Astfel, traumatismele specifice ativitatii sportive de performanta pot

sistematizate de urmatoarea clasificare:

I. Microtraumatismul este o afectiune de suprasolicitare provocata de agenti
traumatici de intensitate mica, dar frecvent repetati, care depasesc potentialul de
regenerare a tesuturilor �n cauza si care produc microleziuni anatomice.

Afectiunile microtraumatice vizeaza �n special formatiunile osteo-cartilaginoase si

tendino-ligamentare, prezent�ndu-se sub forma: ligamentite, tendinite,
osteocondrite, capsulite, periostite, epifizite etc.

C�nd procesele de uzura fiziologica le depasesc pe cele de regenerare, atunci

asistam la instalarea fenomenelor favorizante producerii macrotraumatismelor.

II. Macrotraumatismul este o afectiune produsa de un agent vulnerant unic, bine

identificat de cel accidentat, de cauza interna sau externa, cu o intensitate
agresiva medie sau mare.
Macrotraumatismul produs de o cauza externa materializata printr-o lovitura data de
adversar (cu o parte a corpului sau prin lovirea de un corp intermediar (dur,
elastic, ascutit etc.).

Macrotraumatismul cauzat de un factor intern consta �ntr-o contractie musculara

brusca si puternica, care produce ruperea muschiului sau tendonului, �ntr-o miscare
articulara peste limitele fiziologice, care afecteaza aparatul capsulo-ligamentar
sau �ntr-o miscare gresita �n contact solul sau cu adversarul �n pozitii articulare
ce produc fortarea acestora.

Producerea macrotraumatismul poate atrage dupa sine o leziune anatomica evidenta

(fractura, fisura, smulgeri, dezinsertii, ruptura de muschi sau tendoane etc.), fie
o tulburare functionala importanta (entorsa, contractura musculara, elongatie
nervoasa, luxatie).

De exemplu legatura dintre localizarea traumatismelor si disciplinele sportive

releva urmatoarele aspecte:
� capul si fata mai frecvent traumatizate la patinatori (36 %) si hocheisti (28 %);

� membrele superioare la gimnasti (71 %), hocheisti (28 %), schiori (27 %), atleti
(15 %);
� membrele inferioare la fotbalisti (65,7 %), atleti (56,2 %), schiori (37 %),
handbalisti (21 %), hocheisti (11,6 %)

Cauzele (factorii) care determina producerea unor traumatisme �n practica

sporturilor pot fi �mpartite �n doua categorii dupa urmatoarele criterii:
dupa rolul lor �n producerea traumatismului, adica factori predispozanti,
favorizanti si declansatori;
dupa originea lor, adica factori (cause) legati de sportiv, de adversar, de
conditiile mediului exterior �n care se desfasoara antrenamentul sau competetia, de
deficientele organizatorice.

Analiz�nd prima categorie de cauze, adica cea care se refera la rolul lor �n
producerea traumetismelor, putem constata urmatoarele:
factorii predispozanti se refera la prezenta unor deficiente fizice sau organice
congenitale ori dob�ndite, observate la sportive dupa producerea accidentului;
factorii favorizanti sunt reprezentati de existenta la sportivul respectiv a unei
boli interne sau infectioase, a unei carente alimentare sau vitaminice,
desfasurarea efortului �n conditii meteorologice grele, echipament si aparataj
sportive necorespunzator;
factorii declansatori se concretizeaza �n starea de oboseala a sportivului, �n
greselile metodice ale antrenorului, greselile �n procesul de refacere, jocul dur
al adversarului, pregatire fizica necorespunzatoare etc.

Analiz�nd originea cauzelor care produc traumatismele �n sport, putem deosebi

urmatoarele:

Cauze interne - cauze legate de sportivul accidentat:

nivelul de pregatire necorespunzator (neantrenat sau obosit);
deficiente fizice si funtionale, emotivitate, nerestabilire completa dupa un
traumatism anterior;
esecutie tehnica defectuoasa;
neatentie sau oboseala psihica;
�ncalzire necorespunzatoare.

