Sic semper tyrannis!

Locul ăsta e bolnav. Și-a primit diagnosticul. A fost consultat de cei mai pricepuți doctori
- contra cost, într-adevăr - și i-au fost prescrise cele mai eficiente medicamente - după mai
multe veacuri de suferință, din păcate. Vinovatul a fost căutat timp de decenii, iar vina a fost
aruncată prin toate punctele cardinale. Câțiva făptași au fost prinși, ce-i drept, dar eliberați
ulterior: întemnițarea îi făcea apatici și nu se mai puteau bucura de viață la aceeași intensitate.
Într-un final, s-a constatat că acest meleag suferă de prea mult timp și de prea multe
maladii. Au existat și nebuni care au tot crezut că mai poate fi vindecat. Cine știe, poate încă
mai sunt câțiva. Adevărul este că tărâmul acesta e pe moarte; cine știe cât o mai poate duce
astfel? Și odată cu moartea sa, pe câți va mai ucide?
Letargia cronică a fost contagioasă; indiferența a reușit să îmbolnăvească un întreg
ținut, o întreagă națiune. Un număr infim de pacienți a reușit să se trateze. Un procent minuscul
a reușit să învingă boala nepăsării, a urii, a lăcomiei și a superficialității, însă a fost inutil. Restul
națiunii se veștejea.
Beteșugul ăsta durează de atât de mult timp încât bolnavii își amintesc de el doar atunci când
durerile sunt de nesuportat. Atunci când inima le este străpunsă de realitate cu un țăruș, iar
așchiile se prind de mușchi, lăsând parcă un memento al finalului ce întârzie să apară, ei devin
conștienți de forța pe care o au, de forța cu care se luptă să rămână în picioare. Dar e în
zadar... Căci conștientizarea adoarme și lasă un voal de apatie în urmă.
Natura e tristă, oamenii sunt triști, atâția ochi plâng acum.

Am locuit atâta vreme pe un tărâm necunoscut, lovindu-mă de oameni mai mari decât
mine, mai puternici și mai înțelepți. Pe unii i-am privit cu admirație, iar altora nu le înțelegeam
locul atât de înalt pe care îl ocupau. Nu le înțelegeam rolul, căci încă nu învățasem nimic.
Sufletele le-au fost judecate, libertatea măsurată și desfrânarea pusă în balanță cu
gramul de cumpătare ce mai zăcea în ei. Au fost găsiți vinovați, dar pentru un lucru atât de
obișnuit să fie pedepsiți atât de grav? O lege rămâne tot lege atunci când e încălcată de fiecare
suflet? Nici eu, nici mulți alții, n-am știut răspunsul, iar ei au scăpat nepedepsiți.
Au fost acuzați de lăcomie. Au lăsat bunurile să le acapareze mintea, inima, simțurile, iar
empatia le-a pierit odată cu apariția fiecărui gând avid. Sentimentele i-au părăsit. Au rămas doar
cu o credință frivolă exprimată în mod liber la orice colț, în speranța că și-ar primi iertarea măcar
din partea Divinității. Însă nimeni nu i-a auzit. Cui să își adreseze scuzele acum? Cine i-ar mai
ierta?
S-au transformat în monștri mânioși și egoiști. Au uitat să mulțumească, au uitat să
ajute, au uitat să caute un sens al existenței lor, un scop pe care să îl ducă la bun sfârșit. Lipsiți
de răbdare și plini de ură, au devenit doar niște corpuri goale.
Ar fi trebuit să suporte pedepse pentru toate faptele de care s-au făcut vinovați. Până și
în visele lor erau arși de vii și alergați de morți. Hăituiți și uciși de ceea ce au fost cândva - de
ceea ce au promis că vor fi. Niște idealuri deșarte ce mai târziu se transformaseră în praf.
Vinovăția zăcea în ei, dar stratul gros de nesimțire o acoperea și doar subconștientul mai avea
puterea de a o scoate, din când în când, la suprafață.
 În cele mai dure coșmaruri ale lor, erau aruncați în smoală și împinși cu bestialitate
înapoi atunci când găseau o cale de scăpare. Suportau chinuri atroce, dar nu recunoșteau
nicicând că le-ar fi meritat.
Iar în final, după ce focul îi mistuia, trupurile le erau înghețate împreună cu mințile lor
lente. Stăteau cuminți și supuși la interogatoriu în timp ce gheața le pătrundea până în suflet -
dacă mai păstraseră vreo urmă din el pe acest drum.
În visele lor, erau chinuiți așa cum ar fi meritat. Erau schingiuiți, însă ei se declarau întotdeauna
nevinovați. În visele lor își suportau pedeapsa, iar pedepsirea lor stă încă în visurile noastre.

În acest colț de nicăieri ei au coborât Iadul. Ne-au făcut să credem că ceea ce trăim e o
răsplată; că ceea ce se întinde înaintea ochilor noștri este Edenul. Dar cum puteau să mai mintă
chiar și atunci când pădurile ardeau, apele nu mai curgeau, animalele fugeau, iar strigătele
noastre de ajutor erau ignorate? Dar cum puteam noi să îi credem? Cât să ne fi orbit iluzia unei
vieți trăite în Paradis ca să nu observăm că Purgatoriul ne înghițea cu fiecare secundă. Și când
în sfârșit ne-am trezit la realitate, când am simțit pe pielea noastră durerea ignoranței, tot am
îndrăznit să sperăm că ne vom izbăvi. Am crezut că sufletele tuturor au o șansă să treacă în
sfârșit într-un Paradis real.

Cât de proști! Cât de lacomi! Cât de idioți și aroganți am fost cu toții. Am așteptat să se
întâmple ceva stând cu mâinile în sân. I-am acuzat pe cei ce plecau din calea potopului pe care
cei din vârf l-au adus. I-am trădat pe cei ce plătiseră cu viețile lor pentru trezirea conștiinței
noastre. Am continuat să mergem spre pieire, împinși de la spate de cei aleși chiar de noi! O
turmă de proști! În Țara de Nicăieri noi eram locuitorii de drept - Nimicurile.
Am dat vina pe soartă, pe calamități, chiar și pe Divinitate. Dar pe noi continuam să ne
privim în oglindă fără niciun fel de remușcare. Fără nicio urmă de vinovăție!
Cândva, pentru mine, acest ținut era Edenul. Când nu ai mai multe variante, nu poți alege una
mai bună, nu-i așa? Cândva îmi spuneam că voi găsi un leac pentru boala asta cruntă și că voi
tăia răul de la rădăcină. Am fost una dintre cei nebuni. Dar mi-au fost mie tăiate visurile, puterile
și încrederea. Mi-a fost ucisă speranța că ar mai exista o șansă. Pe cea din urmă nu ei mi-au
ucis-o, ci eu însămi - speranța m-ar fi făcut slabă. Să speri a devenit un mod prin care aștepți
tăcut și obedient ca ceva să se întâmple, ceva să se schimbe. Așadar, nu mai vreau să sper.
Locul ăsta e prea bolnav și e timpul să accept asta.
Pentru ca Paradisul să învie, trebuie lăsat mai întâi să moară.
Astăzi am înțeles că nu pot trata de una singură ceea ce este otrăvit pe zi ce trece de
sute de criminali.