21 ianuarie 2020

La mulți ani! Așa ar trebui să încep, nu? Iar acum ce ar fi de spus când știu ce
urmează să citești? Nu știu. Ce știu, însă, este că nu mă mai pot ascunde. Această
dată ar fi trebuit să fie la final, dar am crezut că îți va fi mai simplu să
înțelegi ce se petrece dacă voi începe cu ea.
Nu îți trimit următoarele lucruri pentru că aș vrea să mă compătimești sau pentru
că aș vrea să te simți rău. Poate nici nu le vei citi, habar nu am. Ți le trimit
fiindcă nu mai pot să le țin pentru mine. Ți le trimit fiindcă de fiecare dată când
îți scriu, încep să plâng. O fac pentru că renunț la o parte din mine și vreau să
accept în sfârșit adevărul. Da, o fac din egoism, dar măcar așa voi fi mai puțin
tristă decât acum.
Înainte de toate astea trebuie să știi că ești extraordinar. Te-am iubit și te
iubesc enorm. Mi-ai fost cel mai apropiat prieten pe care l-am putut avea vreodată.
Ai fost o parte din mine. Nu îți voi putea mulțumi vreodată pentru tot ce ai făcut
pentru mine, deși recunoștința este nemărginită. Îmi doresc din tot sufletul să fii
fericit, să te iubești și să ai încredere în tine la fel de mult cât am avut eu în
tine. Meriți tot ce e mai bun, Bogdan, să nu te îndoiești vreodată de asta și să
faci tot ce îți stă în puteri pentru a obține ce e mai bun.
Nu îți voi spune că voi fi aici pentru tine mereu fiindcă nu voi fi și poate asta e
mai bine. Poate asta ți-ai dorit. Oricum, mă voi gândi la tine. Nu știu dacă pentru
o zi, pentru o lună sau pentru totdeauna, dar o voi face.
Nu știu cum ești, nu știu ce faci, nu știu nimic nou despre tine. Sunt o străină
care speră să fii bine. Sunt o străină care ține la tine enorm.
Poți să nu răspunzi, nu ar fi prima dată când nu ai face-o. Poți să nu citești,
poate m-aș simți mai bine. Poți face absolut ce vrei căci eu nu am nicio influență
asupra deciziilor tale. Totuși, dacă alegi să citești în continuare, te rog să nu o
faci astăzi. Te rog să nu te simți rău din vina mea. Uneori am spus lucruri oribile
în care am crezut și în care o parte din mine încă mai crede câteodată, însă nu
vreau să te supăr. Nu am vrut niciodată.
Adevărul e că tot ce am scris mai jos e adevărul meu. E perspectiva mea. Poate nu e
corect, poate nu am dreptate, însă a fost ceea ce am simțit pe parcursul acestor
luni. Nu am plănuit să îți trimit vreodată aceste „scrisori“, dar am luat hotărârea
asta pentru a-mi reda libertatea. Altminteri, sunt legată de dorința de a-ți scrie.

Mi-a fost, îmi este și îmi va fi dor de tine, Bogdan.

Îți cer scuze.

16 mai 2019

Nu ştiu ce m-a făcut să îți scriu. Poate e vorba doar de faptul că aşa obișnuiesc
eu să confrunt fiecare situație dificilă din viața mea: scriind. Sau poate nu vreau
să uit nimic din ce am simțit. Poate vreau să păstrez măcar gândurile despre tine,
în speranța că, într-o bună zi, le vei afla şi tu fiindcă vom redeveni ce an fost
cândva. Sau poate sunt toate astea la un loc.
În cazul în care nu te-ai gândit că ar fi posibil, încep prin a-ți spune că mi-e al
dracului de dor de tine. Limbajul poate nu e academic, dar m-am străduit să găsesc
echivalent şi nu am reuşit. Ultimele luni au fost un amalgam de sentimente, de
gânduri, de idei. Am amestecat fericire cu stres, cu nemulțumire şi dezamăgire. Nu
e ceva nou fiindcă ştii şi tu că fiecare dintre noi are perioade proaste şi
perioade bune. Mi-aş dori să ştiu cum eşti tu; cum ți-au fost ultimele luni; cum
te-ai simțit.
Când ți-am scris de ziua ta, am avut o speranță. Ştiu că am greşit, ştiu că un om
nu se îndepărtează fără motiv de altcineva, am învățat asta în ultimii ani, poate
prea târziu sau poate prea devreme. Am mai învățat şi că despărțirile fără
explicații dor nespus de rău, dar în acelaşi timp, cum ți-ar putea cere cineva
explicații dacă tu ai plecat fiindcă nu îți făcea bine respectiva/respectivul? N-aş
putea să îți cer justificări, deşi de foarte multe ori încerc să îmi dau seama cât
de mult am greșit şi să schimb ceva la mine în acest sens. Pot doar să sper că acum
ți-e bine. Şi dacă eu ți-am adus vreun sentiment negativ, regret enorm. Niciodată
nu aş fi vrut să fii altcumva decât fericit. Şi sper că acum aşa eşti. Odată cu ce
ți-am scris de ziua ta, am avut speranța asta prostească cum că vom reîncepe să
vorbim. După ce mi-ai răspuns am fost extraordinar de fericită, nici nu îți poți
imagina. Mi-am zis că ne vom reîntoarce la a fi prieteni, că voi avea din nou
persoana aceea care să fie prima ce află când sunt fericită sau tristă, căreia îi
pot spune orice, oricând. După câteva zile, însă, m-am simțit furioasă. Nu se
schimbase nimic. Mi-am zis că sigur am spus eu vreo prostie din moment ce nu am
primit niciun răspuns. După alte câteva zile aveam să fiu furioasă pe tine. Apoi
aveam să înțeleg că eşti ocupat. Că nu ai timp de prostiile astea sentimentale. Şi
poate nu e în regulă căci nu am trecut încă peste asta, dar poate ține doar de
mine.
Au trecut câteva săptămâni de la întâmplarea descrisă mai sus, iar eu câştigasem
primul meu premiu pentru ceva scris de mine. Locul trei național la un concurs de
literatură. Nu îmi vine să cred nici acum, deşi ştiu că mi-am îmbunătățit această
pasiune. Voiam să îmi spui ceva, nu din infatuare, nu din orgoliu, nu din lipsă de
atenție. Voiam asta fiindcă îmi era dor de tine şi atunci şi mă gândeam că dacă voi
distribui diplomele alea idioate pe câteva site-uri o să îmi răspunzi cu ceva. Am
reuşit să înțeleg de ce nu s-a întâmplat abia când mi-am pus şi eu întrebarea: Eu
ți-aş fi scris? Iar răspunsul a fost negativ, cred.
Între această perioadă şi cea despre care voi vorbi după, am avut un moment în care
am fost la pământ complet. Şi nu din vina ta. Au fost multe motive la bază. Am
lipsit câteva zile de la liceu fiindcă nu mă puteam opri din plâns. M-am separat,
așa cum obișnuiam să o fac și când obișnuiam să fim prieteni. Sună aiurea, ştiu.
Sună puțin probabil, ştiu. Dar nimic din ce spun nu o să ajungă la tine vreodată,
aşadar prefer să fiu sinceră cu mine însămi măcar. Aveam ochii atât de umflați
încât abia mai vedeam. Nu aveam poftă de mâncare, nu aveam deloc dorința de a mă
ridica din pat. Stăteam de dimineață şi până seara în pat, plângând, făcând pauze
şi luând-o de la capăt. Simțeam că nu mai am niciun scop. Că sunt inutilă. Că
trăiesc degeaba. Şi alte drame de acest gen pe care cu toții le-am simțit cândva.
Când încercam să dorm şi reuşeam într-un sfârşit, nu dura mult căci mă trezeam
moment după moment. Şi începeam din nou să plâng. Mă durea totul. Nu doar ochii, ci
întreaga față, nici nu ştiam că ar putea fi posibil. N-am ştiut ce era cu mine.
Încă nu ştiu de ce mi s-a întâmplat acel lucru, dar ştiu ce gândeam. Mă gândeam la
familia mea şi la zecile de lucruri pe care le aflasem de curând.
Mă gândeam la faptul că mă îndrăgostesc de un tip cu care vorbisem abia trei luni
şi nu îmi doream asta, cred. Mă gândeam că viitorul meu este atât de nesigur încât
mă sperie al dracului de tare. Că toți cei pe care îi cunosc încep uşor-uşor să mă
deteste. Că se spun lucruri oribile despre mine. Că n-am cui să îi spun niciunul
dintre toate lucrurile astea. Că nu pot schimba nimic, că mi-e frică, că nu sunt
suficient de puternică, de curajoasă, de inteligentă. Şi acestor gânduri li se
adăuga absența ta. Mi-aş fi dorit să îți scriu atât de mult. Îmi era aşa dor de
tine. Îmi este aşa dor de tine. Dar mi-am revenit. Doar pentru a o lua de la capăt
în alta situație. Dorul de tine a curs în flux continuu și nu am reușit să mă
obișnuiesc nici după câteva săptămâni, nici după câteva luni, nici după un an.
După o lună, a venit şi ziua mea. Printre altele, nici faptul că nu pun preț pe
ziua mea de naştere nu s-a schimbat. Totuși, eram atât de nerăbdătoare şi am stat
în fiecare moment cu ochii în telefon, sperând că îmi vei scrie. Aş fi ipocrită să
spun că nu m-a rănit asta, oricât de neimportant ar părea. Nu voiam o urare de ziua
mea, puțin îmi pasă de lucrurile astea. Voiam să îmi scrii tu. Şi când am văzut că
era trecut de ora 00:00, implicit trecut de ziua mea, mi-am spus că probabil n-am
văzut eu vreo postare. Sau poate mi-ai dat mesaj pe undeva şi nu m-am uitat. Poate,
poate, poate. O grămadă de posibilități erau în mintea mea, dar sub nicio formă nu
voiam să cred că nu mi-ai scris. Cu o zi înainte de ziua mea mă uitam la colajul
acela primit de la tine în urmă cu doi ani, apoi la cel primit în urmă cu un an. Nu
am vrut nimic din toate astea, am vrut doar să îmi scrii. Nu aveam nevoie de
rânduri întregi, pline de sentimentalisme. Voiam doar un "La mulți ani!" Atât.
Pentru că îmi lipseai şi încă îmi lipseşti. Eram totuși alături de tipul pe care
începeam să îl plac şi după ziua aceea mă sărutase. Voiam să mă bucur, să nu îmi
încap în piele de fericire, dar n-am putut. După câteva ore, în întuneric, când tot
ce voiam era să plâng, am vorbit despre tine. I-am spus cât îmi lipsesc
conversațiile cu tine. I-am povestit despre cât de apropiați eram (şi spre bucuria
mea, el crede în prieteniile astea între persoanele de sex diferit). I-am spus şi
că îmi pare rău că te-am făcut să pleci, că te-am îndepărtat. Mi-a făcut bine să
îmi amintesc de tine alături de altcineva. Am râs la multe lucruri pe care mi le
aminteam şi îți mulțumesc fiindcă mi-ai oferit toate amintirile. Nu i-am spus
totuşi nimic din ce nu e legat şi de mine, sper că ştii că nu am fost şi nu sunt o
astfel de persoană.
La câteva zile, am fost atât de mândră de mine cum nu am fost nicicând. Chiar dacă
tremuram din cauza stresului şi a nervilor, reuşisem să fac ce îmi propusesem. E un
lucru neînsemnat pentru tine, dar pe mine m-a convins că sunt capabilă de atât de
multe lucruri. Nu ştiu dacă ştii, dar am fost din nou la STEV, însă de această dată
preselecțiile au fost pe 30 ianuarie şi am aflat că nu Floris va fi regizor, ci
Marian. Am acceptat acest lucru, deşi nu mi-aş fi dorit. Dar oricine merită şansa
să arate de ce e în stare, nu? Cu timpul am început să mă simt inutilă acolo şi am
spus asta mereu. Mi-am făcut părerile auzite, dar nu şi ascultate. Erau foarte
multe nemulțumiri din partea tuturor, însă nimeni nu voia să spună nimic. Nu are
rost să intru mai mult în poveste căci nu te interesează şi nu e nicio problemă.
Ideea este că am reuşit să îl readuc pe Floris pe baza argumentelor mele. Pe baza
faptului că m-am bazat pe mine însămi, deşi mulți alții promiseseră că vor vorbi.
Aş fi avut atâtea mesaje pe care le puteam arăta, care poate mi-ar fi uşurat munca,
dar n-am făcut-o. Poate fiecare trebuie să învețe singur când să spună ce gândește.
Prin urmare, Floris s-a întors pe 4 mai. A reparat ce era de reparat şi ne-am
apucat de o nouă piesă, făcând într-o săptămână şi jumătate întreaga piesă.
Nefinisată, evident, dar mai avem puțin timp să o punem la punct. De ce am adus
vorba despre asta? Ei bine, am înțeles că uneori speranța nu duce nicăieri. Am
înțeles că speranța răneşte destul de rău. Totuşi, încă sper. Mi-ar plăcea să ştiu
că ai să vii la piesă. Că vei fi alături de mine cum ai fost şi anul trecut.
Mi-ar plăcea să îmi plimb privirea prin sală şi să te văd. Însă, cu cât mă gândesc
mai mult la asta, cu atât mai ireal şi imposibil pare. De ce ai veni? Şi dacă ai
veni, de unde aş şti că ai fost acolo? Poate nu te-aş vedea. Şi nu ai avea niciun
motiv să vii să mă feliciți. E o prostie. Şi totuşi nu mi-o pot alunga din minte.
Ştiu că voi fi dezamăgită, dar îmi place să cred că se va întâmpla exact ceea ce
sper.
Închei această primă scrisoare aici. Nu ştiu dacă vor fi mai multe, nu ştiu dacă o
voi păstra nici măcar pe aceasta. Pentru moment, însă, am reuşit să mă descarc.

