Thomas Hobbes

Thomas Hobbes (5 aprilie, 1588–4 decembrie , 1679) a fost un filozof englez,

cel mai cunoscut pentru tratatul său Leviatanul (1651). Hobbes a scris despre
filozofie politică şi alte subiecte, oferind o definiţie a naturii umane. A fost
contemporan cu Francis Bacon şi cu René Descartes şi a scris un răspuns la
Meditaţiile lui René Descartes . Hobbes este unul dintre cei mai mare sistematicieni
ai raţionalismului şi un foarte bun cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a
scăpa de Revoluţia engleză, Hobbes s-a mutat la Paris în perioada 1640-1651,
întorcându-se în Anglia după căderea lui Cromwell.
Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă şi mecanicistă, excluzând teologia.
Ea nu se preocupă decât de soarta obiectelor, naturale şi artificiale, adică create de
om, care pot fi "calculate" raţional. Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), a
devenit întemeietorul filosofiei statale moderne, a teoriei politice a iluminismului,
contractualismul. Teoria sa cea mai de succes a fost ceea despre starea naturală şi
contractul social (dreptul natural). Aici se contureaza ideea conform careia
contractul social originar nu este altceva decat o conventie de limitare reciproca a
'libertatilor' absolute aflate in perpetuu conflict. In Leviathan or the Matter, Form
and Power of a Commonwealth both Christian and Civil, Hobbes foloseste, si nu
intamplator, o metafora 'bancara': fiecare membru al viitoarei comunitati (aflata
momentan in status nascendi) 'depune' o parte din libertatea sa absoluta in cadrul
unui 'fond comun de investitii si asigurari', fond care se constituie in expresia cea
mai simpla a sistemului de reguli si institutii care in mod curent poarta numele de
'stat'. Libertatea fiecaruia se vede in acest caz in acelasi timp limitata si asigurata,
fondul comun determinand, prin mentinerea sa, o 'dobanda' de libertate pentru
fiecare in parte.
Thomas Hobbes a dat prin Leviathan raspunsul la „intrebarea fundamentala a
filosofiei politice”, si anume daca statul trebuie sa existe, sau, altfel spus, de ce este
statul preferabil anarhiei. De aici deriva un alt aspect pe care Hobbes il trateaza in
cartea sa, si anume justificarea existentei anumitor strusturi institutionale din
interiorul statului si modul in care statul trebuie sa functioneze. Investigatia lui
Hobbes in acest sens, se contureaza in jurul urmatoarei idei: Pentru a explica
functionalitate unui stat, acesta trebuie analizat in termenii miscarilor celor mai mici
componente, adica in termenii „miscarilor” indivizilor umani. Astfel, Hobbes afirma
ca „locul natural” al omului nu mai este societatea, si ca naturala este doar
individualitatea, statul (sau de altfel, orice comunitate) nefiind altceva decat
rezultatul artificiului. Prin urmare, la fel ca pentru construirea masinăriilor este
nevoie de cunoasterea legilor fizicii, tot astfel, pentru a modela statul, este nevoie de
cunoasterea legilor naturii umane.
Mergand pe firul acestei idei, teoreticianul ajunge la doua propozitii
fundamentale: Prima este ca oamenii sunt prin natura lor fiinte egoiste, ale caror
actiuni sunt menite sa procure binele si sa evite raul pentru ei insisi, iar cea de-a
doua este aceea ca moartea este raul cel mai mare. Hobbes va dezvolta aceste doua
idei in cuprinsul operei sale, ajungand la concluzia ca orice actiune umana este
condusa de dorinta atingerii binelui propriu, fapt care il face pe om „in mod necesar
egoist”.
Cu toate acestea, analiza datelor psihologiei individuale nu este suficienta
pentru a explica necesitatea si functionarea statului. Nu orice numar de oamen care
locuiesc pe un teritoriu constituie in mod necesar o comunitate civila. Insa simplul
fapt ca oamenii constituie si traiesc in aceste comunitati, duce la nasterea de
conflicte, a caror logica este de neinteles, dupa cum insusi Hobbes afirma, decat
pornind de la un fundament al naturii umane: egalitatea intre indivizi. Insa acesta
egalitate nu este una de ordin moral, mental sau fizic, este una a vulnerabilitatii (spre
exemplu cel slab are destula forta pentru a-l ucide pe cel puternic prin siretenie sau
asociere cu altii). Însa egalitatea dintre indivizi duce mai departe la egalitatea dintre
sperantele si dorintele acestora de a-si realiza scopurile. Este general cunoscut faptul
ca in momentul an care doi oameni isi doresc acelasi lucru, devin rivali. Hobbes
enunta acest lucru astfel: „Admitand posibilitatea ca puterile oamenilor sa se afle in
opozitie, trebuie sa admiti necesitatea unei lupte intre ei. Aceasta este logica oricarui
conflict uman.” Prin urmare, atata timp cat o putere comuna nu intervine in sensul
restrictionarii comportamentului oamenilor, ei se afla intr-o stare de „razboi al
fiecaruia impotriva tuturor”.

