DIH Omorat de SAtana Ca Afost Demascat

DIH omorat de SAtana ca a fost demascat
Când Satana vine și-ți șoptește că ești un mare păcătos, privește în sus,
spre Răscumpărătorul tău și vorbește despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi
ajutat. Recunoaște-ți păcatele, dar spune vrăjmașului că „Hristos însuși a venit în lume
ca să mântuiască pe cei păcătoși” și că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemărginită.
(1 Timotei 1, 15.) Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici.
Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el
i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi
datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-
a iertat mai mult” (Luca 7, 43.) Noi am fost mari păcătoși, dar Domnul Hristos a murit
pentru ca să putem fi iertați. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a fi
prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora le-a iertat mult îl vor iubi mult și vor
sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare și pentru sacrificiul
Său suprem. Numai atunci când vom înțelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai
atunci vom înțelege mai bine urâciunea și grozăvia păcatului. Când ajungem să vedem
lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înțelegem ceva din sacrificiul infinit
pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topește de
duioșie și căință. {Calea catre Hristos 35.4}
Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieții Mântuitorului, inimile tuturor,

de la Creator până la domnul întunericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe
Dumnezeu ca fiind egoist și asupritor, că pretinde totul și nu dă nimic, cere de la toate
creaturile Sale să-L slujească pentru gloria Sa și nu face nici un sacrificiu pentru binele
lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedește că gândurile
lui Dumnezeu față de noi sunt „gânduri de pace și nu de nenorocire.” (Ieremia 29, 11.)
Demonstrează că, în timp ce ura lui Dumnezeu față de păcat este tot așa de tare ca
moartea, iubirea Sa față de păcătos este mai tare decât moartea. Asumându-și lucrarea
răscumpărării noastre, El nu va cruța nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru
desăvârșirea operei Sale. Nu se reține nici un adevăr esențial pentru mântuirea noastră,
nu se neglijează nici o minune a harului, nu rămâne nefolosită nici una din puterile
divine. Har este îngrămădit peste har și dar peste dar. Întreaga comoară a cerului este
pusă la îndemâna celor pe care El caută să-i salveze. După ce a adunat bogățiile
universului și a deschis izvoarele puterilor nesfârșite, le predă în mâinile lui Hristos și
zice: „Toate acestea sunt pentru om. Folosește aceste daruri ca să-l convingi că nu
există iubire mai mare ca a Mea pe pământ sau în cer. Fericirea sa cea mai mare o va
găsi iubindu-Mă pe Mine”. {HLL 57.1}
Nici ascultătorii și nici cel care vorbise n-au înțeles însemnătatea cuvintelor „Mielul lui
Dumnezeu”. Pe muntele Moria, Avraam fusese întrebat de fiul său: „Tată ... unde este
mielul pentru arderea de tot?” Tatăl a răspuns: „Fiule, Dumnezeu Însuși va purta grijă de
mielul pentru arderea de tot.” (Geneza 22, 7.8.) În berbecul oferit providențial în locul lui
Isaac, Avraam a văzut simbolul Aceluia care avea să moară pentru păcatele oamenilor.
Prin Isaia, Duhul Sfânt, folosind aceeași ilustrație, a proorocit despre Mântuitorul: „Ca un
miel pe care-l duci la măcelărie”. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră
a tuturor.” (Isaia 53, 7.6.) Dar poporul lui Israel n-a priceput învățătura aceasta. Mulți
socoteau darurile de jertfă tot așa cum priveau păgânii la jertfele lor — ca daruri prin
care să înduplece Divinitatea. Dumnezeu dorea să-i învețe că din iubirea Lui avea să
pornească darul care putea să-i împace cu Sine. {HLL 112.5}
Venise ceasul proslăvirii lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor Îi
arăta că jertfa pe care El urma să o aducă avea să atragă pe mulți la Dumnezeu. Știa că
grecii Îl vor vedea în curând într-o situație pe care n-o visau atunci. Ei urmau să-L vadă
pus alături de Baraba, un tâlhar și un criminal, și că acesta avea să fie preferat spre a fi
eliberat în locul Fiului lui Dumnezeu. Ei aveau să audă cum oamenii, instigați de preoți și
conducători, făceau alegerea. Și la întrebarea: “Dar ce să fac cu Isus, care Se numește
Hristos?”, răspunsul urma să fie: “Să fie răstignit.” (Matei 27, 22.) Făcând această
ispășire pentru păcatele oamenilor, Hristos știa că Împărăția Lui va fi desăvârșită și se
va răspândi pe întregul pământ. El urma să lucreze ca Unul care reface, și Spiritul Lui
urma să biruie. Pentru o clipă, El a privit în viitor și a auzit glasurile celor ce vor vesti pe
întregul pământ: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) El a
văzut în străinii aceștia făgăduința unui seceriș bogat, când despărțirea dintre iudei și
neamuri urma să fie dată la o parte și când toate neamurile, limbile și popoarele vor auzi
solia mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a nădejdii Sale, a rostit
cuvintele: “A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!” Dar Hristos nu uita deloc modul
în care trebuia să aibă loc această proslăvire. Adunarea neamurilor trebuia să vină după
apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui putea să fie mântuită lumea. Ca o
sămânță de grâu, Fiul omului trebuia să fie aruncat în pământ, să moară și să fie
înmormântat departe de oameni; dar avea să învie.
Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru prezentarea viitorului Său, astfel încât
ucenicii să poată înțelege. Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze
prin moartea Sa. “Adevărat, adevărat vă spun”, a zis El, “că dacă grăuntele de grâu,
care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.”
Când grăuntele de grâu cade pe pământ și moare, răsare și aduce roadă. Tot astfel și
moartea lui Hristos urma să aibă ca rezultat roade pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Potrivit cu legea din lumea plantelor, viața trebuia să fie rezultatul morții Lui. Hristos
Lumina Lumii pag 622-623
Îngerii sunt sfinți, și toate ființele creează rațiune ale tuturor lumilor, în condiții de
îngrijire păstrate până în prezent, încă mai rămân cu "Aleluia" fața sentinței în fața lui
Satan, și lăudau funcția lui Hristos, îngrijesc ipoteca, îngrijesc Satana sau păstrează
sufletelor oa oameniilor meniilor . Îngerii sunt sfințiți și toți acei, îngrijiri sunt spălați,
curățiți prin sângele lui Hristos, sunt unesc cu el prin aceasta operă de încorporare, o
vânzare predării pentr predării pentru viețiu vieți păstrate lumii. Hristos, fiind ridicat
pe cruce ca să m să moară oară , să deschidem prin aceasta calea vieții, acestea pot fi
făcute în permanență și păgânilor, și pentru toate națiunile, limită și popoarele. {VI 368.2}
Dar mergeți de iudeii lor îngâmfați, aveți grijă să nu cunoașteți ziua de cercetare
lor! Încet și cu regret părăsi Hristos împreună cu ucenicii Săi nu au fost acum templele
pentru tot timpul. {VI 368.3}
1. Tragedia veacurilor, p. 123.2 (Ellen G. White) (93%)

Când Luther socotea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a ridicat un prieten și un ajutor.
Piosul Staupitz a luminat înțelegerea lui Luther pentru Cuvântul lui Dumnezeu și l-a
îndemnat să privească dincolo de sine, să înceteze a contempla pedeapsa veșnică
pentru călcarea Legii lui Dumnezeu și să privească la Isus, Mântuitorul lui iertător de
păcate. “În loc să te chinuiești cu privire la păcatele tale, aruncă-te în brațele
Mântuitorului. Încrede-te în El, în neprihănirea vieții Lui, în iispașirea prin moartea Lui.
Ascultă-L pe Fiul lui Dumnezeu.... El S-a făcut om ca să-ți dea asigurarea favorii divine”.
“Iubește-L pe El, care te-a iubit întâi” (Idem, b.2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acel sol al milei.
Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minții lui Luther. După multe lupte cu
rătăcirile pe care le cultivase multă vreme, a ajuns în stare să înțeleagă adevărul, iar
pacea a venit peste sufletul său tulburat.

Pretutindeni unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat cu credincioșie, rezultatele
care au urmat au atestat originea lui divină. Duhul lui Dumnezeu a însoțit solia slujitorilor
Săi, iar cuvântul a avut putere. Păcătoșii și-au simțit conștiința trezită. “Lumina care
luminează pe orice om venind în lume” a iluminat încăperile ascunse ale sufletului lor, iar
lucrurile acoperite de întuneric au fost descoperite. Convingerea adâncă a pus stăpânire
pe mințile și pe inimile lor. Au fost convinși cu privire la păcat, la neprihănire și la
judecata viitoare. Au avut un simțământ al neprihănirii lui Iehova și au simțit groaza de a
se înfățișa, în vinovăția și necurăția lor, în fața Cercetătorului inimilor. În întristarea lor au
strigat: “Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Când crucea de pe Calvar, cu jertfa
ei infinită pentru păcatele oamenilor, a fost descoperită, ei au văzut că nimic altceva în
afară de meritele lui Hristos nu putea fi îndestulător pentru iispășirea nelegiuirilor;
numai aceasta îl putea împăca pe om cu Dumnezeu. Cu credință și cu umilință L-au
primit pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Prin sângele lui Hristos au primit
iertarea păcatelor din trecut.
3.1 Tragedia veacurilor, p. 179.2 (Ellen G. White) (93%)

Un puternic avânt a fost dat Reformei prin apariția unei ciume sau “moartea neagră”,
care s-a revărsat asupra Elveției în anul 1519. Atunci când oamenii s-au aflat în fața
plăgii nimicitoare, mulți au fost făcuți să simtă cât de zadarnice și fără valoare erau
iertările pe care le cumpăraseră și doreau o temelie mai sigură pentru credința lor. La
Zürich, Zwingli a fost și el atins de boală și a ajuns atât de slăbit, încât orice nădejde de
însănătoșire era spulberată, a circulat chiar știrea că a murit. În acel ceas de încercare,
nădejdea și curajul lui au rămas neclintite. A privit prin credință la crucea de pe Calvar,
încrezându-se în ispășirea îndestulătoare pentru păcat. Când s-a întors de la porțile
morții, a predicat Evanghelia cu o mai mare râvnă decât înainte, iar cuvintele lui
exercitau o influență irezistibilă. Oamenii l-au primit cu bucurie pe pastorul lor iubit care
se întorsese din pragul mormântului. Ei înșiși, după ce trecuseră prin suferință și fiind
aproape de moarte, au simțit ca niciodată mai înainte valoarea Evangheliei.
3. Adevărul despre îngeri, p. 216.1 (Ellen G. White) (93%)
Isus a refuzat să primească omagiul ucenicilor Săi până când nu avea asigurarea că
sacrificiul Său a fost acceptat de Tatăl. El S-a suit în curțile cerești și de la Dumnezeu
Însuși a auzit asigurarea că ispășirea ășirea făcută pentru păcatele oamenilor a fost
îndestulătoare, că prin sângele Său toți puteau dobândi viața veșnică....

Pretutindeni unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat cu credincioșie, rezultatele
care au urmat au atestat originea lui divină. Duhul lui Dumnezeu a însoțit solia slujitorilor
Săi, iar cuvântul a avut putere. Păcătoșii și-au simțit conștiința trezită. “Lumina care
luminează pe orice om venind în lume” a iluminat încăperile ascunse ale sufletului lor, iar
lucrurile acoperite de întuneric au fost descoperite. Convingerea adâncă a pus stăpânire
pe mințile și pe inimile lor. Au fost convinși cu privire la păcat, la neprihănire și la
judecata viitoare. Au avut un simțământ al neprihănirii lui Iehova și au simțit groaza de a
se înfățișa, în vinovăția și necurăția lor, în fața Cercetătorului inimilor. În întristarea lor au
strigat: “Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Când crucea de pe Calvar, cu jertfa
ei infinită pentru păcatele oamenilor, a fost descoperită, ei au văzut că nimic altceva în
afară de meritele lui Hristos nu putea fi îndestulător pentru ispășirea nelegiuirilor; numai
aceasta îl putea împăca pe om cu Dumnezeu. Cu credință și cu umilință L-au primit pe
Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Prin sângele lui Hristos au primit iertarea
păcatelor din trecut.
4. Hristos Lumina Lumii, p. 565.5 (Ellen G. White) (93%)

Dar isp ispășirea ășirea pentru o lume pierdută trebuie să fie totală, îmbelșugată și
desăvârșită. Dăruirea lui Hristos era îndestulătoare ca să ajungă la fiecare ființă creată
de Dumnezeu. Ea nu putea fi restrânsă, așa ca să nu întreacă numărul acelor care
urmau să primească Darul cel mare. Nu toți oamenii sunt mântuiți; cu toate acestea,
Planul de Mântuire nu este o risipă, din cauză că nu săvârșește tot ce a fost plănuit cu
dărnicie la inițierea lui. Trebuia să fie îndeajuns și încă să mai rămână.