19 mai 2019

Am văzut că ai fost implicat în Boovie drept organizator (cred). Vreau să îți spun
că sunt extreeem de mândră de tot ce faci. Întotdeauna am admirat asta la tine:
faptul că te implici în foarte multe activități şi îți dai silința în ceea ce le
privește. Vreau să cred că am început şi eu să fac la fel, deşi mai am mult până să
ajung la nivelul tău de implicare.

20 mai 2019

Tot legat de Boovie: am văzut că ai postat o poză cu alți oameni, iar descrierea -
probabil cu o doză mare de sarcasm - a fost "poze mişto, cu oameni mişto (doar că
apar şi eu)". Vreau doar să îți spun că nici măcar în glumă nu poți spune că nu
eşti un om mişto. Sper că ştii şi tu asta.
 14 august 2019

Am încercat sa o las balta cu scrisul către tine - jur, chiar am încercat. Și

pentru o perioadă am reușit. M-am ținut departe de notițele astea ori de câte ori
mă gândeam la tine. Căcat, nu am mai vorbit de aproape un an și eu nu pot să
înțeleg că nu mai suntem prieteni. Continui să văd poze cu tine, continui să ascult
melodii care îmi amintesc de tine, continui să am impulsul de a-ți scrie oricând mi
se întâmplă ceva bun sau rău. Nu înțeleg. Nu pot să înțeleg. Nici nu vreau să
înțeleg. De ce nu ne mai vorbim? Ce s-a întâmplat? Unde am greșit? Îmi e atât de
dor de tine... Îmi pare rău, regret tot ce am făcut greșit. Doar vorbește-mi din
nou, te rog. Fă ca timpul ăsta în care nu am existat unul pentru celălalt să nu fie
decât o pauză de la prietenia noastră. Ne-am adunat de pe jos singuri, acum, te
rog, vorbește-mi.
Îmi doresc atât de mult să îți spun tot ce mai e în viața mea. Vreau să știu ce ți
s-a întâmplat în timpul ăsta. Vreau să îmi povestești fiecare detaliu. Vreau să îmi
spui orice, doar să îmi spui ceva.
Nu știi cât mă abțin din a-ți scrie chiar ție. În noaptea asta am ajuns într-o
stare atât de deplorabilă încât mai lipsea doar să apăs pe "Trimite". Dar nu pot.
Aș fi mult prea egoistă să te scot din viața ta și să te aduc într-un loc în care
nu ți-ai mai dorit să fii. Și poate aparențele înșală și nu e totul roz în
prezentul tău, dar nu vreau să deranjez nimic. Te respect prea mult, nu pot să nu
îți respect și decizia... Totuși, mai am momente în care mă întreb dacă tu te
gândești la mine. Măcar atunci când vezi ceva postat de mine. Oare mi-ai citit
vreodată blogul? Sper că nu. Urmează să pun ceva acolo despre tine, cât de subtil
pot. O parte din mine vrea ca tu să înțelegi că despre tine e vorba. Dar, după cum
ți-am spus și mai sus, o altă parte nu își dorește asta.
Mi-e atât de dor de tine... Îți cer scuze pentru tot. Iartă-mă

9 septembrie 2019

Cât de mult îmi doresc să fi fost aici. Cât de mare nevoie am de tine. Sunt la
pământ, mă simt oribil, deși nu ar trebui să las nimic să îmi afecteze momentul
ăsta de fericire.
Sunt la mama, finally, după patru ani. Am venit la ea pe 22 august și urmează să mă
întorc pe 12 septembrie. Sunt incredibil de fericită alături de ea. Sunt incredibil
de fericită și datorită iubitului ei, care e un om extraordinar. Cât am fost la ea
am simțit fericirea în cea mai pură formă. Nicicând nu mai simțisem așa ceva.
Și totuși, acum simt că mor pe dinăuntru. Totul se învârte, se prăbușește, mă
îngroapă. Nu mai am aer, oricât aș încerca să respir.
Îți spusesem că începeam să mă îndrăgostesc de un tip. Am fost fericită cu el, am
ajuns să fim și împreună încă de la ziua mea, însă ceva s-a schimbat între timp. Nu
știu ce am făcut greșit, însă el a devenit o altă persoană, iar eu am știut încă de
la prima schimbare negativă că nu merit asta. Însă am continuat. Am continuat
fiindcă îl iubesc și, la naiba, uneori asta nu are nicio importanță. Iubirea
unilaterală e doar amăgire. Asta am făcut în ultimele două luni, de când lucrurile
merg prost: m-am amăgit. Mereu i-am spus că nu suport să mă ignore. Nu suportam să
aștept un mesaj de la el, un răspuns, câteva ore. Nu voiam să știu că nu sunt una
dintre priorități, când el era cel mai important pentru mine, cred. În ultima lună
sentimentele lui s-au evaporat, iar mesajele lui erau primite la o zi distanță, de
obicei seara, când nu mai avea altceva de făcut. Mă simțeam oribil. În agonie. Și
totuși, în momentul în care vorbea cu mine, eram fericită. Uitam tot. Uitam că el
nu îmi spusese că mă iubește de o lună. Uitam că nu mi-a spus că i-ar fi dor de
mine deloc de când plecasem. Uitam că îmi raspundea la mesaje după două zile. Nu
voiam să am asemenea gânduri în singurele momente în care îmi vorbea. Însă după,
agonia reîncepea.
Și doare, Bogdan. Doare al naibii de tare să vezi cum se distanțează cineva. Doare
al naibii de tare să simți că odată cu plecarea acelei persoane îți fuge pământul
de sub picioare. Și m-a durut. Mi-aș fi dorit să fi fost aici, să mă ajuți, să mă
faci să râd cum obișnuiai tu. De ce ai plecat și tu? De ce e așa totul? De ce am
greșit? Și ce am făcut greșit?
Între timp, după toată uitarea, am realizat că fac mai mult rău, atât mie, cât și
lui. Și e amuzant, dar toată lumea mi-a spus că nu aș fi potrivită pentru el. Cei
mai apropiați oameni mă urcau pe un piedestal și îmi spuneau să mă uit bine în
oglindă, dar nu la înfățișare. Să văd cine sunt și voi înțelege de ce el e mult
prea insignifiant pentru mine. De ce el nu mă va ajuta în niciun fel. Dar nu am
vrut să ascult, așa se întâmplă mereu. Iar acum am înțeles tocmai că nu merit ceea
ce mi se întâmpla. Sunt, totuși, suficient de inteligentă pentru a înțelege asta.
Și știu că sunt o persoană, nu doar un individ. Sunt capabilă de atâtea lucruri și
pot iubi la o intensitate atât de mare. Însă e în zadar acum, căci nimic din toate
astea nu e văzut sau apreciat.
Așadar am luat decizia de a încheia relația aceasta, cu toate că îl iubesc.
Dumnezeule, cât îl iubesc... Dar nu pot continua așa, căci iubindu-l pe el, încep
să mă urăsc pe mine (nu mai știu unde am citit asta, însă îmi descrie sentimentele
acum)
Mi-am spus că voi pune capăt atunci când mă voi întoarce, iar această decizie a
fost luată după ce a apărut și acea picătură care mai lipsea pentru ca paharul să
fie plin, iar eu să mă înec în el: i-am scris că îl iubesc și că îi sunt alături
oricând are nevoie de mine, că ar trebui să știe că pentru mine el contează enorm
și voi încerca să îl ajut cu orice dacă nu se simte bine, dar să îmi spună care
este problema, întrucât, după cum am mai spus, mă ignora. Iar răspunsul lui la
acest mesaj a venit după două zile și jumătate, răspuns care a fost de fapt
inexistent, căci îmi scrisese doar o formă de salut. Poate lucrurile astea îți par
niște prostii. Îți cer scuze, nu vreau să descriu tot ce m-a condus la aceste
gânduri, însă asta e ceea ce simt.
Prin urmare, am încetat să îi mai scriu acum trei zile, după întâmplarea menționată
mai sus. Am încetat să mai văd rostul.
Iar astăzi el mi-a spus că nu s-a simțit bine în ultimul timp și că s-a îndepărtat
de câțiva oameni, iar noi doi ne-am îndepărtat de când am plecat eu la mama. Mi-a
spus că totuși a avut pe cineva alături când nu se simțea bine și mi-a zis de
multiple ori că eu nu am nicio vină. Nu am nicio vină. Nu sunt vinovată. Nu e vina
mea. Da, sigur. Atunci cine poartă vina? Amândoi, asta i-am spus, însă în măsuri
diferite. Cred că am greșit, da, dar nu cred că sunt vinovată pentru faptul că ne-
am îndepărtat unul de celălalt. Și categoric plecarea mea la mama nu e un motiv
pentru distanțarea noastră. El ar trebui să știe cât de fericită mă face revederea
cu mama. Ar fi trebuit să știe dacă mi-ar fi citit mesajele. Ar fi trebuit să știe
dacă m-ar fi ascultat.
Mi-a spus că vom vorbi câte ceva când mă voi întoarce. Iar atunci am realizat cât
de adevărat e tot ce se întâmplă. Am înțeles că ăsta e finalul, deși îl stabilisem
și eu cu puțin timp înainte. Cu toate astea, a durut. Am simțit că nu am aer și
singurul lucru pe care l-am putut face a fost să mă închid în baie și să plâng. Îmi
urmăream reflexia de parcă era prima dată când mă vedeam căci nu mă cunoșteam. Nu
mă recunoșteam. Cu lacrimi pe toată fața, cu părul răvășit, cu mâinile tremurându-
mi mă privea oglinda. Pare o imagine atât de îndepărtată de mine. Par o tipă mult
prea deșteaptă pentru a plânge dintr-un motiv atât de stupid. Însă plâng fiindcă o
parte din mine îmi spune că am ceva greșit în mine. ADN-ul meu îmi impune să
greșesc și să îndepărtez oamenii pe care îi iubesc. Așa cum am făcut cu el. Așa cum
am făcut cu tine.
Știu că îmi va trece. Știu că este o tâmpenie, însă pe moment lumea mea se
prăbușește. În ceea ce îl privește, știu că voi fi bine. Am mai trecut prin asta,
știu că nu mă distruge. Pot doar să învăț ceva din asta și să merg mai departe.
În ceea ce te privește, nu știu ce să spun. Mi-e dor de tine mai mult decât
oricând. Nu știu ce să fac pentru a scăpa de sentimentul ăsta. Îmi doresc să îți
scriu și să îți spun toate astea, dar nu are rost.
Mi-e atât de dor de cel mai bun prieten.

