furnizorul de droguri face din consumator un sclav al lui, la fel şi mentalitatea
tabu face din cel pe care îl educă un sclav al ei. Ea condamnă Instinctul, satisfacţia
carnală, Foamea şi Libidoul pentru ca excitaţia rezultată din inhibiţia în cauză să fie
neutralizată artificial prin intermediul muncii sau politicii, adică prin capcana dragostei
Complexului Matern fuzionată în conducător.
În aceste sentimente (profunde) statul îşi implementează propriile valori ce au ca
scop exploatarea şi pe care cei ce le consumă le înghit odată cu satisfacţia maternă. Iată
că intuiţia lui Nietzsche cu privire la metafizica de călău are un substrat mult mai
profund, unde maşinăria exploatării sociale se aplică fiecărui individ. Interzicerea unor
satisfacţii naturale, stigmatizarea lor a avut un revers incalculabil pentru Umanitate,
începând de la suferinţa personală a nevroticului, până la marile războaie ale secolului al
XX-lea care tocmai s-a încheiat. Interzicerea este de fapt în limbajul cotidian însuşi
sensul termenului ‘tabu’, înţeles superficial tocmai datorită mentalităţii tabu, care
supravieţuieşte şi astăzi. Himera tabu este cea care ameţeşte sufletul omenesc şi îl face să
rătăcească în lume. Dacă individul nu va avea neutralizări narcisice, ceea ce pentru omul
de rând acest lucru este destul de probabil, atunci, după cum se va vedea, el va deveni fie
Complexul Adam, cel al insatisfacţiei familiale, fie Sisif în mod direct, căci şi celălalt
caz tot acest punct vizează individul fiind prins în capcana exploatării. În primul caz el
va fi indirect pus în această capcană a educaţiei sălbatice genealogice prin intermediul
Complexului Adam, care apare ca urmare a deplasării celui Narcis către cel Don Juan.
De data aceasta, sedus de himera dragostei, Complexul Don Juan implică omologul său,
adică cel Adam, unde individul se trezeşte lipsit de mijloace materiale într-o familie care
a apărut fără ca el să îşi dea seama şi pentru care el va trebui să îşi asume
responsabilitatea. Or Complexul Matern aplicat direct, din necesitatea creşterii şi
educării copiilor, îl aruncă direct în capcana exploatării sălbatice operate de sistemul
social. Despre aceste lucruri se va trata detaliat după ce se va face o analiză a genezei
acestui Complex. Complexul Sisif oferă în schimb o neutralizare exclusiv artificială prin
autoreglare energetică, respectiv prin epuizarea energiei fiziodinamice. În felul acesta se
anulează conversiunea ei în cea psihodinamică iar Psihicul îşi găseşte o pace momentană
iar acest mecanism este motorul Depresiei.

2.2.1.5.2. Magicismul

Actul magic al Religiilor, ritualurile lor şi toate actele religioase, sunt guvernate
esenţialmente de un principiu socio-economic. El trebuie să facă posibilă o dorinţă,
anume că ele trebuie să reglementeze anumite lucruri şi anumite fapte ce nu se pot regla
de la sine prin reguli clare ce ar reieşi din însuşi statutul natural de dezvoltare a lucrurilor
sau din regulile comun acceptate de indivizi. De exemplu ritualul botezului din
Creştinism presupune creştinarea respectivului individ adică intrarea lui sub tutela

109
Bisericii Creştine. Aici credinciosul îşi spovedeşte ‘păcatele’ ce pot fi iertate de puterea
supremă a lui Dumnezeu, prin rugăciunile preotului. Acestea sunt acte esenţialmente
magice. Morala Creştină, ca ansamblu de norme şi acte considerate dezirabile, în
opoziţie cu cele indezirabile, este dată de reguli stabilite sau acceptate de comun acord
de credincioşi. Regulile care reglementează comportamentul sexual, de exemplu, vizează
principiul protectiv tabu al familiei şi chiar al clasei sociale de care aparţine. După
acestea, soţii şi bunurile economice ale familiei şi clasei în cauză nu se înstrăinează altor
clase şi altor indivizi exteriori familiei în scop sexual sau alt scop. Acest lucru face ca
întreg domeniul Libidoului, în acest caz, să fie redus, recunoscut ca păcat în general.
Căci prin definiţie el este orientat mereu către nou iar urmarea cerinţelor sale presupune
nestatornicia socială a celui implicat ceea ce atentează la profitul pe care seniorul îl are
de pe urma sa.
Din acest punct de vedere Freud nu se înşela când deplângea inhibiţia produsă
pulsiunilor de către civilizaţie deşi această practică educaţională nu aparţine civilizaţiei
ci sălbăticiei supravieţuitoare în ea. O astfel de mentalitate este extrem de periculoasă
pentru tineri în special, unde Libidoul se manifestă foarte puternic. Odată cu satisfacerea
lui indiferent de mijloace, apare sentimentul de culpabilitate deoarece subiectul a violat
interdicţiile. Ispăşirea pedepsei se face prin ritualul magic de rugăciune sau spovedanie
unde, cu ajutorul preotului, se face o ‘minune’ respectiv păcatul se iartă. În felul acesta
ritualul magic este în măsură să realizeze ceea ce în mod natural nu se poate realiza de la
sine fără intervenţia sa. După cum se va vedea la psihologia cognitivă, specificul
psihologic al Religiei constă în contrazicerea flagrantă a realităţii banale, a logicii
pozitive cu o logică negativă care este însă imposibil să existe în acord cu faptele dar
care este investită cu o puternică dorinţă. Logica negativă are în acest caz caracter de
fantasmă dar care este proiectată în realitate şi care devine astfel realitate. O astfel de
contradicţie metodologică a actului magic vizează de fapt centrul de greutate al
magicismului adică contradicţia existenţial-morală a regimului exploatării economice,
respectiv tensiunea dintre clase.
Freud, în ‘Totem şi Tabu’ face distincţia între magie ca act de intervenţie asupra
naturii în general în mod direct, prin acţiune şi vrăjitorie, ca act de influenţare a
spiritelor. Magia ar fi anterioară vrăjitoriei, care se referă la spirite. Pentru el magia este
practica preanimistă, adică este mai veche decât concepţia despre spirite. În realitate
magia şi vrăjitoria sunt unul şi acelaşi lucru doar că magia este făcută de preoţi şi regi,
de cei ce se presupune a avea puteri supranaturale, în timp ce vrăjitoria este făcută ca o
magie rudimentară, de amatori. Tocmai de aceea în Evul Mediu toate ritualurile ce nu
semănau cu cele creştine erau declarate ca acte de vrăjitorie, respectiv pentru că cei în
cauză erau consideraţi ca nespecialişti ca neoficiali, fiind inclusiv arşi pe rug.
Teoria spiritului a influenţat până şi filosofia şi matematica mulţi filosofi căzând
pradă acestui arhetip. Acest lucru nu numai prin prisma teoriilor despre spirit, ca acelea
ale lui Platon sau Hegel dar prin filosofia idealistă în general. Teoria Categoriilor a lui
Aristotel sau a ‘universaliilor’ medievale, ce a dus la o dispută nerezolvată până astăzi,
teoria ‘imperativului categoric’ ca lucru în sine, dezvoltată de Kant sau a adevărului-
claritate impus de Dumnezeu aşa cu susţine Descartes, precum şi credinţa naivă a unor
matematicieni în existenţa ‘ideii de număr’, de care vorbeşte Platon, adică a existenţei
spiritului matematicii, toate acestea sunt tributare arhetipurilor magiciste. Teoriile
110
religioase (ale susţinerii cu argumente a unei forţe divine ce poate interveni spiritual)
pică în comparaţie cu magicismul asiduu al primitivilor. Creştinismul, influenţat de
Ştiinţă şi progres a renunţat la teoria ‘puzderiei spiritelor’ pe care o au primitivii, în
favoarea selectării acestora. Astfel că în teoria creştină Dumnezeu nu ar conduce pe
deplin Universul ci îl lasă pe Om la libertatea lui de alegere, această alegere fiind însuşi
destinul lui şi nu invers. Astfel Religia a suferit şi ea o restrângere; forţele spirituale
intervin doar din când în când, în rest lucrurile sunt înţelese ştiinţific, având o logică
internă proprie. În această concepţie Spiritul le dă doar impulsul originar, ‘motorul
primar’ de care vorbeşte Aristotel.
Credinţa în dualismul naturii, credinţa că spiritul guvernează materia este
determinată de Arhetipul Bolii Contagioase sau chiar de alte arhetipuri satelit ale
Complexului Traumatic. Bolile contagioase pe care este imposibil să nu le fi cunoscut
primitivii dar pe care le-au presupus ca fiind datorate unei fiinţe invizibile fără să le
înţeleagă efectiv transmisia, sunt prototipul magicismului. Aici însă pot interveni şi alţi
factori traumatici cărora primitivul fireşte că nu le înţelege dinamica, ca acţiunile
dăunătoare ale unor plante sau fenomene fizice, ca trăsnetul sau noaptea. În aceeaşi
măsură pot exista şi acţiuni terapeutice, binefăcătoare ale unor animale, plante sau
fenomene fizice.
Funcţia cognitivă în care sunt implicate Complexele primei grupe este un imbold
esenţial a originii tabuului şi deci a magicismului în general. Copilul va interpreta
cunoştinţele banale ale părinţilor cu privire la ceea ce este ‘bun’ şi ceea ce este ‘rău’ în
acelaşi mod în care primitivul interpretează natura după nivelul său cognitiv, la care
copilul se află şi el, din punct de vedere a replicii ontogenetice dată filogenezei. De
aceea Arhetipul Spiritului este reaprins de fiecare dată în copilărie, care este vârsta
primitivă a individului. După cum se va vedea la capitolul care tratează despre
psihologia cognitivă aceste arhetipuri, ca reprezentări ale straturilor profunde ale
Memoriei, pot susţine prin asociaţie atât idei particulare care apoi sunt raţionalizate atât
într-un context ideatic specific, cât şi în cadrul sistemului ideatic în general. Simptomele
nevrotice şi cele schizofrenice facilitează erupţia acestor arhetipuri mnezice primele mai
puţin clar însă celelalte foarte clar. Această facilitare se face în primul caz prin
suprasolicitarea lor, ce asediază sistemul ideatic iar cel de-al doilea prin destructurarea
acestuia şi pălirea sa în faţa pilonilor arhetipali ce îl susţin.
Ritualul magic are caracter de atoatepotenţator. Magicismul, tabuul preoţilor
asupra căruia se proiectează narcisismul abisal al credincioşilor vizează în special
lucrurile, elementele fundamentale de constituire a economiei sălbatice. Primitivul se
poate ruga în fiecare zi pentru ca soarele să răsară. În timpul iernii, prelungirea acesteia
şi amânarea primăverii poate conduce la scăderea resurselor de hrană ale tribului şi la
tensiuni sociale eventual chiar la moartea unei părţi a sa. Lipsa soarelui este deci
echivalentă cu moartea. Aşadar dorinţa primitivului de a vedea soarele este echivalentă
cu dorinţa de a supravieţui. Alteori lipsa soarelui este echivalentă cu noaptea şi, lipsit de
văz, primitivul este mult mai slab. El se retrage în corturi noaptea iar singura lui armă
este focul pe care îl lasă aprins deoarece fără foc el poate fi ucis de sălbăticiuni. Odată cu
dimineaţa, el este în siguranţă şi se poate apăra sistematic. De aceea ritualul de dimineaţă
pentru apariţia soarelui este un act cu semnificaţie pragmatică. Dacă soarele nu ar ieşi,
toată specia ar dispărea, crede primitivul. S-ar putea înţelege de la sine de ce soarele
111
apare, e un fapt natural apariţia lui şi el poate apărea regulat şi fără ritualul magic. Iar
banalitatea şi certitudinea apariţiei lui de fiecare dată timp de miliarde de ani ca urmare a
mişcării de rotaţie a Pământului pare un fapt indubitabil. Însă în momentul în care apare
o eclipsă de soare, evidenţa faptelor contrazice regula. Panica primitivului este posibil să
fie atât de mare încât se consideră pedepsit el asociind acest fapt cu însăşi spontaneitatea
prin care se manifestă traumatismul. Se poate aşadar spune că nu contează numai latura
pragmatică ci şi cea traumatică, legată de spontaneitatea unui fapt sau unei situaţii ce
contrazice mersul normal al lucrurilor, spontaneitate ce se supune unor reguli
probabilistice. Ritualul devine astfel o încercare magicistă de apărare, un schimb, o
înduplecare a forţelor naturii iar atunci când soarele reapare după ce a fost în dreptul
lunii, acest fapt este interpretat de primitiv din perspectivă magicistă. El crede că ceva a
făcut ca soarele să dispară, un duşman, un spirit rău iar ritualul său are rolul de a-l
îndupleca pe acesta pentru eliberarea sa. Magicianul, preotul, vrăjitorul este dobânditorul
puterii şi a cunoştinţelor esenţiale, el are deja un statut tabu asupra celorlalţi care cunosc
mai puţin decât el. Această autoritate, crede primitivul, se transmite către
comportamentul magic prin care mersul lucrurilor este păstrat la aceleaşi repere iar
primitivul crede că ritualul său de dimineaţă face ca soarele să apară într-adevăr. În
acelaşi fel, vânătoarea poate constitui obiectul unui ritual de înduplecare a animalului
vânat să se lase ucis iar succesul vânătorii este interpretat prin prisma acestui ritual
indispensabil.
Generalizarea magicistă este fenomenul prin care tabuul se transmite radial de la
un nucleu (aici preotul sau obiectul tabu în general) către periferie, adică către omul de
rând. Ea vitează asociaţia de orice fel, indiferent dacă este cauzală, contrastantă sau
contiguă iar pe baza acestei asociaţii se formează o reţea asociativă la nivelul Memoriei,
după cum se va vedea. Centrul tabuului reprezintă nucleul sistemului de reţele mnezice,
adică cel mai important nod de reţea în care converg mai multe astfel de reţele. Pe baza
simplei asociaţii, după modelul transmiterii energetice a Pulsiunii, se transmite şi
‘virusul’ tabu. Iar intensitatea sa face ca acesta să iradieze asemenea unei pete de
cerneală pe sugativă. Originea tabuului constă într-o acţiune traumatică sau practică a
naturii. Natura este asociată cu Complexul Matern iar pentru ca ea să fie înduplecată,
primitivul se comportă ca un copil cu părinţii săi, respectându-le dorinţele şi interdicţiile.
În acelaşi fel primitivul atribuie naturii aceste interdicţii, ceea ce constituie consolidarea
statutului de tabu pentru preoţi sau pentru obiectul totemic. Aceste elemente sunt centrul
Pulsiunii Tabu. Periferia lor este constituită din elementele de asociaţie care suferă
această fuziune energetică. De exemplu, primitivul crede că dacă preotul suflă în focul
care încălzeşte un vas, conţinutul lui va suferi influenţa preotului pe baza asociaţiei de
contiguitate. Acest model poate fi luat dintr-o posibilă contagiune a unei boli explicată
ştiinţific prin transmiterea unui virus. Însă pentru primitiv explicaţia ia valenţe magiciste.
De aici orice fel de asociaţie suferă o astfel de influenţă de structură şi orice asociaţie
prezintă o relaţie magicistă, spiritual-mistică, pornind de la un astfel de model originar.
Psihologia behavioristă a intuit destul de bine mecanismul învăţării pe baza
stimulului, însă ea a pierdut din vedere substratul asociaţionist ce permite generalizarea
magicistă, adică însăşi imboldul învăţării în timp ce stimulul este doar o condiţie. Pe de
altă parte, un obiect devine tabu tocmai pentru că intră în sistemul de referinţă a tabuului
central şi nu pentru că ar exista o dorinţă specială pentru acest element periferic. Astfel
112
crede Freud, prin formula simplistă ‘nu este necesar să se interzică ceva ce nimeni nu
doreşte să facă’ (‘Totem şi tabu’), ceea ce este eronat. Căci după cum s-a arătat la
Complexul Eden, tocmai ceea ce este interzis devine obiectul dorinţei, deşi nu tot ceea
ce este dorinţă este necesar să fi fost şi interzis ci eventual doar inhibat în mod temporar
de condiţiile de mediu.
Implicarea unei boli grave contagioase în ceea ce priveşte comportamentul tabu al
primitivilor, respectiv evitarea infestării cu puterile morţilor, a regilor sau a preoţilor
poate fi recunoscută ca origine în comportamentul triburilor africane de astăzi. Aici din
când în când apare virusul ‘ebola’ iar acest fapt a inflenţat decisiv întărirea Complexului
Tabu prin infuziune traumatică. Cel atins de acest virus este obligat să stea în colibă un
anumit număr de zile fiind hrănit indirect, fără atingeri corporale. Dacă bolnavul nu iese
sănătos şi mâncarea este tot la locul ei după un anumit timp, atunci respectivei colibe i se
dă foc. Fără îndoială că comportamentul unor triburi primitive în legătură în special
familiale dar şi sociale cu cel ce a avut la rândul său relaţii cu un mort (partener,
îngrijitor, gropar), trebuie să fie el însuşi supus unor astfel de reguli stricte de evitare. În
felul acesta primitivii evită răspândirea unui eventual virus ce trebuie să fi bântuit
comunitatea în timpuri străvechi la fel cum anumite păsări migratoare ocolesc un vulcan
ce nu a mai fost activ de mii de ani. Funcţia traumatică este prin ea însăşi condiţia unui
astfel de comportament ce se poate propaga genetic sau prin identificare cu mortul în
mod direct. De aceea comportamentul de evitare este susţinut de-a lungul generaţiilor.
Presupunerea freudiană a uciderii tatălui originar nu poate fi susţinută din acest punct de
vedere tocmai pentru că traumatismul nu se îndreaptă către sine (cel ucis fiind de fapt
tatăl) iar traumatismul rivalităţii fraţilor nu se poate explica teoretic prin tatăl ucis, ci
prin cel al fraţilor între ei.
Aşadar numai o astfel de zguduire socială putea conduce la un astfel de
traumatism. Iar presupunerea lui Freud că acest comportament ar fi dat de tendinţa
primitivului de a înlocui cât mai repede pe mort şi a-şi relua viaţa sexuală, tendinţă care
este astfel contraactivatată, suferă din pricina proiecţiei asupra primitivilor obsesiile şi
moralitatea societăţii civilizate. Frica primitivilor de morţi, convingerea că aceştia se vor
răzbuna nu ţine de asemenea de ambivalenţa lor emoţională care aici este irelevantă.
Aceasta există fără îndoială, însă nu sub formă nevroticistă. Freud crede că ostilitatea
proiectată asupra mortului (care mai întâi, în timp ce era viu, era iubire) este cea care dă
naştere la acest ritual. Însă ostilitatea aceasta vine din însăşi sistemul ideatic al
primitivilor. Ei consideră că moartea se datorează unei vrăji, unei ostilităţi a spiritelor iar
cel mort şi-a atras astfel duşmănia acestora. Este normal ca aceştia să se dezică de cel
mort din punct de vedere afectiv tocmai pentru a evita o astfel de ostilitate din partea
forţelor supranaturale. Abia acum se poate susţine că acest sentiment este proiectat către
mort, căci cei rămaşi în viaţă refuză să admită că au avut vreo relaţie cu acesta. Şi de
aceea orice aminteşte de mort trebuie să fie eliminat şi chiar pronunţarea numelui său
poate fi demn de pedeapsă. Pe de altă parte ce se poate spune despre sentimentele de
tandreţe şi înduplecare adresate capetelor tăiate celor ucişi în război? Mai poate fi
dragostea aceasta o contraacţiune a unei ‘uri inconştiente’? Mai mult decât atât: poate fi
o astfel de ură inconştientă pe timp de război? Căci dacă ar fi aşa, atunci de ce au mai
ucis duşmanul? În realitate ura încetează după învingerea adversarului căci agresivitatea
şi-a atins scopul, respectiv nimicirea acestuia. În această situaţie paranoicul manifestă
113
dispreţ pentru victima sa, căci el încearcă involuntar să se obiectiveze în faţa propriei
conştiinţe pentru fapta sa, pentru care se simte vinovat. Primitivul îşi cere scuze tocmai
pentru a-i îndupleca spiritul celui ucis să nu devină el însuşi răufăcător faţă de ei.
Această ideaţie ţine de sistemul ideologico-religios al acestei culturi. Aşa cum cei din
cultul Woodoo nu sunt schizofrenici pentru că au Halucinaţii, la fel şi aceşti primitivi nu
sunt nevrotici. Şi aici merită să se facă şi mai clar deosebirea între Nevroza Obsesională
şi comportamentul primitivilor căci tensiunea psihică produce la nevrotic tocmai acea
fuziune radială a simptomului. Adică numele celui mort ar fi revenit compulsiv în
mintea unui eventual nevrotic la fel ca şi alte amănunte despre cel mort iar acestea l-a fi
chinuit continuu. Pe când primitivul doar se abţine de la pronunţie şi de la alte acte, fără
a fi invadat de aceste gânduri. Doliul trece de la sine căci sentimentele de anxietate se
ameliorează treptat pe când la Nevroză ele devin progresiv mai puternice.
Încercarea lui Freud de a face o analogie între generalizarea magicistă şi Nevroză
nu este una dintre cele mai fericite. Anxietatea primitivului la încălcarea tabuului are alte
valenţe decât anxietatea comportamentului obsesional. Căci primitivul se teme de un
pericol real, dată fiind viaţa sa naturală, unde primejdiile sunt reale şi nu contează în ce
mod apoi Psihicul lui distribuie cognitiv această anxietate. În acelaşi fel nu se poate
spune despre un animal sălbatic care o rupe la fugă atunci când vede un om, că ar avea
vreo Nevroză cu justificarea că respectivul om nu dorea să îi facă nici un rău şi atunci
frica a fost nejustificată. Căci aceasta este puterea intelectuală a respectivului animal
care include şi Omul în sfera duşmanilor, luând o poziţie specifică. Tabuul cu interdicţia
primitivului are o explicaţie predominant ideatică. Şi având în vedere sistemul ideatic
rudimentar al său, el încearcă să îşi explice lumea în funcţie de propria lui gândire. Dar
dacă cineva i-ar explica întregul arsenal ştiinţific despre tot ceea ce el cunoaşte magic,
fără îndoială că şi-ar schimba comportamentul. Însă în lipsă de astfel de instrument, el
improvizează ceva anume. Dimpotrivă, nevroticul are acest instrument, el este conştient
de absurditatea actului său însă dacă nu îl execută devine pur şi simplu un panicat.
Fireşte că în fond cogniţia este la fel, în ceea ce priveşte principiile sale şi la nevrotic şi
la primitiv. Însă Complexul Traumatic este cel care face această diferenţă căci la
primitiv teama este reală în timp ce nevroticul se teme de propria lui coadă. Primitivul
respectă o normă a comunităţii, o tradiţie, în timp ce simptomul nevroticului este unul
personal.
Actul magic este explicat de Freud, tot în ‘Totem şi tabu’, prin ceea ce el numeşte
‘atotputernicia ideilor’, preluând această formulă de la unul dintre pacienţii săi. Adică
prin proiecţia în lumea reală a propriilor idei care, spune el, sunt date înaintea relaţiilor
dintre obiecte şi apoi proiectate. Însă lucrurile stau exact invers şi anume mai întâi este
dată situaţia, relaţia dintre obiecte care apoi este interpretată, adică generalizată magicist.
Aşadar ideile vin după aceea. Teoria lui Freud doreşte cu orice preţ să facă din primitiv
un nevrotic sau cel puţin un om modern. Deşi el însuşi recunoaşte diferenţa dintre ei cu
toate acestea el continuă să facă analogia pe mai departe în detalii. Însă caracteristica
nevroticului este însăşi regresia cognitivă la nivel ideatic magicist sub presiunea psihică
a Pulsiunilor. Iar actul ideatic se sustrage sistemului ideatic global, pe când la primitiv
magicismul este caracteristica acestui sistem ideatic. Ceea ce pacientul lui Freud dorea
să spună cu această sintagmă era tocmai puterea unei astfel de idei parazite în faţa
sistemului ideatic global chiar dacă el credea că ideile sale acţionează realmente asupra
114
realităţii iar posibilitatea telepatică ar fi făcut din el mai degrabă o ţintă decât un ţintaş.
Primitivul în schimb nu are noţiunea de ‘idee’ sau pe cea de ‘reprezentare’ care sunt
nişte realităţi ale minţii omeneşti relativ la lucruri. Tocmai pentru că ştiinţa lui este
rudimentară şi nu apucă să ajungă la noţiuni operatorii cărora să le refuze caracterul de
realitate. Dimpotrivă, ideile primitivilor sunt sumare, concrete. Primitivul însuşi le
explică drept influenţe ale spiritelor lucrurilor, de unde şi propria lui influenţă asupra
acestor spirite prin ritualul magic. Primitivul nu gândeşte ca nevroticul care spune că
gândurile lui au forţă malefică cu justificarea că persoana la care s-a gândit a decedat
ulterior. În acest caz, această interpretare este ea însăşi influenţată de baza profundă a
Gândirii care este, fireşte, una magicistă dar care nu este totuşi opera unui sistem ideatic
global dezvoltat de tradiţie pe când primitivul nu îl are spre deosebire de nevroticul
(modern).
După cum se va vedea, simptomul nevrotic subteran este posibil tocmai prin
fuziunea Pulsiunilor refulate în reţelele cognitive ale straturilor profunde, de obicei
formate în copilărie, pe fondul unei gândiri magiciste. Tocmai de aceea simptomul
nevrotic se rupe din punct de vedere cognitiv de sistemul ideatic superior, căruia de fapt
i se opune. Deci până la urmă se poate spune că originea unui simptom este tot Ideea ca
element cognitiv. Căci ea este generată de capacitatea subiectului de relaţionare cu
obiectul, care este condiţia sine qva non a Ideii. Prin urmare, atunci când Freud spune că
Gândirea, Actele Psihice în cazul primitivilor şi nevroticilor, prevalează în faţa
obiectului, a realităţii, el ia doar un aspect particular şi secundar. Însă acest lucru este
făcut fără să caute originea Ideii sau Actului Psihic unde aflarea structurii obiectelor şi
importanţa lor pentru subiect formează o impresie ideatică de neşters. Deci nu Gândirea
precede obiectele, ci acestea preced Gândirea chiar dacă acestea, reprezentările lor, sunt
deseori un pretext pentru interesul Pulsiunilor. Actul magic nu este un act ideatic ci un
act obiectual, care este ulterior interpretat (ideatic) cu o anumită conotaţie obiectuală
extinsă. Fără obiect ideea primitivilor nu este nimic iar dacă ar fi ceva atunci primitivul
nu ar mai recurge la magie (obiectuală) ci ar fi suficientă o concentrare telepatică sau
telechinezică. Iar dacă reuşita nu este realizată totuşi simplul efort ideatic iar conferi
liniştea.