Isus a refuzat să primească închinarea alor Săi până nu va fi asigurat că jertfa Lui era
primită de Tatăl. S-a suit la curțile cerești și chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea
că is ispășirea Lui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare și că, prin sângele
Lui, toți pot câștiga viața veșnică. Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El îi va
primi pe oamenii care se pocăiesc și sunt ascultători și că-i va iubi așa cum Îl iubește pe
Fiul Său. Hristos urma să-și desăvârșească lucrarea și să-și împlinească legământul de
a “face pe oameni mai prețioși decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir.”
(Isaia 13, 12.) Toată puterea în cer și pe pământ a fost dată Domnului vieții și El Se
reîntoarse la urmașii Săi în lumea păcătoasă, ca să le poată da din puterea și slava Lui.
7. Viaţa lui Isus, p. 5.3 (Ellen G. White)

Crucea trebuie să ocupe locul central, pentru că ea este mijlocul prin care s-a
săvârșit ispășirea omului și pentru că influența lor se exercită în orice parte din guvernarea lui
Dumnezeu.
Ispășirea săvârșită de Hristos nu este doar o metodă iscusită pentru iertarea păcatelor
noastre, ci ea este un remediu pentru vindecarea urmărilor călcărilor de lege și pentru
restatornicirea sănătății spirituale. Ea este mijlocul rânduit de cer prin care dreptatea lui Hristos
să ne fie atribuită nouă, și trebuie să fie introdusă în inimi și în caracter.
Fără vărsare de sânge nu există iertare de păcate. El a trebuit să sufere agonia morții pe cruce
în public pentru ca mărturia ei să fie vestită fără nici o umbră de îndoială.
Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înțelegem mai bine măreția și însemnătatea
sacrificiului făcut de Maiestatea cerului, planul mântuirii e slăvit înaintea noastră și gândul la
Golgota deșteaptă în inima noastră emoții vii și sfinte. În inima noastră și pe buzele noastre vor fi
laude pentru Dumnezeu și pentru Miel; deoarece mândria și adorarea de sine nu pot să crească
în sufletul care păstrează o proaspătă amintire a celor petrecute pe Golgota. Viata lui Isus pag 5
8. Credinţa şi faptele, p. 30.1 (Ellen G. White) (74%)

“Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel neprihănit.” (1
Ioan 2, 1.) Dar Dumnezeu nu L-a dat pe Fiul Lui să trăiască o viață de suferință și de
dispreț și să îndure o moarte rușinoasă pentru a-l scuti pe om de respectarea Legii
divine. Atât de mare este puterea amăgitoare a lui Satana, încât mulți au fost determinați
să privească isp ispășirea ășirea Domnului Hristos ca și cum nu ar avea nici o valoare
reală. Domnul Hristos a murit pentru că nu a existat nici o altă speranță pentru cel
nelegiuit. Păcătosul ar fi putut să încerce să respecte Legea lui Dumnezeu în viitor, dar
vina păcatului săvârșit rămânea, iar Legea trebuia să-l condamne la moarte. Domnul
Hristos a venit să plătească acea datorie pe care păcătosul nu putea să o plătească
singur cu nici un chip. Astfel, prin jertfa ispășitoare a Domnului Hristos, omului păcătos i
s-a acordat încă o posibilitate de încercare.
09. Credinţa şi faptele, p. 103.1 (Ellen G. White

Când păcătosul care se pocăiește este smerit înaintea lui Dumnezeu, când
înțelege ispășirea făcută de Domnul Hristos pentru el și acceptă această ispășire ca
fiind singura lui speranță pentru viața aceasta și pentru cea veșnică, păcatele lui sunt
iertate. Aceasta este îndreptățirea prin credință. Fiecare credincios trebuie să-și
conformeze pe deplin voința proprie cu voința lui Dumnezeu și să rămână într-o stare de
pocăință și părere de rău, exercitându-și credința în meritele ispășitoare ale
Mântuitorului și înaintând din putere în putere și din slavă în slavă.
Iertarea și îndreptățirea sunt unul și același lucru. Prin credință, cel credincios trece din
starea de răzvrătit, de copil al păcatului și al lui Satana, în starea de supus loial al lui
Isus Hristos, nu datorită unei bunătăți aflate în el însuși, ci pentru că Domnul Hristos îl
primește să fie copilul Său prin adopție. Cel păcătos primește iertarea de păcate, pentru
că aceste păcate sunt purtate de înlocuitorul și de Garantul lui. Domnul îi vorbește
Tatălui Său ceresc, spunându-I: “Acesta este copilul Meu. Îl scutesc de condamnarea la
moarte și îi dau viața Mea ca poliță de asigurare — viața veșnică —, deoarece Eu am
luat locul lui și am suferit pentru păcatele lui. El este chiar fiul Meu preaiubit.” În felul
acesta, omul, iertat și îmbrăcat cu hainele frumoase ale neprihănirii lui Hristos, stă fără
vină înaintea lui Dumnezeu.
Cel păcătos poate să greșească, dar nu este alungat fără milă. Cu toate acestea, unica
lui speranță este pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Domnul Isus Hristos.
Tatăl are prerogativa de a ierta nelegiuirile noastre, pentru că Domnul Hristos a luat
asupra Sa
10. Dietă şi hrană, p. 83.2 (Ellen G. White) (74%)

Pentru a-I aduce lui Dumnezeu o slujire desăvârșită trebuie să cunoști foarte bine
cerințele Sale. Ar trebui să folosești cea mai simplă hrană, pregătită în același fel, cât
mai simplu, pentru ca nervii sensibili ai creierului să nu fie slăbiți, amorțiți sau paralizați,
făcând astfel să-ți fie imposibil să deosebești lucrurile sacre și să
prețuiești ispăispășireșirea, sângele curățitor al lui Hristos, ca fiind inestimabil. “Nu știți
că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul?
Alergați deci în așa fel ca să căpătați premiul! Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se
supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se
poate veșteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veșteji. Eu,
deci, alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul
care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, și-l țin în stăpânire, ca nu cumva,
după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” (1 Corinteni 9, 24-27.)
11. Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 46.1 (Ellen G. White) (74%)

Pentru a-I aduce lui Dumnezeu o slujire desăvârșită trebuie să ai concepții lămurite
despre cerințele lui Dumnezeu. Ar trebui să folosești hrana cea mai simplă, pregătită în
felul cel mai simplu, pentru ca nerispășirevii cei fini ai creierului să nu fie slăbiți, amorțiți
sau paralizați, făcând să fie imposibil pentru tine să distingi lucrurile sfinte și să
prețuiești ispășirea, sângele curățitor al lui Hristos, de o valoare neprețuită. “Nu știți că
cei ce aleargă la locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul câștigă premiul? Alergați
dar în așa fel ca să căpătați premiul! Toți cei ce se luptă la jocurile de obște, se supun la
tot felul de înfrânări. și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji;
noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji. Eu, deci, alerg, dar
nu ca și când n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în
vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am
propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

Cum sunt folosiți slujitorii cei credincioși ai lui Hristos? “Faceți în toată vremea, prin
Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri”, rugați-vă în cămăruță, în familie, în adunare,
“vegheați la aceasta, cu toată stăruința”. Ei simt că sufletele sunt în pericol și, cu
credință zeloasă și smerită, cer împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu cu ei.
Răscumpărarea plătită de Domnul Hristos — ispispășireășirea pe crucea Golgotei —
este pentru totdeauna înaintea lor. Ei vor avea suflete ca sigilii ale lucrării slujirii lor.
13. Patriarhi şi profeţi, p. 72.3 (Ellen G. White) (61%)

“Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain”. (Evrei 11, 4.)
Abel a înțeles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut păcătos, a văzut păcatul și
plata păcatului, moartea, stând între sufletul său și comuniunea cu Dumnezeu. El a dus
jertfa înjunghiată, viața sacrificată, recunoscând astfel cerința Legii care fusese călcată.
Prin sângele vărsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, și,
punându-și încrederea în ispășirece urma să fie adusă acolo, a primit mărturia că este
îndreptățit, iar jertfa sa primită.

Potrivit cu instrucțiunile date de Moise, s-a zidit pe muntele Ebal un mare monument din
pietre. Pe aceste pietre, acoperite mai întâi cu un strat de tencuială, s-a scris legea —
nu numai Cele Zece Porunci vestite pe muntele Sinai și săpate pe cele două table de
piatră, ci și legile date lui Moise și scrise de el într-o carte. Lângă acest monument a fost
ridicat un altar din pietre necioplite, pe care s-au adus Domnului jertfe. Faptul că altarul a
fost așezat pe muntele Ebal, munte pe care trebuia să fie rostit blestemul, era plin de
însemnătate și arăta că Israel, pentru că se abătuse de la Legea lui Dumnezeu, își
atrăsese mânia Lui îndreptățită și ar fi fost lovit de acest blestem fără întârziere dacă nu
ar fi fost ispăispășireșirea Domnului Hristos, reprezentată prin altarul jertfelor.
15. Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 14.1 (Ellen G. White) (61%)
Binele pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă nu are limite. Tronul de har este, el însuși,
cea mai mare atracție și pe el stă Acela care ne dă voie să-L numim Tată. Dar Iehova n-
a considerat complet planul de mântuire, investind în el doar dragostea Lui. El a pus la
altarul Său un Avocat îmbrăcat în natura Sa. Ca intermediar al nostru, lucrarea lui
Hristos este aceea de a ne prezenta lui Dumnezeu drept fii și fiice ale Sale. El mijlocește
în favoarea celor care Îl primesc. Cu propriul sânge, El a plătit răscumpărarea lor. În
virtutea propriilor merite, El le dă putere să devină membri ai familiei regale, copii ai
Împăratului ceresc. Iar Tatăl Își demonstrează infinita dragoste pentru Hristos, primind și
salutând, ca pe prietenii Lui, pe prietenii lui Hristos. El este bucuros
de iispășireirea făcută. Dumnezeu este slăvit prin întruparea, viața, moartea și
mijlocirea Fiului Său.
16. Solii alese 1, p. 192.1 (Ellen G. White) (61%)

Când îl iartă pe cel păcătos, Dumnezeu retrage pedeapsa pe care acesta o merită și îl
tratează ca și când nu ar fi păcătuit niciodată, îi oferă favoarea divină și îl îndreptățește
prin meritele neprihănirii lui Hristos. Cel păcătos poate să fie îndreptățit prin credința
în ispăispășireșirea făcută de Fiul cel iubit al lui Dumnezeu, care a fost jertfa pentru
păcatele lumii vinovate. Nimeni nu poate să fie îndreptățit prin niciuna dintre faptele
proprii. El poate să fie eliberat de vinovăția păcatului, de condamnarea Legii și de
pedeapsa pentru nelegiuire numai prin meritele suferinței, morții și învierii lui Hristos.
Credința este singura condiție pe baza căreia poate fi obținută îndreptățirea, iar credința
include nu numai o convingere, ci și încrederea.
17. Gânduri despre cartea Apocalipsei, p. 209.4 (Ellen G. White) (61%)

“Serviciile tipice ale Sanctuarului evreiesc nu mai au nici o însemnătate. Nu mai trebuie
făcută ispăispășireșirea simbolică zilnică sau anuală, însă sacrificiul ispășitor printr-un
mijlocitor este esențial din cauza păcătuirii permanente. Isus mijlocește în prezența lui
Dumnezeu, oferindu-și sângele vărsat, așa cum era oferit sângele mielului. Isus prezintă
jertfa oferită pentru orice ofensă și orice defect al păcătosului.