6 octombrie 2019
Ne-am despărțit. Nu îmi amintesc dacă ți-am spus, dar ne-am despărțit. Am încheiat-
o. Am pus capăt. Repet până când îmi intră în minte. După ce ne-am despărțit am
aflat că, în timp ce mă iubea pe mine sau asa presupuneam, el iubea și să țină mâna
pe fundul altor tipe. Sau doar atât știu eu căci restul nu am cum sa aflu.
Mi-am zis că sunt bine. Mâine îmi voi spune din nou că sunt bine. Și poimâine la
fel. O iau de la capăt în fiecare zi, iar în momentele în care sunt singură încerc
să îmi stăvilesc lacrimile. Nu sunt bine, dar mâine voi nega. Îl iubesc, dar mâine
nu voi recunoaște. Mă doare, mă doare, mă doare. Aș putea să o scriu de un milion
de ori, iar mâine aș nega din nou. Nu știu de ce fac asta. Sau poate știu?
Imediat după ce ne-am despărțit am dormit într-un loc în care dormisem împreună cu
el cândva. Acceptasem că mă doare și că mi-aș fi dorit să fie altfel întreaga
situație, iar când am încercat să dorm am simțit că mă sufoc. Pereții se apropiau
tot mai mult și păreau gata să mă facă fărâme, aproape la fel cum m-a făcut și el.
Nu mai aveam aer, mă dureau plămânii, deși nu știam că e posibil să simți că te
dor. Îmi bătea inima îngrozitor de tare. Îmi venea să plâng, dar îmi promisesem că
nu voi mai plânge după el atunci când m-am împăcat cu ideea că ne vom despărți.
Lacrimile îmi rămâneau în ochi și am încercat să le țin acolo până când au început
să mă usture și într-un final au căzut. Toate astea s-au repetat de exact patru ori
în seara aceea. Patru dăți în care am simțit că mor și nu doar metaforic. După ce
primul moment s-a încheiat, am încercat să adorm, să mă liniștesc, crezând că a
fost doar un eveniment izolat. După ce adormisem, mă întorsesem pur și simplu în
pat și am încercat să îl strâng în brațe. Pe el. Și am găsit doar un loc vacant.
Atunci plămânii au simțit din nou apăsarea aceea care mă lăsa fără aer, iar ochii
mi s-au umplut din nou de lacrimi. Mă sufocam. Pur și simplu simțeam că mă sufoc și
de data asta nici nu puteam deschide ochii. Strângeam din dinți așteptând să se
termine și când în sfârșit s-a încheiat, m-am ridicat din pat, hotărâtă fiind să nu
mă mai culc. Am stat trează până când simțeam că o să adorm chiar și în picioare,
apoi mi-am mai dat o șansă și m-am culcat. M-am trezit atunci când plângeam deja în
hohote și pereții iarăși se apropiau. Ultima dată a fost mai simplu, dacă pot spune
măcar asta. Era dimineață, voiam să mă ridic din pat, dar nu puteam. Nu puteam să
mă mișc. Mă dureau ochii, dar nu îmi mai venea să plâng, nu puteam să respir, iar
inima îmi sărea din piept. Stăteam cu ochii pe pereți și voiam să mă ridic, să fug,
să nu mă mai întorc niciodată acolo, dar nu puteam. Am închis ochii și am așteptat
să treacă. Și a trecut.
După toate astea, când a fost timpul să dorm acasă, mi-a fost teamă să mă culc. Nu
voiam să mai trec prin așa ceva. Nu mai vreau. E mult prea dureros, atât fizic cât
și psihic. Nu pot să mai trec prin asta.
Au mai trecut trei nopți în care s-au petrecut același întâmplări, însă doar o
singură dată pe noapte. După toate astea mi-am spus că sunt bine. Nu mă controlează
pe mine emoțiile astea. Eu pot schimba ceea ce simt oricând, nu-i așa?
Mi-am repetat că sunt bine, că trebuie să fiu bine, că nu îmi pasă, că nu mi-a
păsat. Mi-am spus că relația asta a început pentru că am vrut eu asta. Am vrut eu
să sfârșesc rănită pentru a avea motiv pentru a scrie. A fost o prostie, știu.
Între timp, am înțeles că nu pot să neg asta tot timpul... Sau asta spun doar acum.
Trebuie să neg ca să pot respira, ca să nu îl visez și să mă trezesc plângând în
hohote și cu atacuri de panică. Dar îl iubesc. Ce căcat pot face? Cum să fac să nu
îl mai iubesc? Cum să fac să nu îi citesc scrisorile aproape în fiecare seară? Cum
să nu citesc conversațiile? Cum să nu îi port tricoul?
Ajută-mă, te rog... Vreau să fii aici, am nevoie să fii aici. Ce faci? Unde ești?
Cum ești? Am nevoie de tine. Simt că mor, Bogdan. Și e un căcat, dar mă distruge.
Nu îi pot face față și nu pot spune nimănui.
Toți îmi repetă că eu eram oricum mult prea bună pentru el sau că știau ei că nu ne
va ține prea mult. Dar mă doare în cur de ce zic ei. Tot ce mă interesează e să mă
îmbrățișeze din nou. Să îmi spună din nou că mă iubește. Să dorm lângă el și să îl
simt lângă mine. Și acum plâng în pula mea. Plâng după el. Mi-am promis că am
terminat-o. La dracu' cu tot fiindcă nu am terminat-o. De ce nu m-a mai vrut? Cu ce
am greșit? Am vrut să mă iubească, am vrut să merite. De ce? De ce? Plâng ca o
proastă. De ce? El probabil e cu vreo idioată pe care o vede mai bună decât mine,
mai frumoasă, mai deșteaptă. Și poate chiar este. Și eu nu pot schimba cu nimic
toate astea. Poate idioata din situația asta sunt chiar eu.
Am nevoie de tine, Bogdan. Mi-e dor de tine. Doar tu m-ai fi putut ajuta și chiar
dacă sunt egoistă acum fiindcă mi-aș fi dorit să fii aici pentru a mă ajuta, nu îmi
pasă. Vreau să fiu egoistă. Într-un final oricum nimic din ce îmi doresc nu rămâne
la mine. Măcar o clipă vreau să fiu egoistă fiindcă toată libertatea pe care o
acord se întoarce împotriva mea și mă rănește.
Îl am doar pe el în minte, nu pot să îl scot. Mâine știu că voi fi bine sau cel
puțin asa voi pretinde. Acum, însă, nu mă pot ridica de la pământ.
Și știu că nu îți pasă, dar asta e. Ești tot ce mi-a rămas și nici măcar nu ești
real. Ești un document numit după cea mai importantă persoană pe care am avut-o
cândva în viața mea.
Vreau să fii aici, Bogdan. Vreau să mă ajuți. Te rog, te implor. Nu pot fără tine.
Ajută-mă, te rog. Ajută-mă să îmi revin... N-am avut nicicând nevoie mai mare de
tine ca acum. Unde ești?

7 octombrie 2019

E liniște. În seara asta sunt bine. În seara asta știu că pot să trec peste. Cred
că m-a ajutat să îți vorbesc. Îți dai seama dacă doar impresia că ți-aș vorbi mă
ajută, cât de disperată sunt să vorbim? Și totuși nu îți scriu.
Viața ta e alta. Oamenii din jurul tău sunt alții. Eu cine sunt să întrerup mersul
lucrurilor?
Dar nu despre asta am vrut să vorbesc în seara asta cu tine. Sinceră să fiu, nu
știu de ce ți-am scris. Voiam să pierd timpul cu mici nimicuri, simțind că vorbesc
cu tine. Tu oare ce faci în clipa asta? Sper că ești bine. Sper că ești fericit.
Știi, uneori am impresia că vei rămâne mereu cel mai bun prieten al meu, cel puțin
figurezi astfel în mintea mea. Mi-e dor de tine. Încerc să nu îți mai scriu, dar nu
mă pot ține departe. Știu că ceea ce fac e inutil și prostesc. Chiar o să încerc să
încetez. O să reușesc să nu mă mai amăgesc singură. Trebuie să învăț să trec peste
relații și prietenii apuse fără să le dau voie să mă mai bântuie.

