UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ANUL UNIVERSITAR: 2018 – 2019
SEMESTRUL 1

DREPT CONSTITUȚIONAL
NOTE DE CURS

Titular curs:
LECT.UNIV. DR.
ILINCUȚA DARIUS

1
 SOCIETATE, STAT, DREPT, POLITICĂ ŞI MORALĂ
Termenul societate, despre care vom vorbi deseori, are multiple sensuri şi
întrebuinţări. In mod deosebit ne interesează categoria societate umană în
sensul ce i se dă în dicţionare de ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii
între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de
creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual
şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex de
oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice).
O societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai
în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind
practic de neabandonat este statul. Cel mai des se afirmă, şi nu fără temei, că
statul este cea mai importantă instituţie sau chiar instituţie politică.
Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este
înţeleasă suma a trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi
suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea
strict juridică). In această accepţiune, statul este sinonim cu ţara, el incluzând
civilizaţia, într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege
forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal.
Aceasta este o accepţiune strict juridică.
Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi,
sau cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o
solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol.
Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu
sistematizat de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte
autorităţi executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. In aceste
organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi
agenţi publici.
Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe

2
ipostaze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia
jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii
culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc.
Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează
reciproc. Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi
acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme
obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă,
formulând exigenţe economice, umane, politice.
Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice.
Cât priveşte dreptul subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei
persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui
interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui
terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate.
Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de
definit. Termenul politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. In sensul
ce ne interesează, politica este o formă de activitate socială care se extinde
asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, ca şi a acelora
dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Politica este determinată în
conţinutul său de starea socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici.
Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara
politicii.
Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care
reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind
raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi colectivitate (familie, societate,
naţiune, popor, alte categorii sociale). într-un cuvânt, morala implică norme şi
exigenţe valorice. Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt
dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi
exprimă exigenţele şi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi

3
dreptului, la baza guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea
însăşi, trebuie să fie morală. Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai
apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi
permanente ale omenirii. Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la
îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului, trebuie sprijinite
juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor.

Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme
juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc. Ramura principală a
dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale consacră
şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice.
Dreptul constituţional, ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de drept de
sine stătătoare, a apărut mai târziu, deşi anumite reguli juridice legate de
domeniul său au existat cu multă vreme înainte.Dreptul constituţional începe să
se afirme ca o ramură de drept aparte în sistemul de drept odată cu elaborarea
primelor constituţii scrise, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia
elementelor democratice în organizarea de stat şi cu afirmarea unor libertăţi
cetăţeneşti.
Prima catedră expres denumită "drept constituţional" s-a creat la Ferrara
în 1797. In Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la
Paris.In ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul
administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu îşi
intitulează cursul publicat "Dreptul constituţional", iar la 1881 la Brăila apar
"Elemente de drept constituţional" de Christ I. Suliotis.
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din
normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

4
 Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai
importantă, dar drept constituţional există chiar şi acolo unde nu există o
constituţie, sfera sa normativă fiind firesc mult mai largă decât cea a constituţiei.

LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE

DREPT
Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale
pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a
elementelor sale componente, şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea
ierarhizare a ramurilor sale, în funcţie de importanţa relaţiilor sociale
reglementate prin dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice,
prin care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept
(izvoarele de drept).
Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept.
Această trăsătură a dreptului constituţional duce la două consecinţe cât priveşte
întregul drept. O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional
conţine normele elaborate în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii de stat
care este o activitate de conducere, dar de conducere de nivel superior tuturor
activităţilor de conducere. Constituţia, izvorul principal al dreptului
constituţional, este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul sistem
normativ, cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate care privesc
activitatea de instaurare, menţinerea şi exercitarea statală a puterii, în toată
complexitatea ei. Constituţia conţine, printre altele, reglementări privind
proprietatea, autorităţile executive şi organele judecătoreşti. Relaţiile sociale din
aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele dreptului civil,
dreptului comercial, dreptului administrativ, organizării judecătoreşti. La o
analiză profundă a corelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului vom
constata că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele
constituţionale. De aici reiese regula conformităţii normelor din celelalte ramuri

5
de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale. Modificările ce se
impun în celelalte ramuri de drept ca urmare a modificărilor normelor
constituţionale corespondente se fac direct în virtutea textului constituţional sau
prin intermediul altor norme juridice şi aceasta depinde de faptul dacă normele
constituţionale sunt de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită. Modificările normelor
din ramurile de drept sunt obligatorii atunci când principiile constituţionale ce
constituie fundamentul lor juridic se modifică.

RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Dreptul constituţional este o ramură a dreptului. Este necesară
delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare
ce devine posibilă prin folosirea criteriului obiectului reglementării juridice,
adică prin găsirea acelor relaţii sociale, care prin conţinutul lor, sunt
constituţionale.
Dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter deosebit,
indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru
menţinerea şi exercitarea puterii. în sistemul de drept ar exista deci două mari
categorii de norme juridice şi anume norme (fundamentale) care privesc esenţa
statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale, clase şi toate celelalte norme
diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar impune deci două criterii pentru
clasificarea normelor juridice în ramuri de drept şi anume criteriul forţei juridice
a normelor, determinată de caracterul lor fundamental, care ar diferenţia dreptul
constituţional de restul dreptului şi criteriul obiectului de reglementare care ar
diviza în ramuri restul dreptului.
toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional, ideea
pleacă de la legea fundamentală, constituţia, care reglementează şi alte relaţii
care sunt specifice altor ramuri de drept, precum dreptului civil, dreptului
administrativ, dreptului muncii etc.
Normele de drept constituţional sunt cuprinse în Constituţie, dar şi în alte