2.2.1.5.3. Totemismul

Totemul este un animal, o plantă, un fenomen al naturii care poartă titlul de

emblemă pentru un grup social primitiv. Totemul este asemenea imnului naţional sau
drapelului unui stat. Ceea ce este comun pentru toate totemurile este faptul că clanul care
îl adoptă are convingerea că derivă genealogic din acest totem sau cumva este
chintesenţa lui. Asupra lui se proiectează o virtute parentală care este esenţa
Complexului Tabu în general. În acest caz totemul poate avea proprietăţi malefice ca
crocodilul, ciupercile otrăvitoare, muştele ţânţarii etc. sau proprietăţi benefice, adică
tocmai acele elemente indispensabile pentru grup. În acest ultim caz pentru că reprezintă
115
unul dintre modelele de bază ale hranei el are o funcţie economică în timp ce în cel de-al
doilea caz el are o funcţie protectoare. Normele tribului subliniază că totemul economic
nu poate fi exploatat de clanul a cărui emblemă este, ci doar de celelalte clanuri ale
tribului. Uneori respectiva interdicţie se extinde către întregul trib, la care se adaugă
anumite excepţii legate de posibilitatea exploatării sale doar într-o anumită perioadă sau
zi a anului, considerată sacră. În alte triburi el poate fi exploatat de toţi membrii tribului
care au şi convingerea că totemul, dacă este un animal vânat, preferă să fie vânat de
clanul a cărui emblemă este şi nu se lasă vânat de ceilalţi, deoarece el şi-ar favoriza
astfel ‘urmaşii’. Ritualul pe care primitivii îl fac faţă de animalul sau planta totem,
precum şi faţă de toate elementele ce au o importanţă socioeconomică este fundamentul
oricărui sentiment religios. Acesta se poate vedea şi în epoca modernă. El are ca prototip
tocmai Complexul Matern şi relaţia copilului cu părinţii. Atitudinea sa admirativă faţă de
părinţi este pur şi simplu reactualizată faţă de aceste ritualuri.
La fel şi pentru totemurile protectoare, există convingerea că aceste vietăţi
periculoase evită să atace pe cei din al cărui clan îl are ca totem iar atunci când acesta ar
face-o totuşi, se consideră că vietatea în cauză a dorit să îl pedepsească pe cel vinovat.
Un al treilea gen de totem nu are o funcţie clară cu clanul, ci are doar o alură narcisică,
ceea ce îl face tabu, respectiv un element rar, viu colorat sau o anumită capacitate de
negăsit la alte elemente în aşa fel încât să iasă în evidenţă.
Funcţia totemului este una socială, legată de diferenţele de clan, germenele
diferenţelor de clasă din societăţile mai dezvoltate. El vizează însuşi statutul unui anumit
grup de indivizi. Unele totemuri economice din anumite triburi sunt interzise clanului de
către tradiţie iar folosirea animalului totem drept hrană este socotită o crimă şi se
pedepseşte ca atare. Căci se consideră că fapta în cauză ar fi un act de canibalism.
Dimpotrivă, membrii totemului trebuie să îl protejeze şi să îl înmulţească prin acţiuni
magice iar aici se vede germenele diviziunii muncii din societăţile dezvoltate, unde un
produs este prelucrat de un anumit grup de indivizi şi folosit de alţii pe bază de schimb.
La fel se întâmplă şi cu totemul protector. Uneori poate exista o corelaţie totemică între
clanurile tribului în sensul că un clan poate avea un totem economic iar altul poate avea
unul protector în felul acesta realizându-se unitatea tribului.
Ce este cu adevărat revelator în totemism, mai precis cu primele sale forme, este
faptul că animalele totem de structură economică şi protectoare corespund în realitate
vânatului sau vânătorului. Asta înseamnă că structura naturală a vânatului şi vânătorului
se respectă întocmai în cazul celor două clanuri, respectiv germenele absolut al diferenţei
de clasă. Adică clanul totemului vânat trebuie să se îngrijească de animal şi să nu îl
vâneze în timp ce celelalte îl vânează şi se bucură de el. Pe de altă parte este drept că nu
toate triburile au acest sistem însă acolo unde există societatea în cauză a atins deja un
anumit nivel de dezvoltare. Totemul narcisic reprezintă deja clase superioare şi
inferioare în cadrul societăţii, grupuri de indivizi ce se deosebesc esenţial de ceilalţi. În
acest caz clanurile reprezintă modelul claselor sociale de mai târziu chiar dacă ele încă
nu au realităţile claselor societăţii clasice. Aşadar apariţia totemismului este legată de
funcţia economică generală a diferenţierii de clasă, ceea ce implică interzicerea
incestului, exogamia.
Originea totemului reprezintă fie relaţia armonioasă cu natura, în cazul totemului
economic nelimitat iar subiectul proiectează asupra animalului, plantei, elementului care
116
este totem, atributul de îngrijitor pe care îl are părintele. Dinamica totemismului este
simplă. În cazul animalului care se înscrie în totemismul limitat, membrii clanului pe
care acesta îl reprezintă au interdicţii de a-l vâna. Originea acestei situaţii poate fi o
perioadă de foamete ceea ce trebuie să fi condus la puternice lupte între membrii tribului.
Căci dacă se imaginează o perioadă în care hrana va fi fost puţină şi nu putea să ajungă
la toţi, este normal că unii ar fi trebuit să fie împiedicaţi să aibă acces la ea în acel
moment. Eventual aceştia pot fi consideraţi asemenea animalului prădat adică demni de
a fi ucişi, inferiori, de unde şi legătura totemică mistică. O astfel de posibilă confruntare
trebuie să fi fost una sângeroasă iar acest fapt a rămas întipărit în tradiţii tocmai pentru a
se evita dezordinea socială.
Dimpotrivă, în cazul totemismului nelimitat, unde animalul totem este foarte
numeros ca specie, aşa cum este peştele de exemplu, membrii clanului de provenienţă au
voie să îl vâneze dar folosesc ritualuri magice sau fac într-un anume fel încât să îl şi
protejeze pe acesta. Acest model comportamental poate să fie asociat cu fenomenul de
creştere a animalelor din următoarea etapă de dezvoltare socială de mai târziu. Probabil
că totemul îşi va pierdut funcţia originară din momentul în care nu există nici interdicţii
de vânare şi nici preocupări magice de binefacere la adresa lui. În acest caz membrii
respectivului totem consideră că apartenenţa la el este una privilegiată căci animalul ce
are această funcţie îi avantajează prin oferirea sa către ei. În acest caz totemul se reduce
la dimensiunea pur maternă şi de obicei animalul în cauză nu are şi duşmani naturali de
temut. Căci dacă ar avea, este clar că nenorocirile respectivului animal ce vin din partea
vreunui alt animal, ce îl vânează în paralel cu Omul, nu pot să conducă la ideea vreunui
privilegiu de descendenţă dintr-un animal care nu prea ar avea mari bucurii să îşi vadă
‘nepoţii’.
Originea totemului narcisic este ceva mai complexă. Ea se leagă de însuşi statutul
de extraordinar al a elementului natural care capătă funcţie de totem. Un astfel de
extraordinar se poate asocia cu un posibil traumatism ce poate surveni numai neaşteptat,
instantaneu. Căci el trebuie să surprindă pe primitiv care este oricum precaut. Această
neaşteptare (care este opusă banalului) este fundamentul totemului narcisic. Dac se face
o paralelă cu lupta de concurenţă economică se poate vedea că cel ce învinge acţionează
traumatic asupra învingătorilor iar primitivul îl asociază cu traumatismul neaşteptat din
natură de unde el se asociază cu ritualul magic de asemenea. Există obiceiul la indieni şi
la multe alte popoare ca şeful sau conducătorul să se împopoţoneze cu coroană de aur
sau de pene sau în confecţionată în diferite feluri. În acelaşi fel şi clanul al cărui totem
este unul narcisic are de asemenea o rezonanţă traumatică de asociere.
Înţelegerea funcţiei sociale a totemului este facilitată de relaţiile ce se stabilesc în
interiorul totemului între indivizii clanului, în special în legătură cu ierarhia socială. De
exemplu, dacă totemul este transmis pe linie paternă atunci relaţia dintre fiu şi tată este
una încordată deoarece reglementările de ierarhie nu sunt stabilite de tradiţie. Ambii
trebuie să respecte nişte cerinţe tradiţionale ale totemului ca interdicţii, ritualuri etc. dar
acestea nu sunt suficiente pentru a stabili ierarhia. Ea trebuie să fie realizată de
comportamentul interactiv aplicat de tată special asupra fiului. Dimpotrivă, dacă totemul
se transmite matriliniar, relaţiile dintre tată şi fiu sunt amicale căci ierarhia se
structurează la nivelul instituţional al totemului, care are valoare tradiţională. Însă
tensiunea aceasta se mută la nivelul celui mai apropiat bărbat din punct de vedere al
117
rudeniei din cadrul clanului totemic, de obicei unchiul. Căci unchiul îndeplineşte aici
rolul de tată, în ceea ce priveşte educaţia, deprinderea normelor sociale.
Freud consideră în ‘Totem şi tabu’ că totemul îşi are originea într-un fel de
Complex Oedip primitiv dar unul care chiar pune în practică acţiunea, adică săvârşeşte
crima împotriva tatălui. În acest caz ritualul totemic este explicat de el asemenea celui
obsesional-compulsiv din Nevroza Obsesională iar restricţiile asupra totemului ar fi un
fel de doliu prelungit, un fel de Nevroză infinită a primitivului. Freud explică şi prânzul
totemic, adică ritualul care apare la unele triburi cu interdicţie de uz a totemului într-o
anumită perioadă a anului când totemul este ucis şi consumat de toţi membrii tribului.
Un astfel de act este explicat de el prin reeditarea traumatismului paricid. Această idee
anunţa teoria ‘compulsiei la repetiţie’ pe care el o va fi dezvoltat mai târziu. O astfel de
întâmplare este explicată de el într-un fel asemenea simptomului nevrotic-isteric, unde
pacientul se comportă invers decât atunci când o face în mod obişnuit. Apoi el uită totul
după ce criza a trecut. Posibilitatea ca totemul să îşi aibă explicaţia în paricidul originar,
aşa cum susţine Freud, trebuie interpretată ca o metaforă cu privire la relaţiile concrete
din sânul societăţii, respectiv la ierarhie. Dacă această explicaţie este luată fără această
condiţie, după modelul Complexului Oedip al fondului psihic modern, atunci ea trebuie
respinsă categoric, după cum au făcut-o şi antropologii după următoarele puncte:

• 1) nu toate elementele ce constituie totemul pot fi sacrificate, uneori acestea pot fi

soarele fulgerul, etc.;
• 2) nu toate totemurile economice primesc restricţii de uz;
• 3) unele totemuri comestibile sunt total interzise clanului, ceea ce exclude teoria
prânzului totemic a lui Freud.

Fireşte că informaţiile din domeniul antropologiei culturale erau încă limitate pe

timpul lui Freud iar acest lucru a făcut ca el să construiască o teorie fără suficiente date.
De fapt însăşi supoziţia ‘tatălui originar’ nu poate fi susţinută cu argumente solide. Este
greu de crezut că civilizaţia a început printr-un tată cu mulţi fii, care apoi a fost ucis de
aceştia. Această ipoteză nu are susţinere concretă. Grupurile de primate ce se compun
din câteva femele şi un mascul, la care se adaugă şi puii, ce vor fi rivali atunci când vor
deveni maturi, îşi au dinamica lor proprie. Masculul cel mai puternic învinge de fiecare
dată şi îi goneşte pe ceilalţi fără nici un fel de pact între aceştia iar schimburile de
ierarhie sunt inerente. În momentul în care Freud postulează ‘acordul între fii’, el
amestecă nepermis societatea animală a ierarhiei individuale cu cea umană a contractului
dintre indivizi. O astfel de trecere de la animalitatea individuală la contractul colectiv nu
se poate face pe parcursul unei vieţi, ci este nevoie de milioane de ani poate pentru
aceasta. Este evident că apariţia armelor artificiale nu a mai putut susţine o ierarhie
sălbatică, cu masculul cel mai puternic din punct de vedere a musculaturii în frunte.
Acest loc tindea să fie anulat direct proporţional cu dezvoltarea socială căci fiecare îl
putea cu uşurinţă ucide pe celălalt. De aceea indivizii au preferat pacea, după cum spune
Hobbes, în locul războiului. În ceea ce priveşte ‘tatăl’, fiecare dintre presupuşii fii era un
astfel de potenţial tată iar uciderea unui membru al grupului de către altul nu ar fi putut
duce decât la o criză regretată de toţi. De aceea interdicţia uzului totemului are în ea o
solidă explicaţie sociologică.
118
 Asupra totemismului s-au emis şi alte teorii. Cele nominaliste legate de nevoia
unui nume dat unei părţi din trib, cele sociologice legate de interesul structurării sociale,
cele metafizice care se bazează pe credinţa în spirite sau teoria structural-matematicistă a
lui Cl. Levi-Strauss. Fiecare dintre aceste teorii se aplică foarte bine la unele triburi şi
mai puţin la altele. Fiecare teorie o critică pe cealaltă pe baza tocmai a acestui fapt,
anume că este lipsită de universalitate, că nu se aplică la întregul domeniu al
totemismului. Însă totemismul este un Act Psihic şi nu o realitate obiectuală unde să
existe legi stricte iar Actul Psihic este determinat de situaţia externă, socială şi naturală.
Fiecare dintre aceste teorii are dreptate pe o anumită parte a totemismului, tocmai pentru
că totemismul este un fenomen psihic, mozaicat şi nu ceva universal, compact, cu
excepţia teoriei credinţei în supranaturalul totemismului, care este ea însăşi un act
totemic. În realitate Religia cu ideile metafizice cuprinse în ea, societatea, economia,
regularitatea structurală a lor nu pot fi despărţite una de alta tocmai pentru că ele se
intercondiţionează. Exceptând explicaţia structurală a lui Levi-Strauss, care nu spune
nimic despre geneza totemului ci doar îi pune în evidenţă structura, câştigând în
universalitate dar pierzând în înţelegerea generală, toate teoriile au valabilitate cauzală
mai mult sau mai puţin. Căci este evident că, în dorinţa oamenilor de a se evidenţia între
ei, au trebuit să îşi dea nume iar explicaţiile metafizice ale naşterii şi morţii, precum şi
anumite restricţii economice, au fuzionat într-un Act Psihic complex. A spune despre
fiecare Act Psihic că este unicauzal este greşit, căci cauzele fiecărui totem reies din
psihanaliza fiecărui totem la fiecare trib. La unele, acestea au o nuanţă economică, fiind
influenţate de o criză economică la altele poate exista o nuanţă metafizică influenţată în
special de teama de morţi şi de moarte în general. Iar mediul are aici un cuvânt greu de
spus. Unele totemuri sunt mai restrictive în ceea ce priveşte uzul şi relaţiile sociale dintre
membrii clanului totemic, la altele sunt mai libere şi mai complexe, la altele nu există
decât restricţii asupra incestului, etc. Ideea este că totemismul s-a îmbogăţit cu fiecare
criză economică sau medicală; primitivul se consideră pedepsit de spirite pentru că a
greşit cu ceva, de aici el începe să îşi schimbe obiceiurile, să îşi stabilească restricţii.

2.2.1.5.4. Interzicerea incestului

De-a lungul dezvoltării societăţii, Sexualitatea a suferit şi ea aceeaşi dezvoltare.

Factorul social se reflectă în Sexualitate ca într-o oglindă. Frustrările sociale devin
frustrări libidinale iar neutralizarea unora se transferă în (sau implică) neutralizarea
altora. De aceea este uşor de observat cum moravurile sociale sunt în plină concordanţă
cu acceptarea Sexualităţii fiecare Cultură având propriile sale particularităţi. Pornind de
la societatea totemică care a fost printre primele care a adoptat principiile exogamiei, în
ceea ce priveşte relaţiile sexuale, acestea au evoluat fie către monogamie fie către
poligamie, în funcţie de dinamica relaţiilor sociale. Dacă principiul totemic era în
măsură se elimine incestul către care tânărul necompetitiv socio-economic era predispus
ca urmare a facilităţilor afective, monogamia elimină orice tentativă necompetitivă în
119
sine. Căci în epocile preindustriale şi chiar în cea industrială tânărul este nevoit să devină
mai întâi competitiv socio-economic, chiar dacă pentru asta nu era nevoie decât să
respecte tradiţia sau să crească şi abia apoi să aibă acces la aceste relaţii. Alte structuri
sociale dimpotrivă, au încurajat relaţiile incestuoase de tip fratern după principiul
neînstrăinării bunurilor de familie şi deci, a apărării clasei sociale în cauză. Poligamia
poate fi astfel o reacţie socială a unei clase faţă de altă clasă, după principii economice.
Întreţinerea mai multor partenere este un fapt care nu oricine şi-l poate permite în cultura
musulmană de exemplu iar încurajarea unor asemenea manifestări era în măsură să
opereze diferenţa de clasă în scop de justificare. Pe de altă parte Sexualitatea poate
îmbrăca formă brută, neornamentată de momentele premergătoare, de preludiu ca
iubirea, tandreţea, voluptatea şi asta tocmai datorită absenţei reprimării ei, fapt ce
facilitează distincţia Libidoului de animism (gender), ca în triburile sălbatice sau în
relaţia maritală pe termen lung.
Condamnarea incestului în epoca totemică era limitată doar la relaţia dintre mamă
şi fiu în ceea ce priveşte unele triburi şi asta pentru că tatăl era uneori chiar necunoscut
acolo unde nu exista monogamie iar relaţiile sexuale erau reglementate doar de totem şi
nu de individ. Se pare că aici o selecţie naturală nu este reglementată de totem, ea
trebuind să existe tot la nivel individual legat de forţa de luptă a partenerilor. Alteori,
deşi există căsătorie, totuşi incestul tată-fiică nu este interzis în astfel de triburi. Deşi
totemismul a fost recunoscut ca matriarhat de către anumiţi autori ( superioritatea femeii
în faţa bărbatului în preistorie) totuşi o asemenea teorie pare să fie modelată de legendă,
deoarece facilităţile superioare, dominante ale bărbatului cel puţin în ceea ce priveşte
Sexualitatea sunt evidente. Totemurile matriliniare se propagau astfel nu pentru a se
propaga numele mamei, care ar fi fost mai importantă, la fel cum se face astăzi cu
numele tatălui, ci pentru a împiedica fiului orice relaţie sexuală cu mama, odată cu
legislaţia totemică a interzicerii endogamiei totemice. La unele triburi unde totemul se
transmite patriliniar totuşi există o reglementare auxiliară a interzicerii incestului mamă-
fiu, fie prin interzicerea totală o oricăror relaţii sexuale între rude, fie prin complicate
sisteme de reglementare.
Cu privire la interzicerea incestului s-au emis mai multe teorii iar cele mai
importante vor fi expuse în cele ce urmează. Teoria genetică susţine că incestul este
prohibit şi la primitivi dar şi la moderni, pe baza experienţei acestora cu privire la
degenerarea speciei relativ la recombinările aceloraşi scheme genetice, aceştia având
posibilitatea de a experimenta astfel de progenituri care ar fi necompetitive. Însă pe baza
principiului selecţiei naturale dacă modernii, de exemplu, s-ar fi ghidat după acest
fenomen, atunci mai degrabă ar fi încurajat practicarea lui căci acest fapt face ca uşurinţa
cu care ceilalţi se impun să fie mai mare. Pe de altă parte, pentru ca schemele de
combinare genetică să fie epuizate, este necesar ca foarte multe de generaţii să practice
neîntrerupt incestul. Or, la specia umană, o mamă nu poate să practice incestul decât în
limitele a maxim trei generaţii fapt ce face ca eventuala degenerare genetică să fie
inobservabilă chiar şi pentru geneticieni.
Levi-Strauss consideră că condamnarea incestului se datorează schimbului de
femei care se practica între triburile primitive iar fiecare femeie era păstrată virgină în
numele onoarei tribului. Ea trebuia să fie una specială fapt ce ar fi făcut ca incestul să fie
în general prohibit. Căci, în ceea ce o priveşte pe femeie, în special membrii familiei ar fi
120
avut primii acces. Interzicerea incestului s-ar datora astfel unui principiu economic brut,
respectiv ar fi făcut ca femeile să aibă un preţ mai mare dacă ar fi fost virgine, schimbul
fiind astfel profitabil. La o astfel de teorie se pot aduce mai multe obiecţii. În primul
rând nu toate triburile primitive practică exogamia iar păstrarea unui astfel de obicei atât
de strict pedepsit în cazul nerespectării sale, doar din criterii economice nu ar fi
supravieţuit mult timp după abolirea sa. Deci trebuie presupus altceva care persistă unei
astfel de posibile aboliri şi pe care incestul să îl semnifice. Apoi dacă singura raţiune
pentru care săvârşirea incestului este atât de aspru pedepsită este o supraevaluare a
virginităţii, care ar face ca valoarea de schimb a respectivei femei să aducă mult mai
mult profit tribului iar cel care ar fi atentat la virginitatea respectivei femei ar fi atentat la
bunăstarea tribului, atunci aici apar câteva inconsecvenţe:

• 1) la unele triburi se practică deflorarea imediat după naştere, deci virginitatea nu

este considerată un element esenţial şi totuşi incestul este prohibit;
• 2) incestul este pedepsit în special în ceea ce priveşte relaţia mamă-fiu şi mai
puţin cea tată-fiică, unde virginitatea este mult mai pusă în pericol. Deci nici în
acest fel nu se poate explica condamnarea incestului.