Cauze esterne:

a.Cauze legate de adversar:

lovire neintentionata cu adversarul;
lovire intentionata de catre adversar;
tehnica necorespunzatoare a adversarului;
jocul dur.
Deficiente de organizare a antrenamentului sau acompetitiei:
arbitraj necompetent;
lipsa spatiului regulamentar �ntre cel de antrenament si public sau alte
obstacole;
atitudinea publicului;
lipsa antrenorului sau neatentia lui;
necunoasterea regulamentului disciplinei respective

b.Cauze legate de mediul �n care se desfasoara activitatea sportiva si de

materialele utilizate:
conditii meteorologice grele (ploaie, frig, zapada mare, noroi, gheata);
terenul de antrenament sau competetie cu defecte (teren cu gropi, gheata, sala cu
pardoseala defecta s.a.):
echipament sau aparataj sportiv defect, incomplet sau neadecvat.

Examinarea unui traumatism sportiv, recent sau mai vechi, comporta o anumita
conducta si consta din:
anamneza;
examen clinic;
examen functional si de laborator;

Anamneza atenta si detaliata, ne furnizeaza date privind vechimea traumatismului.

locul unde s-a produs (pe strada, la antrenament sau competitie);
mecanismul de producere (cadere, lovire de catre adversar);
momentul c�nd a survenit;
detalii asupra formei sportive �n care se afla;
momentul calendaristic al curbei pregatirii sale sportive;
acuzele subiective ale accidentului (durerile, starea functionala a segmentului
legat si starea
generala);
se va insista asupra accidentelor avute anterior, mai ales la segmentul �n cauza
cum a evoluat acel traumatism si ce tratamente au fost urmate;
aspectele vietii sportive si problemele refacerii organismului vor fi detaliate �n
vederea stabilirii unor cauze favorizante (diferite excese, carente alimentare sau
vitaminice viciale instruirii sportive etc.)

Examenul clinic:
Consta �n studiul formei si functiei segmentului afectat prin umatoarele actiuni:

Inspectia
Prin inspectie seva preciza forma regiunii care poate avea aspect:
normal sau deformat;
poate fi marita;
cu tegumentele prezent�nd plagi, contuzii sau pete rosii vinetii (echimoze);

Palparea
Prin palpare se va aprecia:
caldura regiunii (temperatura locala ridicata indic�nd existenta unui proces activ)

fluctuenta unui hematom a partilor moi sau existenta unui lichid intraarticular
(hemo sau hidrartroza)
Prin palparea articulatiei, mai ales �n diferite pozitii ale acesteia se vor
preciza punctele.
La traumatismele mai vechi, de o mare importanta este masurarea cu ajutorul unei
benzi metrice si compararea segmentelor omoloage.

Examenul functional

Examenul functional al segmentului traumatizat se �ncepe cu efectuarea unor miscari

active ale segmentului �n cauza, completate cu miscari pasive facute de examinator,
masur�ndu-se cu goniometrul mobilitatea articulara si eventualele limitari ale
acesteia.
Temperatura cutanata locala si mai ales cea regionala se va masura cu termometrul
cutanat valorile ei constituind elemente deosebit de pretioase at�t pentru
diagnostic, c�t mai ales pentru aprecierea recuperarii functionale a segmentului
care a fost traumatizat.
Tonusul muscular� miotonometrul, banda metrica
Masurarea fortei segmentare � dinamometru, testing muscular
�n cazurile �n care banuim un deficit al circulatiei periferice se va face si o
oscilometrie.

Examenele de laborator:

Examenele de laborator, necesare pentru completarea sau precizarea diagnosticului,

sunt:

Radiografia:
radiografia oaselor segmentului �n cauza, care precizeaza starea scheletului.
Trebuie mentionat faptul ca �n traumotologia sportiva radiografiile trebuie facute
din pozitiile si incidentele cele mai propice examenului respectiv.
Exemplu: Radiografiile rotulei din fata si profil pot ascunde unele leziuni care se
evidentiaza �nsa, pe radiografia axala.
Uneori aceste radiografii trebuie facute cu regimuri de �raze moi� care sa
evidentieze pe filme si smulgeri mici de fragmente osoase sau chiar unele aspecte
ale partilor moi.