6
acte normative caracteristice obiectului său. Una din particularităţile normelor
de drept constituţional o reprezintă caracterul fundamental al acestora. El
decurge din faptul că dreptul constituţional reglementează conduite, stabileşte
principii şi valori pentru cele mai importante domenii ale vieţii sociale
(economic, social, politic), astfel încât natura lor reflectă şi condiţionează natura
societăţii, a statului, a regimului politic. Astfel, Constituţia reglementează
principalele relaţii prin care organizează puterea politică statală, care la rândul ei
este creatoarea de drept pentru domeniile vieţii sociale. Se consacră forma
statului în toate ipostazele ei (forma de guvernământ, structura de stat şi, în mod
tacit sau expres, regimul politic). De asemenea, consfiinţeşte natura sistemului
social economic şi politic al unei ţări. În Constituţia României se prevede că
"economia României este o economie de piaţă". De asemenea, se precizează că
România este un stat naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil, precum
şi faptul că este un stat de drept, democratic şi social.
Caracterul fundamental este strâns legat de faptul că normele juridice de
drept constituţional au o forţă juridică superioară datorită izvoarelor de drept în
care sunt cuprinse (de ex. Constituţia, legile, de obicei organice, ordonanţele
guvernamentale, iar în unele ţări decrete prezindenţiale). Ele îmbracă în formă
juridică supremă "cele mai importante cerinţe sociale - acelea de a căror
respectare sau înfăptuire depinde realizarea intereselor generale, naţionale ale
unei societăţi". De aici rezultă că toate celelalte norme sunt raportate la
reglementările constituţionale, ca repere valorice privind conformitatea şi
interpretarea lor.
In mod obişnuit, norma juridică este o regulă de conduită. Dreptul
constituţional cuprinde şi el asemenea norme. Totuşi este constituit, în mare
măsură, şi de prevederi care conţin formularea unor principii, valori, definiţii,
afirmarea unor drepturi fundamentale. Acestea fac parte componentă din sfera
dreptului întrucât îndeplinesc condiţiile de a fi generale, impersonale, au caracter
normativ, în sens prescriptiv.

7
 De aici decurge o altă particularitate specifică normelor constituţionale,
care constă în faptul că unele sunt cu aplicaţie mijlocită şi altele cu aplicaţie
nemijlocită. Cele cu aplicaţie mijlocită sunt reglementări de principiu, care sunt
dezvoltate de alte norme, fie cu conţinut constituţional, fie cu alte ramuri de
drept. Normele cu aplicaţie nemijlocită prevăzute de Constituţie sau de alte legi
reglementează direct anumite relaţii sociale. Majoritatea specialiştilor din ţara
noastră afirmă că toate normele din constituţie sunt de drept constituţional, dar
fac parte şi din alte ramuri de drept, ceea ce înseamnă că nu au o dublă sau o
triplă natură.
O altă particularitate constă în faptul că unele constituţii stabilesc şi
elemente de identitate ale unei ţări. în Constituţia noastră se arată: "drapelul
României este tricolor"; "Ziua naţională a României este 1 decembrie"; imnul
naţional al României este "Deşteaptă-te române" (art. 12) sau "capitala
României este municipiul Bucureşti" (art. 14).
O serie de aspecte specifice apar în legătură cu structura logico-formală
a normei de drept constituţional. Unele norme nu sunt alcătuite după schema
clasică: ipoteză, dispoziţie, sancţiune (de altfel, această situaţie există şi în alte
ramuri de drept). Dacă normele juridice prevăd principii, valori, definiţii sau
organizarea unei autorităţi, se constată că ipoteza nu este formulată explicit; sau
poate să prezinte chiar acestea, ipoteze pentru alte norme. De asemenea, multe
norme de drept constituţional, inclusiv cele menţionate mai sus, nu stabilesc
sancţiunea. Totuşi, nu putem trage concluzia că în dreptul constituţional nu
există sancţiune, chiar dacă nu este expres formulată. Profesorul I. Muraru
afirmă că sancţiunea nu este atât de evidentă ca în alte ramuri de drept, dar "a
afirma că nu există pune sub semnul întrebării însăşi existenţa normei de drept
constituţional ca normă juridică".
Dreptul constituţional face parte dintr-un sistem în strânsă corelaţie cu
celelalte ramuri de drept. Având în vedere această situaţie, putem regăsi
sancţiunea într-un alt domeniu. Astfel, dacă ne referim la prevederea din

8
Constituţie potrivit căreia "dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integrarea fizică
şi psihică ale persoanei sunt garantate" (art. 22 al. 1), sancţiunile aplicabile în
cazul încălcării acestei norme le găsim în dreptul penal. în unele cazuri,
Constituţia face trimitere expresă la alte legi pentru stabilirea sancţiunii. De
exemplu, "delictele de presă se stabilesc prin lege" afirmă Constituţia.
In acelaşi timp, dreptul constituţional cuprinde sancţiuni proprii. De
exemplu, declararea neconstituţionalităţii unui partid politic este prevăzută în
Constituţie şi concretizată detaliat în alte legi sau este prevăzută declararea
neconstituţionalităţii unor acte normative în anumite situaţii. De asemenea, în
Constituţie, se afirmă că o persoană vătămată într-un drept al său de o autoritate
publică "este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei". în orice caz, în aliniatul următor Constituţia
precizează că "limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legea organică".
Totuşi există şi sancţiuni nemeditate de prevederile altor legi sau care presupun
existenţa unui proces. De exemplu, Preşedintele României poate să dizolve
Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai respingerea a
cel puţin două solicitări de învestitură. De asemenea, ne putem referi la
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României de către Parlament în cazul
unor fapte grave.
Normele dreptului constituţional sunt în majoritatea lor imperative, spre
deosebire de alte norme din alte ramuri, cum ar fi dreptul civil unde majoritatea
lor sunt dispozitive. Prin urmare respectarea şi aplicarea lor nu se lasă la
latitudinea subiectelor. Există fireşte şi explicaţii, de exemplu exercitarea de a
alege şi de a fi ales.