O altă teorie asupra incestului este prezentată chiar de Freud şi aparţine lui
MacLennon care explică condamnarea incestului prin intermediul unei practici de furt al
femeilor de la triburi vecine, în timp ce copiii de sex feminin ar fi fost ucişi încă de la
naştere pentru că femeile ar fi avut randament economic scăzut. Se pune în continuare
întrebarea dacă ar fi fost preferabil să se ucidă astfel copiii din raţiuni economice faţă de
provocarea unui război cu alte triburi pentru a se fura ceea ce tribul ar putea produce şi
singur. Asta ar fi asemenea unei fabrici care şi-ar strica singură produsele pentru ca apoi
să cumpere altele de pe piaţă. În această situaţie fie tribul hoţ ar fi fost mai numeros şi ar
fi învins şi atunci femeile furate nu ar fi fost destule pentru toţi fie ar fi fost învinşi iar în
acest caz nu ar mai fi avut nevoie de femei. Chiar presupunând un trib atât de înfloritor
în arta războiului încât să nu poată fi înfrânt de un altul, totuşi până la urmă şi el ar fi fost
decimat. Pe de altă parte istoria, a arătat cu vârf şi îndesat că furtul militar nu a ajuns o
regulă pentru o societate, aşa cum crede MacLennon, încât toţi să facă la fel şi chiar să
interzică endogamia cu ameninţarea a unor pedepse aspre. Dimpotrivă, abuzul unora fie
a dus la reglementarea, la stoparea în timp a abuzului, fie toţi au continuat pe această
linie şi s-au măcelărit reciproc. De aceea jaful originar al armatelor a trebuit să se
convertească în educaţia sălbatică şi în civilizaţie pentru metamorfozarea relaţiilor
militare iniţiale.
J.J. Rousseau şi Marx au imaginat o societate primitivă, egalitaristă unde
diferenţele dintre indivizi nu ar fi notabile şi la care este posibilă o fericire eternă. Astfel
de teorii sunt foarte mult influenţate de însuşi paseismul Complexului Eden, căci este
greu de crezut că o tradiţie naturală bazată pe concurenţa dintre indivizi şi specii ar fi
fost deodată din senin şi eliminată în epocile primitive. Clasele sociale erau foarte bine
întemeiate chiar la primitivi, chiar dacă nu atât de pregnant ca în societăţile dezvoltate.
Interdicţia incestului are de fapt o conotaţie socială precisă, legată de autoreglarea
sistemului social şi precizarea statutului social în clan, trib, comunitate sau societate
largă. Chiar şi o anumită clasă socială reprezentată în societatea primitivă de clanurile de
121
structura totemului se subîmpart la rândul lor în părţi ale totemului iar rolul lor este acela
de a preciza statutul ierarhic chiar în interiorul clanului.
Prohibiţia incestului ca aplicare restrânsă a principiului exogamiei este de fapt
compromisul ce se face între principiile ierarhiei sociale şi Complexul Matern. Acesta
din urmă păstrează unitatea tribului sau clanului după modelarea sa de tip Polis prin
Complexul Eden. El vizează protejarea celor slabi atunci când este aplicat general şi are
principiul tocmai în protejarea progeniturii. În momentul în care Complexul Matern este
aplicat la general el devine foarte uşor cel Tabu, căci Maternitatea nu are aceleaşi
coordonate iar protecţia este una ambivalentă, formală având interese social-economice
în această unitate socială. Atunci când progenitura devine cât de cât matură şi Instinctul
Matern încetează să mai funcţioneze ca Instinct în ceea ce priveşte legătura maternă a
primitivilor (fiind eventual de aici încolo Complex) intră în acţiune Complexul Polis.
Astfel se întâmplă cu triburile care îşi cresc copiii în comun. Principiul ierarhiei sociale,
adică al autonomiei subsistemelor sociale face ca acest liant social să nu fie foarte strâns
şi să existe respingere socială iar satisfacţiile personale ale indivizilor să nu fie duse până
la capăt în spiritul egalităţii, ci prohibite la uşa relaţiilor sexuale. Căci o ierarhie sexuală
se poate oricând solda cu sarcină şi naştere . Apar aici două probleme diferite. Prima
apare în cazul relaţiilor sexuale de grup, unde înmulţirea peste măsură poate conduce la
frustrări de ordin economic, legate de epuizarea resurselor fapt ce facilitează
agresivitatea reciprocă şi la dezmembrarea grupului. Tocmai de aceea sistemul
sexualităţii libere din punct de vedere numeric, reglementată doar de totem, se întâlneşte
astăzi în lume doar la unul sau două triburi iar modelul cel mai frecvent rămâne cel al
căsătoriei. Cealaltă problemă se referă la responsabilitatea comună a părinţilor faţă de
progenitură şi apare la acest model al căsătoriei (monogamice) fapt ce atestă egalitatea
socială a părinţilor. În acest caz relaţiile sexuale între indivizii ce aparţin la două clase
diferite ar atenta la principiul ierarhiilor sociale, cu vaste consecinţe la nivelul ordinii
sociale.
Interzicerea incestului la primitivi nu are însă aceleaşi valenţe ca în cazul acestui
fenomen la moderni, deşi germenii acestuia se regăsesc şi acolo. Însă acolo unde
societatea este rudimentară, fără ritualuri magice complexe, fără preoţi şi fără şefi acesta
nu poate decât să fie un fenomen diferit. Freud este sedus de gândirea magicistă a
primitivilor şi o identifică cu cea nevrotică, însă s-a arătat în ce măsură primitivul nu este
nici pe departe un nevrotic. Iar dacă nevroticul dezvoltă o ideaţie magicistă este pentru
că copilăria are un rol foarte important în apariţia Nevrozei aici modelându-se germenii
simptomului ce se prezintă guvernat de acest model de gândire. În unele triburi primitive
relaţia dintre indivizi nu este una la fel de tensionată aşa cum apare între clasele
societăţii moderne. Interdicţiile primitivului sunt date de asocierea reprezentării
respectivului lucru la care se referă interdicţia cu un traumatism oarecare. Este fără
îndoială că practicarea incestului, presupusă a fi existat cândva, ar fi condus la anumite
probleme ca de exemplu moartea partenerului, în cazul în care incestul ia forma părinte-
copil, ca urmare a diferenţei de vârstă. O astfel de situaţie ar fi condus în mod automat la
ruperea echilibrului social. Căci un astfel de individ rămas văduv s-ar fi aflat în stare de
inhibiţie libidinală, ar fi atentat la armonia altor cupluri.
În epocile moderne aceste interdicţii au resorturi mult mai complicate. Incestul
este considerat ca fiind cea mai monstruoasă crimă dar are un temei socio-economic şi
122
este dictat de ideologia tabuizării claselor superioare. Această tabuizare se deplasează
către tabuizarea parentală la care se raportează normele sociale prin educaţie pentru
menţinerea ordinii sociale. Deoarece Complexul Matern este prototipul acestei
structurări şi resort fundamental în ceea ce priveşte societatea. El este cel care facilitează
această tabuizare care presupune concentrarea intensităţii tabuului pe un element
deplasat la nivelul periferiei sale pornind de la cea parentală sau totemistă în general.
Acest element poate fi foarte agresiv prin atuurile sale şi el este aşa pentru a împiedica
penetrarea la nivelul nucleului său. În acest fel el pare şi mai puternic sub acest raport al
agresivităţii. Dacă fastul aristocraţiei, defilarea sa, produce în clasele inferioare un
sentiment vecin cu Complexul Matern, admiraţia acordată de acestea este posibilă în
raport cu identificarea, cu admiraţia copilului pentru părinţi. Este firesc ca tensiunea
socială să fie deplasată către zona familială iar sciziunea condamnării incestului are la
bază tocmai o astfel de sciziune socială. În acest caz dinamica conservării straturilor
sociale se deplasează către o astfel de celulă a societăţii care este familia.
Sub raportul biologic, incestul este neindicat în a fi practicat, în principal datorită
devitalizării organice. Dar a-l pedepsi cu scoaterea ochilor şi alte pedepse barbare pe cel
care l-a comis este fără îndoială un act de sălbăticie. El este judecat nu prin ceea ce este
în sine, ci prin ceea ce de fapt semnifică şi anume educaţia în spiritul exploatării, impusă
de clasele de sus. Tendinţa incestuoasă conduce de fapt la atentatul asupra intimităţii
partenerului sexual parental, care aparţine de fapt părintelui, este proprietatea lui iar
partenerul sexual unic este o formă de proprietate, ca urmare a proprietăţii particulare
specifică societăţilor civilizate. Familia, educaţia restrânsă a insului din fragedă copilărie
ca şi element, ca şi celulă socială, trebuie să îi promoveze societăţii mentalitatea prin
intermediul inserţiei sociale a produsului său uman. Aşadar gravitatea incestului nu este
dată de actul în sine, ci de semnificaţia lui. Partenerii sexuali se acceptă unul pe altul în
virtutea identităţii de statut social al fiecăruia sau a aproximativei lor identităţi. Statutul
social al copilului este unul destul de restrâns iar pretenţia sa la statut un social mult mai
însemnat decât cel al mamei sale este un atentat la ordinea socială la conservatorismul de
clasă. De aceea asprirea pedepsei săvârşirii incestului este posibilă datorită faptului că o
astfel de faptă este echivalentă cu violarea acestei legi a conservării sociale.
Explicarea condamnării incestului se face progresiv începând de la teoria lui
Darwin asupra hoardei originare a selecţiei sexuale, a monopolului comunităţii femelelor
de către un mascul, care se distinge prin forţă. Primitivii interziceau incestul din raţiuni
religioase, însă Religia lor era şi Ştiinţa lor. Mai târziu această practică a devenit o
normă a economiei sălbatice pornind de la Sexualitatea însăşi care, după cum se va
vedea, suferea un astfel de stigmat. Dacă tensiunea psihică rezultată în urma inhibiţiei
libidinale prelungite se neutralizează fie la nivelul incestului (de cele mai multe ori
fratern) fie la nivelul oricărui fel de relaţie, atunci, pe baza creşterii Valori de
Neutralizare a celui în cauză, el nu mai poate fi exploatat atât de uşor ca în caz contrar şi
eventual va produce anumite tulburări sociale. Tensiunea psihică a Sexualităţii poate fi
un foarte subtil mod de a deturna atenţia celor mulţi către această zonă şi de a nu vedea
povara exploatării care la apasă pe umeri.
Dimpotrivă, ‘moralitatea’ sexuală, considerarea Sexualităţii ca fiind un lucru
nedemn de specia umană, poate avea serioase consecinţe pe plan incestuos. Căci dacă
Sexualitatea este stigmatizată din faşă, dacă ei i se anulează fondul propice manifestării,
123
atunci acest fond poate fi foarte bine tocmai fondul afectiv familial care facilitează
aceste devieri cu atât mai mult cu cât, frustraţi Narcisic, aceştia vor resimţi foarte evident
rezonanţa Oedipiană. După cum se va vedea, o astfel de măsură venită prin tradiţie, este
foarte bine venită. Căci îl face pe adolescent un timid, un om care trece prin ‘vârsta
confuziei’. Iată cum o problemă socială globală, legată de fondul exploatării, este
transmutată la nivel educaţional prin ostentaţia condamnării incestului, prin pedanteria
educaţiei Traumatice. Este evident că simplul gest de recunoaştere a păcatului, a
nenorocirilor care se pot abate asupra celor ce săvârşesc incestul este în măsură să le
atragă acestora atenţia asupra acestui subiect tocmai după principiul conversiei Edenice a
Complexului Traumatic. Deşi, ca fapt concret, incestul nu este decât o relaţie sexuală
nepotrivită, ca oricare alta, din raţiuni animiste (de dragoste) sau pragmatice, fără nici un
fel de influenţă supranaturală.
Şi totuşi un astfel de interes se poate opri aici. Căci strategia tensionării artificiale
a Psihicului practicată de mentalităţile specifice economiei sălbatice care suprasolicită
Complexul Narcis prin prisma celui Tabu are un plan mult mai general care vizează
două etape ulterioare ce se structurează în următoarele grupe de complexe. Acest plan
vizează mai întâi deplasarea acestei excitaţii către Complexul Adam (care este
Complexul familiei) ceea ce conduce automat la legarea pe viaţă a soţilor unul de altul,
la prinderea strategică a lor în capcana obligaţiilor familiale. În acest caz dragostea
‘degenerează’ inevitabil în sexualitate care este de la început blamată şi stigmatizată. Se
ştie că în Evul Mediu, cei care divorţau erau pasibili de a face închisoare. Ca omolog al
celui Adam Complexul Don Juan presupune dimpotrivă dragostea platonică. Dar ea este
încărcată cu un potenţial contradictoriu prin ceea ce este recunoscut ca dragoste ‘pură’,
desexualizată, unde persoana iubită promite să fie Eden dar unde până la urmă ea
conduce la sexualitate. După normele educaţiei sălbatice ea este demnă de pedeapsă.
Situaţia este exact ca aceea a reclamei, unde persoana iubită este în mod mincinos însăşi
satisfacţia pe care reclama o promite cumpărătorului dar care de fapt ea are rolul de a-i
provoacă o tensiune psihică pentru că promite ceva ce niciodată nu se va întâmpla, adică
Edenul şi astfel produsul cumpărat pare a fi remediul acestei tensiuni psihice. Or având o
creştere artificială a Valorii de Neutralizare odată cu starea de îndrăgostire precum şi
brutalitatea căderii acestei Valori odată cu banalizarea relaţiei în cauză, individul nu îşi
mai poate recupera inhibiţia decât prin altă soluţie: activitatea sexuală. Practic
neutralizarea energiei libidinale este menită să producă o neutralizare a energiei
psihodinamice generale. De aici şi procrearea, vrednică să conducă la obligaţii pe cel
care a comis ‘păcatul’ sexului şi pentru care trebuie să plătească cu mai multă muncă,
pentru a întreţine familia. De aici şi înmulţirea forţei de muncă şi deci la şomaj iar
salariul muncitorului va fi negociat în alţi termeni, fiind el însuşi ameninţat cu şomajul.
Acesta este cea de-a doua etapă a planului educaţiei sălbatice. În felul acesta ‘cercul
perfect’ al echilibrului social al exploatării şi-a îndeplinit funcţia. Aceasta este
consolidarea Complexului Sisif, adică însuşi actul concret al exploatării, munca brută
către care este condus individul printr-o multiplă strategie şi capcană a societăţii clasice.
Aceasta este exploatarea sălbatică în toată nuditatea ei, cu aceste subtile
intervenţii la nivelul normelor morale. Este de remarcat aportul Bisericii în special la
acest sistem, care, fireşte că explică dragostea lui Don Juan prin ‘păcatul originar’ adică
tocmai prin acest păcat al sexualităţii simbolizată de Cunoaştere. Adam este ademenit de
124
către Eva să mănânce din Pomul Cunoaşterii. Cei doi căsătoriţi sunt îndemnaţi să fie
uniţi pentru totdeauna şi să se iubească pentru totdeauna, asemenea primilor doi Adam şi
Eva. Dar prin acest îndemn nu li se spune însă să îşi folosească organele genitale ceea ce
constituie de la început un păcat prin educaţia primită. În momentul în care cei doi ajung
la dezastrul dragostei carnale şi sunt prinşi în capcana socială Biserica le pune în faţă
mitul păcatului originar al sexualităţii. În acest fel, ei înşişi sunt făcuţi vinovaţi pentru
starea lor după perceptul că lor li s-a dat de la început permisiunea să se iubească, să fie
împreună până la moarte dar sexualitatea este afacerea lor ei sunt vinovaţi de ea. Ei sunt
culpabilizaţi de a fi înţeles ‘altceva’ decât ceea ce ar fi spus Dumnezeu, după cum cuplul
fericit din reclama pentru ţigări este de fapt înţelegerea şi dorinţa celui ce le cumpără.
Producătorul nu va fi spus niciodată că, fumând respectiva ţigară, acesta ar fi la fel de
fericit ca respectivul cuplu. Însă asociaţia facilitată de reclamă a exploatat resortul
cumpărătorului de a căuta satisfacţia fumatului. Reclama în cauză a oferit în mod
iluzoriu neutralizarea unei inhibiţii către care se transferă prin fuziune, marile inhibiţii
ale Psihicului: Eden, Cain, Narcis, Don Juan, Dionysos. Societatea ‘pedepseşte’ prin
exploatare sălbatică, după cum Dumnezeu izgoneşte din Rai pe Adam şi Eva pentru
păcatul lor.
Aşadar interzicerea incestului este o măsură milenară a educaţiei sălbatice, în care
ea este doar o parte ca oricare alta şi care contribuie decisiv la strategia socială a
societăţilor clasice. Dincolo de facilităţile de ordin administrativ pentru care incestul nu
este cea mai bună cale de satisfacţie libidinală în special cea părinte-copil, sub această
mască a moralităţii se ascunde un plan social exercitat de mii de ani. Sub ea se ascunde o
mentalitate făţarnică al cărei scop este ‘cercul perfect’ al exploatării economice chiar
dacă acest lucru nu se vede decât în plan pragmatic fiind făcut involuntar, asemenea
Instinctului. Dar dup mai bine de 100 de ani de psihanaliză capacitatea Psihicului abisal
(Inconştientului) de a funcţiona nu mai surprinde pe nimeni. Interzicerea incestului este
o reclamă, una teribil de agresivă la adresa ‘vârstei dificile’ a ceea ce se numeşte drept
‘dezordine interioară’ a adolescentului.
Faptul că incestul mamă-fiu este considerat mai periculos, mai demn de
condamnat în mai toate civilizaţiile se datorează însăşi dimensiunii ierarhice a
posibilităţii sale. Unele triburi nu stabilesc reglementări sexuale între tată şi fiică şi
uneori este posibil chiar să nici nu se cunoască cine este tatăl, respectiv în cazul
sistemului de reglementare sexuală care nu se face după căsătorie la unele triburi. Alteori
incestul tată-fiică este pedepsit mai superficial decât cel mamă-fiu şi asta tocmai pentru
că tatăl reprezintă însăşi puterea socială. Pedeapsa impusă fiului este dată de haloul
puterii în care se învăluieşte cel puternic, pentru a-i comunica celui slab situaţia ierarhiei.
Gravitatea incestului tată-fiică este tratată mai superficial deoarece o astfel de lege
vizează însăşi legiuitorul care se protejează prin legislaţia impusă. Acolo unde incestul
acesta este pedepsit, la fel ca şi varianta mamă-fiu sau frate-soră, apare întotdeauna
familia iar impunerea pedepsei şi pentru aceste feluri de incest vizează o întărire a legii
primului. Acest fenomen de deplasare a prohibiţiei de la centru (aici forma mamă-fiu)
către periferie pe baza elementelor familiale de asociaţie are raţiunea în generalizarea
magicistă a tabuului după modelul asociaţionist-cognitiv. Tensiunea tabuului fuzionează
către elementele de asociaţie, după modelul explicat. Aşa se face că şi modernii şi
primitivii au tabuuri periferice ce par ciudate cum este moartea de panică ca urmare
125
mâncatului unui rest de fruct aruncat de un preot, pe care l-a comis primitivul în
necunoştinţă de cauză sau îndrăgostirea de o persoană tabu, la moderni.

2.2.1.5.5. Complexul Tabu în societatea evoluată

Tabuul primitivilor nu este Complexul Tabu cu realul său dramatism pe care l-a
cunoscut civilizaţia ci doar originea lui. Ceea ce au primitivii este o slabă luminiţă faţă
de incandescenţa tabuului modern atât de ascuns şi de neexplicit încât nici măcar nu are
un nume. Societatea primitivă este una rudimentară şi la fel şi interdicţiile sale. Primitivii
nu sunt morali, nu au refulări de genul celor ce conduc la Nevrozele din societatea
civilizată. Comportamentul lor ciudat doar pare aşa datorită prejudecăţilor modernilor
însă el nu se datorează Complexului Tabu aşa cum este definit el aici ci mai degrabă
datorită celui Traumatic, după cum s-a spus mai sus. Toate acţiunile primitivilor sunt
dictate de tradiţie şi au o explicaţie legată de sistemul ideatic global în timp ce tabuul
nevrotic vizează o rupere de acest sistem. Freud a intuit relaţia dintre moralitate, tabu şi
Nevroză şi acest domeniu al psihologiei abisale a fost cel mai profund înţeles de către el.
Totuşi el nu a fost însă suficient de clar şi acest neajuns se datorează lipsei metodei
sociologice cu care aceste elemente să fie ordonate. El a abuzat de interpretările
psihanalitice, confundând Actul Psihic cu Structura Psihică. Este sarcina psihologiei
abisale de a preciza în ce mod s-a dezvoltat societatea de la primitivism la modelele
evoluate ale societăţii în care pot intra şi unele societăţi antice. Complexul Tabu este
origine pentru acea mentalitate socială a claselor superioare cu scopul de obiectivare a
dominaţiei şi exploatării economice a unei părţi din societate. Sub raportul psihologic
exploatarea unei comunităţi inferioare este o exploatare traumatică ce are la origine forţa
armelor. Prin forţa armelor, clasele sociale superioare au câştigat teritorii şi le-a
apropriat, le-a transformat în teritorii economice. Cei despropriaţi, sclavii, datorită
statutului lor de pradă de război fie erau obligaţi să muncească cu recompense minime
fie erau ‘acceptaţi’ să muncească, să îşi vândă serviciile după o piaţă impusă,
monopolizată de puterea politică care avea armata de partea ei. Şi astfel, sub ameninţarea
cu moartea, legea economică a cererii şi ofertei, adică a neutralizării energetice, avea alte
valenţe. În acest caz cererea era automat mai mare decât oferta în ceea ce îi priveşte pe
sclavi căci ameninţarea cu moartea sau cu pedepse grele făcea ca ei să accepte orice.
Odată ce s-au stabilit aceste clase sociale după criteriul militar, clasele de sus au trebuit
să îşi obiectiveze statutul social şi prin aceasta să elimine posibilitatea celor de jos de a
se răscula. Această posibilitate este reglementată prin legislaţie ca un ansamblu de norme
sociale şi reguli care trebuiau să împiedice o astfel de dezvoltare. Principiile dreptului în
ansamblu trebuiau să interzică strict furtul din avutul claselor de sus, precum şi uciderea
membrilor acestora. Aceste norme au fost universalizate, ca norme pe care toţi oamenii
trebuie să le respecte. Oricum clasele de sus le respectă din principiu, căci ele chiar au
interes să le respecte iar acest interes este posibilitatea ulterioară de exploatare.

126
 Aceste norme se înscriu sub incidenţa generală a Complexului Polis iar cel Tabu
are rolul de a susţine emoţional aceste norme. De exemplu aparatul justiţiei are o ţinută
sobră, lipsită de sentimentalism, cu o pedanterie anancastă, care înlătură prezenţa
oricărui sentiment uman. Astfel că magistratul clasic pare un bloc de piatră care vorbeşte
sau cel puţin, el trebuie să dea această aparenţă. Or această aparenţă este contrară
impulsurilor Complexului Matern şi este foarte bine elaborată pentru a arăta exact
potenţialul său de pedeapsă, opus potenţialului matern de dragoste. Însă în situaţia în
care individul este maltratat în copilărie după principiile ‘bătăii rupte din rai’ este foarte
clar că el va vedea în acest magistrat drept un posibil agresor, din moment ce asigurarea
maternă a simpatiei este anulată. Aceste sentimente paranoide pe care acest gen de
oameni le exploatează, îi miră deseori pe unii care etalează o inocenţă de sfinţi însă ele
sunt prţi importante din vastu program de educaţie sălbatică a societăţii clasice.
Atitudinea excesiv de pedantă a justiţiarului vizează aceste resorturi ale educaţiei
sălbatice care rezidă în clivajul infantil între ‘părinţi buni’ şi ‘părinţi răi’. De aici îşi
trage psihanaliza acea faimoasă regulă de abstinenţă care este exploatată de autorităţi
prin raportarea la punctul slab al Omului, la Complexul Matern. Căci pedeapsa infantilă
este supradimensionată de copil, ea se leagă de neutralizarea maternă, care este o
neutralizare universală şi absolută. O încălcare a justiţiei ar părea ca un refuz la
neutralizarea maternă, o pedeapsă ontologică pe care insul o aşteaptă ca urmare a
raportării sale la Complexul Matern, format în copilărie, etapa decisivă a formării sale ca
individ. Această supradimensionare cu care copilul îşi priveşte mama şi părinţii în
general, este proiectată asupra modelelor sociale destinate să păstreze organizarea
socială. Or, această proiecţie maternă, clivajul între bine şi rău, este principiul
sentimentului tabu. Societatea, străinii şi tot ceea ce este nefamilial suferă aceste
proiecţii materne şi par nişte părinţi la o scară supradimensionată, instituţiile sociale
având o nuanţă de grandoare, de copleşitor, de ceva ce nu poate fi atins.
Se poate foarte uşor observa că modelul totemic poate fi foarte simplu extins către
toate societăţile, fiind modelul sociologiei generale prin excelenţă. Societatea poate fi
redusă la două clase, la două elemente bine definite. Unul este sistemul economic concret
dat de producţia economică efectivă ce se caracterizează prin produsele capabile să
satisfacă dorinţele în special a Instinctului Nutritiv şi care foloseşte mâna de lucru.
Aceasta este reprezentată de clasa de jos. În societăţile primitive ea este exclusă de la
consumarea unui anumit animal sau de uzul unui anumit element în general care devine
totem. În cea modernă această clasă este exclusă de la anumite satisfacţii sau privilegii
sociale în general. Celălalt este sistemul organizator sau protector şi este dirijat de clasa
superioară. Sistemul protector este foarte bine dezvoltat în societăţile cuceritoare care,
parazitând alte comunităţi, le transformă în clase de sclavi. Sclavul a fost cel mai bine
definit de însăşi societatea care se baza pe munca lui ca un individ ce trebuia să fie
omorât dar din diverse motive a fost lăsat în viaţă. Protecţia sclavului presupune tocmai
acest schimb economic obscur: muncă contra viaţă. Uneltele agresiunii armate, soldaţii
sunt un fel de sclavi eliberaţi, care acceptă statutul lor tocmai pentru că Valoarea de
Neutralizare al sistemului lor psihic este foarte scăzută, bucurându-se să lingă mâna
stăpânului şi să trăiască doar cu acest preţ.
Sistemul organizator este cel mai interesant deoarece el funcţionează la fel în toate
societăţile. El se compune dintr-un vast sistem birocratic care se numeşte ‘stat’,
127
structurat în funcţionari periferici şi conducători. Funcţionarii periferici sunt cei ce
promovează politica statului în general fie în mod despotic, ca în dictaturi, fie în mod
propagandistic ca în societăţile moderne aşazis democratice. De aceste elemente
periferice ţin anumite facilităţi vitale pe care statul le-ar oferi prin sine însuşi cu pretenţia
că fără el acestea ar fi imposibil să existe. Aceste facilităţi sunt constituite din
învăţământ şi educaţie în general, din sistemul medical, de armată şi poliţie, etc. Modul
în care statul se structurează în aceste instituţii mai mult sau mai puţin vitale ale
societăţii pentru a-şi impune propria structură birocratică arată cum rolul lui nu este cel
asistenţial în principal, cel puţin la origini, ci unul exploatator. El este unul care menţine
prin aparatul birocratic anumite structuri, în special politice care nu numai că nu ajută la
dezvoltarea economică dar chiar o înfrânează pentru că conducătorii politici vor să îşi
conserve poziţiile sociale cu preţul păstrării majorităţii cetăţenilor la un nivel scăzut de
conştiinţă (politică) de sine. Aşa s-a întâmplat cu statele comuniste. O foarte mare
cantitate de energie socială a fost cheltuită în scop propagandistic iar orice societate care
funcţionează după modelul ‘reprezentanţilor’, a conducătorilor va investi astfel în
propagandă.
Acest fenomen este germenele haloului tabu, aşa cum apare el în civilizaţie,
tocmai prin interesul de a-i buimăci de a-i controla pe cei mulţi. Sociologia sau
politologia sunt excluse din studiul de bază pe care sistemul de învăţământ îl facilitează
sau nu sunt sprijinite în dezvoltare. Chiar şi la nivel rudimentar ele sunt studiate la nivel
de studii superioare, la care nu toţi au acces. Însă fireşte că un sistem birocratic nu are
interesul să aibă nişte ‘supuşi’ bine informaţi şi emancipaţi, căci acest statut îi face
imposibil de manipulat (vezi introducerea). Este evident că alegătorul care nu are
minime cunoştinţe de sociologie şi politologie ar trebui să fie declarat respins la
exercitarea dreptului de a vota. Însă dacă acest lucru s-ar întâmpla astăzi, este puţin
probabil ca vreo ţară să întrunească suficiente voturi pentru legitimarea unei Puteri. *

Nota: * Ce este demn de remarcat aici este că acest sistem, care este o ciudată amestecătură
între oligarhie, republică şi monarhie, aşa cum se prezentau aceste forme de organizare socială în
trecut, are pretenţia de a fi o democraţie. Societăţile recunoscute astăzi în lume ca fiind democratice,
se diferenţiază de acestea doar prin faptul că le lipseşte fragmentarea la care acestea se prezentau.
Fireşte că aceste structuri politice îşi duc ultimele mandate, căci era informaticii va înlocui
progresiv vechiul model al ‘reprezentanţilor’. Acest lucru se simte la orice nivel iar sociologii
vorbesc din ce în ce mai mult de acest lucru.

Aşadar complexul Tabu presupune o falsificare, o imagine de obiectivare pe care

cei ce beneficiază de pe urma exploatării o fac prin supradimensionarea reperelor
politice şi tradiţionale în general ale trecutului unei ţări, prin supradimensionarea
personalităţilor cheie în dezvoltarea socială şi culturală a unui popor, prin oficializarea
Religiilor, care înseamnă o transcendere în plan ontologic a Complexului Tabu pe latura
posibilelor traumatisme naturale şi prin multe alte soluţii extrem de ingenioase de
construire a unei imagini mitice. Această supradimensionare prin extinderea, deplasarea
Complexului Tabu de la originea lui Traumatică şi Polisistă, către consecinţele ulterioare
128
ale principiului său de apariţie se poate numi tabuizare şi în acest fenomen intră şi
generalizarea magicistă de care s-a spus mai sus. Această deplasare poate avea
consecinţe teribile în ceea ce priveşte travaliul său de elaborare. Astfel că dacă la origine
Complexul Tabu nu este elaborat şi nedeplasat, acest lucru fiind făcut foarte puţin către
animalul totem sau către preoţi, în societatea civilizată tabuul se deplasează către însuşi
Dumnezeu. El este văzut ca supremul tabu ca potenţial distrugător al lumii, pentru ca
apoi să se deplaseze către figurile importante ale Ştiinţei şi Culturii şi, ca scop al tuturor
acestora, către conducătorii politici. Aceştia se folosesc de aceste tabuuri pentru a-şi
forma un scut cultural faţă de mulţimea ce se poate răscula. Aşadar tabuizarea impusă de
clasele superioare prin tradiţie are un rol reflexiv căci prin recunoaşterea sacralităţii
obiectului sau persoanei sacralizate ele nu fac decât să se tabuizeze pe sine.
Dinamica persistenţei ordinii sociale aşa cum se prezintă ea în societăţile
dezvoltate şi nu în cele rudimentare (unde există doar două clase sociale) are la bază un
afect care este în măsură să susţină eşafodul acestei construcţii. Aceasta este anume
tendinţa de ascensiune socială personală, pe fondul ermetismului structurării claselor
ceea ce este de la început o contradicţie în care omul de rând crede. Un astfel de afect ce
menţine ordinea structurilor sociale se materializează odată cu însăşi structurarea
societăţii care se face după modelul rombului cu diagonala mare aranjată vertical.
Clasele sociale sunt structurate în etaje; clasele superioare se află în vârful de sus al
rombului, în timp ce cele inferioare – în cel de jos. O astfel de structurare este apanajul
societăţilor evoluate şi fiecare clasă protejează o alta, care este întotdeauna superioară
faţă de ea, cu excepţia vârfului absolut care este monarhul care nu mai are o clasă
deasupra. Conservatorismul protector al acestora se face ca urmare a interesului de a-şi
păstra statutul în faţa celei inferioare vecine, ce are şi ea interesul să pătrundă mai sus.
Inhibarea acestei tendinţe se face atât de către clasa aflată imediat deasupra ei cât şi de
către cea care se află şi sub ea şi care ameninţă cu răzvrătirea ca şi ea. Asemenea fabulei,
cea plasată mai sus are interesul de a se răzvrăti faţă de cea superioară ei şi de a o
deposeda de bunuri, împărţindu-le egal eventual, însă nu vrea să facă acelaşi lucru cu cea
plasată mi jos de ea. Clasa de mijloc este cea mai puternică şi menţine întotdeauna
această ordine, deoarece ea concentrează şi tendinţele de cucerire şi pe cele de apărare
socială. Ea impune o ordine ce o favorizează şi pe ea dar implicit şi pe clasele
superioare.
Toate societăţile clasice, cu excepţia unora printre care şi Atena antică au un vârf
absolut, un conducător sau un ansamblu minim de conducători. Se poate observa de-a
lungul istoriei că Complexul Tabu a fost cu atât mai puternic cu cât a existat acest vârf
superior al rombului social care s-a structurat iniţial după criterii militare. Rolul politic al
unui astfel de conducător în epoca modernă este unul minor căci doar în societăţile
clasice el poate avea un rol politic absolut, fiind unica forţă politică înzestrată cu
autoritate sau cea mai importantă atunci când nu este singura, în cazul în care există şi
alte puteri în stat. Un conducător nu se justifică decât atunci când are putere absolută iar
forma lui în epocile moderne este o caricatură care este investită donquijotesc cu acest
halou tabu. În epocile moderne este suficient ca potenţialul conducător să prezinte
unicitatea, preţiozitatea şi nu banalul infinit. În acest fel fiecare are posibilitatea să se
identifice cu această autoritate personală şi să aibă credinţa că el însuşi îi poate lua locul.
Freud intuieşte oarecum acest lucru atunci când spune că individul se identifică
129
‘libidinal’ cu conducătorul dar atunci când el dă această explicaţie a societăţii ca
exclusivă, pierde din vedere rolul Complexului Polis şi comite o eroare. Tendinţa de
ascensiune socială, ca tendinţă fundamentală a interesului Omului, este o tendinţă de
identificare cu tabuul universal sau parţial. Acesta are aici formă socială, el se raportează
la Complexul Matern ca prototip fundamental de neutralizare psihică. Sentimentul de
unicitate de inegalabilitate cu care cineva investeşte pe altcineva este datorat nevoii
imense a celui slab de absolut, de compensare Maternă al acestui dezavantaj. De aceea
poporul doreşte un conducător şi mai ales, dacă este un popor neemancipat, doreşte unul
absolut. În felul acesta el are iluzia identificării cu acest conducător. Supunerea lui este
asemenea supunerii hipnotizatului în actul de hipnotizare iar în acest fel el îşi creează
iluzia ce stă şi la baza celeilalte, adică iluzia ocrotirii materne.
Teoriile politicianiste şi naţionaliste au făcut din conceptul de ‘popor’ ceva
sinonim cu cel de ‘rasă’. Unitatea lui constă însă doar în folosirea limbii, a unei mitologii
comune sau a unui spaţiu comun de locuit. Apariţia popoarelor ca grupuri umane
vorbitoare de aceeaşi limbă este dată de două motive. Unul constituie motivul economic,
comercial în limitele naturale unui anumit teritoriu, limite care pot fi munţi, fluviile,
deşerturile, mările etc. Celălalt implică limite ale forţei militare, ale unei autorităţi
supreme care cucereşte teritorii pe baza forţei militare. Ea îşi impune sau îi este impusă
cultura ce reprezintă cel mai bine o stare de spirit la un moment dat, cultură în care sunt
incluse limba, religia, tradiţiile etc. Cu alte cuvinte, nu poporul este dat înaintea
autorităţii statale, aşa cum pretind aceste teorii ci tocmai autoritatea statală, pe baza
forţei militare unifică un popor, îl educă într-un anume fel, sub o anumită cultură în
scopul exploatării economice şi sub ameninţarea forţei militare pentru eventualii rebeli.
Astfel de autorităţi statale şi-au adjudecat mereu teritorii pe care să le stăpânească iar
mărimea acestora fiind direct proporţională cu capacitatea organizatorică a acestui stat.
De aceea de multe ori statul era în trecut concentrat într-o cetate în jurul căreia se
constituiau cetăţi satelit, coordonate de la centru de către ea. În funcţie de rigoarea
ierarhiei statale, exploatarea economică a comunităţilor periferice era sistematizată.
Rivalităţile între astfel de puteri centrale, despărţite de distanţe mari se datora faptului că
nu puteau controla anumite zone periferice extreme. Acestea nu puteau fi controlate de o
anumită putere centrală, căci forţa ei de control, asemenea forţei de atracţie a unui
magnet, scădea pe măsură ce elementul ce urmează să fie afectat se distanţa. Astfel că
aceste puteri centrale îşi disputau aceste teritorii periferice. Între ele exista rivalitate
asemenea animalelor de pradă.
Unitatea poporului, credinţa în ‘conducerea’ lui, are la bază tocmai acest interes al
fiecăruia de a accede într-o clasă superioară în situaţia în care forţa militară nu este pe
deplin la dispoziţia puterii, aşa cum se întâmplă la societăţile dezvoltate. Strângerea
armatei în aceste condiţii are tocmai aceste principii la bază. În mod normal este
indiferent dacă omul de rând este exploatat de o putere sau alta. Diferenţa culturală este
singurul impuls care îl face pe acesta să se alăture puterii ale cărei norme le adoptă.
Deoarece, dacă s-ar alinia la o cultură diferită, atunci pronosticul ascensiunii sociale ce
generează acceptarea condiţiei sale este mult mai mic. Tocmai de aceea au existat în
fiecare popor sau cetate trădători care au contribuit la căderea ei subminând-o din
interior sub impulsul statutului social promis de asediator. Şi sunt foarte puţini cei care