Analizele de laborator clinic:

Analizele de laborator clinic constituie un ajutor deosebit de valoros pentru
diagnosticarea si mai ales pentru evolutia unor traumatisme sportive:
leucograma si V.S.H-ul - evidentiaza importanta componentei infectioase sau
reumatismale;
transaminazele (oxalacetice si glutamopiruvice) - sunt crescute �n �ntinderile sau
rupturile musculare;
mucoproteinele serice (acidul sialic, seromucoidul glicoproteinele) - sunt crescute
�n afectiunile hiperfunctionale;
raportul albumine-proteine determinat electroforetic - indica stadiul catabolic sau
anabolic al unei leziuni traumatice;
ionograma (Ca, Na, Mg, K) - explica de mai multe ori prezenta unei spasmofilii,
care poate cauza �ntinderi sau rupturi musculare
dozarea microproteinei urinare - indica aparitia oboselii si caracterul
hiperfunctional al unor leziuni.

Cele mai frecvente simptome care ne avertizeaza asupra consecintelor negative ale
tratamentului aplicat sunt: durerea, cresterea cantitatii de lichid intraarticular
(hemartroza, hidartroza), cresterea temperaturii locale �n functie de natura si
localizarea traumatismului.

Re�nceperea miscarilor, �n urma unei imobilizari �ndelungate, este �nsotita �n mod

firesc de durere. Ea dispare:
temporar, dupa realizarea unei �ncalziri corespunzatoare a articulatiei;
definitiv, numai la rec�stigarea integrala a mobilitatii articulare.

Principiul individualizarii tratamentului

Instiruirea tratamentului trebuie sa tina seama de o serie �ntreaga de factori,
fiecare dintre ei av�nd importanta lui. Acestia se pot �mparti �n trei categorii:
a) factorii legati de cel accidentat;
o stare buna a sanatatii accidentatului (anterioara traumatismului), ceea ce �n mod
obisnuit exista la sportivi, pentru a putea rezista la efortului impuse de
recuperarea cu ajutorul exercitiilor fizice.
suprimarea fortata a independentei de miscare (repercusiuni puternice asupra
psihicului accidentatului).
experienta practica - sportivii �nlatura mult mai repede deficientele de miscare
�n urma practicarii organizate a exercitiului fizic.
posibilitatile intelectuale ale accidentatului joaca, de asemenea, un rol important
�n succesul recuperarii. (cunostinte medicale, tratament activ, colaborare)
sexul (mobilitatea se recapata mult mai usor la femei, iar forta la barbati si
invers).
v�rsta (la copii spre deosebire de cei v�rstnici la care vindecarea se realizeaza
mai greu).

b) factori generati de natura accidentului;

Evolutia tratamentului de recuperarii este �n str�nsa relatie cu accidentul
propriu-zis si cu o serie �ntreaga aspecte legate de el.
Gravitatea accidentului (durata imobilizarii necesare vindecarii anatomice si,
implicit, cea a recuperarii functionale)

Localizarea are, de asemenea, o importanta deosebita. Ea conditioneaza durata

tratamentului, si anume:
Traumatismul localizat la nivelul sistemului osos (fisuri, fracturi) se vindeca
100% printr-un tratament ortopedic sau chirurgical corect si permite rec�stigarea
integrala a calitatilor fizice �ntr-un timp relativ scurt.

c) factori determinati de calitatea tratamentului.

Calitatea tratamentului medical ortopedic aplicat este un factor determinat al
duratei practicii exercitiilor fizice cu scop de recuperare. Tratamentul ortopedic
poate scurta sau prelungi timpul necesar recuperarii.