18 octombrie 2019

Mi-am spus că nu îți voi mai scrie. Am eșuat, după cum se vede. Ba chiar ți-am
scris și un mesaj idiot prin care nu am putut să îmi exprim entuziasmul decât
felicitându-te atât de banal și grotesc încât îmi vine să îți cer scuze pentru
mesaj. Nu meriți doar atât, știu... Dar ce aș putea spune pentru a nu îți disturba
liniștea? Fără să intru prea mult în viața ta? Nu știu.
Sunt extrem de mândră de tine. Ești extraordinar. Știu că ești capabil de atât de
multe lucruri și ai început de ceva timp să arăți cât de bun ești în orice îți
propui. Mândria mea e peste limite pentru tine. Abia aștept să văd cât mai multe
realizări de-ale tale de acum. Cât mi-aș dori să îți spun lucrurile astea în față.
Mi-e atât de dor de tine, Bogdan... Mi-e dor de cel mai bun prieten. Sper că ești
bine. Nu aș vrea să fii altfel decât bine.

12 noiembrie 2019

Încă o dovadă a faptului că am eșuat. În ceea ce privește „scrisorile“ acestea. Pe

de altă parte, am trecut peste el. Am ajuns la concluzia că sunt, într-adevăr, la
un nivel mult prea înalt pentru a regreta ceva ce nu se ridica nici la jumătatea
ființei mele. Da, eu am ales să înceapă totul. Da, eu am ales să continui și în
final eu am ales să fiu rănită. Acum eu aleg să trec peste. De câteva săptămâni nu
m-am mai gândit la el. Am plâns, am avut căderi nervoase, ba chiar am cedat în
public și am izbucnit în lacrimi, dar nu avea legătură cu el nimic din toate astea.
Încă îmi e dor de tine. Încă nu știu de ce îți scriu. De câteva zile mă tot gândesc
să îți scriu chiar ție, celui real, nu acestui document. Dar mă opresc atunci când
mă gândesc la ce ți-aș putea spune. Ce ar fi de spus? „De ce nu ne mai vorbim?“,
„Ești bine?“, „Îmi pare rău“.
Nu știu ce să îți spun. Nu știu dacă m-ai asculta. Mi-e atât de frică de reacția
ta, încât nici măcar nu încerc...
Mi-e atât de dor de tine și după tot acest timp.

13 noiembrie 2019

În sfârșit am avut un pretext pentru a-ți scrie. Am și schimbat câteva replici! Cât
de dor îmi era. Încă îmi este... Dar am reușit să vorbesc cu tine. După un an și
câteva luni am vorbit din nou. Sunt atât de fericită!
Sunt de-a dreptul obsedată de găsirea unui nou pretext pentru a-ți scrie din nou,
cât mai curând dacă se poate.
Îmi este atât de dor de cel mai bun prieten. Am așa mare nevoie de cel mai bun
prieten.

25 decembrie 2019

Am parte de primul Crăciun pe care îl iubesc. Primul Crăciun cu mama. Primul

Crăciun în care nu mai aud țipete și jigniri, iar atmosfera nu mai e încărcată de
tensiune. Totul e minunat. Ar trebui să mă simt minunat – dar nu o fac. Mă gândesc
la tine și nu îmi amintesc dacă în urmă cu un an vorbeam. Am uitat deja lucruri
despre tine și nu mă pot opri din plâns din cauza asta. Încep să uit și, cu toate
că nu îmi doream nimic mai mult decât asta, acum regret. Ești o parte din mine. Cum
te-aș putea uita?
Dar așa e corect. Să o las baltă. Să te uit. Trebuie să fac asta.

29 decembrie 2019

Astăzi am aflat lucruri ce m-au făcut să o iubesc pe mama și mai mult. Astăzi am
aflat cât de puternică a fost și este într-adevăr femeia căreia îi spun „mamă“.
Mi-aș dori să îți pot povesti din nou toate lucrurile pe care le aflam, tot ce nu
îmi dădea pace, dar nu mai pot. Nu înțeleg de ce continui să mă amăgesc. Nu mai
sunt aceeași fetiță prostuță și naivă pe care o știai. Acum am încredere în mine
ți-am mai spus? Nu mai plâng atât de des și nu mă mai las afectată de cuvintele
altor oameni. Cu toate astea, când îți scriu ție mă comport de parcă aș fi
dependentă. De tine, de a-ți scrie, de a vorbi cu tine. Mi-e atât de dor de tine...
Îmi e dor de toate conversațiile noastre, chiar dacă am uitat multe dintre ele. Iar
conversațiile le-am șters... Mi-am spus că îmi va fi mai ușor să trec peste ruptura
asta dintre noi dacă nu mai petrec ore întregi citind conversații vechi. Am greșit,
nu știu cum, dar am făcut-o, iar acum îmi e dor de tine și nu pot potoli dorul
nicicum.

6 ianuarie 2020

M-am întors acasă, nu mai sunt cu mama și nimic nu îmi mai ocupă mintea acum. În
afară de tine.
Se apropie ziua ta. Ce ar trebui să fac? Să îți scriu, să nu o fac? Ar fi corect să
te las în pace. Să nu mă mai bag naibii în viața ta. Să îmi țin gura și să mă abțin
o zi. Fiindcă în rest oricum nu am curaj sa îți scriu. Nici nu renunț la tine și
nici nu încerc să te readuc în viața mea. Aș fi complet idioată dacă aș alege cea
din urmă variantă. Iar acum sunt doar cretină fiindcă nu o las baltă. De ce să îți
scriu? De ce ți-ar păsa? Nu mai vorbim de aproape doi ani, nu? Când a trecut atât
timp? Cum am ajuns până aici fără tine? Nu îmi pasă de oamenii cu care nu mai sunt
în relații de prietenie sau măcar amiciție. Nu îmi pasă de oamenii care au plecat,
care m-au lăsat baltă, care au fost lași și nehotărâți. Îmi pasă doar de tine
fiindcă pe tine obișnuiam să te cunosc. Simțeam că te cunosc mai bine decât mă
cunoșteam pe mine și probabil așa și era – nu eram prea sigură pe mine pe atunci.
Dacă ai ști câte s-au întâmplat de când nu am mai vorbit. Dacă ai ști de câte ori
am avut nevoie de tine. Dacă ai ști ce? Ce s-ar schimba?
Și totuși, nu știu dacă aș vrea să se schimbe ceva. Nu acum, când e prea târziu.
Adevărul e că am trecut prin toate sentimentele gândindu-mă la tine, iar acum am
ajuns la sfârșit. Simt că sunt goală pe dinăuntru când mă gândesc la tine, dar știu
că nu e așa. Am devenit incredibilă. Sunt capabilă să fac orice îmi propun, iar
eșecul nu mă mai sperie de ceva vreme. Câteodată golul acela din interiorul meu
prinde conturul furiei, dar cred că asta se întâmplă din infatuare. Mă gândesc la
faptul că ai fost crud și meschin atunci când m-ai lăsat baltă. Îmi spun că ești
neimportant pentru mine. Ai fost doar o iluzie. Dar știu ca mint. Poate nu m-ai
rănit intenționat, dar m-ai rănit oricum. Persoana care sunt astăzi nu mai
tolerează oamenii care mă rănesc. Îi aruncă în uitare fără niciun regret. Și
totuși, în ceea ce te privește nu a funcționat până acum. Uitarea ta e dureroasă.
Am ținut de amintirile cu tine atât de strâns încât mâinile mi-au amorțit, iar
încheieturile mă dor. Am tot sperat că vom putea redeveni ce am fost cândva, dar
acum speranța mea a murit, iar omagiul pe care i l-aș putea aduce ar fi doar
adevărul. Adevărul meu în fața ta. Nu știu dacă voi avea curajul ăsta, dar trebuie
să îl găsesc sau să îl creez. Și o să reușesc. Ți-am spus: Sunt capabilă de tot ce
îmi propun.

13 ianuarie 2020

Voi înceta. Mi-am promis, iar de data asta am de gând să îmi respect promisiunea.
Peste câteva zile voi pune capăt și nu voi mai vorbi cu tine. Voi înceta din a mai
fi lașă și te voi lăsa în pace. Scrisul mi-a fost leac de când mă știu, dar tu nu
ești real. Nu ești decât un document căruia îi scriu. Mă voi opri în sfârșit, dar
nu înainte de a-ți face cunoscut totul. Nu vreau să te simți vinovat pentru ceva,
nu am nevoie de milă – poate îți amintești că nu am avut niciodată nevoie de așa
ceva. Ăsta este modul prin care reușesc să accept că unele greșeli nu pot fi
reparate, iar unele rupturi sunt definitive. Poate sună fals să spun că îmi pare
rău în condițiile în care nu știu pentru ce să îmi pară rău. Încă nu realizez ce am
făcut greșit și cum am adus prietenia cu tine în punctul ăsta. Totuși, ăsta mi-e
unicul regret: faptul că am încheiat o prietenie care, pentru mine, era totul.
Erai, la vremea aceea, singurul om care mă făcea să mă simt mai bine indiferent de
situație. Erai cel ce știa cele mai multe lucruri despre mine. Erai cel mai
important om pentru mine.
Lucrurile astea se întâmplă tot timpul, nu-i așa? Îmi place mie să dramatizez
asupra subiectului. Probabil. Asta sunt eu, iar ceea ce am scris mai sus au fost
lucrurile pe care le-am simțit. Am încercat să nu îți scriu. O perioadă am șters
tot ce îți scriam, dar aveam nevoie să o iau de la capăt cu explicațiile atunci
când cedam. Aveam nevoie să știu că ești acolo, că știi ce mi se întâmplă și că mă
asculți. Nu aveam nevoie de soluții sau de sfaturi, aș fi vrut doar ca prietenul
meu cel mai bun să mă asculte din când în când. Să se bucure alături de mine, să îl
pot ajuta când nu era bine, să râdem împreună. Știi care a fost partea cea mai grea
din toate astea? Momentul în care voiam să râd cu tine de ceva anume și sfârșeam
prin a mă întrista fiindcă nu mai era posibil să îți vorbesc. Toate momentele fără
tine au durut, dar asta mai mult decât celelalte fiindcă nu doar că întreținea
starea de tristețe, dar îmi alunga orice urmă de fericire. Dar a trecut. Aproape
totul a trecut.
Însă nu cred că absolut totul va trece. Voi continua să mă gândesc la tine ca la
omul cu care puteam vorbi și la 4 dimineața despre un lucru banal. Voi continua să
am lucruri pe care să îmi doresc să ți le spun și pe care tu nu le vei ști. O să mă
întreb cum te simți și ce faci, din senin, într-o după-amiază. O să le vorbesc
despre tine altor oameni importanți din viața mea. O să te păstrez în cărți, în
scrisori, în amintiri. Și o să accept că ăsta e mersul lucrurilor.