130
ar refuza acest statut de trădător dacă nu ar exista riscul ca asediul să eşueze şi ei să fie
prinşi.
Aşadar unitatea poporului de care vorbesc politicienii nu este altceva decât această
tendinţă a omului de rând de ascensiune socială către clasele superioare şi păstrarea
formelor sociale în vigoare precum şi menţinerea dominaţiei, a exploatării economice pe
care o exercită aceste clase, dominaţie care are ca principiu iniţial dominaţia armată.
Ciopârţirea lumii în state, este apanajul ornamentării militare a sistemului economic, sub
forma constrângerii plăţilor impozitului. Aceste forme de organizare socială se manifestă
şi astăzi şi nici o formă de organizare nu a renunţat total la aceste vechi structuri. Ele nu
mai sunt însă în acord cu condiţia economică actuală unde cetăţeanul nu mai este
ameninţat să muncească fără să părăsească locul de muncă. Iar acest lucru se datorează
erei roboticii care înseamnă pentru istorie ceea ce a însemnat fenomenul inventării
arcului cu săgeţi. Exploatarea economică nu mai are drept temei ameninţarea militară de
câtva timp, căci forţa robotică este mai eficientă decât forţa umană.
Aşadar un sistem politic ca o structură minoritară ce se ajustează societăţii, nu îşi
mai are nici un rost. Căci dacă în trecut tabuizarea ideii obscure de ‘stat’ şi ‘popor’ era în
măsură să apere insul de o posibilă ‘invazie străină’, astăzi se vorbeşte tot mai mult de
mondializare, de globalizare. Prin alinierea sa la forţa armată, ceea ce este identic cu
propaganda care se făcea la nivel educaţional în trecut, statul trebuia văzut ca
întruchiparea ‘voinţei obiective’ cum foarte pompos spunea Hegel. O astfel de noţiune
este pur şi simplu o noţiune vidă. În epoca contemporană, unde diferenţele de clasă se
stabilesc mai mult pe criterii economice, pragmatice şi mai puţin pe cele religioase sau
militare ca în epocile trecute face ca statul ca mecanism birocratic să nu îşi mai aibă
deloc nici un fel de utilitate din punct de vedere politic pentru nimeni el avându-şi totuşi
o mare utilitate asistenţială, din fericire. Însă el nu îşi mai are nici un rost în ceea ce
priveşte clasa politică cu principala ei acţiune, respectiv tabuizarea deoarece Complexul
Tabu însuşi a suferit o serioasă retractare tocmai datorită revoluţiei industriale şi
culturale la care (în ceea ce o priveşte pe prima) Aristotel visa ca o condiţie a eliberării
sclavilor. Omul modern se mai gândeşte încă astăzi la stat ca la tabu. El mai crede şi
acum că desfiinţarea sistemului politic va conduce la desfiinţarea statului şi al poporului,
din păcate.

2.2.1.5.6. Complexul Tabu şi normele morale

Comportamentul moral presupune o ‘eliberare’ cel puţin aparentă de sub ‘tirania

pasiunilor’. Însă o asemenea pretenţie are sorginte clasică şi se raportează mereu la
mulţime, la banalitate, care se presupune a fi condusă de pasiuni şi nu de norme morale
în tot ceea ce face. Însă comportamentul ce se opune pasiunii, Instinctului incriminându-
l categoric cum este cel al normelor morale cel puţin la originea lor, are şi el în spate o
crimă mult mai mare: exploatarea economică facilitată de implementarea acestor norme.
131
Căci marile virtuţi ale Omului recunoscute ca atare nu sunt virtuţile filosofului ci
virtuţile stăpânului. Filosoful este văzut mai degrabă ca un teoretician al lor iar
eventualul reproş ce i se poate aduce este mercenariatul său teoretic. Dimpotrivă
stăpânul originar este vinovat prin definiţie de exploatarea economică prin forţa armată
iar autonegarea prin morală poate fi înţeleasă ca autopedepsire pentru o astfel de vină.
Moralitatea presupune automat tabuizarea propriei persoane, supraevaluarea sterilă şi
falsă a mentalităţii claselor superioare iar extracţia narcisică din aceasta este gura de
oxigen al celui care îşi vestejeşte Organismul cu penitenţele morale. O astfel de
supraevaluare are fireşte o reflexie personală, ca în cazul fiecărui tabu căci o astfel de
mentalitate are coordonata constantă în convingerea ‘dreptului divin’. Adică în
presupusa existenţă a unei diferenţieri ce se insinuează a fi de natură ontologică între
clasele de jos şi cele de sus. Negarea pasiunilor umane fundamentale, aşa cum apare ea
aparent din normele morale, este doar una formală. Căci ele sunt doar suspendate
temporar sau cel mult, refulate de unde urmează să fie satisfăcute ulterior fie direct,
natural fie pe ascuns fie prin fuziune deghizată, nevrotică. Însă acest lucru se face cu
ajutorul restrângerii intimităţii căci crearea unei imagini tabuizate unde comportamentul
trebuie să se opună cu orice preţ celui comun se face tocmai pentru a trezi în omul de
rând obstacolul tabuizării. După cum s-a spus deja mai sus Complexul Matern este
neutralizat aici deoarece vanitatea pe care comportamentul pedant o degajă, sentimentul
de superioritate faţă de acest proletar este la fel cu admiraţia maternă pentru progenitură
sau invers.
Mentalitatea proletară brută ocupată cu lipsurile şi frustrările nu se poate implica
într-o astfel de strategie, respectiv de a urma nişte norme care nu sunt în măsură decât să
sufoce Organismul. Acestea îl fac pe omul de rând demn de pedeapsă, un perpetuu
vinovat, un păcătos ceea ce este o reeditare a definiţiei sclavului din antichitate ca
individ ce trebuia ucis dar care a fost lăsat să trăiască pe mai departe din diferite motive.
Însă mentalitatea aristocratoidă nu putea dezvolta o morală absolută, tabuizant-extremă
cum au dezvoltat abstinenţii creştini. Deoarece ea chiar are interesul satisfacţiei, al
exploatării sălbatice iar neutralizarea energetică superioară datorată prosperităţii sale
sociale este luată de la început ca una morală tocmai pentru că se deosebeşte de cea
proletară.
Pilonul de bază al acestui set de norme morale este o clasă de mijloc care provine
din cele de jos. Aici este cazul cu burghezia care a reuşit să prospere ca urmare a
revoluţiei industriale dar care nu avea resorturile necesare pentru a fi recunoscută drept
clasă superioară fiind lipsită de tradiţie. De aceea marile penitenţe morale aici au apărut
şi Nevrozele erau la modă prin rândurile sale. Extravaganţele aristocraţiilor erau trecute
cu vederea şi obiectivate de către anumite percepte care susţineau superioritatea acestor
clase. Însă clasele de mijloc nu aveau acest privilegiu. Tocmai de aceea această clasă
mijlocie este un pilon pentru organizarea socială căci ea este un scut pentru clasele
protejate de ‘dreptul divin’. Ea este un fel de liant între cele două modele clasice de clase
sociale. Această clasă mijlocie dominată de o mentalitate proletară pedepsită se
dovedeşte a fi cea care accentuează rigurozitatea puritană a normelor morale tocmai
pentru a scăpa de conştiinţa încărcată a vinovăţiei ridicării de la condiţia de sclav.
Relicvele unei mentalităţi proletare supravieţuiesc în ea ca un destin. Tot ce face ea este
să le contracareze pe acestea, să devină cât mai opusă, să încerce şi ea replica unui drept
132
divin căci altfel se vedea în situaţia de a nu găsi obiectivare în faţa unei posibile revolte
proletare. Vinovăţia originară a sărăciei şi dorinţei sclavului se transfigurează la burghez
în teama de decădere şi sărăcire care devin chinuitoare până la absurd.
O astfel de teamă este dată de conversia propriei tendinţe de revoltă aşa cum o
avea în perioada în care ea era la stadiul de proletariat supravieţuitoare în mentalitatea
burgheză. Salvarea ei este dată de orizontul intenţiei de a face un pas în direcţia
ascensiunii sociale şi ea demonstrează prin ‘pietate’ această capacitate, acest merit de a
avea acest drept.
Aceasta este o morală refulantă, una dezumanizantă spre deosebire de morala
inhibiţionistă a claselor exploatate, este o morală hiperseveră care se automutilează pe
sine. Cea proletară, o poate accepta formal atunci când îi este impusă cu forţa şi se
îngrijeşte eventual doar să nu îi fie descoperite adevăratele intenţii, pe care şi le
recunoaşte intim. Morala absolută nu se reduce la simpla respectare a celuilalt la
respectarea regulilor sociale; aceste lucruri nu sunt suficiente pentru a face un
comportament să devină moral iar Kant arătat pe larg şi în amănunt acest lucru.
Respectarea formală a convenţiilor societăţii reprezintă pur şi simplu o stare naturală pe
care moraliştii de genul lui Kant nu o consideră suficientă pentru valoarea de Om,
considerând-o inferioară şi uneori ipocrită.
De fapt acceptarea formală a convenţiilor sociale este chiar criteriul
superioritatăţii Omului spre deosebire de unele animale inferioare, ca albinele sau
furnicile care sunt obediente indiferent de ce structuri sociale clădesc ele şi indiferent de
ce beneficii aduc. A respecta convenţiile sociale impuse de autorităţi înseamnă o
inhibiţie originară a Pulsiunilor Individuale iar scopul trebuie să fie întotdeauna
satisfacerea şi nu desfigurarea lor. Acesta este sensul Filierei Pozitive însăşi.
Transparenţa egoismului prin acest formalism moral a fost criticată de către mulţi autori
dar acesta este sensul natural, originar al oricărei morale refulante şi chiar a moralităţii în
general, a actului just indiferent de ceea ce îl face posibil. Acest act just trebuie să se
limiteze la două condiţii esenţiale ale Complexului Polis. Prima vizează securitatea
partenerului social, adică suspendarea oricăror tendinţe din statutul său genealogic de a
elimina partenerul social din cadrul social sau de a-i aduce prejudicii. Cealaltă este
respectarea contractelor economice stabilite între membrii societăţii sau comunităţii.
Nerespectarea acestor două prescripţii atrage automat pedeapsa socială ca măsură de
acoperire a prejudiciului adus sau ca răzbunare, ca descărcare a mâniei ce decurge dintr-
o astfel de situaţie. Însă când comportamentul just este în aşa măsură tabuizat şi pretinde
că devine absolut determinând morala absolută atunci acestei morale, ca oricărei
tabuizări, trebuie să îi fie demascat tocmai caracterul narcisic ambivalent. Căci dacă
principial ea este centrată în jurul teoriei conform căreia fiecare om trebuie luat ca scop
în sine sau că fiecare om trebuie să primească un respect absolut (ceea ce este chiar un
lucru benefic) această morală degenerează în mutilare educaţională şi insistă pe
eliberarea de o presupusă grandomanie, de Pulsiunile egoiste, individuale, în favoarea
‘ideii de om’. Structurarea Complexului Tabu, atomizarea lui, capacitatea lui de a
determina o structură cât mai solidă, este ea însăşi o rezonanţă narcisică, o etalare a
‘calităţilor’. Altfel spus, Kant adoptă o astfel de morală ascetică dar acest lucru în
condiţiile în care ceilalţi par egoişti. Iar sublimarea narcisică a uneia dintre astfel de
opţiuni este tentativa de neutralizare a unei vieţi pierdute în refulări continue.
133
 Aşadar comportamentul moral are două laturi: cea legată de Complexul Polis şi
care presupune respectarea normelor sociale adoptate şi impuse de către toţi membrii
societăţii şi morala legată de Complexul Tabu, ce este o suprastructură morală derivată
artificial în ascetism de tot ceea ce nu conduce direct la rezultatul economic sau de
securitate dar care îl vizează indirect. Inhibiţia sexuală prelungită este capul de afiş al
acestui set de norme morale. Morala de tip Polis stă la baza dreptului, a justiţiei şi
datorită formalităţii sale utilitariste ea a fost criticată de moraliştii absolutişti în special
de Kant. Este evident că aceşti moralişti ascetoizi au insistat pe latura Tabu a moralităţii
iar o astfel de mentalitate s-a răsfrânt asupra nevroticilor care şi-au adâncit simptomele.
Capacitatea acestor moralişti de a avea ‘onoare’ trebuie pusă însă în relaţie cu însăţi
statutul lor social. Astfel că o viaţă îmbelşugată poate accepta mici frustrări, ca
snobismul faţă de celălalt, în special faţă de cei inferiori social. Excitaţia psihodinamică
este evident minoră şi poate fi fuzionată într-o altă neutralizare, cum ar fi cea dată de
Complexul Matern. Clasele de mijloc acceptă mentalitatea oficială pentru că mai întâi
există o constrângere prin forţă, o predispoziţie la pedeapsă, ceea ce corespunde cu
statutul inferior, proletar a clasei căreia i se impune această morală. Apoi pentru că
există dorinţa de ascensiune socială iar normele tabu par să fie condiţia de a accede la
acest statut, par să fie recomandarea acestei ascensiuni.
Freud reduce moralitatea la conceptul ambiguu de ‘supraeu’, dat de sentimentul
pedepsei originate în copilărie, datorită tendinţelor sale oedipiene. Iată că deşi lipsit de
metodă, Freud reuşeşte să intuiască legătura dintre moralitate şi Complexul Oedip care,
după cum se va vedea, este varianta sexuală a celui Narcis implicat direct în ea. Freud
spune că acest ‘supraeu’ este moştenitorul Complexului Oedip. Însă prin faptul că nu
implică teoretic latura socială în acesta el pierde mult din substanţa fenomenului. Într-o
societate guvernată de norme morale sau civile, unde predispoziţia pentru pedepse
religioase se manifestă într-un grad suficient de mare, morala absolută este o instituţie
socială cu toate iluziile sale. Ea devine un foarte complicat ţesut în jurul Complexului
Polis pe care pretinde că îl apără. Rolul Refulării, ca fenomen specific Complexului
Tabu, este major aici. Reflexia educaţională este covârşitoare, de asemenea. Întregul
cortegiu al comortamentului moral se sprijină aşadar pe Complexul Matern. Rigiditatea
comportamentului determinat de morala absolută este tocmai acea rigiditate pe care
magistratul o afişează şi care apelează la resorturile clivajului Matern. Ameninţarea
parentală, proiectată în conţinuturile religioase, ca pilon teoretic al moralei, este cea la
care apelează justiţia şi după ea, însăşi morala ca atare. Ambivalenţa unei astfel de
demnităţi formale pe care moralitatea cu pretenţie de a fi absolută o afişează, constă în
însăşi incapacitatea sa de a sta izolată de ceilalţi indivizi integrarea în grup fiind însăşi
scopul paradoxal al comportamentului moral. Cel de-al doilea punct este dictat de
refularea Libidoului, care revine mereu transformat în comportament, fiind nucleul
Nevrozei. Libidoul este de aceea în mod special vizat şi despre el se va trata mai departe.

2.2.1.5.7. Refularea Libidoului

134
 După cum se va vedea, Complexul Oedip se poate manifesta în mod contraactiv
printr-un comportament de înger, lipsit de orice fel de pasiune erotică opus principiului
său originar. Şi tocmai de aceea, în mitologie Cupidon, poznaşul săgetător, este tot un fel
de înger. El are aripi şi afişează inocenţa copilărească implicată în dragoste. Acest
Complex Angel, la fel ca şi cel Matern conduce la condamnarea vieţii sexuale. Există
aici implicată din start norma morală a unui stil de viaţă grupat în jurul muncii fizice
susţinute pentru traiul de zi cu zi. Sexualitatea este aici în primul rând suprimată
fiziologic deoarece această ocupaţie brută face ca întreaga energie fiziodinamică să îşi
găsească refugiul în ea. Religia Iudaică (precreştină) a apărut pe fondul mentalităţii unui
popor ce avea un stil de viaţă de respingere, de stigmatizare a acelora care vedeau interes
în preocupările sexuale după cum se reflectă în Vechiul Testament . Aceştia nu
contribuiau la prosperitatea familiei prin muncă şi fie o neglijau fie furau ceea ce le
atrgea dezaprobarea comunităţii.
Blamarea Sexualităţii însă, are un sens mult mai profund, legat de Complexul
Tabu şi nu de cel Polis. Nu se poate spune din principiu că Sexualitatea în sine ar fi un
fenomen urât, inferior căci aceste atribute sunt date cultural, sunt proiectate cultural în
ea. Dimpotrivă dacă se ia în calcul scopul ei altruist, extraindividual, chiar dacă este unul
instinctual ea pare în sine, mai degrabă o activitate nobilă. Fireşte că mijloacele prin care
ea îşi realizează scopul nu sunt atât de nobile ci mai curând sălbatice. Căci selecţia
naturală pune pe masculi să se lupte unul cu altul pentru întâietate, fapt ce duce la risipă
de energie şi de stabilitate. Acest fapt poate fi primul lucru care face din ea ceva de
blamat şi anume violenţa rivalilor, ceea ce face ca în societăţile moderne să fie
dispreţuită. Căci lupta agresivă, agresiunea nestimulată se asociază cu revolta pe care
masele o pot declanşa asupra conducătorilor. O astfel de revoltă este catalogată de
justiţie ca fiind nedreaptă deoarece răsculaţii sunt consideraţi a fi început ei primii
agresiunea iar crimele pe care conducătorii le pot comite sunt considerate ca răspuns de
apărare la această agresiune. În acelaşi fel şi agresiunea de eliminare a rivalilor (care au
fost paşnici iniţial) este socotită un act imoral.
Sexualitatea suferă diformităţile inhibiţiei datorită selecţiei sexuale din cadrul
speciei încă din principiul ei originar. Acesta face ca numai exemplarele performante de
masculi să posede femelele. Inhibiţia culturală ulterioară, artificială, la care aceasta este
supusă pare cu totul neexplicabilă. Şi aici nu este vorba despre pedepsirea violului, care
este o formă umană de selecţie naturală animalică, ci de ruşinea principial nejustificată
faţă de Sexualitate. Nici inhibiţia după criterii economice nu explică situaţia aceasta. Mai
întâi, în ceea ce priveşte randamentul care ar scădea datorită satisfacţiei libidinale, totuşi
el nu poate să scadă aşa de mult în cazul muncitorului căci oricum el are în general o
activitate stereotipă în munca sa. Dimpotrivă, erotismul este acel opiu care îl face mai
docil pe acesta şi mai uşor de manipulat, după cum se va vedea mai jos. Apoi, în ceea ce
priveşte suprapopularea, tehnici contraceptive s-ar fi putut foarte bine inventa şi în
epocile preindustriale după cum ele există astăzi. Chiar astăzi, când acestea există şi
oricine le poate folosi, ba chiar în situaţia în care natalitatea scade progresiv,
Sexualitatea are totuşi acelaşi stigmat în sufletul Omului, chiar dacă de cele mai multe
ori el se face că nu vede acest lucru.
Acest model, aplicat în timpurile moderne doar din inerţie a fost consolidat în
trecut foarte sistematic. Motivul pentru care Sexualitatea este blamată, este legat de
135
faptul că activităţile sexuale sunt apreciate de cei din clasele de jos ca fiind nişte plăceri
foarte mari, nişte satisfacţii unice. Gradul de satisfacţie personală a membrilor claselor
de joc ca urmare a activităţilor sexuale este mai mare decât la clasele superioare pentru
că fie aceştia nu cunosc alte forme de neutralizare, prin sublimarea spirituală de
exemplu, fie pentru că, neavând statut social stabil şi prosper, un partener sexual se poate
găsi destul de târziu în viaţă. În acest ultim caz, inhibiţia libidinală este prelungită ceea
ce face ca Libidoul să fie destul de excitat. Neutralizarea Complexelor Fundamentale
încă din vârstă fragedă atenuează fuziunea acestora către libido şi de aceea clasele
superioare văd erotismul mai estompat. Încercând să imite acest tip aristocratoide de
detaşare faţă de erotism burghezia s-a prins într-o capcană teribilă. În dorinţa membrilor
săi de a poza în zei, practicile erotice nu erau tocmai potrivite, tocmai datorită
rezonanţelor oedipiene (şi de aici, materne) ce erau implicate ceea ce era în măsură să
trădeze umanitatea şi slăbiciunea personală a lor. Numai dacă sclavul este atât de
exploatat încât să nu mai aibă energie fiziodinamică pentru Sexualitate, atunci clasele de
sus o cultivă ostentativ. Aşadar blamarea culturală a Sexualităţii are logica în blamarea
mulţimilor în blamarea sclavului pentru obiectivarea poziţiei superioare a acestor clase.
Atunci când este implicat primul caz, cel mai frecvent dealtfel, în societăţile mai
apropiate de cea modernă, condamnarea Sexualităţii stă în imaginea pe care clasele de
sus şi-o fac despre ele. Nevoia claselor aristocratoide de a părea o specie superioară celei
a sclavilor este o intenţie de reparaţie a crimei subjugării economice întemeiată pe forţa
militară şi le justifică raportul faţă de sclavi la fel cum raportul acestora este justificat
faţă de animale. Această imagine promovează sexualitatea aristocratoidă în societate ca
fiind înconjurată de lux, curăţenie şi taină, elemente care se opun prin excelenţă
Sexualităţii brute, proletaroide, care se asociază mai degrabă cu micţiunea, deci cu
produsul organic dar şi cu viaţa de ghetou în care ea se consumă. Ea are aşadar temeiul
în excluderea posibilităţii proletare de a penetra clasele superioare, de a le considera
intangibile. Acestea îşi creează o imagine tabuizată care se opune inferiorului,
animalităţii. Luxul magnific al aristocraţilor trezeşte celor mulţi un sentiment amestecat
de invidie şi respect profund. Aici mentalitatea aristocratoidă apelează la resorturile
Complexului Matern căci acest sentiment pe care îl experimentează clasele
aristocratoide, prin fanfaronada puterii, cu rol de avertizare şi ameninţare este asemenea
imaginii pe care copilul şi-o face despre părinţii lui atunci când este în primii ani de
viaţă. Relaţia dintre justiţie şi Complexul Matern a fost arătată mai sus. Iar dacă la un
moment dat poporul s-a răsculat nemaisuportând dispreţul aristocratoid atunci violenţa
lui ce nu a cunoscut margini a fost o încercare de replică la aceste ameninţări originare
asemenea fiarei de la circ ce îşi agresează dresorul. Revoluţia Franceză şi crimele
comunismului s-au făcut relativ la ace4st fond emoţional.
Un astfel de tabu devine orice lucru ce nu se lasă experimentat şi înţeles, la fel
cum este cu aceste structuri sociale superioare. Încercarea celor de jos de a-şi imagina
starea de superioritate are ca rezultat o asociere cu Sexualitatea, deoarece aceste dorinţe
ale lor sunt cele mai mari ca urmare a fuziunii în ele a întregului spectru de Complexe.
Sexualitatea este o astfel de dorinţă pentru că este cel mai puternic Instinct iar
ascensiunea socială se asociază cu ea pentru că viaţa de sclav este foarte frustrantă.
Tocmai dorinţa sexuală a acestora faţă de aceste structuri face ca ele să devină tabu.
Acest posibil partener sexual este unul unic, este superiorul cel atât de seducător după
136
principiile selecţiei naturale, chiar dacă el prin natura lui nu poate îndeplini acest rol.
Animale ca vulturul sau leul, preluate ca simboluri ale puterii sociale, ale statului, au fost
prezentate desexualizat în mitologii. De exemplu la egipteni se credea că vulturul ca
specie nu posedă masculi ci doar femele, tocmai datorită severităţii privirii sale, ce pare
lipsită de căldură; iar dacă ar exista şi masculi atunci femela ar trebui să îi fie
subordonată ceea ce este incompatibil cu această severitate. O astfel de severitate este
exhibată chiar de conducătorul comunităţii, care îşi determină şi familia spre a lua
această poziţie tabu.
Condamnarea Sexualităţii dincolo de rolul ei în educaţia sălbatică este o piesă
importantă pentru economia sălbatică, având un rol mai întâi în dereglarea Libidoului
însuşi. Acest lucru este posibil aşadar prin suprapotenţarea acestuia, dată tocmai de
mentalitatea puritanistă, prin intermediul unei găselniţe de ordin psihic. Aceasta este
dereglarea libidinală a celor care sunt predispuşi la o astfel de revoltă, conform legii
excitaţiei ce decurge din inhibiţia unei Pulsiuni şi care în acest caz duce la predispoziţii
de Tulburări Libidinale şi Nevroze în ceea ce priveşte moştenirea psihică ereditară după
cum se va vedea. Apoi, dată fiind modelul oficial de stigmatizare a Tulburărilor Psihice,
aceştia pot fi eliminaţi încă din faşă şi , în acest fel societatea îşi menţine ermetismul.
După cum se va vedea, Nevroza este implicată în structura psihopatologică a Depresiei
Majore. Toate Tulburările Psihice în general, chiar dacă nu derivă neapărat din refulările
libidinale, totuşi au ca nucleu această educaţie şi apoi exploatare sălbatică iar inhibiţia
libidinală este o parte din ea.
Inhibiţia libidinală produsă de educaţia sălbatică produce o confuzie de proporţii
nebănuite la nivelul Psihicului celui astfel educat. Căci, în felul acesta, Libidoul mai
curând este suprasolicitat decât purificat conform legii excitaţiei. El devine şi mai
puternic iar efectele respectivei norme de educaţie sunt exact contrare intenţiilor pe care
le declară cu voce tare şi asta tocmai dintr-un interes subliminal diferit. În spectrul
Tulburărilor Psihice, numai o traumă reală şi puternică poate conduce la intensitatea
acestora. Iar educaţia sălbatică le implică în mod cert şi nu (fixaţiile pe anumite stadii de
evoluţie libidinală infantilă cum crede Freud). În jurul Libidoului apar adevăraţi paraziţi
psihopatologici determinaţi de educaţie. Principiile moralităţii creştine, departe de
Creştinismul catacombelor, în relaţie subliminală cu puterea politică, este fără îndoială
modelul metafizic de corupere a naturii umane. Cel ce este prins în capcana dogmelor
Bisericii (nu al Religiei) are cam trei drumuri de urmat: Tulburările Libidinale,
Nevrozele şi Depresiile.
Explicaţia acestei probleme este dată chiar de coordonatele acestui Instinct şi
anume de principiul său selectiv adică de eliminarea rivalilor. Cei care vor fi ajuns la o
oarecare putere sau cei care ajung la maturitate, deci la un statut social (economic)
suficient de prosper în aşa fel încât să îşi permită o viaţă sexuală, deci o neutralizare a
Libidoului, fac din această neutralizare o virtute. Imponderabilitatea lor energetică în
ceea ce priveşte Libidoul este într-un fel autoapreciată ca o lecţie în ‘şcoala vieţii’. Cu
această lecţie aceştia iau poziţie faţă de cei cărora le sclipesc ochii atunci când văd câte o
imagine mai deocheată şi care sunt consideraţi drept ‘adolescenţi miopi’. Problema este
una ce ţine de endogamie axiologică. Se poate aici observa narcisismul celor care
discreditează o astfel de mentalitate, plăcerea de a îl ridiculiza şi inferioriza pe celălalt,
de a-i bloca supapele de neutralizare tocmai din interesul structurării mentalităţii
137
aristocratoide în general. Căci acest individ astfel inferiorizat poate fi, principial, un
teren de exploatare economică.
Fireşte că o astfel de frustrare, coroborată ereditar, poate conduce la ceea ce se
recunoaşte drept fixaţia copilului pentru sânul matern după cum o descrie Freud.
Înţărcarea copilului va fi una dintre marile lui frustrări, tocmai datorită acestui lucru şi
din păcate Freud nu a mers mai departe să recunoască cauzele dincolo de relaţia familie-
copil. În acest caz o problemă metasocială este rezolvată la nivel de familie, copilul fiind
ameninţat şi pedepsit de părinţi (educaţi la rândul lor sălbatic) pentru fixaţia sa. Mai
târziu muncitorul gata să se revolte va găsi în patronul său, în clasele superioare în
general, tocmai pe părintele frustrator de odinioară şi astfel el are conştiinţa pedepsei
amplificată Traumatic devenind docil asemenea fiarelor de la circ. El poate fi exploatat
în mod subtil, în acest fel.
Instituţionalizarea Creştinismului, obedienţa lui faţă de stat departe de eroismul şi
protestul originilor sale, a normelor metafizice emancipate pe care le-a declarat la
origine a condus exact la consecinţele opuse acestui Creştinism timpuriu, făcând pact cu
ceea ce acesta a rejectat. Căci în locul spiritului fratern proclamat de primii creştini
instituţionalizarea lui în stat a însemnat mituirea lui de către stat în scopul exploatării
sălbatice. Puritatea lui originară a fost pătată de interesul statului de a controla mulţimile
şi de a ‘legaliza’ jungla economică a ermetismului social. Împărţirea lumii în stăpâni şi
sclavi este un astfel de model necesar nivelului actual al istoriei. Acesta este la fel de
crud ca însăşi jungla înţeleasă din punctul de vedere al idealului egalitarist al
adevăratului Creştinism. Însă în momentul în care cei slabi nu numai că sunt exploataţi
dar sunt şi adânciţi artificial în groapa Tulburărilor Psihice ca urmare a unei astfel de
exploatări sălbatice, ca preţ al confortului şi liniştii claselor aristocratoide, ei înşişi
departe de spiritul zbuciumat al Creştinismului, acest lucru poate fi înţeles ca fiind
‘pactul cu diavolul’ al Bisericii. Astăzi lumea este mirată de lipsa de educaţie a tinerilor,
de refuzul lor de a primi educaţia, de deviaţii sexual şi de criminali. Însă pentru toate
aceste rele incomensurabile se poate găsi cauza drept în educaţia sălbatică. Aceste
nenorociri ale civilizaţiei nu sunt decât reversul unei educaţii neecologice aplicate în
ultimele milenii de către autorităţi.
Aşadar Libidoul nu este originar ‘polimorf pervers’ aşa cum spune Freud, ci el
devine aşa în dinamica exploatării sociale. O viaţă sexuală normală poate conduce la un
Libido simplu, nepatologic. Dimpotrivă, atunci când adolescentului i se refuză dreptul la
o viaţă sexuală în numele unui principiu abstract, acest principiu de fapt se dovedeşte
mai concret decât toate. Psihopatia Distimică, timiditatea pe care acest adolescent o
poate atinge ca urmare a vinovăţiei masturbării, poate fi într-adevăr un material veritabil
pentru economia sălbatică iar interesul pragmatic imediat este astfel dublat de reversul
psihopatologic adică de dereglarea sistemului ecologic al societăţii. Căci fuzionat în
Libido nu este numai Complexul Narcis, cel al ascensiunii sociale, ci însuşi cel Matern
al copilăriei. Libidoul este suprasolicitat artificial aici tocmai prin interdicţia sa culturală
ce depăşeşte cadrul normelor civile, adică prin condamnarea Sexualităţii în general. Aşa
că, atunci când subiectul astfel educat intră într-o viaţă sexuală normală el tot nu scapă
de culpabilitate, ca urmare educaţiei iniţiale. Cu cât inhibiţia este mai mare, cu atât
descărcarea libidinală este mai mare iar conversiunea este realizată, ceea ce conduce în
final la o culpabilitate mai mare. Confuzia educaţiei se poate foarte bine observa în
138
hipnoza ritualului religios după care subiectul este aruncat din nou în jungla exploatării.
Acest cerc vicios continuă la nesfârşit iar individul cu greu îl poate sparge cu adevărat.
Complexul de Castrare, aşa cum îl teoretizează Freud, pe lângă latura lui
Traumatică, este şi o variantă restrânsă a celui Tabu, la fel cum cel Oedip este o astfel de
variantă a celui Narcis. El reprezintă pedeapsa oedipiană. În mitul lui Oedip,
personajului în cauză îi este sortit să îşi ucidă tatăl şi să se căsătorească cu mama sa; în
momentul în care el află cine este femeia cu care el a întreţinut relaţii sexuale, el se
autopedepseşte scoţându-şi ochii. În ce măsură castrarea este simbolizată prin acest act,
s-a arătat în literatura de specialitate. Freud a susţinut că acest Complex este unul
originar şi abia dacă îi stabileşte relaţia cu cel Oedip, fără să îi înţeleagă dimensiunea
sociologică. Apoi el l-a căutat în simptomele nevrotice şi obiceiurile primitivilor, însă de
multe ori el l-a dedus forţat din aceste acte, mai ales în ceea ce îi priveşte pe primitivi.
Cu toate acestea, ele se manifestă evident. De exemplu, într-un trib din Africa exista
convingerea periodică a bărbaţilor că li se va micşora penisul şi manifestau o puternică
anxietate din acest punct de vedere, căci erau convinşi că acesta le va intra în final în
abdomen şi atunci vor muri, drept pentru care îl legau sau puneau pe cineva să îl reţină.
Dacă narcisismul revoltei sclavilor este egal cu cel al narcisismului oedipian,
atunci se poate spune că reprimarea Complexului Narcis în forma oedipiană încă din
copilărie, prin educaţie, este poate modul cel mai fericit prin care societatea îşi
avertizează încă din faşă eventualii pretendenţi la revolta narcisică. Complexul de
Castrare este pedeapsa pretenţiei oedipiene şi îşi are structura în Complexul Traumatic,
ca aplicare globală a traumatismului. Complexul de Castrare are însă tocmai o
semnificaţie sociologică, legată, nu atât de incestul familial aşa cum se prezintă el
formal, cât mai cu seamă de incestul social, adică de revolta ce zace latent în sufletul
sclavului şi care aşteaptă să fie pedepsită de stăpân. Oedip nu se mutilează pentru că a
făcut o ilegalitate; el se mutilează pentru că trecutul său de sclav vopsit în rege este scos
la lumină. Oedip se vede pe sine drept un şarlatan în intenţia de a deveni rege şi îşi aplică
pedeapsa înaintea celei aplicată de comunitate. Scoaterea ochilor pe care şi-o produce
poate că îl va salva din faţa unei pedepse mult mai mari şi poate că îi va modifica
înfăţişarea în aşa fel încât să nu mai poată fi găsit.