9
 SUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL
Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi
individual sau grupaţi pe colective.Subiectele raporturilor de drept constituţional
prezintă două trăsături specifice şi anume că unul din subiecte este totdeauna fie
deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) şi că aceste
subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Intr-o opinie se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt
subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţi
componente ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că "şi în
cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional" şi că "unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale
raporturilor de drept constituţional", cu ocazia organizării administrativ-
teritoriale.
Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii
admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în
sfârşit alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de
drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne. Unii jurişti consideră că
în numele şi interesul poporului apar ca subiecte ale diverselor raporturi juridice
diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci în raporturile din interiorul statului
poporul apare nu în calitate de subiect nemijlocit de drept, ci în calitate de
creator al raporturilor sociale. Poporul este subiect al raporturilor juridice de
drept constituţional, iar această afirmaţie îşi găseşte fundamentul în chiar
dispoziţia Constituţiei potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Poporul român concentrează în mâinile sale
întreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face
cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. Poporul
îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin intermediul altor

10
organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor de drept
constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu
ocazia referendumului.
Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate
apărea ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg,
apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în
raporturile privind federaţia. Organele statului pot fi subiecte ale raporturilor de
drept constituţional cu îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de
drept constituţional. Organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale
raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care
participă să fie de drept constituţional.
Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte
ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic
în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă
raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale
raporturilor de drept constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile
parlamentare care deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, îndeplinesc
unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi menţionate
birourile permanente şi grupurile parlamentare.
Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare,
partidele politice şi organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional. Astfel, partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune
candidaţi în alegeri. Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi
senatori, se constituie birouri electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de
drept constituţional.
Cetăţenii pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional,
fie ca persoane fizice individuale, fie organizate în circumscripţii electorale.Pot
apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea

11
distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii
într-un organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii
electorale.
Cetăţenii apar ca subiecte persoane fizice individuale în raporturile de
cetăţenie cu statul întreg, de asemenea, apar ca subiecte individuale în
raporturile în care exercită dreptul de a alege şi intră în raporturi de drept
constituţional cu birourile electorale.
Cetăţenii grupaţi pe circumscripţii electorale reprezintă un subiect
colectiv în raporturile care se stabilesc cu ocazia alegerilor. Această calitate este
confirmată de faptul că, în funcţie de mărimea circumscripţiilor, din punct de
vedere al numărului de locuitori, se stabileşte numărul de mandate în
Parlament.Cetăţenii pot fi subiecte ale unor raporturi de drept constituţional şi în
cazul în care susţin candidaturile pentru preşedinţie, în această calitate ei sunt
subiecte într-o dublă ipostază, colectiv şi individual. Calitatea de subiecte ale
raporturilor de drept constituţional şi cetăţenii care pot face propuneri de
iniţiativă legislativă potrivit Constituţiei. Legea iniţiativei legislative de către
cetăţeni prevede că participarea acestora se asigură de un comitet alcătuit din cel
puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Comitetul de iniţiativă reprezintă cetăţenii care
susţin propunerea legislativă, după semnarea de către aceştia a listelor de
susţinere prevăzute de lege.
Se consideră că Străinii şi apatrizii pot apărea ca subiecte ale raporturilor
de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei
române, a azilului politic, etc.
NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL
Norme de drept constituţional sunt acele norme care reglementează
conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în
Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept constituţional.
Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit

12
unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii,
consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii.

IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

Izvoarele dreptului constituţional sunt formele juridice în care se exprimă
în mod concret normele juridice de drept constituţional.
Două criterii contribuie la identificarea izvoarelor formale ale dreptului
constituţional român şi acestea sunt: autoritatea publică emitentă şi conţinutul
normativ al actului. În principiu, sunt izvoare ale dreptului constituţional român
numai actele normative care sunt adoptate de autorităţile publice reprezentative.
În al doilea rând, aceste acte normative trebuie să îndeplinească cumulativ şi
condiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român sunt:
Constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al
Parlamentului, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele
internaţionale.
Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional, toate
normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept constituţional. Constituţia
este în totalitate izvor al dreptului constituţional. Aceleaşi constatări sunt
valabile şi pentru legile de modificare a Constituţiei(principiul simetriei
juridice).
Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea,
înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom
observa că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai
unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale unor ramuri de drept.
Astfel, de exemplu, Codul civil este izvor de drept pentru dreptul civil, Codul
muncii pentru dreptul muncii etc.
Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia să

13
reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre
altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale etc.
Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementează relaţii
sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii. în sistemul nostru parlamentar există trei regulamente şi anume
Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Ordonanțele Guvernului se emit pe baza normelor din Constituţie, pe
baza delegării legislative date de Parlament. Ele pot fi izvoare ale dreptului
constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale
fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Un alt izvor de drept, de asemenea întâlnit mai rar ca izvor al dreptului
constituţional, este tratatul internaţional. Pentru ca un tratat internaţional să fie
izvor al dreptului constituţional, trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să
fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale
relaţiilor specifice dreptului constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie
licit, căci numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple, sunt
convenţiile încheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi
tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
In ceea ce priveşte obiceiul (cutuma), în unele sisteme de drept este
acceptat ca izvor constituţional. Totuşi, după cum afirmă prof. I. Muraru, "nu
trebuie confundat obiceiul constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece
primul se naşte în interiorul unui stat organizat printr-o constituţie scrisă şi
există alături de ea (cu condiţia de a fi recunoscut)". Când nu există o constituţie
scrisă, este vorba de un sistem de reguli nescrise care ţin locul unei legi
fundamentale. Deocamdată putem afirma cu certitudine că obiceiul nu este
admis ca izvor în dreptul constituţional românesc. În orice caz, majoritatea
opiniilor înclină să considere că relaţiile din acest domeniu, dată fiind