21 ianuarie 2020

La mulți ani! Așa ar trebui să încep, nu? Iar acum ce ar fi de spus când știu ce
urmează să citești? Nu știu. Ce știu, însă, este că nu mă mai pot ascunde. Această
dată ar fi trebuit să fie la final, dar am crezut că îți va fi mai simplu să
înțelegi ce se petrece dacă voi începe cu ea.
Nu îți trimit următoarele lucruri pentru că aș vrea să mă compătimești sau pentru
că aș vrea să te simți rău. Poate nici nu le vei citi, habar nu am. Ți le trimit
fiindcă nu mai pot să le țin pentru mine. Ți le trimit fiindcă de fiecare dată când
îți scriu, încep să plâng. O fac pentru că renunț la o parte din mine și vreau să
accept în sfârșit adevărul. Da, o fac din egoism, dar măcar așa voi fi mai puțin
tristă decât acum.
Înainte de toate astea trebuie să știi că ești extraordinar. Te-am iubit și te
iubesc enorm. Mi-ai fost cel mai apropiat prieten pe care l-am putut avea vreodată.
Ai fost o parte din mine. Nu îți voi putea mulțumi vreodată pentru tot ce ai făcut
pentru mine, deși recunoștința este nemărginită. Îmi doresc din tot sufletul să fii
fericit, să te iubești și să ai încredere în tine la fel de mult cât am avut eu în
tine. Meriți tot ce e mai bun, Bogdan, să nu te îndoiești vreodată de asta și să
faci tot ce îți stă în puteri pentru a obține ce e mai bun.
Nu îți voi spune că voi fi aici pentru tine mereu fiindcă nu voi fi și poate asta e
mai bine. Poate asta ți-ai dorit. Oricum, mă voi gândi la tine. Nu știu dacă pentru
o zi, pentru o lună sau pentru totdeauna, dar o voi face.
Nu știu cum ești, nu știu ce faci, nu știu nimic nou despre tine. Sunt o străină
care speră să fii bine. Sunt o străină care ține la tine enorm.
Poți să nu răspunzi, nu ar fi prima dată când nu ai face-o. Poți să nu citești,
poate m-aș simți mai bine. Poți face absolut ce vrei căci eu nu am nicio influență
asupra deciziilor tale. Totuși, dacă alegi să citești în continuare, te rog să nu o
faci astăzi. Te rog să nu te simți rău din vina mea. Uneori am spus lucruri oribile
în care am crezut și în care o parte din mine încă mai crede câteodată, însă nu
vreau să te supăr. Nu am vrut niciodată.
Adevărul e că tot ce am scris mai jos e adevărul meu. E perspectiva mea. Poate nu e
corect, poate nu am dreptate, însă a fost ceea ce am simțit pe parcursul acestor
luni. Nu am plănuit să îți trimit vreodată aceste „scrisori“, dar am luat hotărârea
asta pentru a-mi reda libertatea. Altminteri, sunt legată de dorința de a-ți scrie.

Mi-a fost, îmi este și îmi va fi dor de tine, Bogdan.

Îți cer scuze.

16 mai 2019

Nu ştiu ce m-a făcut să îți scriu. Poate e vorba doar de faptul că aşa obișnuiesc
eu să confrunt fiecare situație dificilă din viața mea: scriind. Sau poate nu vreau
să uit nimic din ce am simțit. Poate vreau să păstrez măcar gândurile despre tine,
în speranța că, într-o bună zi, le vei afla şi tu fiindcă vom redeveni ce an fost
cândva. Sau poate sunt toate astea la un loc.
În cazul în care nu te-ai gândit că ar fi posibil, încep prin a-ți spune că mi-e al
dracului de dor de tine. Limbajul poate nu e academic, dar m-am străduit să găsesc
echivalent şi nu am reuşit. Ultimele luni au fost un amalgam de sentimente, de
gânduri, de idei. Am amestecat fericire cu stres, cu nemulțumire şi dezamăgire. Nu
e ceva nou fiindcă ştii şi tu că fiecare dintre noi are perioade proaste şi
perioade bune. Mi-aş dori să ştiu cum eşti tu; cum ți-au fost ultimele luni; cum
te-ai simțit.
Când ți-am scris de ziua ta, am avut o speranță. Ştiu că am greşit, ştiu că un om
nu se îndepărtează fără motiv de altcineva, am învățat asta în ultimii ani, poate
prea târziu sau poate prea devreme. Am mai învățat şi că despărțirile fără
explicații dor nespus de rău, dar în acelaşi timp, cum ți-ar putea cere cineva
explicații dacă tu ai plecat fiindcă nu îți făcea bine respectiva/respectivul? N-aş
putea să îți cer justificări, deşi de foarte multe ori încerc să îmi dau seama cât
de mult am greșit şi să schimb ceva la mine în acest sens. Pot doar să sper că acum
ți-e bine. Şi dacă eu ți-am adus vreun sentiment negativ, regret enorm. Niciodată
nu aş fi vrut să fii altcumva decât fericit. Şi sper că acum aşa eşti. Odată cu ce
ți-am scris de ziua ta, am avut speranța asta prostească cum că vom reîncepe să
vorbim. După ce mi-ai răspuns am fost extraordinar de fericită, nici nu îți poți
imagina. Mi-am zis că ne vom reîntoarce la a fi prieteni, că voi avea din nou
persoana aceea care să fie prima ce află când sunt fericită sau tristă, căreia îi
pot spune orice, oricând. După câteva zile, însă, m-am simțit furioasă. Nu se
schimbase nimic. Mi-am zis că sigur am spus eu vreo prostie din moment ce nu am
primit niciun răspuns. După alte câteva zile aveam să fiu furioasă pe tine. Apoi
aveam să înțeleg că eşti ocupat. Că nu ai timp de prostiile astea sentimentale. Şi
poate nu e în regulă căci nu am trecut încă peste asta, dar poate ține doar de
mine.
Au trecut câteva săptămâni de la întâmplarea descrisă mai sus, iar eu câştigasem
primul meu premiu pentru ceva scris de mine. Locul trei național la un concurs de
literatură. Nu îmi vine să cred nici acum, deşi ştiu că mi-am îmbunătățit această
pasiune. Voiam să îmi spui ceva, nu din infatuare, nu din orgoliu, nu din lipsă de
atenție. Voiam asta fiindcă îmi era dor de tine şi atunci şi mă gândeam că dacă voi
distribui diplomele alea idioate pe câteva site-uri o să îmi răspunzi cu ceva. Am
reuşit să înțeleg de ce nu s-a întâmplat abia când mi-am pus şi eu întrebarea: Eu
ți-aş fi scris? Iar răspunsul a fost negativ, cred.
Între această perioadă şi cea despre care voi vorbi după, am avut un moment în care
am fost la pământ complet. Şi nu din vina ta. Au fost multe motive la bază. Am
lipsit câteva zile de la liceu fiindcă nu mă puteam opri din plâns. M-am separat,
așa cum obișnuiam să o fac și când obișnuiam să fim prieteni. Sună aiurea, ştiu.
Sună puțin probabil, ştiu. Dar nimic din ce spun nu o să ajungă la tine vreodată,
aşadar prefer să fiu sinceră cu mine însămi măcar. Aveam ochii atât de umflați
încât abia mai vedeam. Nu aveam poftă de mâncare, nu aveam deloc dorința de a mă
ridica din pat. Stăteam de dimineață şi până seara în pat, plângând, făcând pauze
şi luând-o de la capăt. Simțeam că nu mai am niciun scop. Că sunt inutilă. Că
trăiesc degeaba. Şi alte drame de acest gen pe care cu toții le-am simțit cândva.
Când încercam să dorm şi reuşeam într-un sfârşit, nu dura mult căci mă trezeam
moment după moment. Şi începeam din nou să plâng. Mă durea totul. Nu doar ochii, ci
întreaga față, nici nu ştiam că ar putea fi posibil. N-am ştiut ce era cu mine.
Încă nu ştiu de ce mi s-a întâmplat acel lucru, dar ştiu ce gândeam. Mă gândeam la
familia mea şi la zecile de lucruri pe care le aflasem de curând.
Mă gândeam la faptul că mă îndrăgostesc de un tip cu care vorbisem abia trei luni
şi nu îmi doream asta, cred. Mă gândeam că viitorul meu este atât de nesigur încât
mă sperie al dracului de tare. Că toți cei pe care îi cunosc încep uşor-uşor să mă
deteste. Că se spun lucruri oribile despre mine. Că n-am cui să îi spun niciunul
dintre toate lucrurile astea. Că nu pot schimba nimic, că mi-e frică, că nu sunt
suficient de puternică, de curajoasă, de inteligentă. Şi acestor gânduri li se
adăuga absența ta. Mi-aş fi dorit să îți scriu atât de mult. Îmi era aşa dor de
tine. Îmi este aşa dor de tine. Dar mi-am revenit. Doar pentru a o lua de la capăt
în alta situație. Dorul de tine a curs în flux continuu și nu am reușit să mă
obișnuiesc nici după câteva săptămâni, nici după câteva luni, nici după un an.
După o lună, a venit şi ziua mea. Printre altele, nici faptul că nu pun preț pe
ziua mea de naştere nu s-a schimbat. Totuși, eram atât de nerăbdătoare şi am stat
în fiecare moment cu ochii în telefon, sperând că îmi vei scrie. Aş fi ipocrită să
spun că nu m-a rănit asta, oricât de neimportant ar părea. Nu voiam o urare de ziua
mea, puțin îmi pasă de lucrurile astea. Voiam să îmi scrii tu. Şi când am văzut că
era trecut de ora 00:00, implicit trecut de ziua mea, mi-am spus că probabil n-am
văzut eu vreo postare. Sau poate mi-ai dat mesaj pe undeva şi nu m-am uitat. Poate,
poate, poate. O grămadă de posibilități erau în mintea mea, dar sub nicio formă nu
voiam să cred că nu mi-ai scris. Cu o zi înainte de ziua mea mă uitam la colajul
acela primit de la tine în urmă cu doi ani, apoi la cel primit în urmă cu un an. Nu
am vrut nimic din toate astea, am vrut doar să îmi scrii. Nu aveam nevoie de
rânduri întregi, pline de sentimentalisme. Voiam doar un "La mulți ani!" Atât.
Pentru că îmi lipseai şi încă îmi lipseşti. Eram totuși alături de tipul pe care
începeam să îl plac şi după ziua aceea mă sărutase. Voiam să mă bucur, să nu îmi
încap în piele de fericire, dar n-am putut. După câteva ore, în întuneric, când tot
ce voiam era să plâng, am vorbit despre tine. I-am spus cât îmi lipsesc
conversațiile cu tine. I-am povestit despre cât de apropiați eram (şi spre bucuria
mea, el crede în prieteniile astea între persoanele de sex diferit). I-am spus şi
că îmi pare rău că te-am făcut să pleci, că te-am îndepărtat. Mi-a făcut bine să
îmi amintesc de tine alături de altcineva. Am râs la multe lucruri pe care mi le
aminteam şi îți mulțumesc fiindcă mi-ai oferit toate amintirile. Nu i-am spus
totuşi nimic din ce nu e legat şi de mine, sper că ştii că nu am fost şi nu sunt o
astfel de persoană.
La câteva zile, am fost atât de mândră de mine cum nu am fost nicicând. Chiar dacă
tremuram din cauza stresului şi a nervilor, reuşisem să fac ce îmi propusesem. E un
lucru neînsemnat pentru tine, dar pe mine m-a convins că sunt capabilă de atât de
multe lucruri. Nu ştiu dacă ştii, dar am fost din nou la STEV, însă de această dată
preselecțiile au fost pe 30 ianuarie şi am aflat că nu Floris va fi regizor, ci
Marian. Am acceptat acest lucru, deşi nu mi-aş fi dorit. Dar oricine merită şansa
să arate de ce e în stare, nu? Cu timpul am început să mă simt inutilă acolo şi am
spus asta mereu. Mi-am făcut părerile auzite, dar nu şi ascultate. Erau foarte
multe nemulțumiri din partea tuturor, însă nimeni nu voia să spună nimic. Nu are
rost să intru mai mult în poveste căci nu te interesează şi nu e nicio problemă.
Ideea este că am reuşit să îl readuc pe Floris pe baza argumentelor mele. Pe baza
faptului că m-am bazat pe mine însămi, deşi mulți alții promiseseră că vor vorbi.
Aş fi avut atâtea mesaje pe care le puteam arăta, care poate mi-ar fi uşurat munca,
dar n-am făcut-o. Poate fiecare trebuie să învețe singur când să spună ce gândește.
Prin urmare, Floris s-a întors pe 4 mai. A reparat ce era de reparat şi ne-am
apucat de o nouă piesă, făcând într-o săptămână şi jumătate întreaga piesă.
Nefinisată, evident, dar mai avem puțin timp să o punem la punct. De ce am adus
vorba despre asta? Ei bine, am înțeles că uneori speranța nu duce nicăieri. Am
înțeles că speranța răneşte destul de rău. Totuşi, încă sper. Mi-ar plăcea să ştiu
că ai să vii la piesă. Că vei fi alături de mine cum ai fost şi anul trecut.
Mi-ar plăcea să îmi plimb privirea prin sală şi să te văd. Însă, cu cât mă gândesc
mai mult la asta, cu atât mai ireal şi imposibil pare. De ce ai veni? Şi dacă ai
veni, de unde aş şti că ai fost acolo? Poate nu te-aş vedea. Şi nu ai avea niciun
motiv să vii să mă feliciți. E o prostie. Şi totuşi nu mi-o pot alunga din minte.
Ştiu că voi fi dezamăgită, dar îmi place să cred că se va întâmpla exact ceea ce
sper.
Închei această primă scrisoare aici. Nu ştiu dacă vor fi mai multe, nu ştiu dacă o
voi păstra nici măcar pe aceasta. Pentru moment, însă, am reuşit să mă descarc.