2.2.1.5.8. Hipnoza

Hipnoza este un procedeu prin care o persoană reuşeşte să aibă acces la straturile
profunde ale Memoriei unei altei persoane sau la gândurile sale refulate, la Inconştient,
la Filiera Negativă mai precis. Dacă mai înainte Filiera Pozitivă inhiba pe cea Negativă
iar acest lucru se întâmplă automat pentru orice fel de relaţie interumană, în momentul
Hipnozei Filiera Pozitivă se inhibă pe sine lăsând să se manifeste liber pe cea Negativă.
Complexul Tabu este punctul cel mai important care determină acest ciudat fenomen.
Dacă hipnotizatorul este o persoană autoritară social, asupra acesteia se va proiecta acest
Complex, adică propriile dorinţe Narcisice de realizare socială care au deja originea în
139
cel Cain. În acest fel se doreşte relaţia cu hipnotizatorul identificarea cu el. Acest
Complex se fixează asupra persoanei hipnotizatorului în momentul în care acesta
întruchipează autoritatea adică în momentul în care el are privirea fixă, autoritară şi
neprietenească a mortului sau statuii, adică elemente care sunt investite tabu. Dacă
această autoritate socială este apoi investită cu Complexul Matern, atunci procedeul
hipnotic este îndeplinit în partea sa esenţială. Deoarece se produce acea confuzie, acea
comunicare ambivalentă de care s-a spus mai sus; hipnotizatorul, investit tabu, îi va
sugestiona un sentiment matern subiectului. El îl va face pe acesta să se gândească la
diferite senzaţii fixate în straturile profunde ale Memoriei, senzaţii cu originea în
perioada maternă de obicei, cum ar fi sentimentul de uşurare, echilibrare, senzaţii plăcute
resimţite în măduva spinării sau în picioare etc. La început atunci când controlul Filierei
Pozitive persistă autoritar acest lucru nu este perceput. Însă sub insistenţa
hipnotizatorului această parte a sistemului psihic va fi inhibată tocmai sub impulsul legii
atracţiei valorice care face posibilă nevoia de satisfacere a dorinţei de a trăi acele senzaţii
şi de a creşte Valoarea de Inhibiţie a sistemului psihic global. Fără o valoare de excitaţie
ridicată a sistemului psihic şi fără conversiunea Pozitivă a energiei Filierei Negative
(adic a predispoziţiei difuzării inhibitive a energiei în afara Obiectului de Neutralizare
Hipnoza nu este posibilă.
Luarea în considerare de către hipnotizator a elementului opus, adică a suspiciunii
legate de actul Hipnozei, face ca acest fapt să fie identic cu o situaţie emoţională care
este guvernată de conversiunea Edenică a Complexului Traumatic prin care
traumatismul devine opusul său. Prin aceasta, toate elementele refulate ale Psihicului îşi
fac apariţia sub o singură vorbă a hipnotizatorului. Deci dacă el va spune că o anumită
senzaţie sau un anumit sentiment se va întâmpla în ceea ce îl priveşte pe subiect şi dacă
el, pe de altă parte, mai şi identifică rezistenţa subiectului la exprimarea acestor emoţii,
atunci acesta va fi în măsură să preia asupra sa o anumită plusexcitaţie energetică pe care
subiectul nu o poate neutraliza în viaţa de zi cu zi. Aşadar deşi rezistenţa împotriva a
ceea ce indică hipnotizatorul creşte, în acelaşi timp el îşi dă acceptul la această sugestie.
Odată cu tensiunea psihică rezultată astfel, singura cale de ieşire este dată tocmai
senzaţiile de linişte pe care acesta le induce, adică tocmai apariţia somnului hipnotic care
este un refugiu Matern al excitaţiei Traumatice produse de autoritatea Tabu a
hipnotizatorului.
Iniţial hipnotizatorul este într-un fel de duel al ‘virtuţii’ cu subiectul care iniţial
este doar curios la ceva ce nu a mai încercat. Dar, dorind să îşi şi arate o cât mai bună
imagine ca replică la poziţia Tabu pe care o ia hipnotizatorul (ceea ce nu este ceea ce el
ştie că este adevărata lui imagine) el are slăbiciunea vinovăţiei propriei simulări, fapt ce
îl face din start inferior şi fragil. O astfel de situaţie se poate face foarte bine cu ajutorul
privitului fix în ochi; subiectul vrea să se măsoare în tabu cu hipnotizatorul, strategie ce
poate fi folosită de oricine. Fireşte că hipnotizatorul are de la început experienţa uitatului
fix şi îl va domina pe subiect prin rezistenţa ochilor ficşi. Subiectul nu poate decât să se
recunoască învins şi să ia poziţie infantilă în timp ce vocea hinotizatorului devine din ce
în ce mai parentală, mai îngăduitoare.
Interesant de observat aici este judecata subiectului după principiile gândirii
magiciste. Somnolenţa pe care o resimte el nu este o somnolenţă propriuzisă ci nevoia
extrem de banală a închiderii ochilor ca urmare a uscării globilor oculari şi a senzaţiei de
140
usturime dar pe care subiectul o interpretează ca fiind o forţă teribilă, telepatică a
hipnotizatorului. Odată stabilită această parolă, subiectul va crede că tot ceea ce spune şi
cere hipnotizatorul este o lege dată de puterea lui presupusă ca divină. Proiecţia Tabu se
întăreşte iar hipnotizatorul devine un guru în care subiectul are încredere totală.
Actul hipnotic însă nu vizează numai privirea în ochi prin atingerea resorturilor
Complexului Matern. Însă restabilirea unei emotivităţi materne este evidentă în toate
metodele de sugestie. De exemplu există metode unde subiectului i se cere să se
concentreze asupra unui obiect luminos sau asupra unei mişcări sau asupra unor sunete
monotone, regulate. Aceste tehnici funcţionează atunci când proiecţia Tabu asupra
hipnotizatorului este deja realizată de statutul social al acestuia. Experimentele hipnotice
făcute de profesori sau medici cu notorietate în faţa unei asistenţe numeroase permit
adoptarea şi a acestor tehnici. În primul caz concentrarea privirii este imboldul către
clipire, care este deci motorul actului de sugestie în timp ce lumina reflectată se asociază
cu însăşi clipirea. În cel de-al doilea caz zgomotul sau mişcarea monotonă sunt reeditări
ale legănării materne cu care copilul adoarme.
Ceea ce este specific pentru Hipnoză este actul de a produce un conflict în mintea
subiectului, conflict ce este în stare să producă o reacţie în lanţ şi a cărui intensitate este
dublată sau triplată. Acest conflict este de fapt însăşi esenţa actului hipnotic. Căci
hipnotizatorul, care de fapt produce momentan conflictul, se prezintă ca un salvator al
lui, ca un magician, chirurg psihoterapeut sau profet, care promite ‘salvarea’ în general,
cu preţul subordonării voinţei celui ce urmează să fie hipnotizat. Hipnotizatorul îi
promite securitatea şi ‘afacerea’ este încheiată. De exemplu, prin sugestia ‘dormi!’,
subiectul îşi imaginează că în timpul somnului ar fi absolvit de întreg conflictul psihic
căruia nu îi poate face faţă. De aceea Trunchiul Psihic se retrage din conflict în ceea ce
priveşte Filiera sa Pozitivă şi el este îngheţat sub aspectul funcţional. Subiectul îşi
‘pierde capul’ efectiv, nu mai este el dând altcuiva ‘priceput’ sarcina de a-l conduce.
Pare ciudat dar civilizaţia în general este susţinută de acest fenomen al Hipnozei,
un fel de Hipnoză în masă. Începând de la încălcarea involuntară a interdicţiei tabu a
primitivului, care, după ce află ce a făcut, moare efectiv de spaimă şi trecând prin
discursul politicienilor moderni, s-ar putea spune că Hipnoza este cel mai util instrument
de a crea civilizaţia. Religia este cea care promite ‘ieşirea din criză’, provocând artificial
un conflict prin supraexcitarea Complexului Sisif, prin intermediul confruntării obsesive
a subiectului cu moartea, de unde este atras în sala de Hipnoză în masă. Politicienii care
nu promit marea cu sarea sunt politicieni mediocri. Hitler a avut succesul politic pentru
că s-a bazat pe nevoia poporului german de a-şi nega originea proletară şi a reuşit să
pună pe picioare un plan diabolic din care unii nu s-au trezit nici astăzi. El a stipulat
resorturile abisale ale Psihicului Uman, cu ura seculară şi ambivalentă faţă de evrei
reproşându-le, printre altele, vina de a fi purtători de Perversiuni Sexuale. De aceste
Tulburări sufereau mulţi din oamenii începutului de secol (direct sau indirect, prin
Nevroze) şi Cultura Germaniei era cu atât mai predispusă la acestea şi astfel conflictul
prehipnotic se va fi instalat.

2.2.1.5.9. Complexul Tabu şi Religia

141
 Despre Religie s-a spus atât de mult la acest Complex încât se pune întrebarea
dacă mai este nevoie de o secţiune dedicată acesteia. Căci acest Complex este în mod
autoritar dominat de Religie în special în ceea ce priveşte trecutul. Totuşi o astfel de
secţiune îşi are utiliitatea în a arăta nişte principii generale pe care se grefează întregul
spectru religios despre care s-a spus pe parcurs. La origine Religia şi metafizica au fost
incluse în acelaşi lucru ele despărţindu-se recent odată cu dezvoltarea societăţii şi
implicit a Ştiinţei. Dealtfel în epoca contemporană un număr incredibil de mare de
oameni nu adoptă Religia pentru principiile sale morale sau pentru Spiritul ei deşi se
consideră religioşi. Ei investesc în Religie nevoia de metafizică pur şi simplu sau chiar
superstiţia. Specificul Tabu al gândiri religioase este sciziunea dintre cele două registre
ontologice, cel lumesc şi cel Divin, altfel decât o face Complexul Cain. Complexul Tabu
face ca planul Divin să fie eminamente de neatins. Dimpotrivă, metafizica le unifică pe
acestea iar subiectul se identifică cu Divinitatea.
Religiile Moderne, în special Creştinismul, insistă foarte mult pe viaţa de după
moarte ca tendinţă de neutralizare fantasmatică atât a Complexului Traumatic cât şi a
celui Sisif. Acesta din urmă are cauza în rezonanţa individuală dată de exploatarea
claselor de jos, fiind specific acestora ca urmă lăsată de această exploatare asupra lor. El
conduce la sentimentul de irosire a vieţii după cum se va vedea. De aceea implicarea
acestui ultim Complex de pe Filiera Pozitivă determină subestimarea lumii pământeşti.
Este evident că necazurile de tot felul, viaţa de sclav şi tot ceea ce poate conduce la
decepţie poate trezi în Om nevoia de ceva stabil, de iluzie a unei lumi unde lucrurile să
fie altfel decât cele cunoscute în lumea aceasta. Nevoia de absolut este atât de
reprezentativă pentru Om încât uneori poate accepta pariul lui Pascal şi mai toţi oamenii
ar face acest lucru în situaţia unei disfuncţii psihice. Nietzsche spune despre Creştinism
că este o Religie a sclavilor, însă toate marile Religii Moderne au această caracteristică şi
nu numai Creştinismul. Căci în fond o Religie mare este aşa şi pentru că milioane de
credincioşi aderă la ea iar aceste mulţimi nu pot să fie decât pături de jos ale civilizaţiei
indiferent de profunzimea profeţilor şi elitelor sale. Acestea încearcă să îşi compenseze
cumva o viaţă trăită în frustrări şi umilinţe iar despre acest lucru se va trata mai departe,
la Complexul Narcis.
Fără aceste resorturi, Religia este golită de Spirit, rămâne un fel de primitivism
pragmatist iar Religiile Primitive se pot numi aşa doar în ceea ce priveşte forma, însă nu
şi conţinutul. Căci Religiile Moderne poartă cu sine marile nenorociri ale civilizaţiei,
marile războaie şi marile tensiuni sociale. Ele sunt avertismente ale unor suflete asupra
suferinţei lor şi atrag principial atenţia asupra pericolului unor răzbunări oarbe din partea
celor ce suferă aceste nenorociri. De aceea spiritul civilizaţiei occidentale contemporane
sau al primitivului pierd legătura cu spiritul Marilor Religii aşa cum s-au consolidat ele
în epocile de consolidare a Complexului Tabu. Primitivul, la fel şi occidentalul de astăzi
(cu unele excepţii în ceea ce îl priveşte pe acesta din urmă) fac din Religie un mod de a
aduce facilităţi, de a aduce bunăstare pe pământ. Or aceste Religii s-au constituit pentru
că au refuzat din start o viaţă lumească, cu toate (ne)plăcerile ei. Atunci când creştinul
catacombelor se lăsa ucis de sălbăticiuni în arenă, o făcea nu din teribilism, nu din
fanatism, ci pentru că ştia că nu are ce pierde, că viaţa lui nu înseamnă mare lucru, deci
tot ceea ce poate el spera este o nouă lume cum spune Pascal. Nici modernul nu refuză
un astfel de Rai şi, mai ales când la bătrâneţe vede că viaţa lui se termină, investeşte în el
142
pasiune. Însă pentru un astfel de om Religia este auxiliară valorilor lumii pământeşti. De
aceea, chiar dacă cele două personaje se închină la acelaşi profet, se poate spune că prin
constituţia lor fiecare ia din Religie ceea ce îi convine la fel cum într-o ţară neorganizată,
fiecare magistrat interpretează legislaţia după propriul său plac. Sclavul catacombelor îşi
compensează mizeria într-o fantasmă narcisică nevinovată. Însă exploatatorul care
declară Religia în cauză una oficială, o face pentru a determina tocmai ceea ce este
refuzat de primul. De aceea se poate vorbi, din punctul de vedere al constituţiei psihice
implicate aici, de două sau chiar mai multe Religii cu aceleaşi conţinuturi. La fel se
poate vorbi şi despre occidentalul modern care îşi doreşte fericirea lui şi a familiei sale
pe acest pământ.
Influenţat de Jung, M. Eliade observă că omul areligios modern, ce se declară
ateu, este de fapt un religios involuntar, asemenea ‘supraeului’ lui Freud care se
manifestă în Inconştient. Omul nu se mai poate elibera de Tabu într-o sută de ani, din
moment ce îl practică de sute de mii de ani. Pe de altă parte Complexele moştenite de
copil îi împing gândirea către cele mai magiciste conţinuturi. Dar a spune sau a sugera că
Religia, aşa cum a fost ea concepută iniţial, supravieţuieşte astfel, este o confundare a
Religiei cu Complexul Tabu în general la fel cum acesta este la fel confundat de Marx cu
‘fetişul’, după care aleargă muncitorul. Căci noţiunea de Religie nu o poate epuiza pe
cea de Complex Tabu ci doar aplicarea acestuia la fenomene concrete şi relevante, care
pot într-adevăr să fie semnificative la un moment dat pentru comunitate. Un Isus, un
Mahomed sau un Buddha, pot concentra în ei o imensă cantitate de tabu, ei înşişi fiind
dominaţi de acest Complex pe care apoi îl convertesc narcisic devenind repere pentru
comunitate. Intensitatea acestui Complex îl face să fuzioneze în cele mai ascunse şi mai
periferice elemente ale Psihicului iar comportamentul lor să şocheze, să producă
rezolvări acolo unde cei ce îl au mai slab este posibil să nu ştie nici măcar de existenţa
lui ca sentiment, excluzând total pe cea a existenţei sale ca şi concept. Astfel de sfinţi
trecuţi prin suferinţă şi umilinţe (ereditar sau chiar în timpul vieţii) pot fi consideraţi ca
nişte conducători. Căci ei prezintă anumite calităţi şi experienţă care trebuie să fi fost
condiţia pentru a ieşi din impasul tensiunii psihice în care se aflau şi care poate servi
drept învăţătură pentru discipoli. Asemenea psihanalistului, ei pot să împărtăşească
experienţa lui celor care au nevoie de ea, celor care au conflicte psihice nerezolvate.
Diversitatea Religiilor ca formă şi unitatea lor din punctul de vedere al
conţinutului, dată tocmai de unitatea Trunchiului Psihic, este reglată la nivelul unei
situaţii relative, la comunicare. Toate Religiile ar fi putut să fie una singură dacă ar fi
existat relaţiile sociale complexe de astăzi. În caz contrar, o comunitate a trebuit să îşi
aibă proprii sfinţi şi proprii fondatori de Religie tocmai pentru că relaţiile sociale erau
rudimentare. În acest caz, Religia este asemenea unui curent artistic, opera celui care o
fondează, care
o leagă de viaţa lui şi de opiniile lui dar şi de capacitatea lui de asimilare a
Spiritului Poporului respectiv, a acestor idei de viaţă. Adică o leagă de capacitatea de a
rezolva realmente un conflict, aşa cum psihologia abisală se impune tocmai pentru că
aplicaţiile psihanalitice ale teoriilor sale rezolvă conflictele psihice.
De aceea Religia este un mod exterior de neutralizare a Complexului Tabu, după
modelul neutralizării narcisice a persoanei fondatorului de Religie exceptând cazul în
care acesta a fost doar un simplu înţelept şi nu i-ar fi trecut prin cap că ar putea să
143
fondeze o Religie, doar legenda făcându-l profet. Evoluţia socială, modificarea
structurilor sale a făcut ca acest model să nu mai fie suficient, să nu mai corespundă
noilor cerinţe ale societăţii şi tocmai de aceea ceea ce altădată era acceptat cu bucurie,
astăzi poate determina Nevroza. Nevroticul încearcă şi el o neutralizare de genul Religiei
dar el se află însă în zona de confluenţă a două mentalităţi la care nu ştie să adere, fiind
în dubiu. Rezistenţele sale faţă de psihoterapie relevă tocmai aceste satisfacţii narcisice
în care el se împotmoleşte. Nu este de mirare că modul în care R. Otto descrie acel
‘Mysterium tremendum’ (probabil analizat chiar pe sine însuşi) cu ‘convulsii şi brutale
stăpâniri ale organismului de către o fiinţă exterioară’ seamănă în chip izbitor cu modul
în care Nevroza Isterică de formă convulsivă se manifestă. Din acest punct de vedere,
dată fiind comunicarea prin mass-media, cazuri de astfel de Nevroză Isterică, cu
posedări demonice şi întreg arsenalul de simptome, fac mare audienţă pe fondul
credulităţii şi ignoranţei consumatorilor în materie de psihopatologie. Fireşte că acest
sentiment descris de Otto nu ajunge să devină propriuzis o Nevroză, fiind undeva la
jumătatea drumului între credinţa sinceră şi adevărată şi Nevroză. Diferenţa este dată în
special de potenţialul energetic implicat aici.
În concluzie, se poate spune că sacrul, tabuul nu este luat pentru sine însuşi aşa
cum spune Eliade, ci tocmai pentru Complexul Eden la care se raportează permanent.
Sacrul nu este altceva decât o modalitate ocolită, subtilă, exersată de sute de mii de ani
pentru a căuta fericirea. Iar esenţa Religiilor, după cum s-a arătat la Complexul Eden,
este tocmai această foame de fericire. Cine are posibilitatea să o caute singur este ateu,
cine nu, acceptă ceea ce i se dă din partea tradiţiei. Acolo unde Complexul Traumatic
este suficient de solicitat încât să devină Psihopatie Traumatică, este normal ca această
foame de fericire să devină ‘Mysterium tremendum’, aşa cum suspendarea consumului
de alcool din cadrul alcoolismului grav (sevrajul) devine ‘Delirum tremens’.