14
importanţa lor şi perioada în care se află ţara noastră, este bine să fie
reglementate de norme juridice de autorităţile publice stabilite prin lege. Totuşi,
chiar susţinătorii acestor puncte de vedere nu exclud posibilitatea apariţiei unor
reguli care să devină obicei în viaţa parlamentară, în zone de mai mică
importanţă, sau în alte sfere ale vieţii politice. De exemplu, raporturile
autorităţilor publice cu alte instituţii politice, cum ar fi partidele politice. O
practică care deja s-a instalat este consultarea de către Preşedinte a partidelor şi
chiar şi a celor care nu fac parte din Parlament şi în alte ocazii decât acelea
prevăzute de lege, în vederea realizării rolului său de mediator.
Deşi obiceiul nu este acceptat ca izvor de drept constituţional, Constituţia
României îl repune în vigoare pentru alte ramuri de drept. Astfel se face referire
la el în art. 41 care arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale se referă la dreptul privat, dar
în opinia noastră şi în acest domeniu legiuitorul atinge o zonă extrem de
restrânsă.
In literatura de specialitate, decretele Preşedintelui României nu sunt
considerate izvoare de drept constituţional. Cu toate acestea, în opinia noastră,
decretele pot fi socotite izvoare de drept constituţional atunci când au un
caracter normativ şi conţinut constituţional, cu atât mai mult cu cât sunt emise
de un organ reprezentativ. Desigur nu putem situa în această poziţie decretele de
promulgare a legilor, în schimb, decretele emise ca acte juridice de sine
stătătoare, în situaţii de criză sau de urgenţă, le putem considera izvoare de drept
constituţional. Putem exemplifica prin câteva decrete-legi care au avut un
caracter tranzitoriu (până la adoptarea Constituţiei din 1991), dar care au avut
totodată şi un caracter constituţional, formulând principii constituţionale
adaptate situaţiei create după înlăturarea regimului comunist prin Revoluţia din
decembrie 1989: Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind

15
înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti;
Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României; Decretul-Lege nr. 28/1990 privind instituirea
referendumului naţional, abrogat prin Legea nr. 3/2000.
Hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea şi executarea legilor,
aşa cum afirmă Constituţia. Prin urmare, în principiu, ele nu pot fi izvoare de
drept constituţional. Argumentele din literatura de specialitate pornesc de la
faptul că relaţiile sociale cel mai importante nu pot fi reglementate decât prin
lege sau acte juridice cu forţă de lege.

TEORIA CONSTITUŢIEI
Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic
principal al dreptului constituţional. Constituţia stă la baza unui întreg curent de
gândire, apărut în perioada iluministă şi continuat inclusiv după cel de-Al doilea
război mondial, cu relevanţă atât pentru domeniul juridic, cât şi pentru cel politic
şi filozofic. Astfel, constituţionalismul şi-a propus iniţial să înlocuiască din
rândul izvoarelor dreptului şi mai ales din cadrul izvoarelor de drept
constituţional cutuma, ce permitea o largă putere discreţionară deţinătorului
puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu Constituţia, care avea drept
principal rol limitarea puterii suveranului şi încadrarea sa în limitele stabilite de
norme juridice cunoscute şi cu forţă juridică supremă în stat.
Constituţia s-a impus în istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea,
alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale
politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui
stat. Adoptarea constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic din
viaţa unui stat, deoarece în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale
ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu
valorile fundamentale pe care statul le promovează şi apără.
Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile

16
fundamentale pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale,
culturale, juridice, etc) este şi motivul pentru care adeseori este caracterizată ca
fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza
juridică a întregii legislaţii.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează
relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii.
In acest sens constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a
unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi
care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului. Constituţia
poate fi văzută ca un "aşezământ politic şi juridic fundamental al unui stat".
Din punct de vedere etimologic, constituţia provine de la cuvântul latin
"constitutio", care înseamnă "aşezarea cu temei" sau "starea unui lucru",
"organizare". În dreptul roman imperial acest termen avea sensul de lege.
Împăratul edicta acte normative denumite constituţii cu forţă juridică superioară.
De asemenea, cuvântul putea să desemneze şi "un complex de legi sperate care
reglementau diferite domenii de organizare a statului, mai ales la greci".
In accepţiunea actuală, constituţia apare mult mai târziu, cu toate că unele
reguli cu conţinut constituţional au existat mai demult. Normele scrise sau
nescrise cu privire la transmiterea şi exercitarea puterii au apărut odată cu
constituţia statului.
Primele constituţii s-au afirmat ca mijloace de limitare a puterii
absolutiste şi de statuare a unor drepturi pentru alte categorii sociale. Constituţia
este o lege fundamentală, caracteristică determinată atât de relaţiile sociale pe
care le reglementează, cât şi de forţa sa juridică, care o situează în fruntea
izvoarelor de drept. Constituţia reglementează relaţii sociale esenţiale care
condiţionează existenţa şi funcţionarea societăţii ca sistem. In primul rând se
referă la relaţiile privind puterea politică organizată statal. Constituţia este un