19 mai 2019

Am văzut că ai fost implicat în Boovie drept organizator (cred). Vreau să îți spun
că sunt extreeem de mândră de tot ce faci. Întotdeauna am admirat asta la tine:
faptul că te implici în foarte multe activități şi îți dai silința în ceea ce le
privește. Vreau să cred că am început şi eu să fac la fel, deşi mai am mult până să
ajung la nivelul tău de implicare.

20 mai 2019

Tot legat de Boovie: am văzut că ai postat o poză cu alți oameni, iar descrierea -
probabil cu o doză mare de sarcasm - a fost "poze mişto, cu oameni mişto (doar că
apar şi eu)". Vreau doar să îți spun că nici măcar în glumă nu poți spune că nu
eşti un om mişto. Sper că ştii şi tu asta.

14 august 2019

Am încercat sa o las balta cu scrisul către tine - jur, chiar am încercat. Și

pentru o perioadă am reușit. M-am ținut departe de notițele astea ori de câte ori
mă gândeam la tine. Căcat, nu am mai vorbit de aproape un an și eu nu pot să
înțeleg că nu mai suntem prieteni. Continui să văd poze cu tine, continui să ascult
melodii care îmi amintesc de tine, continui să am impulsul de a-ți scrie oricând mi
se întâmplă ceva bun sau rău. Nu înțeleg. Nu pot să înțeleg. Nici nu vreau să
înțeleg. De ce nu ne mai vorbim? Ce s-a întâmplat? Unde am greșit? Îmi e atât de
dor de tine... Îmi pare rău, regret tot ce am făcut greșit. Doar vorbește-mi din
nou, te rog. Fă ca timpul ăsta în care nu am existat unul pentru celălalt să nu fie
decât o pauză de la prietenia noastră. Ne-am adunat de pe jos singuri, acum, te
rog, vorbește-mi.
Îmi doresc atât de mult să îți spun tot ce mai e în viața mea. Vreau să știu ce ți
s-a întâmplat în timpul ăsta. Vreau să îmi povestești fiecare detaliu. Vreau să îmi
spui orice, doar să îmi spui ceva.
Nu știi cât mă abțin din a-ți scrie chiar ție. În noaptea asta am ajuns într-o
stare atât de deplorabilă încât mai lipsea doar să apăs pe "Trimite". Dar nu pot.
Aș fi mult prea egoistă să te scot din viața ta și să te aduc într-un loc în care
nu ți-ai mai dorit să fii. Și poate aparențele înșală și nu e totul roz în
prezentul tău, dar nu vreau să deranjez nimic. Te respect prea mult, nu pot să nu
îți respect și decizia... Totuși, mai am momente în care mă întreb dacă tu te
gândești la mine. Măcar atunci când vezi ceva postat de mine. Oare mi-ai citit
vreodată blogul? Sper că nu. Urmează să pun ceva acolo despre tine, cât de subtil
pot. O parte din mine vrea ca tu să înțelegi că despre tine e vorba. Dar, după cum
ți-am spus și mai sus, o altă parte nu își dorește asta.
Mi-e atât de dor de tine... Îți cer scuze pentru tot. Iartă-mă

9 septembrie 2019

Cât de mult îmi doresc să fi fost aici. Cât de mare nevoie am de tine. Sunt la
pământ, mă simt oribil, deși nu ar trebui să las nimic să îmi afecteze momentul
ăsta de fericire.
Sunt la mama, finally, după patru ani. Am venit la ea pe 22 august și urmează să mă
întorc pe 12 septembrie. Sunt incredibil de fericită alături de ea. Sunt incredibil
de fericită și datorită iubitului ei, care e un om extraordinar. Cât am fost la ea
am simțit fericirea în cea mai pură formă. Nicicând nu mai simțisem așa ceva.
Și totuși, acum simt că mor pe dinăuntru. Totul se învârte, se prăbușește, mă
îngroapă. Nu mai am aer, oricât aș încerca să respir.
Îți spusesem că începeam să mă îndrăgostesc de un tip. Am fost fericită cu el, am
ajuns să fim și împreună încă de la ziua mea, însă ceva s-a schimbat între timp. Nu
știu ce am făcut greșit, însă el a devenit o altă persoană, iar eu am știut încă de
la prima schimbare negativă că nu merit asta. Însă am continuat. Am continuat
fiindcă îl iubesc și, la naiba, uneori asta nu are nicio importanță. Iubirea
unilaterală e doar amăgire. Asta am făcut în ultimele două luni, de când lucrurile
merg prost: m-am amăgit. Mereu i-am spus că nu suport să mă ignore. Nu suportam să
aștept un mesaj de la el, un răspuns, câteva ore. Nu voiam să știu că nu sunt una
dintre priorități, când el era cel mai important pentru mine, cred. În ultima lună
sentimentele lui s-au evaporat, iar mesajele lui erau primite la o zi distanță, de
obicei seara, când nu mai avea altceva de făcut. Mă simțeam oribil. În agonie. Și
totuși, în momentul în care vorbea cu mine, eram fericită. Uitam tot. Uitam că el
nu îmi spusese că mă iubește de o lună. Uitam că nu mi-a spus că i-ar fi dor de
mine deloc de când plecasem. Uitam că îmi raspundea la mesaje după două zile. Nu
voiam să am asemenea gânduri în singurele momente în care îmi vorbea. Însă după,
agonia reîncepea.
Și doare, Bogdan. Doare al naibii de tare să vezi cum se distanțează cineva. Doare
al naibii de tare să simți că odată cu plecarea acelei persoane îți fuge pământul
de sub picioare. Și m-a durut. Mi-aș fi dorit să fi fost aici, să mă ajuți, să mă
faci să râd cum obișnuiai tu. De ce ai plecat și tu? De ce e așa totul? De ce am
greșit? Și ce am făcut greșit?
Între timp, după toată uitarea, am realizat că fac mai mult rău, atât mie, cât și
lui. Și e amuzant, dar toată lumea mi-a spus că nu aș fi potrivită pentru el. Cei
mai apropiați oameni mă urcau pe un piedestal și îmi spuneau să mă uit bine în
oglindă, dar nu la înfățișare. Să văd cine sunt și voi înțelege de ce el e mult
prea insignifiant pentru mine. De ce el nu mă va ajuta în niciun fel. Dar nu am
vrut să ascult, așa se întâmplă mereu. Iar acum am înțeles tocmai că nu merit ceea
ce mi se întâmpla. Sunt, totuși, suficient de inteligentă pentru a înțelege asta.
Și știu că sunt o persoană, nu doar un individ. Sunt capabilă de atâtea lucruri și
pot iubi la o intensitate atât de mare. Însă e în zadar acum, căci nimic din toate
astea nu e văzut sau apreciat.
Așadar am luat decizia de a încheia relația aceasta, cu toate că îl iubesc.
Dumnezeule, cât îl iubesc... Dar nu pot continua așa, căci iubindu-l pe el, încep
să mă urăsc pe mine (nu mai știu unde am citit asta, însă îmi descrie sentimentele
acum)
Mi-am spus că voi pune capăt atunci când mă voi întoarce, iar această decizie a
fost luată după ce a apărut și acea picătură care mai lipsea pentru ca paharul să
fie plin, iar eu să mă înec în el: i-am scris că îl iubesc și că îi sunt alături
oricând are nevoie de mine, că ar trebui să știe că pentru mine el contează enorm
și voi încerca să îl ajut cu orice dacă nu se simte bine, dar să îmi spună care
este problema, întrucât, după cum am mai spus, mă ignora. Iar răspunsul lui la
acest mesaj a venit după două zile și jumătate, răspuns care a fost de fapt
inexistent, căci îmi scrisese doar o formă de salut. Poate lucrurile astea îți par
niște prostii. Îți cer scuze, nu vreau să descriu tot ce m-a condus la aceste
gânduri, însă asta e ceea ce simt.
Prin urmare, am încetat să îi mai scriu acum trei zile, după întâmplarea menționată
mai sus. Am încetat să mai văd rostul.
Iar astăzi el mi-a spus că nu s-a simțit bine în ultimul timp și că s-a îndepărtat
de câțiva oameni, iar noi doi ne-am îndepărtat de când am plecat eu la mama. Mi-a
spus că totuși a avut pe cineva alături când nu se simțea bine și mi-a zis de
multiple ori că eu nu am nicio vină. Nu am nicio vină. Nu sunt vinovată. Nu e vina
mea. Da, sigur. Atunci cine poartă vina? Amândoi, asta i-am spus, însă în măsuri
diferite. Cred că am greșit, da, dar nu cred că sunt vinovată pentru faptul că ne-
am îndepărtat unul de celălalt. Și categoric plecarea mea la mama nu e un motiv
pentru distanțarea noastră. El ar trebui să știe cât de fericită mă face revederea
cu mama. Ar fi trebuit să știe dacă mi-ar fi citit mesajele. Ar fi trebuit să știe
dacă m-ar fi ascultat.
Mi-a spus că vom vorbi câte ceva când mă voi întoarce. Iar atunci am realizat cât
de adevărat e tot ce se întâmplă. Am înțeles că ăsta e finalul, deși îl stabilisem
și eu cu puțin timp înainte. Cu toate astea, a durut. Am simțit că nu am aer și
singurul lucru pe care l-am putut face a fost să mă închid în baie și să plâng. Îmi
urmăream reflexia de parcă era prima dată când mă vedeam căci nu mă cunoșteam. Nu
mă recunoșteam. Cu lacrimi pe toată fața, cu părul răvășit, cu mâinile tremurându-
mi mă privea oglinda. Pare o imagine atât de îndepărtată de mine. Par o tipă mult
prea deșteaptă pentru a plânge dintr-un motiv atât de stupid. Însă plâng fiindcă o
parte din mine îmi spune că am ceva greșit în mine. ADN-ul meu îmi impune să
greșesc și să îndepărtez oamenii pe care îi iubesc. Așa cum am făcut cu el. Așa cum
am făcut cu tine.
Știu că îmi va trece. Știu că este o tâmpenie, însă pe moment lumea mea se
prăbușește. În ceea ce îl privește, știu că voi fi bine. Am mai trecut prin asta,
știu că nu mă distruge. Pot doar să învăț ceva din asta și să merg mai departe.
În ceea ce te privește, nu știu ce să spun. Mi-e dor de tine mai mult decât
oricând. Nu știu ce să fac pentru a scăpa de sentimentul ăsta. Îmi doresc să îți
scriu și să îți spun toate astea, dar nu are rost.
Mi-e atât de dor de cel mai bun prieten.