2.2.1.5.10. Complexul Tabu şi Arta

Fenomenul artistic ţine de acest fenomen de ambiguizare pe care tabuizarea îl

implică. Obiectul tabu este un obiect interzis, un obiect opus banalului din cotidian. El
este ascuns privirii iar ceea ce se ştie despre el nu este ceva care îl defineşte, ci ceva care
îl reprezintă. Obiectul său se deplasează tocmai către momentul cheie specific. Obiectul
artistic este acel ‘agalma’ de care vorbeşte Lacan iar la origine Arta se confundă cu
Magia, cu ceremonialul religios. De aceea Magia şi Arta au rămas, până aproape de
epocile moderne, resorturi ale Religiei. Ele par să se fi despărţit în epocile moderne,
urmându-şi drumuri proprii dar de fapt au rămas pe mai departe legate principial. Căci
fiecare dintre ele o implică pe cealaltă şi dacă ele par independente, atunci acest lucru
este datorită faptului că cei care le adoptă îşi afişează individualitatea mult mai mult
decât primitivii. Aceştia erau strâns uniţi în jurul Complexului Polis, unde Religia, Arta
şi Magia erau acelaşi lucru iar cel Tabu nu apucase încă să determine scizionismul lui
specific. În epocile moderne, independenţa grupurilor de indivizi în societate a făcut ca
144
diferenţierea între aceste elemente să fie posibilă. Ele au bază comună şi insistă pe un
fenomen unic care este reprezentat prin elementele de asociaţie, ca sunetul, culoarea,
forma sau mişcarea. Religia insistă asupra sistematizării mitologice a acestui Complex
ca şi Magia cu interesul de a da obiectelor o altă semnificaţie decât cea cotidiană, fapt
specific ambiguizării tabuizării.
Spre deosebire de Magie şi Religie, Arta nu insistă asupra sistematizării
mitologice, ca în cazul Religiei sau asupra reversului magic al lucrurilor. Ea preia aceste
teme tabu nu în mod general ci într-unul particular pe care le ambiguizează ulterior prin
simpla lor reprezentare. Această reprezentare se face fie cu ajutorul formei, ca în
Sculptură sau Arhitectură, fie cu ajutorul sunetului, ca în cazul Muzicii, fie cu cel al
culorii, ca în cazul Picturii sau cu cel al mişcării, cum este cazul Dansului. Tematica tabu
nu este spusă cu glas tare nu este univocă ci este spusă pe ocolite, reprezentată cât mai
ambiguu, cât mai particular şi cât mai depărtat de nucleul tabu. Acest lucru este făcut
tocmai pentru ca, lipsit de aceste determinări obiective, subiectul să proiecteze asupra
Artei conţinuturile sale subiective, la fel cum se întâmplă cu Iluziile. Acestea sunt
facilitate de lipsa unor informaţii suficiente despre obiectul ce este perceput iluzoriu.
Arta devine astfel la fel ca plăcerea Fetişismului care renunţă la comportamentul sexual
normal în favoarea excitaţiei supreme pe care obiectul fetiş o are în asociaţie cu actul
sexual care este centrul şi scopul erotismului. Această asociaţie se face cu părul capilar
cu lenjeria, cu picioarele etc. iar acestea devin obiectele interesului libidinal al
Fetişistului. Şi în cazul Fetişismului şi în cel al Artei, Complexul Tabu este covârşitor. El
este treapta spre cel Narcis, el este interdicţia protectoare a narcisismului la care
individul speră ca ideal absolut. Este apartenenţa la un registru existenţial (aici social)
superior. Complexul Tabu este condiţia magică a interzicerii instaurată de conducători
sau de clasele superioare, treapta pentru a accede la acestea, barajul religios sau
supranatural pe care acestea îl folosesc pentru a menţine ordinea diferenţei sociale.
Impactul pe care această aură magică îl are asupra claselor de jos este unul copleşitor.
De aceea Arta insistă pe aceste elemente periferice de asociaţie, pe membrana care
protejează nucleul tabu.
Arta, valorile sale, au fost mult timp înţelese ca ‘obiective’, asemenea
Complexului Tabu însuşi care de fapt îi stă în structură. Însă aceste valori nu sunt ale
elementelor la care se relaţionează, ci ele sunt originate în mintea Omului. Se poate
răspunde că doar obiectele tehnice ale Artei există astfel, că suportul Picturii, culorile,
materialul de construcţie pentru Arhitectură, sculele şi instrumentele diverse etc., sunt
obiecte reale şi există independent de persoana privitorului. Problema este că dacă Arta
ar fi doar produsul acestor obiecte adică dacă ar fi doar ceea ce acestea sunt în sine,
atunci şi animalele ar avea emoţii estetice. Însă, în cazul în care nu sunt păcălite, aşa cum
picturile unor pictori antici au păcălit păsările şi insectele, ele nu ar arăta un interes
deosebit pentru obiectele de artă. Pe de altă parte există teorii care susţin că sentimentele
pe care Arta le-ar propune ar fi dat de Intelect, deci de cunoştinţe abstracte. Însă artiştii
se dovedesc de cele mai multe ori incapabili de gândire sistematică, ei fiind mai curând
senzoriali, după cum cei mai abstracţi savanţi sunt nereceptivi la Artă.
Toate problemele vin din faptul că Arta este un sentiment proiectat, pe care
obiectul extern doar îl justifică şi îl amplifică. Ea nu vizează nici ceea ce este frumos,
nici ceea ce este armonios, nici tot ceea ce a fost apreciat la ea în mod exclusiv. Căci
145
acestea sunt epifenomene şi nu elemente esenţiale care să fie date de Complexele
Fundamentale ale aparatului psihic. Aşa se face că cele mai multe capodopere ale artei
universale, considerate astăzi ca atare, au fost percepute diferit la primul contact cu
publicul, ba chiar hulite şi batjocorite în unele cazuri. Acest amănunt explică pe larg
faptul că Arta este un proces mai complicat decât simpla armonie a compoziţiei sau
simpla Frumuseţe. Aceste lucruri se pot găsi în natură la orice pas. Apa mării poate face
o scoică să arate ca o sculptură, formaţiunile cristalelor sau ale unor roci par să fie
extrem de atractive. Cu toate acestea în muzeele de artă nu se expun obiecte naturale
lângă obiecte celebre de artă, cu toate că tehnica prin care un obiect creat de natură poate
fi identică cu cea a artistului. Ba chiar, în Arta Modernă, hazardul naturii poate să joace
un rol esenţial, accidentul fiind stipulat principial şi nu neapărat măiestria şi sistemul de
reguli ale artistului. Undeva trebuie ca simpla prezenţă a Omului, a artistului, implică
faptul că simpla prelucrare, simpla intervenţie a lui asupra unui obiect este în măsură să
îl declare drept obiect de artă în timp ce prelucrarea sa singură, exclusiv naturală să fie
declarată ‘natură frumoasă din inconştienţă’.
Pentru a explica această ciudăţenie este nevoie să fie acceptat un alt exemplu, cel
al raportului dintre copie şi original. Copia este nulă iar originalul este valabil la fel ca în
cazul bancnotelor falsificate. Dacă procesul estetic nu ar fi un produs al minţii Omului,
atunci num se poate explica că două obiecte identice care sunt copia şi originalul (căci
diferenţele dintre el nu pot fi sesizate cu ochiul liber) produc senzaţii emoţionale diferite
în contexte temporale şi spaţiale identice? Explicaţia constă în faptul că originalul are
valoare de tabu. Pe de altă parte, cum s-ar explica faptul că replicile pe care artistul le
face şi care constau în schimbarea unor elemente minore din obiectul iniţial (deci acolo
unde obiectele ‘copiate’ mai mult seamănă decât se deosebesc) nu sunt percepute ca
fiind copii, ci ca originale? Explicaţia vine chiar de la unicitatea pe care o implică
obiectul asupra căruia se proiectează Complexul Tabu. Sub raportul ‘emoţiei estetice’,
obiectul de artă nu este mai valoros decât obiectul fabricat natural, ci valoarea lui,
emoţia pe care o produce, se datorează tocmai reversului narcisic pe care acest Complex
îl ia, ca urmare a proiecţiei sale chiar din interiorul subiectului care contemplă sau ia
contact într-un fel cu Opera de Artă.
Unicitatea implicată de Complexul Tabu proiectat în obiectele de artă le transferă
acestora mirajul, haloul de spiritualitate iar obiectul tabu se opune banalităţii,
mercantilului, în acelaşi fel în care aristocraţia se opune claselor inferioare. Tensiunea
aceasta este proiectată asupra obiectului de artă, care este un epifenomen al Complexului
Tabu. Obiectul de artă ce comportă proiecţia Tabu este pus în relaţie cu autorul, adică cu
artistul, care el însuşi devine tabu, la fel cum devine tot ceea ce el atinge, exact ca în
cazul magicismului primitiv. De aici încolo tot ceea ce face este tabu iar simpla
semnătură a artistului (expertizată microscopic) face ca valoarea obiectului de artă să
crească flagrant.
Devenirea tabu a artistului coincide cu genialitatea lui, care constă în capacitatea
de a crea acel obiect opus banalităţii, un obiect rar văzut sau chiar nemaivăzut ce devine
centru de interes după cum animalele rare au acest privilegiu. Acest fapt este dat, pe de o
parte, de inovaţia tehnologică sau tehnică. Nu degeaba Kant spunea că geniul artist este
cel care prescrie noi legi Artei, adică cel care schimbă stilul. Giogonda a lui Leonardo
marchează trecerea de la stilul flamand al straturilor de ulei semitransparente, la cel cu
146
straturi groase de culoare (opace) şi vernis, în pictură. Virtuţile tehnice au fost depăşite
de manierismul ce a urmat timp de câteva secole, stilurile fiind foarte nespecific
diferenţiate din punct de vedere plastic. Interesul civilizaţiei contemporane pentru ea este
dat astăzi de lucruri picante, zâmbetul ei ciudat, fenomene paranormale etc., diferite de
cel originar. Cei interesaţi de ea, în cea mai mare parte, o fac mai curând din snobism,
tocmai datorită acestui fapt deşi această operă rămâne ca un punct de reper tocmai
datorită unicităţii ei originare.
Latura tehnologică este foarte importantă în artă. În pictură inovaţia lui Leonardo
a reuşit să redea carnaţia şi feminitatea într-un mod în care pictura anterioară nu o putea
da, ea insistând mai mult pe luminozitate. Însă inovaţia tehnologică nu este atât de
frecventă ca cea tehnică, care descrie în artă orizonturi noi de expresie şi pentru asta
artistul trebuie să dea dovadă de imaginaţie şi originalitate. De exemplu, în pictură, la
criza impresionismului care insista pe culoare, Picasso a introdus deformarea şi
recompunerea formelor, renunţând la primatul efectelor cromatice. Fiecare mare artist
recunoscut ca atare propune o astfel de inovaţie care îl face la un moment dat ‘cel mai
mare artist’. O astfel de inovaţie corespunde cu descoperirea ştiinţifică, cu un experiment
ce explică un anumit lucru. În acel moment artistul devine tabu şi determină un stil şi el
este considerat un rege al acestui stil. Chiar dacă ulterior este depăşit în virtuozitate de
către alţi artişti, el este totuşi protejat de către haloul tabu care îi conferă imunitate
spirituală. El este considerat părintele domeniului în timp ce ceilalţi sunt simpli epigoni,
exceptând cazul în care nu aduc ei înşişi inovaţii.
Epoca modernă şi contemporană marchează o criză a picturii şi sculpturii. Cu
excepţia arhitecturii, filmului, fotografiei şi muzicii, care au avut mult de câştigat de pe
urma descoperirilor Ştiinţei, cu aplicaţiile sale tehnologice. În afară de acestea, cam toate
şi-au epuizat posibilităţile tehnologice şi cele tehnice, căci stimulaţi de mirajul geniului
de modelul renascentist, mai toţi artiştii au căutat inovaţii mai mult decât orice. Apoi, din
pricina numeroaselor facilităţi educaţionale, Arta nu mai are secrete, ea poate fi făcută de
oricine. Fiecare are acces la ea, pentru că tehnicile şi tehnologia mai ales, nu mai sunt
secrete ascunse cum erau în trecut. În felul acesta arta este lipsită de principiul său
fundamental: haloul tabu. Ea este ‘vulgarizată’. Fraţii Van Eyck nu au lăsat
moştenitorilor secretul dizolvării chihlimbarului la rece care era un secret tehnologic fapt
ce i-a izolat într-o realitate tehnologică unică. Şi nici astăzi nu se ştie acest procedeu ce
făcea pictura lor foarte specială.
Schimbările sociale sunt însă principalul factor al acestei crize a Artei. Dacă o
societate aristocratoidă nu mai există, artistul a ajuns şomer, ea nu mai are cui să
servească. Căci aristocraţia a determinat Arta pornind faptul că şi-a permis să închidă în
‘cuşca’ unei rame, un posibil peisaj de vară pe care îl poate savura şi iarna şi ajungând
până la haloul tabu pe care ea l-a format. Între timp, Arta a rămas un reflex condiţionat,
de genul câinelui lui Pavlov care salivează la aprinderea becului ce îi anunţă hrana. Însă
becul nu va mai însemna nimic pentru el în situaţia în care această concordanţă este
anulată iar reflexul în cauză se va stinge din ce în ce mai mult până va dispărea cu totul.
Acum nu este necesar ca Arta să capete aceeaşi soartă ca acest reflex condiţionat, însă ea
nu va mai putea fi văzută ca în epocile clasice. Aici este punctul ei de maximă înflorire.
Artă s-a făcut şi de către primitivi dar scopul ei era mai degrabă unul magic decât unul
estetic. Ea a fost gustată mai degrabă de moderni şi mai puţin de primitivi, care o
147
investeau totemic. Totuşi se poate spune că pe parcursul dezvoltării sale Umanitatea va
înceta să caute neutralizarea energetică generală prin Artă, care va deveni progresiv un
drum spiritual ocolit.

2.2.1.5.11. Epilog la Complexul Tabu

Freud a făcut o încercare de a explica puterea politică în funcţie de investirea

afectivă pe care supuşii o fac conducătorului lor, luând poziţie faţă de explicaţiile
politologice care vedeau puterea politică în funcţie de dreptul celui mai capabil de a
comanda, ordona, de a lua decizii şi de a conduce în numele celor mulţi. A propune o
altă explicaţie pentru puterea politică nu implică invalidarea altei explicaţii, cu atât mai
mult cu cât înţelegerea Comportamentului trebuie să se facă în funcţie de niveluri de
fuziune a diferitelor elemente într-o anumită Structură Psihică decizională. Deci cele
două explicaţii trebuie să se întrepătrundă reciproc şi nu numai atât. Căci dat fiind faptul
că acest punct al societăţii este unul dintre cele mai sensibile dacă nu chiar cel mai
sensibil, este normal ca în joc să fie implicate cele mai obscure forţe ale Psihicului.
Implicarea factorului emoţional în puterea politică este observată destul de rudimentar de
către Freud deşi acest factor este săritor în ochi din prima clipă. Iar dacă el este un
psiholog de primă mână, care înţelege cele mai ascunse gânduri ale nevroticului, este
paradoxal să nu înţeleagă la fel de profund şi acest fapt. A susţine teoria superiorităţii
omului politic, a conducătorului faţă de supuşii săi este fa fel de ridicol cu faptul de a
susţine superioritatea fiarelor faţă de Om. Acestea îl pot ucide pe Om însă aceste cazuri
sunt excepţionale căci el se poate apăra cu elementele lui artificiale. La fel se întâmplă şi
cu conducătorul care poate fi detronat în societatea occidentală şi nu numai. Şi aici nu
este vorba despre un conducător simbolic, ca în cazul monarhiei engleze unde de fapt
regina nu conduce nimic şi nu intervine în afacerile statului, ci despre situaţia în care
există realmente un conducător politic nemijlocit. Persistenţa în timp a unui astfel de
conducător denotă o societate clasică şi nu una dezvoltată, o societate unde omul înc se
luptă să facă faţă fiarelor. De aceea atunci când un astfel de conducător îşi arogă o astfel
de putere foarte mare şi pentru un timp lung, cum este cazul cu dictaturile acestui secol,
societatea devine mizerabilă, feudală unde sălbăticia modernă este pusă în acţiune.
Tocmai de aceea teoria puterii date în funcţie de merit este una insuficientă.
Teoria lui Freud asupra investirii emoţionale în conducător este totuşi un pas
important pentru explicarea puterii politice. Aceasta este capacitatea maselor de a-şi
unifica forţele într-un sens cerut de cel care ordonă. Este foarte evident că un om care are
acest atribut trebuie să dea ceva înapoi acestor mulţimi iar Freud a considerat că acest
lucru este afecţiunea, reeditarea perioadei copilăriei, care reiese direct din situaţia de
inferioritate la care membrii maselor există. Aşadar puterea politică este un fel de
masochism moral pe care cei mulţi şi-l aplică la nivel social. Această teorie a fost de
asemenea foarte criticată dar se dovedeşte a fi totuşi una dintre cele mai valoroase ale
lui, atunci când explică puterea. Fireşte ea îşi pstrează valabilitatea doar pe acest punct
148
căci dacă este să fie pusă pe postul de a explica principiul societăţii, eşuează. Ea trebuie
însă dusă mai departe. Trebuie înţeles de ce este nevoie de un astfel de masochism
moral.
Complexul Narcis este în măsură să explice acest lucru şi odată cu el, întreaga
mentalitate clasică. Investirea puterii într-un conducător pe care o face fiecare individ al
unei mase, se face după interesul fiecăruia. O astfel de putere este o legătură ce se
stabileşte între toţi indivizii. Ei nu ar putea să se coordoneze singuri, căci se tem unii de
alţii, fiecare fiind dominaţi de Complexul Cain în aceeaşi măsură în care sunt dominaţi
de cel Polis. Ei se tem de proiecţia fărădelegilor pe care o realizează fiecare către
celălalt, de propriile impulsuri antisociale. În felul acesta mulţimea fără conducător este
ruptă în indivizi care îşi neutralizează reciproc puterea. Fiecare este terorizat de gândul
că un altul ar putea scăpa nepedepsit ca urmare a unei infracţiuni ce o poate săvârşi
asupra sa tocmai datorită lipsei de coordonare a unei astfel de mulţimi, care este
asemenea celei de la Turnul Babel.
De ce este însă nevoie să existe o mulţime, adică o masă compactă de oameni,
care este adunată la un loc? Răspunsul oficial este tipic, respectiv că o astfel de mulţime
s-ar aduna din motive de siguranţă, de apărare contra invadatorilor. Fiecare armată se
recunoaşte ca apărătoare, proiectând asupra ‘duşmanului’, propriile tendinţe agresive.
Aici ‘duşmanul’ poate fi cotropitor sau chiar un popor care nu se supune unei ‘legi
divine’, lege postulată de cultura respectivei societăţi şi obiectivându-se astfel dreptul de
exploatare a respectivului popor asupra acestor ‘barbari’. Se poate foarte bine observa
faptul că, devenind o forţă de apărare, fiecare mulţime este una pentru alta o forţă de
agresiune iar calitatea de agresor pe care mentalitatea oficială o invocă drept motiv
pentru a constitui o mulţime, o armată apare deja ulterior constituirii respectivei mulţimi.
În realitate fiecare dintre membrii armatei îşi doreşte să agreseze o altă armată şi să o
supună în scopul exploatării. Acest lucru este dat de investirea puterii într-un
conducător, într-un strateg, care să asigure succesul prin priceperea lui, în organizarea
ofensivei armate. ‘Contractul social’ despre care vorbeşte Rousseau, după care cei mulţi
ar alege un astfel de lider pentru a scoate în evidenţă voinţa poporului, are o valoare
metaforică. El este irelevant chiar dacă atunci când prin această voinţă se înţelege
respectiv voinţa declarată şi acceptată de fiecare după normele morale existente. În
realitate această voinţă închide ochii în faţa unei voinţe inconştiente care are meritul de a
fi foarte comodă (exploatarea economică fiind tot timpul foarte comodă pentru
beneficiarul ei ) dar care contrazice normele morale ale ‘iubirii aproapelui’. Tocmai de
aceea aici intervine ‘orbirea’, ca mare calitate a mulţimilor. Orbirea la care s-a înjosit
poporul german sub Hitler comportându-se ca un animal dresat este în mare parte
refularea nevoii de a jefui şi pedepsi pe evrei ca urmare a invidiei faţă de aceştia.
Această refulare s-a instituit ca urmare a incompatibilităţii dintre aceste impulsuri
Negative şi normele morale. În acelaşi fel, cel hipnotizat, doritor cu ardoare de a avea o
neutralizare maternă, orbeşte în faţa afirmaţiilor absurde ale hipnotizatorului,
supunându-se acestora.
O astfel de regresie este specifică însuşi acestui tip de sadomasochism social al
investirii puterii politice într-un conducător. Hipnotizatul se lasă în voia hipnotizatorului,
el aruncă responsabilitatea sa pe umerii acestuia. În acest fel mulţimea se eliberează de
responsabilitate, regresând la condiţia de poziţie infantilă. Dacă treaba merge bine
149
conducătorul devine Dumnezeu, dacă nu, atunci acesta devine diavol şi mulţimea se
revoltă la fel de orbeşte. Aici se poate foarte clar întrevedea de ce este nevoie de o
educaţie sălbatică pentru societatea clasică a conducătorului cu puteri imense. Tocmai
pentru a aduce mulţimile în stadiu de masochism moral, pentru a le face unelte ale
complicatelor maşinării ale exploatării. Vorbăria despre moralitate şi Religie care
accentuează rigoarea mutilării omeneşti dincolo de frustrările normale ale Vieţii, are
rolul de a aliena, de a asteniza sufletul omenesc.
Toate acestea ţin de mentalitatea clasică. Aceste grave metode de educaţie sunt
preţul plătit de Omenire tocmai pentru existenţa unei clase aristocratoide care să trăiască
în lux şi lenevie. Ceea ce este cu adevărat patologic la această problemă este faptul că
societatea pare astfel scindată în două specii, scindare ce stă la baza oricărui dualism
teoretic. Aici apare o contradicţie zguduitoare la nivelul societăţii însăşi; dacă cele două
clase ar fi într-adevăr două specii diferite, totul ar fi în regulă, exploatarea fiind însăşi
esenţa Vieţii ce trebuie într-un fel sau altul acceptată. Însă o astfel de mentalitate clasică
se închide în sine, clasele sociale devin ermetice iar posibilitatea de adaptare la condiţiile
impuse de exploatatorul sălbatic se face în direcţia psihopatologică. Aici este pur şi
simplu originea Nevrozei. Copiii îşi urăsc părinţii ca urmare a fixaţiilor oedipiene care
sunt date de inhibiţia morală a Libidoului. La rândul lor, ei vor face acelaşi lucru cu
copiii lor, ca urmare a reeditării diferenţei de registru social. Virusul Tabu cuprinde
astfel întreaga societate.
Iată de ce puterea politică nu este acordată ca urmare a meritelor. Tocmai pentru
că politicianul reflectă un anumit tip de parvenitism ce rezidă în faptul că el reprezintă pe
cei mulţi, pe cei cărora le lipseşte responsabilitatea şi care rămân astfel nişte eterni
sugari.

2.2.1.6. Complexul Narcis

Complexul Narcis este omologul celui Tabu pe Filiera Negativă. El este un fel de
replică internă a acestuia, un fel de încorporare internă a tabuului (extern). Implicaţiile
acestei situaţii sunt colosale, căci acest Complex tinde să submineze tot ceea ce face cel
Tabu. El se prezintă ca o explozie a Libidoului pe care cel Tabu îl refulează iar de aici
toate lucrurile se schimbă radical. Dialogul dintre aceste Complexe este unul fascinant,
el este în măsură să determine Nevroza cu caracterul ei de cerc vicios. De aceea, mai
departe se va vedea Odiseea acestui Libido care se întoarce, cu implicaţiile sale
familiale, prin Complexul Oedip şi cu aplicaţiile sale în domeniile majore ale Spiritului.