Sângele lui Hristos, ce era menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea
Legii, nu avea să șteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până
la ispăispășireșirea finală; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta
păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la ziua cea mare a ispășirii.

Dar Hristos a venit pe pământ nu numai să aducă la îndeplinire mântuirea omului, să
sufere și să moară. El a venit să “vestească o lege mare și minunată”. Nu numai pentru
ca locuitorii acestui pământ să privească Legea așa cum ar trebui privită, ci ca să se
demonstreze lumilor din univers că Legea lui Dumnezeu este de neschimbat. Dacă
cerințele ei ar fi putut să fie înlăturate, atunci n-ar fi fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să-
și dea viața ca jertfă de ispășire pentru călcarea ei. Iar jertfa la care I-a îndemnat iubirea
infinită pe Tatăl și pe Fiul, ca păcătoșii să fie mântuiți, demonstrează întregului univers
— nimic mai puțin decât acest plan de ispășire nefiind suficient — că dreptatea și mila
sunt temelia Legii și guvernării lui Dumnezeu.

“Să nu vă închipuiți”, spunea el, “că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în
orice altă parte a creațiunii Sale. Oricare ar fi țara în care locuiți, Dumnezeu este lângă
voi și vă aude.... Pot oare lucrările nefolositoare, pelerinajele lungi, darurile, icoanele,
invocarea fecioarei sau a sfinților să vă asigure harul lui Dumnezeu?... Ce valoare are
mulțimea cuvintelor cu care ne împodobim rugăciunile? De ce folos sunt o sutană
lucioasă, o frunte împodobită, o haină lungă fluturând sau niște papuci brodați cu aur?...
Dumnezeu privește la inimă, iar inimile noastre sunt departe de El”. “Hristos”, spunea el,
“care S-a adus jertfă o singură dată pe cruce, este jertfa și victima aceea care a
făcut ispășire pentru păcatele tuturor credincioșilor în toată veșnicia.” (Idem, b.8, cap.5)

În Biblie L-a descoperit pe Hristos. “O, Tată”, striga el, “jertfa Lui a potolit mânia Ta,
sângele Lui a spălat necurățiile mele; crucea Lui a purtat blestemul meu; moartea Lui a
făcut ispășire pentru mine. Am săvârșit multe nebunii, dar Tu ai pus Cuvântul Tău
înaintea mea ca o făclie și mi-ai atins inima pentru ca eu să socotesc o urâciune toate
celelalte merite în afară de acelea ale lui Isus.” (Martyn, vol. 3, cap.13)

Când Charles Wesley s-a îmbolnăvit odată și presimțea că i se apropie sfârșitul, a fost
întrebat pe ce se întemeia nădejdea sa de viață veșnică. Răspunsul lui a fost: “Am făcut
tot ce am putut pentru a-L sluji pe Dumnezeu”. Când a văzut că prietenul care-i pusese
întrebarea nu era mulțumit cu răspunsul, Wesley gândea: “Cum adică, nu sunt oare
eforturile mele un motiv suficient pentru nădejde? Dacă vrea să-mi răpească
străduințele, n-am nimic altceva în care să mă încred”. (John Whitehead, Life of the Rev.
Charles Wesley, p. 102). Atât de dens era întunericul care cuprinsese biserica,
ascunzând învățătura cu privire la ispășire, jefuindu-L pe Hristos de slava Lui și abătând
mințile oamenilor de la singura lor nădejde de mântuire — sângele Răscumpărătorului
răstignit.

În ispășire, s-a descoperit caracterul lui Dumnezeu. Argumentul cel puternic al crucii
demonstrează universului întreg că drumul păcatului, pe care Lucifer l-a ales, nu putea fi
pus în nici un fel pe seama guvernării lui Dumnezeu.
Singura cale prin care putem câștiga o cunoștință desăvârșită a adevărului este să ne
păstrăm inima plină de iubire și supusă față de Duhul lui Hristos. Inima trebuie să fie
curățită de îngâmfare și mândrie și eliberată de tot ce a ținut-o în stăpânire, pentru ca
Hristos să poată fi întronat în ea. Știința omenească este prea mărginită ca să înțeleagă
lucrarea de ispășire. Planul de Mântuire este așa de larg cuprinzător, încât filozofia nu-l
poate explica. Va rămâne totdeauna o taină, pe care cugetarea cea mai adâncă nu o
poate cuprinde. Știința mântuirii nu poate fi explicată, dar poate fi cunoscută prin
experiență. Numai acela care își vede păcătoșenia poate aprecia valoarea cea
nemărginită a Mântuitorului.
7. Istoria Mântuirii, p. 403.2 (Ellen G. White)

Notă: Această suferință a lui Satana nu este nicidecum o ispășire a vinei altuia. Așa
cum s-a arătat anterior, “Fărădelegea omului a fost așezată asupra Domnului Hristos,
înlocuitorul și garantul omului.” (Vezi p. 174). După ce aceia care au primit jertfa lui
Hristos au fost răscumpărați, desigur că este drept ca Satana, generatorul păcatului, să
sufere pedeapsa finală. “Când în sanctuarul ceresc s-a încheiat lucrarea de ispășire,
atunci, în prezența lui Dumnezeu, a îngerilor cerești și a celor răscumpărați, păcatele
poporului lui Dumnezeu vor fi puse asupra lui Satana; el va fi declarat vinovat de tot răul
pe care i-a determinat să-l facă.” Marea luptă, 658. — Compilatorii.]

Venise ceasul proslăvirii lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor Îi
arăta că jertfa pe care El urma să o aducă avea să atragă pe mulți la Dumnezeu. Știa că
grecii Îl vor vedea în curând într-o situație pe care n-o visau atunci. Ei urmau să-L vadă
pus alături de Baraba, un tâlhar și un criminal, și că acesta avea să fie preferat spre a fi
eliberat în locul Fiului lui Dumnezeu. Ei aveau să audă cum oamenii, instigați de preoți și
conducători, făceau alegerea. Și la întrebarea: “Dar ce să fac cu Isus, care Se numește
Hristos?”, răspunsul urma să fie: “Să fie răstignit.” (Matei 27, 22.) Făcând
această ispășire pentru păcatele oamenilor, Hristos știa că Împărăția Lui va fi
desăvârșită și se va răspândi pe întregul pământ. El urma să lucreze ca Unul care
reface, și Spiritul Lui urma să biruie. Pentru o clipă, El a privit în viitor și a auzit glasurile
celor ce vor vesti pe întregul pământ: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii.” (Ioan 1, 29.) El a văzut în străinii aceștia făgăduința unui seceriș bogat, când
despărțirea dintre iudei și neamuri urma să fie dată la o parte și când toate neamurile,
limbile și popoarele vor auzi solia mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a
nădejdii Sale, a rostit cuvintele: “A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!” Dar
Hristos nu uita deloc modul în care trebuia să aibă loc această proslăvire. Adunarea
neamurilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui putea să
fie mântuită lumea. Ca o sămânță de grâu, Fiul omului trebuia să fie aruncat în pământ,
să moară și să fie înmormântat departe de oameni; dar avea să învie.

“Acum are loc judecata lumii acesteia”, a continuat Hristos, “acum stăpânitorul
lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi
atrage la Mine pe toți oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să
moară.” Aceasta era criza lumii. Dacă Eu devin ispășire pentru păcatele
oamenilor, lumea va fi luminată. Stăpânirea lui Satana asupra sufletelor
oamenilor va fi zdrobită. Chipul lui Dumnezeu, deformat din cauza păcatului, va fi
refăcut în oameni și o familie de sfinți credincioși va moșteni în cele din urmă
căminul ceresc. Aceasta va fi urmarea morții lui Hristos. Mântuitorul era adâncit
în contemplarea scenei de triumf aduse în fața Lui. El vedea crucea, cruda și
înjositoarea cruce, strălucind de slavă în ciuda grozăviilor ei.
40. Istoria Mântuirii, p. 48.1 (Ellen G. White) (88%)
Adam a fost informat că viața unui înger nu putea plăti prețul. Legea lui Iehova, temelia
guvernării Sale în cer și pe pământ, era la fel de sfântă ca și Dumnezeu Însuși; și din
acest motiv viața unui înger nu putea fi acceptată de Dumnezeu ca jertfă pentru
încălcarea ei. Legea Sa este mai importantă în ochii Lui decât îngerii sfinți din jurul
tronului Său. Tatăl nu putea desființa sau schimba nici un precept al Legii pentru a o
aduce la nivelul condiției căzute a omului, dar Domnul Hristos, care în unire cu Tatăl îl
crease pe om, putea face o ispășire acceptată de Dumnezeu, dându-și viața ca jertfă și
suportând mânia Tatălui. Îngerii i-au făcut cunoscut lui Adam că, după cum păcatul lui
adusese moartea și nenorocirea, prin jertfa Domnului Isus Hristos aveau să fie aduse la
lumină viața și nemurirea.
46. FIICE ALE LUI DUMNEZEU, p. 150.8 (Ellen G. White) (88%)

Oh, ultimele zile ale creștinului pot fi înmiresmate, pentru că razele Soarelui Neprihănirii
strălucesc în viața lui, răspândind un parfum neîncetat. Oh, noi avem toate motivele să
ne bucurăm, pentru că Răscumpărătorul nostru Și-a dat sângele Său prețios pe cruce,
ca ispășire pentru păcat, iar prin ascultarea Sa până la moarte a adus o neprihănire
veșnică. Tu știi că El este acum la dreapta Tatălui, ca Prinț al vieții și Mântuitor. Nu există
niciun alt nume în care poți să îți pui încrederea pentru interesele tale veșnice în afară
de Hristos, pe care poți să te bazezi pe deplin și necondiționat. Tu L-ai iubit pe Hristos,
chiar dacă uneori credința ta a fost slabă și perspectivele tale de viitor au fost confuze.
Isus este Mântuitorul tău. El nu te mântuiește pentru că ești desăvârșită, ci pentru că ai
nevoie de El și, în nedesăvârșirea ta, te-ai încrezut în El. Isus te iubește, scumpa mea
copilă. [219] Tu poți să cânți:

Numai aceia care-și dau seama că centrul nădejdii pentru familia omenească este
crucea pot înțelege Evanghelia pe care a propovăduit-o Domnul Hristos. El a venit în
lumea aceasta nu pentru alt scop, ci pentru ca să-l așeze pe om pe un teren avantajos
în fața lumii și a universului ceresc. El a venit să dea mărturie că, prin credința în
puterea și eficiența Sa, ca Fiu al lui Dumnezeu, ființele decăzute pot deveni părtașe de
fire dumnezeiască. Numai El putea să facă ispășire pentru păcătoși și să deschidă
porțile paradisului pentru neamul omenesc decăzut. El nu a luat asupra Sa natura
îngerilor, ci natura oamenilor, și a trăit în lumea aceasta o viață nemânjită de păcat.
“Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit
slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Dar tuturor celor ce L-au
primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui
Dumnezeu.” (Ioan 1, 14.12.) Prin viața și moartea Sa, Hristos a arătat că numai prin
ascultare de poruncile lui Dumnezeu poate omul să găsească siguranță și adevărată
mărire. “Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul.” (
PT ANA 8. Minte Caracter şi Personalitate, vol. 2, p. 392.3 (Ellen G. White) (94%)

Neînțelegerea jertfei de ispășire — Când stilul nostru de viață — în mâncare, băutură și
orice alte obișnuințe — ne slăbește puterea fizică și mintală, noi Îl dezonorăm pe
Dumnezeu, deoarece Îl privăm în mod abuziv de serviciul pe care El îl așteaptă din
partea noastră. Când ne îngăduim satisfacerea apetitului cu prețul sănătății sau când ne
satisfacem plăceri care slăbesc vitalitatea și puterea noastră intelectuală, noi nu mai
putem înțelege înalta valoare a jertfei de ispășire și nu mai putem prețui corect lucrurile
veșnice. Dacă mintea noastră este întunecată și parțial paralizată de boală, noi suntem
învinși cu ușurință de ispitele lui Satana. — Letter 27, 1872.
1. Minte Caracter şi Personalitate, vol. 2, p. 494.3 (Ellen G. White) (100%)