17
document/un set de documente în care se stabileşte cum este organizat statul,
care sunt deci autorităţile publice (organele statului), cum sunt instituite, cum
funcţionează, care sunt relaţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni; se
determină forma statului; se proclamă principii generale ale ordinii politice şi
juridice, precum şi simboluri naţionale; unele constituţii consacră drepturi,
libertăţi şi îndatoriri fundamentale.
Constituţia consacră principii de bază pentru întreaga viaţă economică,
socială, politică, reflectă şi consolidează etape ale dezvoltării sociale,
proiectează direcţiile dezvoltării viitoare. Semnificaţia constituţiei, ca document
politic fundamental - remarca Prof. I. Deleanu - este demonstrabilă şi sub
următoarele aspecte: "Constituţia este retrospectivă şi prospectivă - ea realizează
sinteza proceselor istorice din istoria societăţii până la nivelul de civilizaţie şi
democraţie la care a ajuns şi totodată exprimă un proiect consonat cu aspiraţiile
majore ale colectivităţii constituite de stat; atât ca sinteză cât şi ca proiect,
constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice colectivităţii umane
constituite în respectivul stat".
Constituţia are cel mai important loc în ansamblul actelor normative.
Poziţia superioară a constituţiei este reflectată în necesitatea confirmării
celorlalte acte normative aşezate în ierarhia inferioară a izvoarelor de drept, atât
din conţinutul constituţiei, cât şi din forma ei. Majoritatea constituţiilor sunt
adoptate şi modificate prin proceduri speciale.
Constituţia, în accepţiunea ei propriu-zisă, presupune constituirea unui
sistem politic democratic, existenţa unui stat de drept în care să domnească legea
atât pentru guvernanţi, cât şi pentru cei care sunt guvernaţi.
Noţiunea de constituţie deţine câteva repere: nu este o simplă lege, ci un
sistem de norme cu caracter fundamental care stă la baza edificiului juridic şi
politic; în acelaşi timp, este o categorie istorică care exprimă evoluţia sistemului
legislativ, dar şi o nouă concepţie, o ideologie politică şi juridică, cu deschiderea
democratică.

18
 In concluzie, Constituţia este o lege a unui stat, investită cu forţă
juridică supremă şi care reglementează relaţiile sociale esenţiale care privesc
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în societate, consfinţeşte cele mai
importante principii ale vieţii social-economice şi politice, consacră drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea

constituţiei
In aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică
nu este unitară datorită faptului că uneori nu se iau în consideraţie constituţia
cutumiară şi constituţia mixtă (scrisă şi cutumiară), ci numai cea scrisă şi
bineînţeles datorită faptului că nu se apreciază fenomenul constituţie în toată
complexitatea lui. Astfel, unii consideră că prima constituţie a apărut în Anglia,
pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în
timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia
americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al
rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale
în lume întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei
franceze.
Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu
de norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii
instaurate. Apariţia constituţiei marchează practic apariţia statului de drept,
punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice. In Europa, prima
constituţie scrisă este adoptată în Franţa în anul 1791. Doctrina juridică
precizează pe bună dreptate că normele constituţionale pot fi sistematizate fie
într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate în
formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare (nescrise) care în
totalitatea lor formează constituţia statului.
In mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume în

19
constituţii nescrise (cutumiare) şi constituţii scrise. Constituţiile cutumiare se
întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua Zeelandă. Ele sunt rezultatul experienţei şi
practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe, precedente, principii fundamentale
cristalizate în decursul timpurilor în activitatea statală. Constituţia scrisă are la
bază o serie de teorii şi practici care au precedat-o şi care s-au impus.
Justificările date constituţiei scrise sunt de ordin istoric, tradiţional etc.
Formele speciale (proceduri) de adoptare pun în valoare supremaţia
acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile
ordinare. Iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal,
politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai
înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date,
perspectivele sale. Teoria şi practica constituţională a statelor cunosc multe
nuanţări în legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei. Adoptarea
constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii
politice şi juridice, modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări
şi este determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de
ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile sociale.
Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi procedură
după care se modifică legile, în acest caz suntem în prezenţa unei constituţii
suple sau flexibile. Constituţia actuală a României (2003) stabileşte că pot iniţia
revizuirea Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime
din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de
cetăţeni cu drept de vot.
Încetarea provizorie (suspendarea) a constituţiei reprezintă scoaterea din
vigoare, în total sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a
dispoziţiilor constituţionale. In practica constituţională, constituţiile au fost
suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernanţii renunţau la
formele democratice de conducere. în general, s-a suspendat constituţia prin
proclamarea stării de necesitate, prin proclamarea stării de asediu, prin

20
guvernarea prin decrete-legi, prin loviturile de stat.
In ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă
o nouă constituţie.

CONŢINUTUL NORMATIV AL CONSTITUŢIEI

Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de
constituţie, el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important
act politic şi juridic.
Determinarea conţinutului normativ al constituţiei este definirea
constituţiei în sens material şi în sens formal. Prin constituţie, în sens material,
sunt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent în ce act normativ
sunt cuprinse, iar prin constituţii, în sens formal, sunt înţelese dispoziţiile
cuprinse în corpul constituţiei, indiferent dacă aceste dispoziţii sunt
fundamentale sau reglementează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi
dispoziţiile sanitare, şcolare etc. prin constituţie în sens material - spunea Andre
Hauriou - se are în vedere obiectul sau materia reglementărilor constituţionale şi
nu forma lor, iar prin constituţie în sens formal se are în vedere modul de
exprimare a regulilor constituţionale.

SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei ţine de locul
constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului
de drept, şi în orice caz de locul dreptului constituţional în sistemul de drept.
Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia
se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia
supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem
social-politic al unei ţări.
Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta
pe principiul legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi

21
constituţionalitate, de la ideea (exactă, de altfel) că legalitatea în sensul cel mai
general se sprijină pe principiul constituţionalităţii.In alte opinii, se
fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi forma ei. In mod
deosebit, reţine aici atenţia opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie
materială şi de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care este
analizată uneori constituţia, sensul material şi sensul formal. Supremaţia
materială se motivează prin aceea că întreaga ordine juridică se bazează pe
constituţie. Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se desfăşoară într-un
stat, ea este în mod necesar superioară tuturor formelor de activitate deoarece ea,
ea singură, determină valabilitatea lor. Cât priveşte supremaţia formală a
constituţiei, ea este explicată prin divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi
constituţii suple, precizându-se că redactarea constituţiei exteriorizează forţa
deosebită care se dă dispoziţiilor sale.
Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea
voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre
constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a
exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatorie pentru întreaga
societate.
Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică firesc o
multitudine de consecinţe juridice, unele care privesc chiar constituţia, altele
care privesc restul dreptului. Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces
complex, de profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează
clar, aşa cum de altfel am explicat, cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa
adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea
constituantă), modurile de adoptare. Constituţia ca lege fundamentală a unui stat
nu poate rămâne însă neschimbată. Ea suferă în mod firesc unele modificări ca
urmare a corelaţiei ce există şi trebuie să existe între drept şi dinamica
economică şi socială. Modificarea constituţiei trebuie să se realizeze, de
asemenea, prin proceduri şi forme care să pună în valoare locul constituţiei în

22
sistemul de drept.
Într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia este şi ea o lege. Cu
toate acestea poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi cât priveşte
legea, faţă de care se fac trei mari deosebiri şi anume de conţinut, de formă şi de
putere juridică. Aceste deosebiri pot fi făcute prin raportare la lege ca act juridic
al Parlamentului. Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte
integrantă a acestuia. Prin conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia
comandă însă întregul drept. Reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale
pentru popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice, politice, sociale şi
culturale, constituţia stabileşte principiile fundamentale pentru întregul drept.
Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare, la nivelul
celor mai înalte principii, în şi numai în prevederile Constituţiei. Orice abatere
de la această concordanţă este considerată o încălcare a Constituţiei şi a
supremaţiei sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză. Una din
modalităţile prin care se poate constata eventuala abatere a normelor legale de la
prevederile constituţionale este controlul de constituţionalitate.
Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel,
în cazul în care o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu
trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept corespondente. Această
modificare se impune pentru că în permanenţă trebuie respectată concordanţa
întregului drept cu constituţia. Dacă modificările sunt obligatorii, ele nu se
realizează însă automat, de îndată, ci aceasta depinde de faptul dacă norma
constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de
mare interes practic.

GARANŢIILE JURIDICE ALE SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI

Supremaţia constituţiei implică o serie de consecinţe juridice, dar se
bucură în acelaşi timp şi de garanţii. Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei
pot fi formulate în diferite feluri. Cea mai importantă constatare ce se poate face

23
este că supremaţia constituţiei beneficiază de garanţiile specifice întregului drept
(care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat) dar, totodată, de
unele garanţii juridice specifice.
Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că
întreaga activitate statală este organizată prin constituţie. Constituţia
statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de
organe ale statului.
Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei
Constituţiei. Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de
verificare a conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului
constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această
verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea
acestei proceduri.
Indatorirea fundamentală de a respecta Constituţia se înscrie în
cadrul garanţiilor supremaţiei constituţiei. Ea asigură ca prevederile din
Constituţie să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni. Izvorul acestei obligaţii
fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia Constituţiei, în faptul
că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă de fapt tocmai
realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi
culturale a societăţii.

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de
verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului
constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această
verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea
acestei proceduri.
De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca

24
act juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a
legii, acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt
emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii
sociale de domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege.
Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale, de regulă sub
denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe.

ORGANELE DE STAT COMPETENTE A CONTROLA

CONSTITUŢIONA-LITATEA LEGILOR
Doctrina juridică a clasificat acest control în funcţie de organul de stat
chemat a verifica constituţionalitatea legilor. Intr-o opinie ar exista trei forme de
control: controlul prin opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional.
Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei
publice la violarea constituţiei. Credem totuşi că o prezentare sistematică a
controlului constituţionalităţii legilor se poate realiza clasificându-l pe criteriul
organului ce-l realizează - în două forme şi anume: a) controlul realizat printr-un
organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional. Această
clasificare are avantajul de a evoca şi procedura diferiră după care se realizează
controlul.
Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ
politic.în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea
legilor, unii îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol,
căci Parlamentul fiind acela care votează şi constituţia este cel mai în măsură să
aprecieze concordanţa dintre legea şi constituţia pe care Ie-a adoptat.
Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ
jurisdicţional. Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele
judecătoreşti, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea
judecătorească, sau de către organele judecătoreşti propriu-zise. Dreptul
judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constituţia s-a justificat

25
plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a
aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a
considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile şi în raportul lor cu
constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa sancţiunilor în cazul încălcării
constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului constituţional. De
asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu constituţia s-
a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită
"colaborare a puterilor" în vederea realizării aceloraşi scopuri, puterii
judecătoreşti îi revine importanta misiune de a fi "regulatorul bunei funcţionări a
principiului separaţiei puterilor".
Alte forme de control al constituţionalităţii legilor
În funcţie de modul cum este înscris în Constituţie controlul
constituţionalităţii legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit.
Suntem în faţa unui control explicit atunci când în mod expres constituţia îl
prevede. Control explicit întâlnim în România, Franţa, Elveţia, Austria. Suntem
în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-1 prevede în mod
expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legalităţii. Un control
implicit al constituţionalităţii legilor a exista în dreptul nostru în perioada 1944-
1965.Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau
preventiv, se exercită în faza de proiect al legii, nefiind un veritabil control al
constituţionalităţii, căci atât timp cât lege a nu este adoptată, proiectul poate fi
îmbunătăţit chiar de iniţiator, sau poate fi abandonat. Acest control este mai mult
o garanţie de legalitate şi deci şi de constituţionalitate. Controlul posterior
adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu
forţă juridică egală cu a legii. În această situaţie, în cadrul controlului explicit,
de regulă se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituţionalitatea,
organele de stat care pot decide procedura de urmat, sancţiunile. Acesta este
veritabilul control al constituţionalităţii legilor.