2.2.1.6.1. Structura generală

150
 Narcis este personajul din mitologie care s-a îndrăgostit de propria imagine
reflectată în apă şi a pierit până la urmă din cauza acestei ciudate pasiuni. De când
mitologia a prezentat această alegorie nici măcar inchiziţia nu a putut face să dispară din
memoria colectivă a societăţii această obsesivă imagine a lui Narcis care se priveşte
absent în apă. Absurditatea ionesciană a acestei situaţii este dublată de dramatismul
teribil al realităţii sale fataliste. Căci acest Complex este reflecţia negativă a programului
de dezumanizare promovat de cel Tabu.
Complexul Narcis a fost deja observat din reacţiile pe care cel Tabu le implică
atunci când este pus în practică. Aşadar ceea ce trebuie făcut de aici încolo este de a
arăta anumite particularităţi ale sale de aceea această secţiune nu este foarte
cuprinzătoare şi încearcă să completeze ceea ce nu sa intuit mai sus.
Complexul Narcis este reacţia Filierei Negative la frustrările impuse de cel Tabu.
El presupune tot ceea ce se opune prevederilor celui Tabu, folosind principiile acestuia
pentru a scoate în evidenţă propria persoană. Complexul Narcis se poate observa aproape
nud în ideaţia paranoică de Grandoare, de Invenţie sau în cea Erotomaniacă. Presupune
autopromovarea socială (cea care are rezonanţă în selecţia naturală) dar nu este o funcţie
organică sau o simplă manifestare a legii atracţiei valorice, ci este aplicarea genealogică
a acesteia pe fondul unei supraexcitaţii energetice neneutralizate. Se manifestă prin
originalitate, prin unicitate, prin refuzul de a accepta tradiţia.
Rolul social al grupei a treia de Complexe este acela al exploatării sălbatice. Acest
fenomen perfecţionat de Om şi de aceea poate fi numit sălbatic spre deosebire de
exploatarea ecologică care este specifică Vieţii în general. Dezvoltarea economică
presupune intervenţia activă a Omului în procesul muncii cu scopul facilitării unei
exploatări cât mai profitabile. Ea face ca, pe lângă această dezvoltare a societăţii să se
exerseze exploatarea intraspecifică, la nivelul speciei umane însăşi care apoi se
prelungeşte în natură prin ea. După cum în cadrul exploatării interspecifice exploatarea
se poate face mai rentabil pentru interesul exploatatorului prin intervenţia directă a lui în
cadrul speciei exploatate, cum este cazul creşterii animalelor de exemplu, la fel se poate
face şi în cazul celei intraspecifice. Acest lucru se poate face fie prin blocarea căilor de
emancipare a clasei de jos, prin acţiunea de înjosire activă a acesteia, fie prin lipsa de
comunicare a rezultatelor socioeconomic obţinute de către clasele de sus.
Această structură a grupei a treia se poate ea însăşi abstrage datelor concrete ale
funcţiei sale politice originare în idealismul cultural al spiritualităţii, cu puternice efecte
retroactive asupra situaţiei sociale. Idealismul cultural, asemenea unui virus politic, este
în măsură să se folosească de aceleaşi instrumente de exploatare faţă de clasa superioară
pe care aceasta le foloseşte în relaţia ei cu clasele inferioare, respectiv prin
minimalizarea valorilor acestora. Aşadar idealismul Artei, Religiei şi Filosofiei, reuneşte
valorile politice într-un singur tot unitar pe care îl recunoaşte principial ca fiind unul
material, pământesc, inferior şi incompatibil din punct de vedere principial cu o astfel de
realitate superioară. Acesta este Divinitatea pentru Religie, absolutul (şi variantele sale)
pentru Filosofie sau esteticul pentru Artă. Pentru clasele exploatatoare acest idealism are
pretenţia de a se detaşa total de valorile terestre ale naturii brute. Per total acest fenomen
este cultivat dealtfel căci de fapt scopul lui este tocmai ocuparea unei astfel de poziţii
privilegiate. El determină Narcisismul în general, adică identificarea cu valorile pe care
le consideră superioare realităţii concrete. Abstragerea structurii tabu-narcisice faţă de
151
funcţia ei originară este identică cu operaţiunile financiare ce trebuie făcute de către un
anumit departament al economiei, ca urmare a introducerii bancnotei ca facilitate
comercială. Aceste operaţiuni sunt secundare procesului economic. Ele nu au rol direct
în procesul de producţie însă facilitează sistemul financiar înglobat în cel economic. În
acelaşi fel este posibilă însăşi aproprierea pe care clasele superioare o fac idealismului,
Religia, Arta, şi Filosofia fiind instituţiile fundamentale ale întemeierii gărzii tabu la care
clasele superioare fac apel tocmai pentru întărirea propriilor poziţii.
Pentru înţelegerea acestui fapt este nevoie de înţelegerea scopului sociologic, al
sacrului, dincolo de determinările metafizice şi religioase care se învârt în jurul cozii.
Sacralitatea Religiei şi a oricărui lucru în general care este în măsură să producă astfel de
emoţii, este o supradimensionare a sacralităţii pe care exploatatorul o impune
exploatatului. Ea vizează supradimensionarea propriei persoane în dauna celorlalţi,
reduşi la o condiţie umilă ceea ce este dictat de principiile economice ale ierarhiei
sociale. Sacrul devine prin excelenţă ceea ce nu este perceput ca Omenesc. Contradicţiile
unei astfel de plăsmuiri sunt evidente, căci ea este dată tot de un suflet ‘omenesc prea
omenesc’ şi care apoi se imaginează ‘supraom’, lipsit de ceea ce este Omenesc. Ruşinea
pentru sexualitate, hrană, defecaţie, sentimentul de ‘surprindere în flagrant’ pe care
cineva îl are atunci când este surprins în exercitarea acestor funcţii, se explică tocmai
prin apartenenţa la sacralitate pe care fiecare şi-o revendică zi cu zi. O forţă
supranaturală aşa cum apare în Religie se comportă exact ca un om însă îi lipseşte exact
acele elemente care nu îi subminează puterea, adică acele elemente care ţin de diferenţa
de putere dintre sacru şi profan. Aceasta este absolutizată, fiind evitate acele elemente
comune ale Omului şi Animalului care presupun aceste funcţii organice. Iată cum
interesul personal, dorinţa, satisfacţiile poziţiei de exploatator orbesc inclusiv nişte
banale şi arhicunoscute funcţii fiziologice ceea ce este evident pentru Om. Tocmai de
aceea dorinţa face orice din Om dacă există putere care să o slujească. În abisurile
psihicului său, pedantul moralist încă se crede a aparţine unei ciudate specii de
supraoameni iar aceste funcţii fiziologice menite să îi releve contrariul fie îi produc o
insatisfacţie teribilă, fie sunt ignorate, lăsate pe seama ‘Inconştientului’ şi obiectivate
prin diferite teorii, cum ar fi cea a liberului arbitru, a deplinei conştiinţe-de-sine pe care
ar avea-o Omul în ceea ce priveşte comportamentul său. Psihologia a arătat că de fapt,
acesta este guvernat de cele cinci legi psihodinamice.
Legea excitaţiei este una dintre acestea. Ea este implicată extrem în situaţia în care
un astfel de ‘moralist’ se chinuie cu refulări ce frizează Nevroza. Tot ceea ce este refulat
se întoarce şi mai puternic. În aceeaşi măsură se poate spună că cu cât preotul este mai
umilit şi mai copleşit de Dumnezeu, sacralizând natura, cu atât el tinde mai mult să îşi
alimenteze orgoliul său cu propriul Complex Narcis. Apoi, el tinde să îl controleze prin
combaterea ‘mândriei de sine’ sau prin alte şi alte umilinţe (cum este spălarea pe
picioare a inferiorilor, de exemplu). Aici el se află astfel în starea contraactivă de a
demonstra totala lui opoziţie pentru orice fel de orgoliu. O astfel de mentalitate se
dovedeşte a fi responsabilă de dezorganizarea afectivă din epoca modernă. Se poate
vorbi de o reacţie a Organismului faţă de mutilarea pe care mentalităţile tabu o
comportă. Căci în momentul în care oficialităţile pedagogice predică ruşinea faţă de
propria fiinţă, în acest caz sexualitatea devine ea însăşi câmpul de bătălie al acestei
ostilităţi mascate faţă de natură. Complexul Tabu se angajează în aceste impulsuri
152
libidinale iar o viaţă sexuală liniştită şi ordonată nu mai este posibilă. Interesul libidinal
este dat de diferitele proiecţii pe care acest Complex le investeşte în partenerul, iniţial,
spiritual. Această inhibare culturală artificială a Libidoului îşi ia revanşa în fantasmele
obscene. Plictiseala şi asexualitatea pe care acest Complex le imprimă îşi au în
pornografie reversul, după cum se va vedea. Dacă feminitatea cu modestia ei este
exacerbată la maximum, dacă graţia ei este extinsă dincolo de normalitate într-o
‘sfinţenie’ legumicolă, virtuozitatea homeostazică a naturii va face din Libidoul Feminin
să se manifeste obscen. În loc de reţinere şi cochetărie, imprimate cu reversul narcisic,
Libidoul poate avea Exibiţionism şi Nimfomanie. Această adaptare homeostazică la
mentalitatea tabu este cu atât mai mare cu cât acest Complex este mai mare, deci cu cât
subiectul se înfundă mai tare în sacralitate. Dictatorii obsedaţi de cultul personalităţii,
devenind zei faţă de supuşi, pot să aibă dese Idei de Persecuţie, ceea ce nu atestă decât
această perpetuă autoreglare.
‘Complexul de Inferioritate’ al lui A. Adler este acela care premerge ceea ce
Freud avea să numească mai târziu ‘narcisism’. Freud a făcut distincţia între ‘egoism’ şi
ceea ce el numea ‘narcisism’, care, prin destinaţia lor se raportează la acest Complex.
Egoismul se deosebeşte într-adevăr de narcisism. El se poate vedea clar în cazul
indivizilor sluţi, ce nu ţin cont de ceilalţi şi pe care îi interesează doar propria persoană.
Pare paradoxal dar narcisiştii, aşa cum îi prezenta Freud, nu sunt egoişti, fiind chiar în
mediul social foarte generoşi. Conceptul de ‘narcisism’ a ajuns foarte mult lărgit tinzând
să se unifice cu cel de ‘libido’. Atingerea punctului narcisic de către acest Libido, aşa
cum el îl vedea, ar conduce la Schizofrenie, credea Freud. Şi, în acest fel, această
Psihoză nu mai poate fi preluată în analiză, în tratamentul psihanalitic tocmai pentru că
Libidoul nu s-ar putea definitiva în Transfer, fiind orientat spre sine.
Noţiunea de ‘narcisism’ folosită de Freud este cu mult mai largă decât cea de
‘Complex Narcis’ folosită aici. Conceptul lui Freud de ‘narcisism’ se deosebeşte mult de
acest Complex pentru a putea explica această ciudată pasiune a Omului de a depăşi orice
coordonate existenţiale. Însă această generalizare este mult mai preferabilă conceptului
de ‘narcisism’ folosit de K. Horney. După ea, narcisismul ar fi un fel de bovarism, care
este iubirea unei false imagini despre sine, în timp ce iubirea de sine ar fi aprecierea
realelor calităţi ale subiectului pentru sine. Trebuie aici însă arătat că aceste calităţi nu
sunt anterioare iubirii de sine ci posterioare acesteia la fel cum Complexul Narcis devine
din cel Tabu. Ideea că propriile calităţi ar putea fi admirate fără vreun sentiment bovarist
este mai curând o formă de raţionalizare a unui sentiment generat de un conflict psihic
specific.

2.2.1.6.2. Complexul Oedip ca variantă libidinală a celui Narcis

Oedip este personajul din mitologie care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa.
Originea sa superioară în această legendă (fiu de rege) atestă parcă legătura sa cu cel
Narcis în jurul căruia gravitează. Prin Complex Oedip se înţelege dorinţa erotică a
153
copilului faţă de părintele de sex opus şi tendinţele paricide faţă de cel de acelaşi sex.
Totuşi această structură a fost modificată odată cu observaţiile ulterioare în psihanaliză,
respectiv cele care atestă că acest Complex se manifestă erotic şi relativ la părintele de
acelaşi sex. De aceea se poate stabili o distincţie între orientarea concordantă a sa, care
se manifestă către părintele de acelaşi sex şi orientarea discordantă care se manifestă
către părintele de sex opus.
Complexul Oedip este o consecinţă firească a Sexualităţii civilizate. El se exprimă
prin omnipotenţa şi egocentrismul individului care se crede îndreptăţit la orice
satisfacţie. Atracţia incestuoasă este cu atât mai mare cu cât incestul este interzis de
tradiţie. Tocmai de aceea civilizaţia implică o mai puternică structurare a acestui
Complex prin educaţia sălbatică, adică prin focalizarea Libidoului către fixaţii
incestuoase ca urmare a suprainhibării ei ceea ce conduce implicit la moştenirea lui pe
terenul infantil. Un copil care trebuie să se descurce cu povara sexualităţii timpurii, este
un copil mutilat emoţional. Uneori nici adulţii nu pot face faţă acestei probleme în
noianul de norme sociale. În această formă a sa, acest Complex este pecetea Nevrozei,
aşa cum a observat Freud dar pentru aceasta el are în spate pe Complexul Narcis care de
fapt îi este tutore. Există o formă normală a acestui Complex Oedip, imperceptibilă
aproape dar care există universal la toţi indivizii civilizaţi, fie ei superiori social, cu
tradiţie şi cu blazon aristocratic. Căci, educaţia sălbatică nu este percepută declarativ ci
faptic, fiind făcută în virtutea inerţiei. Chiar şi clasele de sus îşi educă sălbatic copiii.
Căci ele nu pot face distincţia între cei de sus şi cei de jos la acest nivel. În virtutea
tradiţiei, normele acestea sunt considerate absolute şi de netăgăduit de vreme ce şi
părinţii înşişi au crescut cu ele. Aşadar, cei care au considerat că acest Complex ar fi
specific doar nevroticilor s-au înşelat căci de el nu scapă nimeni dacă este atins de
mentalitatea societăţii clasice. Forma sa nevrotică are doar privilegiul că se vede ‘cu
ochiul liber’ şi nu doar că ar exista undeva nevăzut.
Universalitatea acestuia este universalitatea exploatării sau ierarhizării societăţii şi
deci a Complexului Narcis, adică a dorinţei de ascensiune socială, a dorinţei de putere.
Acesta nu poate aşadar fi redus la simpla dorinţă de posedare a mamei şi la ura împotriva
tatălui. Observaţiile antropologice cu privire la rivalitatea fiu-unchi în societăţile
primitive, în situaţia în care există o transmitere totemică matriliniară, au dărâmat
această panoramă clasică asupra sa. Încercările ulterioare ale unor psihologi de a explica
prietenia sinceră dintre tată şi fiu la unele triburi, unde tatăl nu avea un rol activ în
administrarea bunurilor pe care le folosea şi fiul, prin refulări şi deplasări demne de
spectrul Nevrozelor moderne, sunt ridicole. Însă pe de altă parte, încercarea
antropologilor de a submina universalitatea acestui Complex, ia de cele mai multe ori
formă de rezistenţă culturală la adresa psihologiei abisale. La aceste triburi Complexul
Oedip poate trece de la mamă la soră şi de la tată la unchi, tocmai datorită faptului că
relaţiile sociale au repere diferite. Facilităţile de apropiere ale vârstei au determinat
întăriri ale interdicţiilor referitoare la fraţii de sex opus, tocmai pentru că incestul s-ar fi
produs mai cu uşurinţă la acest nivel. Dar asta nu înseamnă, aşa cum au crezut unii
antropologi, că Complexul Oedip nu există ca universal. Cel mult se poate spune că
această formă clasică nu există în stare universală.
Freud nu atinge o concepţie sociologică a Complexului Oedip, reducându-l astfel
la forma familială. Pe de altă parte el îl reduce la forma ontogenetică. Cu toate acestea,
154
acest Complex are o devenire socială şi genealogică de netăgăduit. Familia însăşi nu
poate fi asigurată decât ca oglindind socialul la scară redusă, ca părţi dintr-un sistem care
este sistemul social. Familia determină spirala microsocială şi presupune celula societăţii
după cum deja sa spus de către marxism. La capătul exterior al spiralei familiei este tatăl
care este liantul între familie şi societate. El este elementul profund angajat în relaţiile
economice şi sociale şi are rolul de protecţie a interiorului spiralei asemenea coajei
pentru miez. La capătul interior este situat copilul care trebuie să fie cel mai protejat iar
la mijlocul spiralei este situată mama care face o legătură bipolară la nivel de familie.
Această structură a familiei a fost determinată de structura socială însăşi iar Complexul
Oedip are mai întâi o funcţie socială şi anume, acest Complex Narcis. Freud aproape că
intuieşte dimensiunea narcisică a Complexului Oedip atunci când afirmă că spre finalul
său, acesta se manifestă prin identificare cu tatăl, structurându-se astfel ceea ce el
numeşte ‘supraeu’.

Spirala familiei

Din acest punct de vedere Complexul Oedip este identic cu cel Narcis, el fiind
Complexul Narcis al copilului. Familia este pentru copil aproape întreg universul său şi
de aceea Complexul Narcis ia formă oedipiană la nivel infantil. Mai târziu Complexul
Narcis ia forma sa binecunoscută şi Freud spune că acest fenomen este declinul
Complexului Oedip. În acest moment trebuie făcute câteva remarci foarte importante.
Mai întâi, Complexul Oedip nu apare nici la câteva luni după naştere, nici la un an şi nici
la doi ci este dat genealogic, ca şi celelalte Complexe Psihice dealtfel. El poate intra în
acţiune imediat ce copilul capătă o oarecare dexteritate psihică. Apoi, ca o consecinţă
parţială din această remarcă, Complexul Oedip are două forme în ceea ce priveşte
geneza sa, pe lângă celelalte două, ale orientării. Prima esteforma infantilă, care este cea
a orientării erotice a copilului către părinte. Ea poate fi identificată cu cea clasică
dezvoltată de Freud, care a scandalizat spiritele puritane. Cealaltă este cea parentală,
care presupune dimpotrivă orientarea erotică a părintelui către copil şi care este mult mai
155
dramatică şi mai făţarnică decât cea a copilului care pare cu adevărat inocentă. Căci aici
părintele devine un adevărat tiran. El efectiv face jocul educaţiei sălbatice fiind prins
între responsabilitatea pedagogică pe care o cere societatea şi refulările propriilor
tendinţe oedipiene, pseudopedofile care sunt stimulate de curiozitatea şi inocenţa
infantilă. Dominat de propriile rezistenţe, Freud nu a spus nimic despre această formă
care este incomparabil mai dramatică decât cea infantilă. Subjugarea emoţională şi
afectivitatea contrafăcută a unor părinţi, mutilaţi la rândul lor de educaţia sălbatică, fac
ca însuşi copilul lor să fie prins în aceste resorturi familiale care îi blochează dezvoltarea
emoţională fluentă. O glumă macabră spune că diferenţa dintre pedagog şi pedofil este
aceea că pedofilul îl iubeşte cu adevărat pe copil. Crescut într-un mediu unde emoţiile se
dezvoltă ambivalent, unde acting-out-urile se pun în practică după hazard şi unde
comportamentul este incoerent şi dereglat, copilul îşi va vedea mutilate propriile
Pulsiuni Psihice. Ajuns adult el însuşi va deveni un astfel de educator sălbatic ca urmare
a acestei formări timpurii.
Se poate numi Complex Angel, acel complex care încearcă să se opună decisiv
Libidoului, prin aşanumitul puritanism. El încearcă să fie total consecvent cu cel Matern,
care presupune restricţia culturală a incestului şi de aici, la condamnarea în bloc a
sexualităţii. El glorifică copilăria sau cel puţin idealizarea Edenică a ei ca vârstă de aur.
Însă o astfel de tendinţă este dată de însăşi orientarea parentală de tip oedipian.
Imposibilitatea susţinerii unei relaţii sexuale (nu direct din raţiuni de educaţie sălbatică
ci din raţiuni tehnice legate de vârstă) face ca interesul Libidoului să se asocieze cu
elementele care facilitează sau care premerg actul sexual şi astfel să apară spectrul
dereglărilor libidinale. Deci cu atât mai mult există un motiv de fixaţie oedipiană în plus
faţă de Complexul Oedip propriuzis cu cât factorul ontogenetic se suprapune peste
această predispoziţie. În acest caz Complexul Angel se reuneşte cu cel Tabu, care îi este
opus dar în funcţie de care se consolidează narcisic. Aşadar faţă de sexualitate apare o
idee ambivalentă care este pusă în relaţie cu acceptarea vieţii sexuale după care
Complexul Matern s-ar datora tocmai renunţării la starea de inocenţă presupusă a fi
implicată de viaţa sexuală. Dar de fapt această idee susţinută de părinţii posesori de
Complex Angel şi care se doreşte de-a dreptul mistică este pur şi simplu nevoia de a
comunica ambivalent erotic cu cineva la fel de mutilat sufleteşte pe acest tărâm al
sălbăticiei libidinale abstracte. Din nefericire părintele însuşi este incapabil să îşi
înţeleagă acest handicap emoţional. Din teama de singurătate, părintele care se află într-o
astfel de situaţie va face apel la egoismul său educaţional prin Complexul Casanova (via
Eden-Maten) pentru a determina astfel cât mai mulţi astfel de parteneri în persoana
propriilor copii. Tensiunea psihică poate fi atât de puternică încât se poate termina cu
acte subite de pedofilie cărora copiii le cad victimă.
Cu toate revoluţiile şi emancipările în domeniu sexualitatea va rămâne mult timp
de acum încolo o problemă sensibilă şi fondul miilor de ani trecuţi în ceea ce priveşte
întortocherea şi chiar mutilarea ei, nu vor dispărea peste noapte. Aşanumita emancipare
occidentală, în materie nu este decât o facilă contracarare a unui fond emoţional fragil în
ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, sunt sporadice locuri unde tradiţia, cu toate păcatele
sale, supravieţuieşte. În acest ultim caz, sexualitatea este considerată fie şi nedeclarat ca
fiind ceva nedemn, animalic, ceva ruşinos. Însă dacă Sexualitatea Umană ar fi
Animalică, toate problemele ar fi rezolvate căci Animalul cunoaşte un comportament
156
sexual doar în perioada de rut, pe când Omul trebuie să se descurce cu o astfel de
Pulsiune pe tot parcursul anului. Pe drept cuvânt, încă din antichitate s-a spus că Omul
este un Animal care merge dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei
iar dincolo de această analogie se poate observa nestatornicia sa, ca fiinţă. Dacă s-a ajuns
la această situaţie este tocmai datorită îngrădirilor sale culturale, în parte justificate de
mediul social, în parte date artificial. Pentru ca să îşi câştige bipeditatea faţă de
patrupeditate el a trebuit mai întâi să treacă prin tripeditate. Experimente ce s-au făcut pe
maimuţe arată că acestea răspund paradoxal prin creşterea potenţei libidinale la şocuri
electrice dureroase. Este foarte evident că în toate nenorocirile pe umerii cărora s-a clădit
civilizaţia, Sexualitatea a luat rolul de supapă. Atâtea inhibiţii artificiale care s-au abătut
asupra sufletului omenesc odată cu instituirea Complexului Tabu în special în domeniul
Sexualităţii, îşi au un revers dramatic. Fireşte că este greu de imaginat un om al
viitorului foarte îndepărtat care să continue înmulţirea clasică prin Sexualitate sau cel
puţin prin cea clasică, cunoscută. Poate că abia atunci elementele ps9ihice se vor aşeza
pe un făgaş mai puţin tensionat.
Pornografia este unul dintre efectele acestei fuziuni în Libido a unor elemente
psihice heterogene. Cei care recurg la materiale pornografice şi nu o fac din simplă
curiozitate, ci dintr-o nevoie de satisfacţie libidinală, ascund în ei frustrări genealogice
teribile. Pornografia ca piaţă, nu face decât să speculeze anumite fantasme, pe care de
obicei actorii le interpretează teatral, pentru a le da aparenţa de realitate. Materialele
pornografice constau în iluzia realităţii a unor astfel de fantasme profunde. Cel care este
prins în plasa pornografiei este păcălit de propria lui umbră, după cum se va vedea mai
jos.
Societatea trebuie să introducă pe scară largă psihologia în educaţie dacă se
doreşte cât de cât armonizarea ei. Sexualitatea este pe mai departe una dintre marile
probleme iar libertatea socială cea atât de dorită şi de benefică poate conduce la efecte
nedorite pe plan social pe fondul refulărilor libidinale. Aceste efecte se văd şi astăzi, ca
rămăşiţe din secolele trecute şi care nu au putut fi evitate în secolul care tocmai s-a
încheiat, care a fost dominat de atâtea frământări.

2.2.1.6.3. Complexul Oedip şi pornografia

Una dintre cele mai absurde şi mai ridicole critici la adresa psihologiei abisale şi
psihanalizei, este aceea că ar conduce la desfrânare la punerea în act a impulsurilor
descoperite în profunzimea sufletului. Faptul că aceste două discipline nu pregetă să
spună ceea ce este de obicei trecut sub tăcere este perceput şi astăzi, la mai bine de 100
de la apariţia lor (ca doctrină şi respectiv, practică psihoterapeutică) ca fiind opusul
acestei tăceri. Dar această opoziţie nu este văzută ca o rezolvare a acestei probleme, ci ca
alternativă în acelaşi sistem de valori dat. Ea este văzută de cei ce nu au timp să
înţeleagă ca un fel de instigare la explozie a nespusului şi netrăitului, în plan
comportamental. Dacă aceste discipline utilizează în demersul lor termeni consideraţi
157
obsceni, dacă ele aduc la suprafaţă aceste elemente, se crede că eficienţa terapeutică s-ar
datora tocmai punerii în act a acestor Pulsiuni patologice ce guvernează latent mintea
omenească. Unei astfel de înţelegeri îi este imposibilă o replică după cum unui orb din
naştere îi este imposibilă contemplarea unei picturi. Căci o astfel de critică nu are un
concept clar despre dinamica terapiei psihanalitice din moment ce singurul model
terapeutic imaginat de aceasta este tocmai satisfacerea brută. Perceperea psihanalizei ca
terapie, este dictată de proiecţiile propriei concepţii (de obicei inconştiente) despre
fericire şi satisfacţie în special şi psihoterapie în general. Psihanaliza s-a apărat tot
timpul de aceste acuze, negându-le pur şi simplu, însă o astfel de apărare pare mai
degrabă una socratică. Tocmai pentru a întări o astfel de apărare este nevoie de o privire
din unghi psihanalitic a acuzaţiei cu pricina, o analiză efectivă a pornografiei.
Obscenitatea este calificativul acordat imaginii organelor sexuale implicate direct
în actul sexual sau în oricare element care face trimitere emoţională la acesta în mod
direct. Însă nu orice fapt care priveşte actul sexual este privit ca obscen cum este cazul
unor cercetări ştiinţifice ci doar acela care are formă emoţională. Asta înseamnă că ceva
din actul sexual prezentat eventual în imagini grafice sau tridimensional, pe viu devine
obscenitate doar în momentul relaţiei cu un sistem emoţional deci cu un privitor. Aşadar
nu actul sexual în sine este obscen ci doar cel cu public, cel în care este implicat un al
treilea. În sine cel intim este normal, eventual moral sau neculpabil social. Deci
caracterul culpabil al obscenităţii trebuie să fie dat tocmai de implicaţia celui de-al
treilea element, privitorul. Acesta este în măsură să spargă tiparele Complexului Tabu
prin reeditarea triunghiului oedipian dar mai ales prin eliminarea ermetismului dintre
registrele oedipiene; privitorul este în contact direct cu situaţia pornografică. Situaţia
produce o stare de disconfort, un fel de germene nevrotiform datorat asocierii acesteia cu
Complexul Traumatic. Acest disconfort este proiectat asupra imaginii în sine, i se dă
calificativ de reprobabilitate. Căci consecinţa neblocării graniţei celor două registre (al
cuplului implicat în actul sexual şi al celuilalt, al privitorului) poate conduce la
dezordine socială, la apariţia agresivităţii de tip animal pentru posedarea femelelor, ceea
ce este în măsură să distrugă civilizaţia. Însă se poate ca Pulsiunile Negative să fie mai
puternice în anumite cazuri cum este mai întâi cazul Triolismului, care este Tulburarea
Libidinală ce se manifestă prin sex în grup şi apoi cel al Voaiorismului, care se
manifestă prin satisfacţia asistării tacite la un act sexual. În aceste cazuri şi în toate
cazurile de comportament sexual deviat există o implicaţie Negativă specială şi de aceea
Tulburările Libidinale au fost numite ‘perversiuni sexuale’.
Pornografia nu este aşadar o simplă manifestare a sexualităţii, chiar dacă aceasta a
suferit atâtea mutilări în ceea ce priveşte raportarea culturală la ea a Omului societăţilor
tradiţionale vestice. Pornografia este mai mult decât realizarea unui act sexual, este mai
mult decât un raport intim ce se stabileşte între doi oameni de sexe diferite. În
pornografie apare întotdeauna un al treilea. Acest ‘al treilea’ are o valoare simbolică. Ea
se consumă în limitele unei scindări între registrul în care el se află şi cel al desfăşurării
actului pornografic în sine. ‘Al treilea’, privitorul, nu are acces imediat şi deseori nu are
niciodată acces la actul sexual aşa cum apare în registrul celălalt. Asta pentru că
pornografia se manifestă în special în planul reprezentării (afişe, fotografii, filme).
Imposibilitatea de a accede în acest registru este însăşi esenţa pornografiei,
supravieţuirea ei constă tocmai în ‘dependenţa’ masochistă pe care privitorul o stabileşte
158
faţă de persoana (sau persoanele) în stare de disponibilitate erotică din celălalt registru.
Interesul acesta ar muri pur şi simplu dacă actul sexual ar avea realmente loc. Privitorul
trăieşte aici drama ambivalentă a participării şi neparticipării la actul erotic al situaţiei
pornografice, după cum voaioristul îşi trăieşte dramatic voluptatea acestei ambivalenţe,
respectiv aceea de a privi actele erotice desfăşurate într-un registru cât mai străin faţă de
cel în care el se află. Tocmai de aceea voaioristul caută mereu experienţe noi, el
devorează continuu noi şi noi situaţii. Iar când o scenă este consumată ea nu mai are nici
o valoare de investiţie pulsională. Subiectul îşi caută transcendenţa iar trăirea
momentului de transcendere dintr-un registru în altul. Aceatsă situaţie constituie tocmai
structura psihopatologică a devoratorului de pornografie. O astfel de structură îşi are
originea în Complexul Oedip, în scindarea dintre registrul parental şi cel infantil,
scindare impusă de normele sociale cu privire la incest.
Tocmai aceste norme sociale sunt anulate de devoratorul de pornografie.
Diversitatea materialelor pornografice pe care el le consumă reprezintă fantasma
accederii la cât mai multe partenere, reacţia faţă de fidelitatea pe care normele sociale o
recomandă. Exhibarea organelor genitale către un spectru nelimitat de observatori este o
reacţie la adresa normei de ascundere a acestora tocmai pentru a nu facilita excitaţia
libidinală din partea colocalnicilor. Căci aceştia ar putea atenta astfel la instituţia
căsătoriei care se defineşte ca facilitatoare de relaţii sexuale doar între doi parteneri, cel
puţin în forma ei tradiţională. Normele sociale de reglementare a sexualităţii sunt sparte
de către fantasmele individului prin care răzbate Instinctul natural, refuzând perceptele
sociale. Subiectul are în felul acesta iluzia narcisică de a depăşi aceste norme, de a trece
dincolo de inhibiţia pe care ele o imprimă asemenea porumbelului lui Kant care crede că
tocmai atmosfera este cea care îl împiedică realizarea năzuinţelor.
Tocmai aici este punctul fierbinte al relaţiei culturale pe care normele civile o
stabileşte cu pornografia. Consumatorul de pornografie este unul care în primul rând este
în măsură să trezească fixaţiile oedipiene ale Libidoului, fixaţii îngropate în subsolurile
Psihicului. Dincolo de faţada onorabilă a fiecăruia, fixaţiile oedipiene şi narcisice care
reprezintă materia primă a pornografiei există la fiecare într-o măsură oarecare. Iar
stigmatizarea pornografiei, care este aproape universală la omul clasic adult (inclusiv la
cei care se implică în producţie) este o dovadă a faptului că aceasta provoacă o stare de
nelinişte în fiecare. Nu se poate spune că pornografia ar face o altă crimă în afară de
aceea de a oglindi propria criminalitate a fiecăruia. Ea nu ucide pe nimeni, nu fură nimic
şi nu produce nici măcar vreo jignire cuiva anume. Totul este proiecţia inconştientă a
fiecăruia în ea. Atunci când feministele protestează asupra faptului că femeia
participantă la actul pornografic este umilită, inferiorizată şi exploatată, ele nu îşi dau
seama că astfel de argument se referă tocmai la ele însele care se proiectează în femeile
de pe ecranul filmului pornografic, femei care nu par să protesteze (cel puţin nu în acel
moment) asupra condiţiilor lor.
De unde vine însă necesitatea ascunderii acestor deşeuri toxice ale Psihicului?
Freud dă un răspuns evaziv legat de această problemă, răspuns care se conturează prin
intermediul culturii, al normelor sociale ce sunt reprezentate de Supraeu. Însă el ezită să
răspundă la întrebarea de ce ar avea normele sociale nevoie să ascundă aceste elemente.
Complexul Tabu a arătat suficient care sunt aceste imbolduri. Dacă cultura oficială
stipulează diferenţele celor două clase, caracterul elitist, pornografia este reacţia pe care
159
spiritul claselor de jos o au faţă de acest elitism, faţă de universalizarea particularităţilor
ce diferenţiază cele două pături sociale fapt ce determină un dualism ermetic între
acestea. Periculos pentru ordinea socială în cazul pornografiei este faptul că ea
demonstrează concret că între cei de sus şi cei de jos nu există o diferenţă naturală ci una
socială, pedagogică. Iar faptul că clasele de sus sunt afectate de pornografie, prin trezirea
conţinuturilor psihice inconştiente care nu se supun unor legi formale, exterioare, este în
măsură să destabilizeze ordinea socială a ‘dreptului divin’ a stăpânului de a avea sclavi,
după cum animalul de pradă are dreptul de a ucide pe cel prădat. Or această diferenţă
naturală între stăpân şi sclav este anulată în mod practic de pornografie şi tocmai de
aceea consumatorii ei sunt recunoscuţi ca inferiori.
Aşadar pornografia este o încercare fantasmatică de neutralizate a inhibiţiilor
libidinale anterioare, date cultural în mare parte. Originar ea este în special
culpabilizarea principială asupra claselor de jos pentru a le justifica starea de mizerie şi
vine din partea claselor aristocratoide. Apoi mentalitatea proletaroidă îşi însuşeşte acest
stigmat ca pe o acceptare a propriei condiţii. Dimpotrivă, psihanaliza, care conduce la
vindecarea acestor dedesubturi, poate fi culpabilizată, printre altele, tocmai de anularea
acestui original motiv de culpabilizare, adică prin subminarea Complexului Tabu pe care
o astfel de cultură o instituie. Cele mai urâte lucruri nu sunt urâte în sine, ci sunt aşa
pentru că ceea ce este ‘frumos’ le face aşa. Cel care înjură frecvent şi cinic este mult mai
aproape de spiritul manierelor elegante decât cel care o face sporadic şi mai puţin
afectat. Căci înjurătura presupune tocmai aceste imbolduri oedipiene implicate aici care
sunt deplin proiectate asupra celui înjurat. În felul acesta el suportă şi îşi asumă acest
stigmat de clasă originar.