Isus înțelege simțămintele de disperare — În ultimele clipe ale agoniei de pe cruce,
credința și speranța lui Hristos se cutremurau, deoarece Dumnezeu îndepărtase de la El
asigurarea acceptării și a aprobării care-I fusese acordată până atunci, în calitate de Fiu
Preaiubit al Său. Atunci, pe cruce, Răscumlpărătorul lumii și-a ancorat credința în
dovezile care Îl întăriseră de fiecare dată înainte și care I-au dat siguranța că Tatăl
acceptase eforturile Lui și fusese mulțumit de lucrarea Lui. În agonia Sa de moarte, în
timp ce Își dăruia viața Sa prețioasă, Hristos a fost susținut doar de încrederea în Acela
a cărui slujire a fost dintotdeauna marea Lui bucurie. În acele momente, nu I-a fost
acordat nici un răspuns evident, nici o rază luminoasă de speranță nu a venit din nici o
direcție. În jurul Său, totul era învăluit de întuneric și apăsare. În mijlocul întunericului
insuportabil pe care l-a îndurat, luând asupra Lui natura umană, Răscumpărătorul a
golit până la drojdie cupa amară și tainică. Uitând până și cea mai strălucitoare speranță
și asigurare a triumfului pe care avea să-l primească în viitor, El a strigat cu glas tare:
“Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul”. Domnul cunoștea caracterul Tatălui Său,
cunoștea spiritul Lui de dreptate, mila și marea Lui iubire și, într-un act de supunere
totală, și-a predat întreaga ființă în mâinile Lui. În mijlocul convulsiilor naturii, spectatorii
uimiți ai acestor scene au auzit ultimele cuvintele ale Omului ce murea pe Calvar. —
Testimonies for the Church 2:210, 211 (1869).

Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a
fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă și stăruitoare. El a descoperit înaintea
poporului caracterul ofensator al păcatului și i-a învățat că este imposibil pentru om ca
prin propriile fapte să-și ușureze vinovăția sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva
decât pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Hristos îl pot mântui pe păcătos.
Harul lui Hristos nu poate fi cumpărat; el este un dar. I-a sfătuit pe oameni să nu
cumpere indulgențe, ci să privească prin credință la Răsculmpărătorul răstignit. Le-a
povestit experiența lui chinuitoare, când a căutat zadarnic prin umilințe și penitențe să
obțină mântuirea, și i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea și bucuria numai
întorcându-și privirile de la el și privind prin credință la Hristos.

Cu o nespusă bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui — chiar pomii
aceia ale căror roade le adunase el însuși în zilele nevinovăției și bucuriei lui. Vede vița
pe care propriile mâini au cultivat-o și chiar acele flori pe care odinioară le iubea și le
îngrijea. Mintea lui prinde realitatea scenei; înțelege că acesta este cu adevărat Edenul
restabilit, mai plăcut acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce
la pomul vieții, rupe fructul cel slăvit și-i dă să mănânce. Privește în jurul lui și vede o
mulțime din familia lui răscumpărată, stând în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci își așează
coroana strălucitoare la picioarele lui Isus și, căzând pe pieptul Său, Îl îmbrățișează
pe Răscumrăscumpărătorulpărătorul. Atinge harpa de aur și bolțile cerului răsună de
cântarea biruitoare: “Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat și trăiește
iarăși!” Cei din familia lui Adam îi urmează exemplul și își așează coroanele la picioarele
Mântuitorului când se pleacă înaintea Sa în adorare.

Tinerilor le este oferit un mărgăritar de mare preț. Ei pot vinde totul ca să
cumpere acest mărgăritar sau pot să-l refuze, spre pierderea lor veșnică. Cerul
poate fi dobândit de toți cei care vor să corespundă condițiilor puse în Cuvântul
lui Dumnezeu. Răscumpărătorul nostru a fost ascultător până la moarte; El S-a
dat pe Sine ca jertfă pentru păcat. Voi sunteți răscumpărați “cu sângele scump al
lui Hristos, Mielul fără cusur”. “Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de
orice păcat”. Prieteni tineri, voi vă puteți făuri scopuri serioase prin propria
voastră putere, vă puteți măguli că puteți urma o cale dreaptă fără să vă supuneți
inima influenței stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu, dar în felul acesta voi nu v-
ați făcut fericiți.

O, ce aș putea spune pentru a deschide ochii orbiți, pentru a ilumina înțelegerea
spirituală? Păcatul trebuie să fie crucificat. O completă schimbare morală trebuie să fie
lucrată de Duhul Sfânt. Noi trebuie să avem iubirea lui Dumnezeu, cu o credință vie și
statornică. Acesta este aurul curățit prin foc. Îl putem obține numai de la Domnul Hristos.
Fiecare cercetător sincer și zelos va deveni un părtaș al naturii divine. Sufletul său va fi
plin de o puternică dorință de a cunoaște plinătatea acelei iubiri, care întrece orice
cunoștință; în timp ce înaintează într-o viață divină, el va fi mult mai capabil să priceapă
adevărurile cele înalte și înnobilatoare ale Cuvântului lui Dumnezeu, până când, privind,
va fi schimbat și făcut în stare să reflecte asemănarea cu Răscumpărătorul său.

Stimați frați împreună lucrători în marele câmp al secerișului, nu avem decât puțin timp
care a mai rămas și în care trebuie să lucrăm. Acum este ocazia cea mai favorabilă pe
care am avut-o vreodată și fiecare moment trebuie folosit atent și cu grijă. Așa de
devotat a fost Răscumpărătorul nostru în lucrarea de salvare a sufletelor, încât El chiar
tânjea după botezul sângelui Său. Apostolii au fost cuceriți de zelul Învățătorului lor și,
hotărâți, neclintiți și plini de zel, au mers înainte în îndeplinirea marii lor lucrări, luptând
împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor…, împotriva duhurilor răutății care sunt în
locurile cerești.

Satana și îngerii lui îl ispiteau pe Pilat și încercau să-l conducă spre propria-i ruină. I-au
sugerat că, dacă nu va lua parte la condamnarea lui Isus, o vor face alții; mulțimea
înseta după sângele Lui; și, dacă nu-L dădea pe Isus să fie răstignit, își va pierde
puterea și onoarea lumească și va fi denunțat ca unul care crede în acel impostor. De
frică să nu-și piardă puterea și autoritatea, Pilat a consimțit la moartea lui Isus. Cu toate
că el a așezat sângele lui Isus asupra acuzatorilor Săi, iar mulțimea l-a primit strigând:
“Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” (Matei 27, 25), totuși Pilat
nu era curat; el era vinovat de sângele Domnului Hristos. Pentru interesul lui egoist,
pentru plăcerea de a primi onoare de la oamenii mari ai pământului, a dat la moarte un
om nevinovat. Dacă și-ar fi urmat propriile convingeri, Pilat n-ar fi avut nimic de-a face cu
condamnarea lui Isus.

Domnul nostru a zis: “Dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui,
n-aveți viața în voi înșivă.... Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană și sângele Meu
este cu adevărat o băutură.” (Ioan 6, 53-55.) Lucrul acesta este adevărat și pentru viața
noastră fizică. Datorăm chiar și viața aceasta pământească morții lui Hristos. Pâinea pe
care o mâncăm este cumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată
prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se
hrăni cu trupul și sângele lui Hristos. Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine.
Se oglindește în fiecare izvor de apă. Toate acestea le-a spus Isus când a rânduit
simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care strălucește de la serviciul de împărtășire din
camera de sus sfințește hrana pentru viața noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca
masa Domnului și fiecare masă e un act sfânt.

Încă de la început, Pilat a fost convins că Isus nu era un om obișnuit, ci un om cu un
caracter ireproșabil. El a crezut că Isus era cu totul nevinovat. Îngerii care erau martori
la întreaga scenă au observat convingerile lui Pilat și simpatia și mila lui evidentă față
de Isus. Pentru a-l feri să se angajeze în actul îngrozitor de a-L condamna pe Isus la
răstignire, un înger a fost trimis la soția lui Pilat și, printr-un vis, a informat-o că Pilat era
implicat în condamnarea Fiului lui Dumnezeu și că Isus era un suferind nevinovat. Ea i-a
trimis imediat lui Pilat vestea că suferise mult din cauza lui Isus într-un vis și l-a avertizat
să nu aibă nimic de a face cu acel om sfânt. Omul care a dus vestea și-a făcut loc în
grabă prin mulțime și i-a înmânat lui Pilat mesajul. Când l-a citit, el a început să tremure
și s-a albit la față. La început, s-a gândit că nu ar trebui să se implice și că, dacă ei
doreau sângele lui Isus, el nu avea să-și folosească influența în favoarea lor, ci va face
eforturi să-L elibereze. (…) Dacă și-ar fi urmat convingerea, Pilat nu ar fi avut nicio
contribuție la condamnarea lui Isus. — Spiritual Gifts, vol. 1, p. 54-56[77]

Isus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă și a văzut că iudeii făcuseră din
marile lor adunări scene pentru vărsarea de sânge și cruzime. În locul unei umilite
pocăințe de păcat, ei înmulțiseră jertfirea de animale, ca și cum Dumnezeu putea să fie
onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoții și conducătorii își împietriseră inimile prin
egoism și avariție. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru
ei un mijloc de câștig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfințenia serviciului de jertfă
fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Isus fusese stârnită; El știa
că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor,
urma să fie tot atât de puțin apreciat de preoți și bătrâni ca sângele animalelor pe care
ei îl făceau să curgă necontenit.

“Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, și-a
spălat mâinile înaintea norodului, și a zis: ‘Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului
acestuia. Treaba voastră’.” Plin de teamă și condamnându-se singur, Pilat a privit la
Mântuitorul. Dintre toate fețele acelea ce priveau în sus, numai El era netulburat. În jurul
capului Său părea că strălucește o lumină blândă. Pilat spuse în inima sa: “El este
Dumnezeu”. Întorcându-se spre mulțime, el declară că este nevinovat de sângele Său.
Luați-L și răstiginiți-L. Dar rețineți voi, preoți și conducători, eu am declarat că El este un
om drept. Fie ca Acela despre care spune că este Tatăl Său să vă judece pe voi și pe
mine pentru cele întâmplate astăzi. Apoi Îi spuse Domnului Isus: “Iartă-mă pentru fapta
aceasta. Nu Te pot salva”. Și, după ce a pus să-L bată pe Isus din nou cu nuiele, L-a dat
să fie răstignit.

Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut; dar ochii oamenilor au fost îndreptați
către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoția pământească a încetat; dar noi
privim la Isus, slujitorul noului legământ, și la “sângele stropirii, care vorbește mai bine
decât sângele lui Abel”. “Drumul în Locul preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta
în picioare cortul dintâi. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut
prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini ... și a intrat o
dată pentru totdeauna în Locul prea sfânt ... cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o
răscumpărare veșnică.” (Evrei 12, 24; 9, 8-12.)
7. Minte Caracter şi Personalitate, vol. 2, p. 531.1 (Ellen G. White) (66%)

O definiție a credinței — Credința care duce la mântuire trebuie să fie învățată. Definiția
acestei credințe în Isus Hristos poate fi exprimată în câteva cuvinte: ea este un act al
sufletului, prin care întreaga ființă umană se așează la dispoziția supravegherii și
călăuzirii Domnului Isus Hristos. Sufletul rămâne în Hristos și Hristos rămâne în el, ca
Domn suprem, prin credință. Credinciosul își consacră sufletul și trupul lui Dumnezeu și
poate declara în deplină siguranță: Hristos este în stare să păzească în ziua încercării
ceea ce I-am încredințat. Toți cei ce vor proceda astfel vor fi salvați pentru viața veșnică.
Ei vor avea asigurarea că sufletul lor, spălat în sângele lui Hristos și îmbrăcat în
neprihănirea Lui, este deosebit de prețios în ochii lui Isus. Gândurile și speranțele
noastre sunt îndreptate spre a doua venire a Domnului nostru. Aceasta este ziua în care
Judecătorul întregului pământ va răsplăti încrederea poporului Lui. — Manuscript 6,
1889.

“Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; și, după ce a binecuvântat, a frânt-o și a dat-o
ucenicilor, zicând: ‘Luați, mâncați; acesta este trupul Meu’. Apoi a luat un pahar și, după
ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: ‘Beți toți din el; căci acesta
este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre
iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței,
până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu’.”

Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim era o slabă preînchipuire a venirii Sale pe norii
cerului, cu putere și slavă, în mijlocul triumfului îngerilor și al bucuriei sfinților. Atunci se
vor împlini cuvintele lui Isus către preoți și farisei: “De acum încolo nu Mă veți mai
vedea, până când veți zice: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!’” (Matei
23, 39.) Lui Zaharia i se arătase în viziune profetică ziua aceea de triumf final: el mai
văzuse și soarta blestemată a celor care aveau să-L respingă pe Hristos la prima Lui
venire. “Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum
plânge cineva pe singurul său fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe întâiul
său născut.” (Zaharia 12, 10.) Scena aceasta a prevăzut-o Hristos atunci când Se uita la
cetate și plângea pentru ea. În ruina trecătoare a Ierusalimului, El a văzut distrugerea
finală a poporului vinovat de sângele Fiului lui Dumnezeu.

Până aici, viclenia și ura lui Satana nu zădărniciseră Planul de Mântuire. Se apropia
timpul îndeplinirii scopului pentru care venise Isus în lume. Satana și îngerii lui s-au
consultat și au hotărât să inspire propria națiune a Domnului Hristos să strige cu
vehemență după sângele Său și să îngrămădească asupra Lui cruzime și dispreț. Ei
sperau că lui Isus nu-I va plăcea un astfel de tratament și nu va reuși să-și păstreze
umilința și blândețea.

Învățați-i pe oameni marile adevăruri practice, care trebuie să fie imprimate în suflet.
Învățați-i cu privire la puterea salvatoare a lui Isus, “în care avem răscumpărarea,
prin sângele Lui, iertarea păcatelor”. (Coloseni 1, 14.) La cruce s-au întâlnit mila și
adevărul, acolo neprihănirea și adevărul s-au sărutat. Fiecare student și fiecare lucrător
trebuie să studieze iar și iar lucrul acesta, pentru ca ei, înfățișându-L pe Domnul răstignit
în mijlocul nostru, să poată face din acesta un subiect proaspăt pentru oameni. Arătați-le
că viața lui Hristos descoperă un caracter de o nemărginită desăvârșire. Învățați-i că
“tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se
facă copii ai lui Dumnezeu”. (Ioan 1, 12.) Spuneți lucrul acesta iar și iar. Noi putem
deveni fii ai lui Dumnezeu, membri ai familiei împărătești, copii ai Împăratului Ceresc. Să
se știe că toți aceia care-L acceptă pe Isus Hristos și păstrează cu tărie încrederea lor,
de la început până la capăt, vor fi moștenitori

Oh, ultimele zile ale creștinului pot fi înmiresmate, pentru că razele Soarelui Neprihănirii
strălucesc în viața lui, răspândind un parfum neîncetat. Oh, noi avem toate motivele să
ne bucurăm, pentru că Răscumpărătorul nostru Și-a dat sângele Său prețios pe cruce,
ca ispășire pentru păcat, iar prin ascultarea Sa până la moarte a adus o neprihănire
veșnică. Tu știi că El este acum la dreapta Tatălui, ca Prinț al vieții și Mântuitor. Nu există
niciun alt nume în care poți să îți pui încrederea pentru interesele tale veșnice în afară
de Hristos, pe care poți să te bazezi pe deplin și necondiționat. Tu L-ai iubit pe Hristos,
chiar dacă uneori credința ta a fost slabă și perspectivele tale de viitor au fost
confuze. Isus este Mântuitorul tău. El nu te mântuiește pentru că ești desăvârșită, ci
pentru că ai nevoie de El și, în nedesăvârșirea ta, te-ai încrezut în El. Isus te iubește,
scumpa mea copilă. [219] Tu poți să cânți:

Dumnezeu a dat o dovadă categorică în Cuvântul Său că El îi va pedepsi pe călcătorii
Legii Sale. Aceia care se amăgesc cu ideea că El este prea milostiv pentru a-și aduce la
îndeplinire dreptatea asupra păcătosului, să privească la crucea de pe
Calvar. Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu dovedește că “plata păcatului
este moartea”, că orice călcare a Legii lui Dumnezeu trebuie să-și primească plata
cuvenită. Hristos cel fără păcat S-a făcut păcat pentru om. El a suportat vina călcării
Legii și ascunderea feței Tatălui Său, până când inima i-a fost sfâșiată și viața i-a fost
zdrobită. Această jertfă întreagă a fost adusă pentru ca păcătoșii să poată fi mântuiți.
Omul nu poate fi eliberat de pedeapsa păcatului pe nici o altă cale. Și orice suflet care
refuză să se împărtășească de ispășirea asigurată cu un preț atât de mare trebuie să
poarte în persoana sa vinovăția și pedeapsa pentru călcarea Legii.

Îngerii s-au prosternat înaintea Lui. Ei și-au oferit viața lor. Domnul Isus a spus că
prin moartea Sa avea să-i salveze pe mulți; că moartea unui înger nu putea plăti ceea
ce se datora. Doar viața Lui putea fi acceptată de Tatăl, ca preț de răscumpărare pentru
om. — Early Writings, 149, 150
“Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieții Mântuitorului, inimile tuturor,
de la Creator până la domnul întunericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe
Dumnezeu ca fiind egoist și asupritor, că pretinde totul și nu dă nimic, cere de la toate
creaturile Sale să-L slujească pentru gloria Sa și nu face nici un sacrificiu pentru binele
lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedește că gândurile
lui Dumnezeu față de noi sunt “gânduri de pace și nu de nenorocire.” (Ieremia 29, 11.)
Demonstrează că, în timp ce ura lui Dumnezeu față de păcat este tot așa de tare
ca moartea, iubirea Sa față de păcătos este mai tare decât moartea. Asumându-și
lucrarea răscumpărării noastre, El nu va cruța nimic, oricât de scump, din ce este
necesar pentru desăvârșirea operei Sale. Nu se reține nici un adevăr esențial pentru
mântuirea noastră, nu se neglijează nici o minune a harului, nu rămâne nefolosită nici
una din puterile divine. Har este îngrămădit peste har și dar peste dar. Întreaga comoară
a cerului este pusă la îndemâna celor pe care El caută să-i salveze. După ce a adunat
bogățiile universului și a deschis izvoarele puterilor nesfârșite, le predă în mâinile lui
Hristos și zice: “Toate acestea sunt pentru om. Folosește aceste daruri ca să-l convingi
că nu există iubire mai mare ca a Mea pe pământ sau în cer. Fericirea sa cea mai mare
o va găsi iubindu-Mă pe Mine”.

Oamenii I-au amintit lui Hristos de mana pe care părinții lor au mâncat-o în pustie, ca și
cum asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârșită de Isus,
dar El arătă cât de mic era darul acela în comparație cu binecuvântările pe care venise
să le reverse. Mana putea să susțină numai viața aceasta pământească; ea nu putea să
prevină moartea, nici să asigure nemurirea, dar pâinea vieții urma să hotărască sufletul
pentru viața veșnică. Mântuitorul a zis: “Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat
mană în pustie și au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de așa fel, ca cineva să
mănânce din ea și să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă
mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”. La această figură de stil, Hristos a
mai adăugat una. Numai murind putea El să dea viață oamenilor și în cuvintele ce
urmează arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare. El zice: “Pâinea pe care o
voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii”.

Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru prezentarea viitorului Său, astfel încât
ucenicii să poată înțelege. Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze
prin moartea Sa. “Adevărat, adevărat vă spun”, a zis El, “că dacă grăuntele de grâu,
care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.”
Când grăuntele de grâu cade pe pământ și moare, răsare și aduce roadă. Tot astfel
și moartea lui Hristos urma să aibă ca rezultat roade pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Potrivit cu legea din lumea plantelor, viața trebuia să fie rezultatul morții Lui.
Când poporul a aflat că Isus fusese dat morții de către preoți, s-au făcut cercetări
în legătură cu moartea Sa. Amănuntele judecării Sale au fost ascunse cât mai
mult cu putință; dar, în timpul când El Se afla în mormânt, numele Său era pe
buzele a mii de oameni și vești despre batjocura de judecată la care fusese
expus, precum și despre atitudinea inumană a preoților și conducătorilor s-au
răspândit pretutindeni. Acești preoți și conducători au fost chemați de către
oameni inteligenți să explice profețiile Vechiului Testament cu privire la Mesia și,
în timp ce încercau să răspundă, ticluind o minciună, ajungeau să-și iasă din
minți. Ei nu puteau explica profețiile care arătau spre suferințele și moartea lui
Hristos și mulți dintre cei care întrebau erau convinși că Scripturile s-au împlinit.
La moartea lui Isus, ostașii văzuseră pământul înfășurat în întuneric la miezul zilei; dar,
la înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând în noapte și au auzit pe locuitorii
cerului cum cântă cu mare bucurie și în triumf: “Tu ai biruit pe Satana și puterile
întunericului; Tu ai înghițit moartea în biruință”.

Însărcinarea aceasta fusese dată celor doisprezece, când Hristos Se întâlnise cu ei în
odaia de sus; dar, de data aceasta, trebuia să fie încredințată unui număr mai mare. La
adunarea de pe munte, în Galilea, au venit toți credincioșii care au putut fi chemați.
Hristos Însuși arătase locul acesta, precum și timpul întâlnirii, chiar înainte
de moartea Sa. Îngerul de la mormânt le reamintise ucenicilor făgăduința Lui de a Se
întâlni cu ei în Galilea. Făgăduința aceasta fusese repetată credincioșilor care erau
adunați în Ierusalim în cursul săptămânii Paștelui și prin ei a ajuns la mulți dintre cei
răspândiți, care deplângeau moartea Domnului lor. Ei așteptau întâlnirea aceasta cu un
mare interes. Au mers la locul întâlnirii pe căi ocolite, venind din toate părțile, pentru a
evita bănuiala iudeilor invidioși. Cu inima nerăbdătoare, veneau vorbind despre veștile
care ajunseseră la ei cu privire la Hristos.

Cu o tristețe sfântă, Isus i-a mângâiat și îmbărbătat pe îngeri, informându-i că, pe viitor,
aceia pe care îi va mântui vor fi cu El, că prin moartea Lui îi va răscumpăra pe mulți și-l
va distruge pe cel care avea puterea morții. Tatăl Său Îi va da împărăția și mărirea
împărăției sub cerul întreg, iar El o va stăpâni în veci de veci. Satana și păcătoșii vor fi
distruși, ca să nu mai tulbure vreodată cerul sau noul pământ purificat. Isus a rugat
fierbinte oastea îngerească să fie împăcată cu planul pe care Tatăl Lui îl acceptase și să
se bucure că, prin moartea Sa, omul căzut putea iarăși să obțină favoarea lui
Dumnezeu și să guste cerul.
Atunci a fost stabilit un sistem care cerea jertfirea de animale, pentru a păstra mereu
înaintea omului căzut faptul de care o făcuse Satana pe Eva să se îndoiască, și anume
că plata păcatului este moartea. Călcarea Legii a făcut necesar ca Domnul Hristos să
moară, jertfindu-Se, și să facă astfel posibilă pentru om o cale de scăpare de pedeapsă,
păstrându-se totuși onoarea legii lui Dumnezeu. Sistemul jertfelor avea ca scop să-l
învețe pe om umilința, având în vedere condiția lui căzută, și să-l conducă la pocăință și
la încredere numai în Dumnezeu, prin Mântuitorul făgăduit, pentru iertarea de călcarea
din trecut a Legii Sale. Dacă n-ar fi fost călcată Legea lui Dumnezeu, moartea n-ar fi
existat niciodată și n-ar fi fost nevoie de adăugarea altor principii adaptate la condiția
căzută a omului.