Dat fiind că în natură domneşte "războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi"(homo

homini lupus), oamenii încheie un contract social prin care transferă statului puterea
şi competenţa. Legitimitate statului constă şi în datoria sa de a garanta securitatea.
Hobbes porneşte de la premiza că egoismul domină natura umană (omul pentru om
este lup). De aici rezultă necesitatea apariţiei statului ca o creaţie artificială. Filozofia
politică a lui Hobbes se mai ocupă şi de raportul stat (suveran) - individ (cetăţean),
de notiunea şi rolul dreptului natural în societate şi de distincţia dintre drept (jus) şi
lege (lex). Hobbes nu neagă faptul că oamenii sunt fiinţe conduse de propria raţiune,
ba chiar subliniază faptul că prin ea se ajunge la contract. “Fiecare om trebuie, atâta
vreme, cât are speranţa de a o obţine, să caute pacea; iar atunci când nu o poate
obţine să caute să folosească toate resursele şi avantajele războiului”.Pentru Hobbes,
pacea este prima lege fundamentală a naturii. Dar, cu toate că fiecare om în parte
îşi doreşte pacea pentru a putea să-şi conserve viaţa cât mai bine, mă văd în situaţia
de a spune că indiferent dacă oamenii sunt de acord iniţial cu prevederile păcii, vor
fi mereu ghidaţi de aceleaşi pasiuni ca şi înainte. Deşi vor fi atraşi de această idee
(de pace), vor încerca mereu să îşi creeze condiţii mult mai bune decât ceilalţi şi îi
vor considera duşmani, îi vor privi cu o oarecare teamă şi ură pe cei care înclină să
aibă aceleaşi opţiuni ca şi ei, care îşi doresc acelaşi lucru. De aceea, oamenii ar trebui
să fie ghidaţi de ceva mai specific: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi
voi asemenea” În ceea ce-l priveşte pe Hobbes, starea de natură coincide cu starea
de război. El consideră că, datorită faptului că oamenii s-au născut egali, ei se bucură
de acea egalitate a şansei de a-şi atinge scopul – de regulă, propria conservare.
Totuşi, pentru a-şi atinge acest scop, ei caută să-i distrugă şi să-i supună pe ceilalţi.
Problema ar consta în faptul că oamenii, fiinţe dominate de pasiune, se lasă pradă
concurenţei şi dorinţei de glorie. De aceea, orice încercare de a se asocia este sortită
eşecului. Din moment ce aceştia nu dispun de o putere comună care să-i ţină la
respect, continuă să se afle într-o stare de război – o luptă a fiecărui om împotriva
celuilalt.

Thomas Hobbes susţine următoarele idei care au influenţat evoluţia eticii:

 Starea naturală – omul se poate afla în două stări: în starea

naturală şi în starea normală; în starea naturală oamenii diferă prea puţin unii
de alţii, iar natura şi fiinţa naturală nu sunt nici bune, nici rele. Starea naturală
este o stare unde nu există nici proprietate, nici autoritate, fiecare stăpâneşte
ceea ce dobândeşte atâta timp cât poate să-l păstreze, unde fiecare individ se
ciocneşte de alţii care urmăresc acelaşi scop şi unde oamenii îşi exercită
dreptul natural de a-şi păstra viaţa şi de a evita moartea; Homo homini lupus
– în starea naturală omul trăieşte într-un război al fiecăruia contra toţi;
 Contractul social – pentru evitarea confictului, omul trebuie să
instaureze puterea absolută care să garanteze pacea, adică indivizii şi să se
 adune şi împreună să se pună sub o autoritate suverană şi puternică, iar dreptul
de conduce se fondează pe puterea de a proteja şi de a păstra pacea continuă;
 Legea – omul renunţă la o parte din libertatea sa pentru a trăi în
libertate sub domnia legii;
 Puterea absolută – puterea suveranului este nelimitată. John
Locke este fondatorul concepţiei moderne despre drept, precursor al
nominalismului moral care „agaţă” moralitatea de convenţii – legi sau cutume.
 Dreptul natural există ca o cerinţă morală a omului aflat în starea
naturală, însă drepturile naturale, precum libertatea şi proprietatea, sunt
preexistente societăţii, care se instituie pentru a le apăra;
 Fundamentul suveranităţii este individul cu voinţa sa, cu
drepturile sale inalienabile asupra proprietăţii şi schimbului, morala şi
educaţia îl învaţă pe om moderaţia şi mulţumirea în care descoperă adevărata
plăcere;
 Libertatea în societatea civilă constă în a nu te supune nici unei
alte puteri legislative, cu excepţia celei stabilită prin consimţământul
comunităţii, libertatea oamenilor care sunt spuşi unei unei forme de
guvernământ este de a avea reguli de conduită comune, care au fost prescrise
de puterea legislativă care le-a stabilit;
 Puterea legislativă sau suveranul comunităţii este obligat să
guverneze urmând legile stabilite şi cunoscute de popor şi nu prin decrete
arbitrare;
 Oamenii, fiind în mod natural liberi, egali şi independenţi, nici
nu pot fi scoşi din această stare şi nici nu pot fi supuşi puterii politice a
altcuiva.
In concluzie, putem afirma ca teoria lui Hobbes are darul de a nelinisti. Statul
in viziunea lui Hobbes este rezultatul contractului social,rezultatul conventiei
benevole dintre oameni. Statul este un simplu instrument pe care oamenii si l-au
creat asociindu-se, pentru mai buna satisfacere a intereselor individuale ale fiecaruia
dintre membrii comunitatii civile, acesta fiind de altfel si singurul motiv pentru care
ei consimt sa incheie "contractul social". Aparitia statului porneste de la „starea
naturala”. Aflam de aici ca starea naturala a oamenilor este una de razboi si nu de
convietuire pasnica, ca pentru a ne pastra vietile trebuie sa ne supunem unor sisteme
de conducere care nu pot sa ne placa, sau ca mult-pretuita putere a ratiunii nu este
decat o maiestrie de a combina cuvintele. Nu gasim la Hobbes nici urma de optimism
avanat si poate ca tocmai acest lucru ii ofera o nota de unicitate si autenticitate, care
ne indeamna sa consideram ca Hobbes a avut ca punct de pornire pentru opera sa
omul, in si
mplitatea si veridicitatea existentei sale.