2.2.1.6.4. Complexul Narcis şi Arta

Kant defineşte geniul artistic ca fiind cel care prescrie legi noi Artei, cel care este
în măsură să fie original. Deci originalitatea presupune o astfel de asimilare narcisică a
faptului de învingere a tradiţiei, de încălcare, justificată estetic, a tabuului său.
Raportarea negativă a curentelor unul la altul, ironiile pe care fiecare le aduce celuilalt se
pare că este o temă pentru Arta în general şi nu doar pentru cea Modernă. Relaţia dintre
curentele artistice unul faţă de altul este o relaţie care reflectă relaţia epocilor una faţă de
alta. Acesta este narcisismul intern al Artei. Dincolo de prescripţiile Complexului Cain,
care face din Artă un mod de diferenţiere ale grupurilor unele faţă de altele, narcisismul
său intern este menit să satisfacă tendinţele oedipiene ale respectivei epoci unde cultura
modernă este văzută de contemporanii ei ca fiind superioară celei clasice sau celei
anterioare. Iar teoria decadenţei culturale este susţinută fie de competitorii sociali ai
respectivei culturi, fie de cei ce o folosesc în acest scop. Acesta este cazul cu Cultura
Renaşterii dictată financiar de negustorii italieni bogaţi, care nu se mai identificau cu
valorile tradiţionale ale Evului Mediu. La fel este situaţia cu avangarda artistică a
secolului al XX-lea care nu se mai identifică cu cea clasic. Pe de altă parte, ceea ce face
160
din cultură o etichetă pentru respectiva epocă în care a apărut, se datorează sentimentelor
de vinovăţie a acesteia pentru dispariţia epocii precedente, ceea ce este un sentiment
oedipian. El reflectă dispariţia părinţilor pentru care respectivii indivizi se simt vinovaţi.
De aceea Arta este o transcriere a sentimentelor uşilor din dos, ale Tulburării Psihice, ale
‘sublimărilor’ cum spune Freud, adică a perversităţii satisfăcute deghizat. Căci demersul
refulărilor libidinale are acest revers. Aici nu este fireşte vorba despre Libidoul Fizic, ci
numai despre unul Psihic, iradiant. Un astfel de libido determină fixaţiile libidinale
oedipiene iar Arta, Cultura în general reprezintă supapa de neutralizare a acestor fixaţii.
Acesta este tocmai narcisismul extern al Artei dat de eliberarea de tensiunea psihică ce
nu poate fi neutralizată decât fantasmatic. Complexul Oedip este aici fundamental, de
asemenea. Conceptul de ‘extroiecţie’, aşa cum va fi explicat mai târziu, reflectă
identificarea omului de cultură, a artistului, cu opera sa, devenirea sa ca principiu al
operei pe care o face, Dumnezeul ei. În felul acesta artistul se identifică cu Dumnezeu,
adică chiar cu părinţii, în cadrul triunghiului oedipian. Arta este aşadar o extroiecţie a
mentalităţii specifice unei epoci iar geniul artistic este cel care poate să cristalizeze
această mentalitate, ca emblemă pentru o astfel de epocă. După cum mentalităţile se
schimbă cultura se schimbă şi ea iar valorificarea ei este de fapt tocmai investirea
narcisică pe care un grup, o clasă sau o societate, o face în ea. Tocmai de aceea, odată cu
procesul de democratizare al secolului al XX-lea şi cu împărţirea societăţii în foarte
multe mentalităţi cu drept de afirmare, Arta a suferit şi ea o astfel de dezordonare,
fiecare curent având un astfel de fond pe care să îl susţină. Din păcate pentru ea, Arta
Modernă suferă de pe urma faptului că nu mai este valorificată universal aşa cum era în
perioada clasică iar valoarea ei este eventual dată de vechimea ei, ceea ce determină
eventual o satisfacere Edenică a consumatorului. Această lipsă de valorificare se
datorează faptului că societatea devine democratică iar exploatarea sălbatică a pierdut
din teren. Omul nu mai caută atât de mult să se diferenţieze de cel exploatat pentru a-şi
recunoaşte superioritatea, căci nu mai are nevoie să îl exploateze pe acesta. Dacă totuşi
mentalitatea Edenică supravieţuieşte, acest lucru se datorează profunzimii sale
genealogice, ceea ce face ca Arta să continue să existe şi să se dezvolte mult timp de
acum încolo însă sub o formă cu totul deosebită, atât ca percepţie cât şi ca proiecţie, fără
idealismul pseudofanatic în care ea s-a văzut în trecut.

2.2.1.6.5. Complexul Narcis şi Religia

Fenomenul religios nu este unul unitar. Dacă se poate vorbi despre un fenomen
religios, acest lucru este mai degrabă din raţiuni de simplificare a limbii. Căci în realitate
Religiile sunt producţii spirituale relative nu la arhetipuri originare, identice, ale
Psihicului, aşa cum spune Jung, ci la contextul social pe care acestea se grefează. În fapt,
un credincios ar putea recunoaşte drept Religie propria sa credinţă, însă credinţa
popoarelor ce nu o împărtăşesc pe a lui sunt luate drept falsităţi, iluzii şi închinare la zei
mincinoşi. Este clar că a vorbi despre Religie, în care să fie incluse toate credinţele
161
lumii, aşa cum au făcut ateii, presupune de la început o viziune areligioasă asupra lumii.
Religia este, în acest caz, înţeleasă nu ca pe o problemă individuală, nu ca pe un curent
ci ca pe un fenomen universal, asemenea formelor pure platoniciene. Încercarea lui Jung
de a găsi în ale sale arhetipuri acest principiu al Religiilor este inoportună. Căci, dacă în
Creştinism sau Hinduism acestea se pot vedea mai bine totuşi în alte Religii aceste
elemente pot apărea periferic sau chiar deloc. Fără a înţelege Omul, nici Religia lui nu
poate fi înţeleasă. Iar Jung nu l-a înţeles măcar pentru faptul că între aşanumitul
‘Inconştient Individual’, al lui Freud şi cel ‘Colectiv’, al său există o sciziune carteziană.
O primă determinare asupra Religiei a fost deja făcută la Complexul Eden şi
Tabu. Însă în fapt orice Religie este un fenomen postnarcisic; ea este dată, asemenea
filosofiei şi Artei odată cu cea de-a treia grupă de Complexe. Implicarea Complexelor
anterioare pe fondul genealogic se datorează faptului că din punct de vedere anatomic,
fiziologic, Trunchiul Psihic nu se prezintă aşa cum îl simplifică schema. Complexele lui
nu sunt legate în serie, ci toate sunt unite printr-un corp comun, plastic, modificându-se
evolutiv. Fiind pur şi simplu trunchiul Psihicului, este normal ca toate Complexele lui să
fie implicate în orice act. Însă unele, cum este aici Complexul Narcis au roluri decisive
în ceea ce priveşte un anumit comportament ritualic sau o idee religioasă. Grupa întâia
de Complexe furnizează Religiilor materialul brut, cea de-a doua le încadrează în
societate, în timp ce aici ele se formează structural esenţialmente. Celelalte două grupe
rămase de analizat de acum încolo influenţează şi ele Religiile dar mai puţin. Căci ele
sunt consecinţe ale acestei grupe implicate direct în clasele de jos, după cum se va vedea.
Deci trebuie ca Religiile să fie deja structurate până când aceste influenţe să îşi facă
simţită prezenţa.
Coordonatele de dezvoltare ale grupei terţiare diferă în funcţie de starea socială pe
care ele se grefează. Iar cum această stare de evoluţie diferă de la o societate la alta este
normal ca aceste coordonate să fie ele însele diferite. Tocmai de aceea nu se poate vorbi
de un fenomen religios unitar atât spaţial cât şi temporar. Dinamica formelor religioase
adoptate aşa cum o studiază istoria religiilor păleşte în raport cu dinamica receptivităţii
psihologice a fenomenului religios. Nimic din această percepţie de la credinciosul creştin
nu poate fi găsită la sălbaticul religios a cărui Religie este una totemică. Pentru aceasta,
Religia este mai curând un contract cu natura. El face jertfe şi plăteşte într-un fel sau
altul dreptul de a beneficia de bunăvoinţa spiritelor în acelaşi fel în care modernul
credincios plăteşte la cumpărături. Cumpărăturile îi par modernului un fapt banal,
lumesc, incompatibil cu Divinitatea la care aspiră, în timp ce primitivul nu îşi poate
imagina o Divinitate absolută, aşa cum apare ea în Creştinism. Sălbaticul se poate efectiv
răzbuna pe ‘divinitatea’ lui în situaţia în care agricultura sau alte interese economice ale
sale, nu funcţionează datorită intemperiilor naturii sau a altor impedimente. Spiritele pot
deveni blamate pentru că nu au respectat ‘contractul’, preoţii şi regii pot fi schimbaţi, la
fel şi întreaga Religie. În Religiile Moderne, puterea lui Dumnezeu este absolută, fiind
legată de fixaţiile libidinale infantile, consecinţă a refulărilor libidinale genealogice.
Acestea facilitează un termen de comparaţie pe care subiectul îl poate prelua din
perceperea parentală pe care copilul o are. Pentru asta este nevoie de o suficientă
evoluţie culturală a societăţii. Religia primitivului este în acelaşi timp şi Ştiinţă şi
economie, pentru că se referă la facilitatea bunăstării sociale cu rol activ în dinamica
socială. Preotul este un conducător şi un ‘savant’. În civilizaţia occidentală preotul este
162
mult marginalizat. Rolul său este unul redus în viaţa de fiecare zi iar importanţa Religiei
este asemenea cu cea a filosofiei în relaţie cu ştiinţele care s-au desprins din ea.
Aşadar este cu totul inoportun să se judece Religia primitivilor din punctul de
vedere al percepţiei moderne, nevroticiste a Religiei ca în cazul societăţilor occidentale.
Căci dinamica evoluţiei sociale este imboldul variaţiei acestei percepţii de la o cultură la
alta. Situaţia este aceeaşi chiar în cadrul unei Religii în sine cum este cazul
Creştinismului unde fiecare înţelege prin el ceea ce doreşte. Omul simplu, credinciosul
normal, nu îşi poate imagina o realitate complet diferită de cea pământească iar pustnicii
sunt văzuţi ca nişte oameni ciudaţi pentru că interesul lui este asemănător cu cel al
primitivului. Pentru el Dumnezeu este cel ce contribuie la prosperitatea economică
particulară. Credinţa lui este sinceră iar ura pentru Dumnezeu poate apărea în mod
declarat atunci când necazurile se pot abate asupra lui. Ura refulată faţă de acesta este
răscumpărată contraactiv prin îndesirea activităţilor religioase. Pustnicul mistic găseşte
la acest tip de credincios tocmai ceea ce el consideră a fi necredinţă iar retragerea lui din
lume reprezintă tocmai identificarea narcisică cu nelumescul. Preotul reprezintă un
model de autoreglare negativă a excitaţiei energiei psihodinamice. Între aceste două
poziţii se află cea a autorităţilor bisericeşti cum sunt preoţii posesori de bogăţii ai Evului
Mediu, instrumente principale de apropriere a autorităţilor spirituale ale Religiei. Iar
aceşti mijlocitori ai Religiei în afacerile statului constituie instrumentul esenţial al
educaţiei sălbatice. Iată cum trei mentalităţi şi clase sociale diferite, cu interese diferite,
participă la aceeaşi doctrină metafizică a Religiei. În realitate, sub forma unei doctrine şi
a unui gând frumos, se pot ascunde interesele cele mai sălbatice iar fiecare caz are
propria lui poveste. Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre Religie ca fenomen unitar
iar catalogarea fenomenului religios în general după cum face un Nietzsche în mod critic
sau după cum fac oficialităţile statului care cred că dacă subscriu la o anumită doctrină
şi-au spălat afacerile murdare.

2.2.1.6.6. Complexul Narcis şi filosofia

Dată fiind tematica ei, filosofia are puncte comune cu Religia. Practic ele au
aceeaşi bază, pentru că porneşte de la aceeaşi bază. De altfel în perioada Evului Mediu
filosofia era în întregime pe post de a servi teologia iar mulţi teologi şi sfinţi ai
Creştinismului s-au inspirat din lucrările lui Platon şi Aristotel. Diferenţa faţă de Religie
vizează metoda. Filosofia este raţională iar argumentele sale sunt ştiinţifice făcând apel
la raţiune şi răspunzând obiecţiilor. Religia dimpotrivă, este mult mai intuitivă sub
aspectul metodei dacă se poate vorbi despre aşa ceva în ceea ce priveşte credinţa. Ea
face mai degrabă apel la resorturile Artei (pictarea sfinţilor sau explicaţiile poetic-
alegorice) pentru a-şi face cunoscut demersul. De aici şi concluzia că Religia este un
demers în special al Filierei Pozitive. Ea se adresează mulţimii în timp ce filosofia este
mai elitistă totuşi, se poate repera mai uşor pe Filiera Negativă. Ea este inteligibilă doar
prin studiu şi nu prin simpla credinţă, ca în cazul Religiei. Dar pentru că foloseşte o
163
metodă raţională Filiera Pozitivă este în măsură să ofere datele realităţii prin relaţionarea
sa la mediu.
Din acest punct de vedere, filosofia nu are un rol social precis cum are Religia
prin perspectiva educaţiei sălbatice, prin suprasolicitarea Complexului Tabu ci ea doar
profită de reversul Narcisic al acestuia. Pentru filosofie nu este necesară credinţa căci
pentru ea credinţa este sursa erorilor iar filosofia pune mare preţ pe Adevăr. La fel ca şi
în cazul Ştiinţei, Complexul Oedip este acela care determină căutarea sa. De aceea
Adevărul, Falsitatea şi filosoful reeditează triunghiul Oedipian. În tabuul pe care părinţii
îl impun copiilor interesaţi de viaţa lor intimă, aceştia refuză inconştient aceste explicaţii
de preamărire a părinţilor şi vor adevărul concret, faptic, prin care părinţii sunt coborâţi
de pe soclul tabuului. Copilul devenit filosof este acela care se urcă pe acest soclu prin
demersul său.
Latura narcisică este dată tocmai de exersarea filosofului cu conceptele filosofiei
şi cu raţionamentele subtile de unde el capătă şi dexteritatea expunerii teoretice, fapt care
este inaccesibil omului de rând. Dacă Religia se adresează mulţimilor, filosofia este prin
excelenţă o îndeletnicire aristocrată. Căci filosoful creează o ierarhie socială a cărui
criteriu nu este moştenirea averilor, nici credinţa, nici capacităţi suplimentare ci raţiunea
şi dreptatea la care ea conduce. Superioritatea filosofului constă în exersarea acestor
virtuţi. În analiza acestor concepţii, se poate vedea lesne că întemeierea moralei de la
Complexul Tabu ia aceeaşi formă în întemeierea criteriului de departajare a indivizilor în
societate. Platon chiar imaginează o societate condusă exclusiv de filosofi. Penitenţele
morale aveau scop de a se opune spiritului mercantil al proletarului pentru a face o
impenetrabilitate tabu cu privire la aristocraţie. În acelaşi fel, filosoful adoptă el însuşi
spiritul moral şi îl cultivă. În acest fel el cultivă raţiunea ca opusă spiritului ergotic al
proletarului tocmai pentru a se diferenţia de acesta şi a avea o neutralizare narcisică.
Perfecţiunea sa morală şi dexteritatea raţională fac din filosof un narcisic, căci în mod
retroactiv întărirea acestor virtuţi duce la o compensare narcisică. El poate de aceea trăi
într-o lume fantasmatică a aristocraţiei, prin idealurile teoretice şi morale deşi poate
aparţine claselor de jos, cum este cazul unui Socrate, Spinoza sau Kant.
Aşadar tematica filosofiei este în bună parte identică cu cea din Religie.
Complexul Sisif şi cel Traumatic implică apariţia temelor consacrate ale filosofiei ca
nemurirea sufletului, infinitatea lumii, caracterul ei unitar, etc. Filosoful are aici o
narcisică identificare cu teoriile sale şi acesta ajunge să nu se mai teamă de moarte
deoarece crede că va trăi veşnic prin tezele sale. Filosoful poate fi şi incomod pentru
ambele clase sociale şi asta datorită opoziţiei sale faţă de simţul comun pe care îl declară
amalgam de proaste obiceiuri. Din satisfacţia narcisică ce o extrage de aici el poate fi
satisfăcut pentru frustrarea de a nu se alinia la acestea. Procesul lui Socrate este un astfel
de exemplu, unde acesta a încercat din răsputeri să îi scoată din sărite pe judecătorii săi
prin etalarea perfecţiunii sale morale dar şi prin ironizarea acestora în acelaşi timp. Căci
Socrate avea mari şanse să trăiască, ba chiar să nu fie nici măcar acuzat însă el realmente
nu dorea să trăiască pur şi simplu ci dorea să trăiască veşnic. În momentul în care
puternicii zilei s-au simţit ofensaţi de atitudinea lui Socrate el a fost adus la proces.
Nietzsche a simţit această subtilă uneltire şi de aceea el l-a urât atât de pasional pe
Socrate. În acest caz, el însuşi este un Socrate.

164
 Această latură a fuziunii Complexului Sisif în tematica infinităţii lumii şi reversul
narcisic pe care filosoful îl are face ca filosofia să rămână perpetuu în cercul vicios al
fantasmelor deşi de fantasmă ea fuge mereu. Atât timp cât filosoful îşi trăieşte fantasma
în coaja sa ermetică filosofia va rămâne un ‘stil de viaţă’ al filosofului, o definire a
originalităţii sale şi a superiorităţii sale. Legătura cu Ştiinţa este mult mai mare decât
diferenţa. De aceea muţi oameni de ştiinţă au pornit de la filosofie sau invers de la
Ştiinţă au ajuns la filosofie. În orice caz marile teorii ştiinţifice au avut tot timpul un
acompaniament filosofic. Ştiinţa, care se dezvoltă fără prea multă filosofie, este cea a
experimentului ceea ce denotă apetitul respectivului savant pentru lume, pentru
încadrarea în realitate. Filosoful dispreţuieşte realitatea, are un fel de ‘psihopatie
schizoidă’ ceea ce îl face imun faţă de nevoile şi interesul celorlalţi. În timpurile
moderne rar se mai găsesc astfel de oameni deşi filosofie se face pe toate programele de
televiziune şi asta datorită transformărilor sociale survenite. Însă trebuie remarcat că cei
ce erau meniţi pentru filosofie în trecut, astăzi ei insistă mai mult pe Ştiinţă iar dacă fac
şi filosofie o fac mai superficial.

2.2.1.6.7. Complexul Narcis şi Ştiinţa

Legarea ştiinţei de Complexul Narcis este evidentă şi decisivă. Acesta are rolul de
detabuizator, de identificator cu cel Tabu adică de subminare a structurii sale
substanţiale, cea proiectiv ontologică, sub impulsul egocentrismului narcisic. Ştiinţa este
unul dintre cele mai clare exemple de convertirea narcisică a Complexului Tabu.
Obiectul Ştiinţei se leagă decisiv de acesta. Omul de ştiinţă este curios asemenea
copilului relativ la toate lucrurile, curiozitate stârnită în principal de cunoaşterea
timpurie, infantilă, relativă la erotism, după cum spune şi Freud. Domeniul pe care el şi-l
alege, asemenea meseriei pe care Omul în general şi-o alege, este determinată de dorinţa
de a şti mai mult, în primul rând iar apoi de dorinţa de a cunoaşte şi dezlega o taină.
Dimpotrivă, Complexul Tabu inventează artificial o taină. Omul normal nu îşi doreşte să
inventeze nimic în alegerea meseriei sale. El vrea doar să se stabilească sub raportul
economic şi nu vrea să schimbe nimic. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi doar cu atât,
el este obsedat de un lucru, are ‘chinuri matematice’, după cum plastic se exprima A.
Einstein despre propria stare la un moment dat. El trebuie să afle cu orice preţ iar simpla
încadrare socială nu îl mulţumeşte. Aceste obsesii pot fi foarte bine explicate pe baza
Obsesiilor Compulsive prezente în Nevroza Obsesională, unde insul este copleşit,
invadat de gânduri, gata să îl determine să comită acte imprudente şi imorale. Relaţia
Complexului Narcis cu Nevroza este recunoscută. Complexul Oedip, care aici este
teoretizat ca unul satelit al acestuia, a fost recunoscut de Freud drept ‘nucleul nevrozei’.
Dacă Religiile şi Arta tabuizează, Ştiinţa dimpotrivă, distruge acest tabu. Alegerea
domeniului de cercetare a savantului este asemenea cu alegerea obiectului dragostei dată
în cazul animismului ce va fi analizat la Complexul Don Juan. Omul de ştiinţă trăieşte el
însuşi satisfacţia narcisică a violării acestui tabu dar şi a respectării lui, a identificării cu
165
acesta prin intermediul rigorii ştiinţifice, obiective cu rol de justificare deşi lumea este
profund schimbată de acest demers, în urma descoperirii făcute de acesta. Această
schimbare poate fi imediată sau cu efect întârziat ca în cazul tehnologiilor robotice care
au anulat în mare parte cultura dualistă a diferenţei de clasă. O astfel de revoluţie
tehnologică s-a tradus în emanciparea socială globală unde clasele superioare nu mai au
nevoie să constrângă pe proletar cu tabuul în cauză. Totuşi omul de ştiinţă decodifică
acest tabu, se confundă cu acesta, îl înţelege, îl aduce în stadiu de mercantil, de obişnuit
şi în felul acesta el are certitudinea încorporării lui, al depăşirii lui. Această satisfacţie
are un ecou oedipian, deoarece omul de ştiinţă abordează domeniul necunoscut, interzis
înţelegerii care este în aceeaşi situaţie în care erotismul parental este obiect necunoscut.
Ambivalenţa demersului ştiinţific constă în relaţia cu autoritatea pe care se sprijină şi pe
care o neagă în acelaşi timp. Omul de ştiinţă este în măsură să ridice în slavă pe autorii
premergători lui care au ajuns la aceleaşi concluzii ca şi el, ceea ce presupune tabuizarea
narcisică sau să ridiculizeze pe autorii vechi, pentru naivitatea lor în cazul în care ajunge
la concluzii diferite, indiferent de rigoarea metodei şi de certitudinea acestor concluzii.
Rigoarea metodei Ştiinţei înseamnă rigoarea instalării Complexului Tabu, apetitul său la
realitate, obiectivitatea sa care poate fi realitatea lui Dumnezeu şi a pedepsei divine sau
realitatea Operei de Artă. Educatorul sălbatic poate folosi aceeaşi realitate într-un mod
autoritar şi justiţiar, lipsit de pasiune şi , deci, exclusiv şi riguros. Concluziile cele mai
utile ale Ştiinţei sunt cât se poate de ostentative faţă de rigoarea care le face posibile
tabuul muşcându-se de coadă în mod narcisic. Aceste concluzii sunt totuşi consecinţe ale
rigorii tabuiste dar au particularitatea faptului de a contrazice flagrant autoritatea oficială
tabuizatoare. În felul acesta obiectul tabu este subminat. Această contradicţie între
demersul ştiinţific şi concluziile ştiinţifice reprezintă ambivalenţa narcisică a Ştiinţei,
care însă este în măsură să transforme mizeria Pulsiunilor Abisale în aur.

166