Mulți sunt repede mulțumiți cu săvârșirea unor fapte mărunte, de slujire pentru Domnul.
Creștinismul lor este slab. Hristos S-a dat pe Sine Însuși pentru păcătoși. Cu câtă
neliniște pentru salvarea de suflete ar trebui să fim plini, văzând atâtea ființe omenești
cum pier în păcat! Sufletele acestea au fost cumpărate cu un preț nemărginit de
mare. Moartea Fiului lui Dumnezeu pe crucea de pe Golgota este măsura valorii lor. Zi
după zi, ei hotărăsc fie că vor avea viață veșnică, fie că vor avea parte
de moartea veșnică. Și, cu toate acestea, bărbaților și femeilor care pretind că Îi servesc
Domnului le place să-și ocupe timpul și atenția cu lucruri de mică însemnătate. Le place
să fie în neînțelegere unii cu alții. Dacă ar fi consacrați lucrării Domnului, ei nu s-ar certa
și nu s-ar șicana între ei ca o familie de copii dezordonați. Fiecare mână ar fi angajată în
lucrarea de slujire. Fiecare ar sta la postul datoriei sale, lucrând cu inima și cu sufletul ca
misionar al crucii lui Hristos. Spiritul Răscumpărătorului ar sălășlui în inima lucrătorilor și
s-ar săvârși fapte de dreptate. Lucrătorii ar purta cu ei, în slujba lor, rugăciunile și
simpatia unei biserici redeșteptate. Ei și-ar primi îndrumările de la Hristos și nu ar găsi
timp de ceartă și de discordie.

Timp de aproape patruzeci de ani, după ce căderea Ierusalimului fusese pronunțată de
Hristos Însuși, Domnul a amânat judecățile Sale asupra cetății și a poporului. Minunată a
fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de aceia care au respins Evanghelia Sa și
față de ucigașii Fiului Său. Parabola pomului neroditor reprezenta procedeele lui
Dumnezeu cu națiunea iudaică. Porunca se dăduse: “Taie-l, la ce să mai cuprindă
pământul degeaba!” (Luca 13, 7), dar mila divină îl cruțase pentru încă puțină vreme.
Printre iudei erau mulți care nu cunoscuseră caracterul și lucrarea lui Hristos. Iar copiii
nu se bucuraseră de aceste privilegii sau nu primiseră lumina pe care părinții lor o
lepădaseră. Prin predicarea apostolilor și a tovarășilor lor, Dumnezeu dorea ca lumina
să se reverse și asupra acestor copii; lor urma să li se îngăduie să vadă cum s-a împlinit
profeția nu numai la nașterea și în viața lui Hristos, ci și în moartea și învierea Sa. Copiii
nu trebuiau condamnați pentru păcatele părinților; dar atunci când, cu toată cunoașterea
luminii întregi, dată părinților, copiii au lepădat lumina mai mare dată lor, ei au devenit
părtași la păcatele părinților și au umplut măsura nelegiuirii lor

Tainica lucrare a providenței, care îngăduie ca cel drept să sufere persecuția din mâna
celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulți care sunt slabi în credință. Unii
sunt gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece El îngăduie celor
mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei mai buni și mai curați sunt apăsați și
chinuiți de puterea lor crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept și milos și
care este nemărginit în putere să îngăduie o așa nedreptate și apăsare? Aceasta este o
problemă care nu ne privește pe noi. Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu
privire la iubirea Sa și nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa atunci când nu putem
înțelege lucrările providenței Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul
lor în zilele de încercare și întuneric, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “Aduceți-vă
aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său”.
“Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, și pe
al vostru îl vor păzi”. (Ioan 15, 20). Isus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut
să sufere oricare dintre urmașii Săi, datorită cruzimii oamenilor nelegiuiți. Aceia care
sunt chemați să sufere chinul și moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele
scumpului Fiu al lui Dumnezeu.

Curând s-a trezit un viu interes pentru adevărurile pe care le predica; iar poporul se
aduna în număr mare pentru a-i asculta predicile. Mulți care încetaseră de multă vreme
să mai vină la slujbele religioase se aflau acum printre ascultători. Și-a început lucrarea
deschizând Evangheliile, citind și explicând ascultătorilor săi relatarea inspirată a vieții,
învățăturilor și a morții lui Hristos. Aici, ca și la Einsiedeln, a prezentat Cuvântul lui
Dumnezeu ca fiind singura autoritate infailibilă, iar moartea lui Hristos ca singura jertfă
desăvârșită. “La Hristos vreau să vă conduc”, spunea el, “la Hristos, Izvorul adevărat al
mântuirii” (Idem, b. 8, cap. 6). În jurul predicatorului s-au adunat oameni din toate clasele
sociale, de la oamenii de stat și savanți, la meseriași și țărani. Ei îi ascultau cuvintele cu
un interes profund. El nu numai că vestea darul unei mântuiri fără plată, dar mustra fără
teamă relele și stricăciunile timpului. Mulți se întorceau de la catedrală lăudându-L pe
Dumnezeu. “Acest bărbat”, spuneau ei, “este un predicator al adevărului. El va fi Moise
al nostru pentru a ne scoate din această întunecime egipteană.” (Idem, b. 8, cap. 6)
“S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este la uși”, fusese solia lor. La
încheierea “vremii” — a celor șaizeci și nouă de săptămâni, din Daniel capitolul 9, care
urmau să se întindă până la “Unsul”, Mesia — Hristos primise ungerea Duhului, după ce
fusese botezat de Ioan în Iordan. Iar Împărăția lui Dumnezeu, despre care ei spuseseră
că este la uși, fusese întemeiată prin moartea lui Hristos. Această împărăție nu era așa
cum fuseseră ei învățați să creadă, o împărăție pământească. Nu era nici împărăția
aceea veșnică, nemuritoare, care va fi întemeiată atunci când “domnia, stăpânirea și
puterea tuturor împărățiilor de sub cerul întreg, vor fi date poporului sfinților Celui
Preaînalt”, acea împărăție veșnică în care “toate puterile Îl vor sluji și-L vor asculta”.
(Daniel 7, 27

Împărăția harului însă a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost pus în
aplicare planul pentru mântuirea neamului omenesc căzut. Până atunci, ea exista în
planul și în făgăduința lui Dumnezeu; și prin credință oamenii pot deveni supușii ei. Dar
în realitate n-a fost întemeiată până la moartea lui Hristos. Chiar după intrarea în
lucrarea Sa pământească, Mântuitorul, împovărat de încăpățânarea și nerecunoștința
oamenilor, Se putea retrage de la jertfirea pe Calvar. În Ghetsemani, paharul de
amărăciune a tremurat în mâna Sa. El putea chiar și atunci să-Și șteargă sudoarea de
sânge de pe frunte și să lase neamul omenesc vinovat să piară în nelegiuirea lui. Dacă
ar fi făcut lucrul acesta, n-ar mai fi fost răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când
Mântuitorul Și-a dat viața și cu ultima suflare a strigat “S-a sfârșit”, atunci împlinirea
Planului de Mântuire a fost asigurată. Făgăduința mântuirii făcută perechii păcătoase în
Eden a fost ratificată. Împărăția harului, care până acum existase prin făgăduința lui
Dumnezeu, a fost atunci întemeiată.

În felul acesta moartea lui Hristos — chiar evenimentul pe care ucenicii îl socotiseră ca
fiind nimicirea finală a nădejdii lor — a fost aceea care a asigurato pentru vecie. În timp
ce îi aruncase în cea mai crudă dezamăgire, ea era dovada culminantă a corectitudinii
credinței lor. Evenimentul care-i umpluse de jale și disperare era acela care deschidea
ușa nădejdii pentru orice fiu al lui Adam și în care se concentra viața viitoare și fericirea
veșnică pentru toți cei credincioși ai lui Dumnezeu din toate veacurile.

Scopul lui Satana este ca oamenii să păstreze formele religiei, dar să le lipsească
spiritul viu al evlaviei. După ce au respins Evanghelia, iudeii au continuat cu zel să
păstreze vechile ritualuri; ei au păstrat cu strictețe exclusivismul lor național, în timp ce ei
înșiși recunoșteau că prezența lui Dumnezeu nu se mai vedea printre ei. Profeția lui
Daniel arăta fără greș timpul venirii lui Mesia și preciza atât de direct moartea Sa, încât
ei au descurajat studiul cărții lui și, în cele din urmă, rabinii au pronunțat un blestem
asupra tuturor acelora care ar fi încercat o socotire a timpului. În orbirea și nepocăința
lor, fiii lui Israel, în secolele care au urmat, au devenit indiferenți la invitațiile miloase ale
mântuirii și neatenți la binecuvântările Evangheliei, ca o avertizare solemnă și înfricoșată
a primejdiei de a respinge lumina din cer.
Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ceea ce privește evenimentul, ci și în ceea ce
privește timpul. În ziua a patrusprezecea a lunii întâia iudaice, chiar în ziua și în luna în
care timp de cincisprezece lungi veacuri fusese înjunghiat mielul pascal, Hristos a
mâncat paștele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să
comemoreze moartea Sa ca “Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. În
aceeași noapte a fost luat de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit și omorât. Și ca antitip
al snopului de legănat, Domnul nostru a fost înviat dintre morți a treia zi ca “prim rod al
celor adormiți”, modelul tuturor celor drepți înviați, ale căror “trupuri stricăcioase” vor fi
schimbate, și “făcut asemenea trupului slavei Sale. Dar cetățenia noastră este în ceruri,
de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filipeni 3, 20.21)

Dumnezeu Și-a arătat dezaprobarea față de principiile rebeliunii. Tot cerul a văzut
dreptatea Sa descoperită atât în condamnarea lui Satana, cât și în răscumpărarea
omului. Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat, iar
pedeapsa nu putea fi înlăturată, orice călcător al ei trebuia să fie pe veci lipsit de
favoarea Creatorului. El pretindea ca neamul omenesc păcătos să fie așezat în afara
mântuirii și prin aceasta să fie prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un
argument în favoarea omului, care nu putea fi înfrânt.

Îngerii i-au adus la cunoștință lui Adam că, având în vedere că păcătuirea sa a
adus moartea și nenorocirea, viața și nemurirea aveau să fie asigurate prin sacrificiul
Domnului Isus Hristos. — The Spirit of Prophecy 1:51.

Furtuna [a șaptea plagă] a venit a doua zi așa cum fusese prezis — tunete și grindină
amestecată cu foc — și a distrus aproape toată iarba, a frânt toți copacii și a lovit
oamenii și animalele. Până acum, nu fuseseră atinse viețile egiptenilor, însă
acum moartea și pustiirea au rămas în urma îngerului nimicitor. Numai ținutul Gosen a
fost cruțat. — The Signs of the Times 18 martie, 1880.

Doar la moartea lui Hristos caracterul lui Satana a fost descoperit în mod clar îngerilor și
lumilor necăzute. Atunci, minciunile și acuzațiile aceluia care fusese odată un înger
înălțat au fost văzute în adevărata lor lumină. — The Signs of the Times, 27 august,
1902.

Moartea lui Hristos pe cruce a însemnat distrugerea sigură a aceluia care avea puterea
morții, care era inițiatorul păcatului. Când Satana va fi distrus, nu va mai exista nimeni
care să ispitească la rău; răscumpărarea omenirii nu va mai trebui repetată niciodată și
nu va mai exista primejdia unei alte răzvrătiri în universul lui Dumnezeu. Numai ceea ce
poate ține în frâu cu eficacitate păcatul în această lume a întunericului poate împiedica
păcatul în ceruri.