6 octombrie 2019

Ne-am despărțit. Nu îmi amintesc dacă ți-am spus, dar ne-am despărțit. Am încheiat-
o. Am pus capăt. Repet până când îmi intră în minte. După ce ne-am despărțit am
aflat că, în timp ce mă iubea pe mine sau asa presupuneam, el iubea și să țină mâna
pe fundul altor tipe. Sau doar atât știu eu căci restul nu am cum sa aflu.
Mi-am zis că sunt bine. Mâine îmi voi spune din nou că sunt bine. Și poimâine la
fel. O iau de la capăt în fiecare zi, iar în momentele în care sunt singură încerc
să îmi stăvilesc lacrimile. Nu sunt bine, dar mâine voi nega. Îl iubesc, dar mâine
nu voi recunoaște. Mă doare, mă doare, mă doare. Aș putea să o scriu de un milion
de ori, iar mâine aș nega din nou. Nu știu de ce fac asta. Sau poate știu?
Imediat după ce ne-am despărțit am dormit într-un loc în care dormisem împreună cu
el cândva. Acceptasem că mă doare și că mi-aș fi dorit să fie altfel întreaga
situație, iar când am încercat să dorm am simțit că mă sufoc. Pereții se apropiau
tot mai mult și păreau gata să mă facă fărâme, aproape la fel cum m-a făcut și el.
Nu mai aveam aer, mă dureau plămânii, deși nu știam că e posibil să simți că te
dor. Îmi bătea inima îngrozitor de tare. Îmi venea să plâng, dar îmi promisesem că
nu voi mai plânge după el atunci când m-am împăcat cu ideea că ne vom despărți.
Lacrimile îmi rămâneau în ochi și am încercat să le țin acolo până când au început
să mă usture și într-un final au căzut. Toate astea s-au repetat de exact patru ori
în seara aceea. Patru dăți în care am simțit că mor și nu doar metaforic. După ce
primul moment s-a încheiat, am încercat să adorm, să mă liniștesc, crezând că a
fost doar un eveniment izolat. După ce adormisem, mă întorsesem pur și simplu în
pat și am încercat să îl strâng în brațe. Pe el. Și am găsit doar un loc vacant.
Atunci plămânii au simțit din nou apăsarea aceea care mă lăsa fără aer, iar ochii
mi s-au umplut din nou de lacrimi. Mă sufocam. Pur și simplu simțeam că mă sufoc și
de data asta nici nu puteam deschide ochii. Strângeam din dinți așteptând să se
termine și când în sfârșit s-a încheiat, m-am ridicat din pat, hotărâtă fiind să nu
mă mai culc. Am stat trează până când simțeam că o să adorm chiar și în picioare,
apoi mi-am mai dat o șansă și m-am culcat. M-am trezit atunci când plângeam deja în
hohote și pereții iarăși se apropiau. Ultima dată a fost mai simplu, dacă pot spune
măcar asta. Era dimineață, voiam să mă ridic din pat, dar nu puteam. Nu puteam să
mă mișc. Mă dureau ochii, dar nu îmi mai venea să plâng, nu puteam să respir, iar
inima îmi sărea din piept. Stăteam cu ochii pe pereți și voiam să mă ridic, să fug,
să nu mă mai întorc niciodată acolo, dar nu puteam. Am închis ochii și am așteptat
să treacă. Și a trecut.
După toate astea, când a fost timpul să dorm acasă, mi-a fost teamă să mă culc. Nu
voiam să mai trec prin așa ceva. Nu mai vreau. E mult prea dureros, atât fizic cât
și psihic. Nu pot să mai trec prin asta.
Au mai trecut trei nopți în care s-au petrecut același întâmplări, însă doar o
singură dată pe noapte. După toate astea mi-am spus că sunt bine. Nu mă controlează
pe mine emoțiile astea. Eu pot schimba ceea ce simt oricând, nu-i așa?
Mi-am repetat că sunt bine, că trebuie să fiu bine, că nu îmi pasă, că nu mi-a
păsat. Mi-am spus că relația asta a început pentru că am vrut eu asta. Am vrut eu
să sfârșesc rănită pentru a avea motiv pentru a scrie. A fost o prostie, știu.
Între timp, am înțeles că nu pot să neg asta tot timpul... Sau asta spun doar acum.
Trebuie să neg ca să pot respira, ca să nu îl visez și să mă trezesc plângând în
hohote și cu atacuri de panică. Dar îl iubesc. Ce căcat pot face? Cum să fac să nu
îl mai iubesc? Cum să fac să nu îi citesc scrisorile aproape în fiecare seară? Cum
să nu citesc conversațiile? Cum să nu îi port tricoul?
Ajută-mă, te rog... Vreau să fii aici, am nevoie să fii aici. Ce faci? Unde ești?
Cum ești? Am nevoie de tine. Simt că mor, Bogdan. Și e un căcat, dar mă distruge.
Nu îi pot face față și nu pot spune nimănui.
Toți îmi repetă că eu eram oricum mult prea bună pentru el sau că știau ei că nu ne
va ține prea mult. Dar mă doare în cur de ce zic ei. Tot ce mă interesează e să mă
îmbrățișeze din nou. Să îmi spună din nou că mă iubește. Să dorm lângă el și să îl
simt lângă mine. Și acum plâng în pula mea. Plâng după el. Mi-am promis că am
terminat-o. La dracu' cu tot fiindcă nu am terminat-o. De ce nu m-a mai vrut? Cu ce
am greșit? Am vrut să mă iubească, am vrut să merite. De ce? De ce? Plâng ca o
proastă. De ce? El probabil e cu vreo idioată pe care o vede mai bună decât mine,
mai frumoasă, mai deșteaptă. Și poate chiar este. Și eu nu pot schimba cu nimic
toate astea. Poate idioata din situația asta sunt chiar eu.
Am nevoie de tine, Bogdan. Mi-e dor de tine. Doar tu m-ai fi putut ajuta și chiar
dacă sunt egoistă acum fiindcă mi-aș fi dorit să fii aici pentru a mă ajuta, nu îmi
pasă. Vreau să fiu egoistă. Într-un final oricum nimic din ce îmi doresc nu rămâne
la mine. Măcar o clipă vreau să fiu egoistă fiindcă toată libertatea pe care o
acord se întoarce împotriva mea și mă rănește.
Îl am doar pe el în minte, nu pot să îl scot. Mâine știu că voi fi bine sau cel
puțin asa voi pretinde. Acum, însă, nu mă pot ridica de la pământ.
Și știu că nu îți pasă, dar asta e. Ești tot ce mi-a rămas și nici măcar nu ești
real. Ești un document numit după cea mai importantă persoană pe care am avut-o
cândva în viața mea.
Vreau să fii aici, Bogdan. Vreau să mă ajuți. Te rog, te implor. Nu pot fără tine.
Ajută-mă, te rog. Ajută-mă să îmi revin... N-am avut nicicând nevoie mai mare de
tine ca acum. Unde ești?

7 octombrie 2019

E liniște. În seara asta sunt bine. În seara asta știu că pot să trec peste. Cred
că m-a ajutat să îți vorbesc. Îți dai seama dacă doar impresia că ți-aș vorbi mă
ajută, cât de disperată sunt să vorbim? Și totuși nu îți scriu.
Viața ta e alta. Oamenii din jurul tău sunt alții. Eu cine sunt să întrerup mersul
lucrurilor?
Dar nu despre asta am vrut să vorbesc în seara asta cu tine. Sinceră să fiu, nu
știu de ce ți-am scris. Voiam să pierd timpul cu mici nimicuri, simțind că vorbesc
cu tine. Tu oare ce faci în clipa asta? Sper că ești bine. Sper că ești fericit.
Știi, uneori am impresia că vei rămâne mereu cel mai bun prieten al meu, cel puțin
figurezi astfel în mintea mea. Mi-e dor de tine. Încerc să nu îți mai scriu, dar nu
mă pot ține departe. Știu că ceea ce fac e inutil și prostesc. Chiar o să încerc să
încetez. O să reușesc să nu mă mai amăgesc singură. Trebuie să învăț să trec peste
relații și prietenii apuse fără să le dau voie să mă mai bântuie.