26
 CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN
ROMÂNIA
In România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea
în art. 146-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor
constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de
organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale
mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României.
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor
unei autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din
9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau
reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei
de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales,
dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3
ani.
Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare 3 ani cu câte o
treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile
tendinţe.În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe
durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile
exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii
Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori
contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor,
al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului
General.
Actele supuse controlului de constituţionalitate
Legile. Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un
control prealabil şi printr-un control posterior.Controlul prealabil se exercită
asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către

27
Preşedintele României.Curtea Constituţională poate proceda la control dar
numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie
şi anume: Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul,
Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Ca atare este exclus controlul din oficiu. Cea de a doua situaţie, priveşte
controlul posterior al constituţionalităţii legilor (priveşte deci legile intrate în
vigoare) iar acest control se realizează pe calea excepţiei de
neconstitutionalitate. În legătură cu acest control trebuie să reţinem că potrivit
Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nu pot face
obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe
calea controlului prealabil. Excepţia de neconstitutionalitate este un procedeu
juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională şi aceasta cale are
o deosebită importanţă.
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor
din Constituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. In legătură cu
această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un paradox din
moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară" Constituţiei
atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia.
Regulamentele Parlamentului - sunt şi ele supuse controlului de
constituţionalitate. Există trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei
Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale
celor două Camere. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
se poate efectua numai la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a
unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori.
Ordonanţele Guvernului pot face obiectul constrolului
constituţionalităţii. Potrivit Constituţiei, Guvernul poate fi abilitat de către
Parlament printr-o lege specială, să emită ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice. Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de

28
lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi în legislaţie ca delegare
legislativă.
Iniţiativele legislative populare. Verificarea respectării acestor reguli
constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare revine Curţii
Constituţionale.
Procedura în faţa Curţii Constituţionale prevede că sesizarea Curţii
Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale
este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul
judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care din motive
întemeiate, preşedintele Curţii sau completul de judecată hotărăşte şedinţă
secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile,
regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să
comunice Curţii, la cererea acesteia informaţiile, documentele şi datele pe care
le deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne
aflăm în faţa controlului prealabil (adică efectuat înainte de promulgarea legii)
sau în faţa controlului posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja intrate în
vigoare (deci promulgate şi publicate în Monitorul Oficial).
Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate
În această situaţie Curtea Constituţională poate acţiona numai dacă este
sesizată. Ea nu se poate sesiza din oficiu. Sesizarea adresată Curţii
Constituţionale trebuie să fie scrisă şi motivată (art. 15 alin. 2 din lege). în legea
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt prevăzute
detaliile procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare să ia cunoştinţă de
conţinutul legii. Curtea Constituţională, în vederea rezolvării cauzei are şi ea o
serie de obligaţii şi anume să comunice sesizarea primită, după caz:
Preşedintelui României, în ziua înregistrării, dacă sesizarea provine de la unul
din preşedinţii celor două Camere, de la parlamentari, de la Guvern sau de la
Curtea Supremă de Justiţie; preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi

29
Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacă provine de la Preşedintele
României, de la parlamentari sau de la Curtea Supremă de Justiţie, precizându-le
şi data dezbaterilor.
Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii
Constituţionale. In urma deliberării Curtea Constituţională decide, cu votul
majorităţii judecătorilor, iar decizia se comunică Preşedintelui României, pentru
ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze. Dacă prin decizie s-a
constatat neconstitutionalitatea prevederilor legale, decizia se comunică şi
preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura prevăzută
de către art. 147 (2) din Constituţie. Decizia se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea 1.

Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate

Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a
drepturilor şi libertăţilor publice. Excepţia de neconstituţionalitate priveşte un
proces judiciar declanşat în care atacându-se actul de aplicare concretă a legii,
cel interesat cere să se constate că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul
de aplicare este neconstituţională şi ca atare trebuie înlăturată. în mod firesc
procedura ridicării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate este în detaliu
reglementată prin lege, ea fiind la dispoziţia justiţiabililor.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa
instanţelor judecătoreşti, de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu.
Neconstitutionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă de ea
depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza
respectivă.
Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi
numai de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.
Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei

30
asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi.
Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei
Această procedură conţine reguli specifice (art. 144 lit. a din Constituţie).
Proiectul legii de revizuire a Constituţiei trebuie depus la Parlament (la una din
Camere). Dar aceasta se poate realiza numai dacă proiectul este însoţit de o
decizi a Curţii Constituţionale.
De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului proiectul se depune la
Curtea Constituţională, care este obligată în termen de 10 zile să se pronunţe
asupra constituţionalităţii sale. Desigur decizia Curţii se ia în plenul acesteia, se
comunică celor care au iniţiat proiectul sau propunerea legislativă şi se publică
în Monitorul Oficial.
Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului. Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de către unul din
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Dacă sesizarea
provine de la parlamentari, Curtea Constituţională o comunică în termen de 24
de ore de la înregistrare preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei
când va avea loc dezbaterea. Până la această dată se pot trimite Curţii punctele
de vedere ale birourilor Camerelor. Soluţionarea cauzei se face în plen, iar
decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor. Decizia se comunică şi Camerei
al cărei regulament a format obiectul cauzei şi se publică în Monitorul Oficial.
Procedura controlului constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului.
Faţă de natura şi procedura emiterii ordonanţelor Guvernului, controlul
constituţionalităţii lor este şi nu poate fi decât un control posterior. Acest control
se realizează prin mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost
aceasta explicată la legi.
Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României. Procedura în