Semnificația morții lui Hristos va fi înțeleasă de sfinți și de îngeri. Oamenii căzuți nu pot
avea un cămin în paradisul lui Dumnezeu fără ajutorul Mielului junghiat de la
întemeierea lumii.... Îngerii Ii atribuie onoare și slavă lui Hristos, deoarece nici chiar ei nu
sunt în siguranță decât dacă privesc la suferințele Fiului lui Dumnezeu. Îngerii cerului
sunt feriți de apostaziere prin eficacitatea a ceea ce a avut loc la cruce. Fără cruce, ei nu
ar fi mai siguri împotriva răului decât au fost îngerii înainte de căderea lui Satana.
Perfecțiunea angelică a eșuat în ceruri. Perfecțiunea umană a eșuat în Eden.... Planul
de mântuire, scoțând în evidență dreptatea și iubirea lui Dumnezeu, oferă o apărare
sigură împotriva apostazierii în lumile necăzute.... Moartea lui Hristos pe crucea
Calvarului este unica noastră nădejde în această lume și va fi tema noastră de meditație
în lumea viitoare. — The Signs of the Times, 30 decembrie, 1889.

Domnul Hristos, prin viața și moartea Sa, a rezolvat pentru totdeauna problema
profundă și cuprinzătoare: dacă există sacrificiu de Sine la Dumnezeu și dacă
Dumnezeu este lumină și dragoste. Aceasta a fost chestiunea care a frământat cerurile,
care a constituit începutul înstrăinării lui Satana de Dumnezeu. Ca dovadă a dragostei
lui Dumnezeu, el ceruse schimbarea sau desființarea legilor guvernării Sale în curțile
cerești. — The Review and Herald, 21 octombrie, 1902.

Apoi îngerul cel puternic, cu o voce care a făcut ca pământul să se cutremure, a strigat:
“Isuse, Fiul lui Dumnezeu, Tatăl Tău Te cheamă!” Acela care câștigase puterea de a
birui moartea și mormântul a ieșit afară din mormânt, cu mersul unui învingător,
pământul clătinându-se și fiind brăzdat de fulgere și tunete. — The Spirit of Prophecy
3:192.

Soldații ... i-au auzit pe locuitorii cerului cântând cu mare bucurie și triumf: “Tu l-ai învins
pe Satana și puterile întunericului! Tu ai înghițit moartea prin biruință!” și am auzit un
glas tare spunând în ceruri: “Acum a venit mântuirea și puterea și Împărăția
Dumnezeului nostru; căci pârâtorul fraților noștri, care îi acuza înaintea Dumnezeului
nostru zi și noapte, a fost aruncat jos”. — The Spirit of Prophecy 3:194

Timp de patruzeci de zile Hristos a rămas pe pământ, pregătindu-i pe ucenici pentru
lucrarea pe care o aveau înaintea lor și explicându-le ceea ce până atunci nu au putut
să înțeleagă. El le-a vorbit despre profețiile cu privire la venirea Sa, despre respingerea
Lui de către iudei și despre moartea Sa, arătând în ce fel s-a împlinit fiecare amănunt
din aceste profeții. Le-a spus că ei trebuie să privească această împlinire a profeției ca o
asigurare a puterii care avea să-i însoțească în eforturile lor

Eficiența crucii apără neamul răscumpărat de pericolul unei a doua căderi. Viața
și moartea lui Hristos scot la iveală, în mod efectiv, înșelăciunile lui Satana și resping
pretențiile lui. Sacrificiul lui Hristos pentru o lume căzută îi atrage nu numai pe oameni,
dar și pe îngeri la El cu legăturile unei uniri indisolubile. Prin planul de mântuire,
dreptatea și mila lui Dumnezeu sunt pe deplin satisfăcute și în toată veșnicia răzvrătirea
nu va mai apărea niciodată, iar suferința nu va mai atinge niciodată universul lui
Dumnezeu. — The Messenger, 7 iunie, 1893.

De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor și
pasiunilor până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nici o limită. Din
cauza aceasta, oamenii au decăzut și s-au îmbolnăvit și în ei nu se găsea putere
pentru biruință. Pentru binele omului, Hristos a câștigat biruința, îndurând cea
mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine
mai tare decât foamea sau moartea. Și tocmai în această primă biruință erau
cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile
întunericului.

“În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au
câștigat biruința și se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, a
apărut Isus ca biruitor. “A dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea
lumii după ce a ieșit biruitor asupra lor.” (Coloseni 2, 15.) În virtutea morții și învierii Lui,
El S-a făcut slujitor al “adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul.”
(Evrei 8, 2.) Tabernacolul iudeilor a fost înălțat de oameni, oamenii au clădit templul
iudeilor; dar Sanctuarul de sus, care era modelul celui pământesc, n-a fost ridicat de un
arhitect omenesc. “Iată un Om, al cărui nume este Odrasla.... Va zidi Templul Domnului,
va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi
preot pe scaunul Lui de domnie.” (Zaharia 6, 12.13.)

În toate paginile, de istorie, de învățătură sau de profeție, Scripturile Vechiului Testament
sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituție dumnezeiască,
întregul sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos,
“toți proorocii mărturisesc.” (Faptele Apostolilor 10, 43.) De la făgăduința dată lui Adam,
prin tot șirul patriarhilor și până la sistemul legii, lumina slavei cerești arată clar urmele
Răscumpărătorului. Profeții văzuseră steaua din Betleem, pe Silo care trebuia să vină,
când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin fața ochilor, în tainică
procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se înălța la
cer o dată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbița jubiliară. Slava
Lui locuia în taina înfricoșată a Sfintei Sfintelor.

Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viață ușoară
sau pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea și
slava acestei lumi. Nu aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul
în care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viața lumii, pentru a
realiza marele Plan al Mântuirii. El Își îndeplinea lucrarea pentru o lume căzută.
Dar nu trebuia să Se încumete și nici să grăbească primejdia sau criza. Fiecare
eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aștepte cu
răbdare. El știa că avea să întâmpine ura lumii. Știa că lucrarea Sa se va termina
cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună prea devreme.

Făcând această ispășire pentru păcatele oamenilor, Hristos știa că Împărăția Lui va fi
desăvârșită și se va răspândi pe întregul pământ. El urma să lucreze ca Unul care
reface, și Spiritul Lui urma să biruie. Pentru o clipă, El a privit în viitor și a auzit glasurile
celor ce vor vesti pe întregul pământ: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii.” (Ioan 1, 29.) El a văzut în străinii aceștia făgăduința unui seceriș bogat, când
despărțirea dintre iudei și neamuri urma să fie dată la o parte și când toate neamurile,
limbile și popoarele vor auzi solia mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a
nădejdii Sale, a rostit cuvintele: “A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!” Dar
Hristos nu uita deloc modul în care trebuia să aibă loc această proslăvire. Adunarea
neamurilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui putea să
fie mântuită lumea. Ca o sămânță de grâu, Fiul omului trebuia să fie aruncat în pământ,
să moară și să fie înmormântat departe de oameni; dar avea să învie.

Sămânța îngropată în pământ produce rod, și acesta, la rândul lui, e semănat. În felul
acesta sporește recolta. Tot astfel și moartea lui Hristos pe crucea Golgotei va aduce
roadă pentru viața veșnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava acelora care, ca rod
al Lui, vor trăi în veacuri veșnice.

Solia grecilor, prefigurând adunarea neamurilor, aducea în mintea lui Hristos întreaga Sa
misiune. El a revăzut lucrarea de mântuire din momentul când s-a făcut planul în cer,
până la moartea care era acum atât de aproape. Un nor tainic părea că învăluie pe Fiul
lui Dumnezeu. Apăsarea Lui a fost simțită de cei care-I erau aproape. El era adâncit în
gânduri. În cele din urmă, tăcerea a fost ruptă de glasul Lui îndurerat. “Acum sufletul
Meu este tulburat. Și ce voi zice?... Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?” Hristos
începuse deja să bea din cupa amărăciunii. Natura Sa omenească se cutremura în fața
părăsirii, când, în aparență, urma să fie lepădat chiar și de Dumnezeu, când toți urmau
să-L vadă lovit, bătut de Dumnezeu și în suferință. El Se cutremura la gândul că va fi o
priveliște pentru lume, că va fi tratat mai rău ca un criminal și că va avea o moarte
rușinoasă și dezonorantă. Presentimentul luptei Sale cu puterile întunericului, un simț al
grozavei poveri a nelegiuirii omenești și a mâniei Tatălui din cauza păcatului făceau să
slăbească duhul lui Hristos și să se întindă pe fața Lui paloarea morții.

A urmat atunci supunerea față de voința Tatălui Său. “Tocmai pentru aceasta”, a zis El,
“am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăvește Numele Tău!” Numai prin moartea lui
Hristos putea să fie răsturnată domnia lui Satana. Numai în felul acesta putea să fie
răscumpărat omul, iar Dumnezeu să fie proslăvit. Isus a consimțit să sufere, a acceptat
jertfa. Maiestatea cerului a consimțit să sufere ca Purtător de păcate. “Tată, proslăvește
Numele Tău!” a zis El. În timp ce Hristos a rostit aceste cuvinte, din norul care plutea
deasupra Lui a venit un răspuns: “L-am proslăvit, și-l voi mai proslăvi”. În întreaga Sa
viață, de la staul până la momentul când se rosteau aceste cuvinte, El proslăvise pe
Dumnezeu; iar în încercarea ce urma să vină, suferințele Sale divino-umane aveau cu
adevărat să proslăvească Numele Tatălui Său.

“Cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui.” Isus a citit
viitorul ucenicilor Săi. El a văzut pe unul dus la eșafod, pe altul la cruce, pe altul exilat
printre stâncile singuratice ale mării, pe alții persecutați și omorâți. El i-a încurajat cu
făgăduința că, în orice încercare, va fi cu ei. Făgăduința aceasta nu și-a pierdut nimic din
putere. Domnul știe totul cu privire la slujitorii Săi credincioși, care, pentru Numele Lui,
zac în închisoare sau sunt izgoniți pe insule pustii. El îi mângâie prin prezența Sa. Când,
din cauza adevărului, credinciosul se găsește la bara tribunalelor nedrepte, Hristos este
lângă el. Toate ocările care cad asupra lui cad asupra lui Hristos. Hristos este
condamnat din nou în persoana ucenicilor Săi. Când cineva este închis între zidurile
închisorii, Hristos îi întărește inima prin iubirea Sa. Când cineva suferă moartea pentru
Numele Lui, Hristos zice: “Eu sunt cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii
vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților.” (Apocalipsa 1, 18.) Viața care se
jertfește pentru Mine este păstrată pentru slava veșnică.

Isus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase
nemângâiați. El i-a asigurat că va sfărâma lanțurile mormântului și că iubirea Sa pentru
ei nu va slăbi. “După ce voi învia”, a spus El, “voi merge înaintea voastră în Galilea.”
(Matei 26, 32.) Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertați.
După moartea și învierea Sa, au știut că erau iertați și scumpi inimii lui Hristos.

Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în
păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveșmântat în așa fel în
înșelăciune, încât chiar ființele cerești n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod
clar natura răzvrătirii lui.
Cerul întreg și lumile necăzute în păcat fuseseră martore la această luptă. Cu ce interes
viu au urmărit ele scenele de încheiere a conflictului! Ei L-au văzut pe Mântuitorul
intrând în grădina Ghetsemani, cu sufletul apăsat de groază și întuneric mare. Ei au
auzit strigătul Său amar: “Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul
acesta.” (Matei 26, 39.) Când prezența Tatălui s-a retras, ei L-au văzut întristat, o
întristare plină de o amărăciune ce o întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea.
Sudoarea de sânge era împinsă afară prin porii pielii Sale și cădea în picături pe
pământ. De trei ori izbucni de pe buzele Lui rugăciunea de scăpare. Cerul nu mai putea
să îndure scena și un sol al mângâierii a fost trimis la Fiul lui Dumnezeu.

Prin viața și moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimicește mila
Sa și că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă și că poate fi în mod desăvârșit
ascultată. Acuzațiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi
de netăgăduit despre iubirea Sa.

Dar nici împunsătura suliței, nici chinurile crucii n-au provocat moartea lui Isus. Strigătul
rostit în clipa morții, “cu glas tare” (Matei 27, 50; Luca 23, 46), șuvoiul de sânge și apă
care a curs din coasta Sa dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfâșiere de
inimă. Inima Lui s-a frânt din cauza chinului sufletesc. El a fost ucis de păcatul lumii.