18 octombrie 2019

Mi-am spus că nu îți voi mai scrie. Am eșuat, după cum se vede. Ba chiar ți-am
scris și un mesaj idiot prin care nu am putut să îmi exprim entuziasmul decât
felicitându-te atât de banal și grotesc încât îmi vine să îți cer scuze pentru
mesaj. Nu meriți doar atât, știu... Dar ce aș putea spune pentru a nu îți disturba
liniștea? Fără să intru prea mult în viața ta? Nu știu.
Sunt extrem de mândră de tine. Ești extraordinar. Știu că ești capabil de atât de
multe lucruri și ai început de ceva timp să arăți cât de bun ești în orice îți
propui. Mândria mea e peste limite pentru tine. Abia aștept să văd cât mai multe
realizări de-ale tale de acum. Cât mi-aș dori să îți spun lucrurile astea în față.
Mi-e atât de dor de tine, Bogdan... Mi-e dor de cel mai bun prieten. Sper că ești
bine. Nu aș vrea să fii altfel decât bine.

12 noiembrie 2019
Încă o dovadă a faptului că am eșuat. În ceea ce privește „scrisorile“ acestea. Pe
de altă parte, am trecut peste el. Am ajuns la concluzia că sunt, într-adevăr, la
un nivel mult prea înalt pentru a regreta ceva ce nu se ridica nici la jumătatea
ființei mele. Da, eu am ales să înceapă totul. Da, eu am ales să continui și în
final eu am ales să fiu rănită. Acum eu aleg să trec peste. De câteva săptămâni nu
m-am mai gândit la el. Am plâns, am avut căderi nervoase, ba chiar am cedat în
public și am izbucnit în lacrimi, dar nu avea legătură cu el nimic din toate astea.

Încă îmi e dor de tine. Încă nu știu de ce îți scriu. De câteva zile mă tot gândesc
să îți scriu chiar ție, celui real, nu acestui document. Dar mă opresc atunci când
mă gândesc la ce ți-aș putea spune. Ce ar fi de spus? „De ce nu ne mai vorbim?“,
„Ești bine?“, „Îmi pare rău“.
Nu știu ce să îți spun. Nu știu dacă m-ai asculta. Mi-e atât de frică de reacția
ta, încât nici măcar nu încerc...
Mi-e atât de dor de tine și după tot acest timp.

13 noiembrie 2019

În sfârșit am avut un pretext pentru a-ți scrie. Am și schimbat câteva replici! Cât
de dor îmi era. Încă îmi este... Dar am reușit să vorbesc cu tine. După un an și
câteva luni am vorbit din nou. Sunt atât de fericită!
Sunt de-a dreptul obsedată de găsirea unui nou pretext pentru a-ți scrie din nou,
cât mai curând dacă se poate.
Îmi este atât de dor de cel mai bun prieten. Am așa mare nevoie de cel mai bun
prieten.

25 decembrie 2019

Am parte de primul Crăciun pe care îl iubesc. Primul Crăciun cu mama. Primul

Crăciun în care nu mai aud țipete și jigniri, iar atmosfera nu mai e încărcată de
tensiune. Totul e minunat. Ar trebui să mă simt minunat – dar nu o fac. Mă gândesc
la tine și nu îmi amintesc dacă în urmă cu un an vorbeam. Am uitat deja lucruri
despre tine și nu mă pot opri din plâns din cauza asta. Încep să uit și, cu toate
că nu îmi doream nimic mai mult decât asta, acum regret. Ești o parte din mine. Cum
te-aș putea uita?
Dar așa e corect. Să o las baltă. Să te uit. Trebuie să fac asta.

29 decembrie 2019

Astăzi am aflat lucruri ce m-au făcut să o iubesc pe mama și mai mult. Astăzi am
aflat cât de puternică a fost și este într-adevăr femeia căreia îi spun „mamă“.
Mi-aș dori să îți pot povesti din nou toate lucrurile pe care le aflam, tot ce nu
îmi dădea pace, dar nu mai pot. Nu înțeleg de ce continui să mă amăgesc. Nu mai
sunt aceeași fetiță prostuță și naivă pe care o știai. Acum am încredere în mine
ți-am mai spus? Nu mai plâng atât de des și nu mă mai las afectată de cuvintele
altor oameni. Cu toate astea, când îți scriu ție mă comport de parcă aș fi
dependentă. De tine, de a-ți scrie, de a vorbi cu tine. Mi-e atât de dor de tine...
Îmi e dor de toate conversațiile noastre, chiar dacă am uitat multe dintre ele. Iar
conversațiile le-am șters... Mi-am spus că îmi va fi mai ușor să trec peste ruptura
asta dintre noi dacă nu mai petrec ore întregi citind conversații vechi. Am greșit,
nu știu cum, dar am făcut-o, iar acum îmi e dor de tine și nu pot potoli dorul
nicicum.

6 ianuarie 2020
M-am întors acasă, nu mai sunt cu mama și nimic nu îmi mai ocupă mintea acum. În
afară de tine.
Se apropie ziua ta. Ce ar trebui să fac? Să îți scriu, să nu o fac? Ar fi corect să
te las în pace. Să nu mă mai bag naibii în viața ta. Să îmi țin gura și să mă abțin
o zi. Fiindcă în rest oricum nu am curaj sa îți scriu. Nici nu renunț la tine și
nici nu încerc să te readuc în viața mea. Aș fi complet idioată dacă aș alege cea
din urmă variantă. Iar acum sunt doar cretină fiindcă nu o las baltă. De ce să îți
scriu? De ce ți-ar păsa? Nu mai vorbim de aproape doi ani, nu? Când a trecut atât
timp? Cum am ajuns până aici fără tine? Nu îmi pasă de oamenii cu care nu mai sunt
în relații de prietenie sau măcar amiciție. Nu îmi pasă de oamenii care au plecat,
care m-au lăsat baltă, care au fost lași și nehotărâți. Îmi pasă doar de tine
fiindcă pe tine obișnuiam să te cunosc. Simțeam că te cunosc mai bine decât mă
cunoșteam pe mine și probabil așa și era – nu eram prea sigură pe mine pe atunci.
Dacă ai ști câte s-au întâmplat de când nu am mai vorbit. Dacă ai ști de câte ori
am avut nevoie de tine. Dacă ai ști ce? Ce s-ar schimba?
Și totuși, nu știu dacă aș vrea să se schimbe ceva. Nu acum, când e prea târziu.
Adevărul e că am trecut prin toate sentimentele gândindu-mă la tine, iar acum am
ajuns la sfârșit. Simt că sunt goală pe dinăuntru când mă gândesc la tine, dar știu
că nu e așa. Am devenit incredibilă. Sunt capabilă să fac orice îmi propun, iar
eșecul nu mă mai sperie de ceva vreme. Câteodată golul acela din interiorul meu
prinde conturul furiei, dar cred că asta se întâmplă din infatuare. Mă gândesc la
faptul că ai fost crud și meschin atunci când m-ai lăsat baltă. Îmi spun că ești
neimportant pentru mine. Ai fost doar o iluzie. Dar știu ca mint. Poate nu m-ai
rănit intenționat, dar m-ai rănit oricum. Persoana care sunt astăzi nu mai
tolerează oamenii care mă rănesc. Îi aruncă în uitare fără niciun regret. Și
totuși, în ceea ce te privește nu a funcționat până acum. Uitarea ta e dureroasă.
Am ținut de amintirile cu tine atât de strâns încât mâinile mi-au amorțit, iar
încheieturile mă dor. Am tot sperat că vom putea redeveni ce am fost cândva, dar
acum speranța mea a murit, iar omagiul pe care i l-aș putea aduce ar fi doar
adevărul. Adevărul meu în fața ta. Nu știu dacă voi avea curajul ăsta, dar trebuie
să îl găsesc sau să îl creez. Și o să reușesc. Ți-am spus: Sunt capabilă de tot ce
îmi propun.

13 ianuarie 2020

Voi înceta. Mi-am promis, iar de data asta am de gând să îmi respect promisiunea.
Peste câteva zile voi pune capăt și nu voi mai vorbi cu tine. Voi înceta din a mai
fi lașă și te voi lăsa în pace. Scrisul mi-a fost leac de când mă știu, dar tu nu
ești real. Nu ești decât un document căruia îi scriu. Mă voi opri în sfârșit, dar
nu înainte de a-ți face cunoscut totul. Nu vreau să te simți vinovat pentru ceva,
nu am nevoie de milă – poate îți amintești că nu am avut niciodată nevoie de așa
ceva. Ăsta este modul prin care reușesc să accept că unele greșeli nu pot fi
reparate, iar unele rupturi sunt definitive. Poate sună fals să spun că îmi pare
rău în condițiile în care nu știu pentru ce să îmi pară rău. Încă nu realizez ce am
făcut greșit și cum am adus prietenia cu tine în punctul ăsta. Totuși, ăsta mi-e
unicul regret: faptul că am încheiat o prietenie care, pentru mine, era totul.
Erai, la vremea aceea, singurul om care mă făcea să mă simt mai bine indiferent de
situație. Erai cel ce știa cele mai multe lucruri despre mine. Erai cel mai
important om pentru mine.
Lucrurile astea se întâmplă tot timpul, nu-i așa? Îmi place mie să dramatizez
asupra subiectului. Probabil. Asta sunt eu, iar ceea ce am scris mai sus au fost
lucrurile pe care le-am simțit. Am încercat să nu îți scriu. O perioadă am șters
tot ce îți scriam, dar aveam nevoie să o iau de la capăt cu explicațiile atunci
când cedam. Aveam nevoie să știu că ești acolo, că știi ce mi se întâmplă și că mă
asculți. Nu aveam nevoie de soluții sau de sfaturi, aș fi vrut doar ca prietenul
meu cel mai bun să mă asculte din când în când. Să se bucure alături de mine, să îl
pot ajuta când nu era bine, să râdem împreună. Știi care a fost partea cea mai grea
din toate astea? Momentul în care voiam să râd cu tine de ceva anume și sfârșeam
prin a mă întrista fiindcă nu mai era posibil să îți vorbesc. Toate momentele fără
tine au durut, dar asta mai mult decât celelalte fiindcă nu doar că întreținea
starea de tristețe, dar îmi alunga orice urmă de fericire. Dar a trecut. Aproape
totul a trecut.
Însă nu cred că absolut totul va trece. Voi continua să mă gândesc la tine ca la
omul cu care puteam vorbi și la 4 dimineața despre un lucru banal. Voi continua să
am lucruri pe care să îmi doresc să ți le spun și pe care tu nu le vei ști. O să mă
întreb cum te simți și ce faci, din senin, într-o după-amiază. O să le vorbesc
despre tine altor oameni importanți din viața mea. O să te păstrez în cărți, în
scrisori, în amintiri. Și o să accept că ăsta e mersul lucrurilor.