Înainte de a-i părăsi pe ucenicii Săi, Hristos le-a arătat în mod clar care este
natura Împărăției Sale. Le-a readus în minte ceea ce le spusese mai înainte
despre ea. Le-a declarat că scopul Lui nu era acela de a întemeia în lumea
aceasta o împărăție trecătoare, ci o împărăție spirituală. El nu trebuia să
domnească pe tronul lui David ca un împărat pământesc. Le-a deschis din nou
Scripturile, arătându-le că toate prin câte trecuse El fuseseră rânduite în cer, în
consfătuirile dintre Tatăl și El Însuși. Totul fusese prevestit de bărbați inspirați de
Duhul Sfânt. Vedeți, zise El, că tot ce v-am spus cu privire la lepădarea Mea ca
Mesia s-a împlinit. Tot ce am spus cu privire la umilirea și la moartea cu care
trebuia să mor s-a făcut întocmai. A treia zi am înviat. Cercetați Scripturile cu mai
multă luare aminte și veți vedea că, în toate aceste lucruri, cele spuse de profeție
cu privire la Mine s-au împlinit.
TEXTE BIBLICE
SANGELE
Matei 26:28 cãci acesta este sângele Meu, sângele legãmântului celui nou, care se
varsã pentru mulþi, spre iertarea pãcatelor.care se varsã pentru mulþi.
Luca 22:20 Tot astfel, dupã ce au mâncat, a luat paharul, ºi li l-a dat, zicând: „Acest
pahar este legãmântul cel nou, fãcut în sângele Meu, care se varsã pentru voi.”
Ioan 6:53 Isus le-a zis: „Adevãrat, adevãrat, vã spun, cã, dacã nu mâncaþi trupul
Fiului omului, ºi dacã nu beþi sângele Lui, n-aveþi viaþa în voi înºivã.
Ioan 6:54 Cine mãnâncã trupul Meu, ºi bea sângele Meu, are viaþa veºnicã; ºi Eu îl
voi învia în ziua de apoi.
Ioan 6:55 Cãci trupul Meu este cu adevãrat o hranã, ºi sângele Meu este cu adevãrat
o bãuturã.
o bãuturã.
o bãuturã.
Romani 5:9 Deci, cu atât mai mult acum, când Suntem socotiþi neprihãniþi, prin
sângele Lui, vom fi mântuiþi prin El de mânia lui Dumnezeu
1 Corinteni 10:16 Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântãm, nu este el
împãrtãºirea cu sângele lui Hristos? Pânea pe care o frângem, nu este ea împãrtãºirea
cu trupul lui Hristos?
Efeseni 1:7 În El avem rãscumpãrarea, prin sângele Lui, iertarea pãcatelor, dupã
bogãþiile harului Sãu,
Efeseni 2:13 Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioarã eraþi depãrtaþi, aþi fost
apropiaþi prin sângele lui Hristos
Coloseni 1:20 ºi sã împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pãmânt cât ºi ce este
în ceruri, fãcând pace, prin sângele crucii Lui
Evrei 9:12 ºi a intrat, odatã pentru totdeauna, în Locul preaSfânt, nu cu sânge de þapi
ºi de viþei, ci cu însuºi sângele Sãu, dupã ce a cãpãtat o rãscumpãrare veºnicã.
Evrei 9:13 Cãci dacã sângele taurilor ºi al þapilor ºi cenuºa unei vaci, stropitã peste
cei întinaþi, îi sfinþeºte ºi le aduce curãþirea trupului,
Evrei 9:14 cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veºnic, S-a adus
pe Sine însuºi jertfã fãrã patã lui Dumnezeu, vã va curãþi cugetul vostru de faptele
moarte, ca sã slujiþi Dumnezeului cel viu!
Evrei 9:20 ºi a zis: „Acesta este sângele legãmântului, care a poruncit Dumnezeu sã
fie fãcut cu voi.”
MOARTEA
Ioan 11:13 Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau cã vorbeºte despre odihna
cãpãtatã prin somn.
Romani 5:10 Cãci, dacã atunci când eram vrãjmaºi, am fost împãcaþi cu Dumnezeu,
prin moartea Fiului Sãu, cu mult mai mult acum, când Suntem împãcaþi cu El, vom fi
mântuiþi prin viaþa Lui
Romani 6:3 Nu ºtiþi cã toþi cîþi am fost botezaþi în Isus Hristos, am fost botezaþi în
moartea Lui?
Romani 6:4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaþi împreunã cu El,
pentruca, dupã cum Hristos a înviat din morþi, prin slava Tatãlui, tot aºa ºi noi sã trãim o
viaþã nouã.
Romani 6:9 întrucît ºtim cã Hristosul înviat din morþi, nu mai moare: moartea nu mai are
nici o stãpânire asupra Lui.
Romani 6:10 Fiindcã prin moartea de care a murit, El a murit pentru pãcat, odatã pentru
totdeauna; iar prin viaþa pe care o trãieºte, trãieºte pentru Dumnezeu.
Isaia 44:6 „Aºa vorbeºte Domnul, Împãratul lui Israel ºi Rãscumpãrãtorul lui, Domnul
oºtirilor: „Eu Sunt Cel dintâi ºi Cel de pe urmã, ºi în afarã de Mine, nu este alt Dumnezeu.
CRUCE
Matei 27:40 ºi ziceau: „Tu, care strici Templul, ºi-l zideºti la loc în trei zile, mântuieºte-Te
pe Tine însuþi! Dacã eºti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoarã-Te de pe cruce!”
Matei 27:42 „Pe alþii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacã este El Împãratul
lui Israel, sã Se pogoare acum de pe cruce, ºi vom crede în El!
Marcu 15:30 mântuieºte-Te pe Tine însuþi, ºi pogoarã-Te de pe cruce!”
Marcu 15:32 Hristosul, Împãratul lui Israel, sã Se pogoare acum de pe cruce, ca sã

vedem ºi sã credem!” Cei rãstigniþi împreunã cu El, de asemenea, îºi bãteau joc de El.
Marcu 15:36 ªi unul din ei a alergat de a umplut un burete cu oþet, l-a pus într-o trestie,
ºi I-a dat sã bea, zicând: „Lãsaþi sã vedem dacã va veni Ilie sã-L pogoare de pe cruce!”
Efeseni 2:16 ºi a împãcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin
care a nimicit vrãjmãºia.
Filipeni 2:8 La înfãþiºare a fost gãsit ca un om, S-a smerit ºi S-a fãcut ascultãtor pânã la
moarte, ºi încã moarte de cruce.
Coloseni 2:15 A desbrãcat domniile ºi stãpânirile, ºi le-a fãcut de ocarã înaintea lumii,
dupã ce a ieºit biruitor asupra lor prin cruce.
MOARTEA

DIH Omorat de SAtana Ca Afost Demascat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIH Omorat de SAtana Ca Afost Demascat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIH omorat de SAtana ca a fost demascat

Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieții Mântuitorului, inimile tuturor,

1. Tragedia veacurilor, p. 123.2 (Ellen G. White) (93%)

2. Tragedia veacurilor, p. 461.1 (Ellen G. White) (93%)

3.1 Tragedia veacurilor, p. 179.2 (Ellen G. White) (93%)

6. Tragedia veacurilor, p. 461.1 (Ellen G. White) (93%)

4. Hristos Lumina Lumii, p. 565.5 (Ellen G. White) (93%)

6. Hristos Lumina Lumii, p. 790.3 (Ellen G. White) (93%)

7. Viaţa lui Isus, p. 5.3 (Ellen G. White)

8. Credinţa şi faptele, p. 30.1 (Ellen G. White) (74%)

09. Credinţa şi faptele, p. 103.1 (Ellen G. White

10. Dietă şi hrană, p. 83.2 (Ellen G. White) (74%)

11. Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 46.1 (Ellen G. White) (74%)

12. Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 190.2 (Ellen G. White) (74%)

13. Patriarhi şi profeţi, p. 72.3 (Ellen G. White) (61%)

14. Patriarhi şi profeţi, p. 500.2 (Ellen G. White) (61%)

16. Solii alese 1, p. 192.1 (Ellen G. White) (61%)

17. Gânduri despre cartea Apocalipsei, p. 209.4 (Ellen G. White) (61%)

18. Patriarhi şi profeţi, p. 357.5 (Ellen G. White) (61%)

5. Tragedia veacurilor, p. 503.2 (Ellen G. White) (94%)

11. Tragedia veacurilor, p. 175.2 (Ellen G. White) (88%)

13. Tragedia veacurilor, p. 221.1 (Ellen G. White) (88%)

15. Tragedia veacurilor, p. 253.3 (Ellen G. White) (88%)

26. Tragedia veacurilor, p. 501.1 (Ellen G. White) (88%)

7. Istoria Mântuirii, p. 403.2 (Ellen G. White)

36. Hristos Lumina Lumii, p. 622.2 (Ellen G. White) (88%)

37. Hristos Lumina Lumii, p. 625.4 (Ellen G. White) (88%)

46. FIICE ALE LUI DUMNEZEU, p. 150.8 (Ellen G. White) (88%)

47. Mărturii pentru comunitate, vol. 8, p. 206.5 (Ellen G. White) (88%)

PT ANA 8. Minte Caracter şi Personalitate, vol. 2, p. 392.3 (Ellen G. White) (94%)

1. Minte Caracter şi Personalitate, vol. 2, p. 494.3 (Ellen G. White) (100%)

2. Tragedia veacurilor, p. 129.1 (Ellen G. White) (92%)

3. Tragedia veacurilor, p. 648.1 (Ellen G. White) (92%)

4. Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 625.1 (Ellen G. White) (66%)

5. Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 105.2 (Ellen G. White) (66%)

6. Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 132.2 (Ellen G. White) (66%)

1. Istoria Mântuirii, p. 218.3 (Ellen G. White) (77%)

2. Hristos Lumina Lumii, p. 660.3 (Ellen G. White) (72%)

3. FIICE ALE LUI DUMNEZEU, p. 47.2 (Ellen G. White) (70%)

4. Hristos Lumina Lumii, p. 590.1 (Ellen G. White) (69%)

5. Hristos Lumina Lumii, p. 738.1 (Ellen G. White) (69%)

6. Hristos Lumina Lumii, p. 166.1 (Ellen G. White) (67%)

7. Minte Caracter şi Personalitate, vol. 2, p. 531.1 (Ellen G. White) (66%)

8. Hristos Lumina Lumii, p. 653.3 (Ellen G. White) (66%)

9. Hristos Lumina Lumii, p. 580.1 (Ellen G. White) (65%)

10. Istoria Mântuirii, p. 205.1 (Ellen G. White) (65%)

11. Mărturii pentru comunitate, vol. 6, p. 59.3 (Ellen G. White) (65%)

12. FIICE ALE LUI DUMNEZEU, p. 150.8 (Ellen G. White) (65%)

1. Tragedia veacurilor, p. 539.3 (Ellen G. White) (91%)

2. Adevărul despre îngeri, p. 60.1 (Ellen G. White) (91%)

3. Hristos Lumina Lumii, p. 57.1 (Ellen G. White) (91%)

4. Hristos Lumina Lumii, p. 388.2 (Ellen G. White) (91%)

5. Hristos Lumina Lumii, p. 623.1 (Ellen G. White) (91%)

28. Hristos Lumina Lumii, p. 818.2 (Ellen G. White) (91%)

29. Istoria Mântuirii, p. 44.1 (Ellen G. White) (91%)

37. Mărturii pentru comunitate, vol. 8, p. 28.4 (Ellen G. White) (91%)

42. Tragedia veacurilor, p. 27.2 (Ellen G. White) (88%)

44. Tragedia veacurilor, p. 47.2 (Ellen G. White) (88%)

71. Tragedia veacurilor, p. 177.1 (Ellen G. White) (87%)

2. Tragedia veacurilor, p. 347.1 (Ellen G. White) (87%)

93. Tragedia veacurilor, p. 347.3 (Ellen G. White) (87%)

94. Tragedia veacurilor, p. 348.1 (Ellen G. White) (87%)

98. Tragedia veacurilor, p. 378.1 (Ellen G. White) (87%)