31
această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care determină interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: vacanţa funcţiei;
suspendarea din funcţie; imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile. În
caz de vacanţă a funcţiei, această procedură se declanşează la cererea
preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar
care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este
suspendat din funcţie.
Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru
constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de
preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale
Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună.
Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita
atribuţiile cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului.
Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar
constatarea acestor împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii
judecătorilor.
Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României.
Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedintelui care a condus
şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va trimite, în copie,
propunerea de suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se
întemeiază.
După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei
judecători ca raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Judecătorii
raportori vor fi desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători, adică unul
din cei numiţi de Camera Deputaţilor, unul din cei numiţi de Senat şi unul din
cei numiţi de preşedintele României.
Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii
judecătorilor, în urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către cei

32
trei judecători, a propunerii de suspendare şi a dovezilor existente la dosar.
Procedura controlului constituţionalităţii partidelor politic. Sesizarea
Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către preşedintele
uneia din Camerele Parlamentului formulată pe baza unei hotărâri adoptate de
Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern. Legea obligă la
motivarea contestaţiei şi desigur la punerea dovezilor pe care se întemeiază.
Primind contestaţia, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un
judecător ca raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauză contestaţia
şi actele doveditoare, precizându-se data până la care poate depune un memoriu
în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare.
Alte proceduri. Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în
materia se va reţine că atribuţiile Curţii Constituţionale privesc şi controlul
constituţionalităţii iniţiativei legislative populare, vegherea la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor
sufragiului, vegherea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurarea
referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia.
Actele Curţii Constituţionale
Denumirea actelor Curţii Constituţionale- decizia şi avizul consultativ.
Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie
efectuată ţinând cont de faptul că suntem în prezenţa unui control prealabil sau
posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii.
Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 147 din
Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea legilor, înainte de
promulgarea lor, sau neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei se trimit Parlamentului.
Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii
Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de
modificare a legii fundamentale.
In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege,

33
decizia definitivă a Curţii Constituţionale (am arătat că aici putem vorbi de două
grade de jurisdicţie, fond şi recurs) produce efecte juridice cât priveşte aplicarea
normei juridice în cauză.
Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin
care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie
temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de
neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 alin. 1) şi că în procesele penale
această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care
condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca
neconstituţională (art. 26 alin. 2).
Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea
regulamentelor Parlamentului, deşi se comunică acestuia (Camerelor) pentru a
se reexamina regulamentul (prevederile acestuia) în discuţie, nu au aceeaşi
soartă ca în cazul legilor.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind
neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din
evidenţa partidelor legal constituite.

CONSTITUŢIILE ROMÂNE
Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din
ţările europene de vest (Franţa, Italia etc.). Aceasta s-a datorat faptului că epoca
modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală,
a început în România mult mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Anglia,
Franţa, Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a capitalismului în România a
fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominaţie a Imperiului Otoman.
Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizat şi prin
puternice frământări şi mişcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru
înfăptuirea unităţii de stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii
feudale, pentru revendicări cu caracter democratic.

34
 Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din
România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin Unirea
Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum
reforma agrară şi alte reforme politice, administrative şi culturale, care au avut
urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale.
2. Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris
Întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru
Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă
şi supune plebiscitului "Statutul desvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858",
cunoscut în istorie sub denumirea de "Statutul lui Cuza", şi legea electorală.
Aceste două acte formează prima Constituţie a României.
Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de
Principatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la
Constantinopol. Statutul lui Cuza mai cuprinde reguli privitoare la formarea,
organizarea şi funcţionarea adunării ponderatorii şi adunării elective; reguli
privind elaborarea legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor
publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.
Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866. Constituţia, în cele 133
articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale,
sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul
României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile
statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V),
Dispoziţii generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul VII),
Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol că "Principatele Unite
Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România".
Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile
emană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi

35
reprezentanţa naţională, formată din două camere şi anume: Senatul şi Adunarea
deputaţilor. Cât priveşte Adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul
colegiilor pe avere. Cât priveşte Senatul, corpul electoral era împărţit numai în
două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele,
două condiţii şi anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" şi vârsta de 40
de ani. Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulile
monarhiei ereditare, şi numai a unei monarhii străine.
Constituţia României din 29 martie 1923. Conţinutul Constituţiei.
Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal, votat de Camera
Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28
martie şi publicată la 29 martie 1923. Ca şi constituţia precedentă, Constituţia
din 1923 este sistematizată în 8 titluri şi anume: Despre teritoriul României;
Despre drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre
puterea armată; Dispoziţii generale; Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii
tranzitorii şi suplimentare. Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru
toţi. Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea
vârsta de 40 de ani împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia
din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ. În ce priveşte puterea judecătorească,
merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101 - care interziceau înfiinţarea de tribunale
extraordinare, precum şi ale art. 103 care dădeau controlul constituţionalităţii
legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite.
Constituţia României din 28 februarie 1938. Cele o sută de articole ale
Constituţiei din 1938 sunt sistematizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul
României: Despre datoriile şi drepturile românilor; Despre puterile statului;
Despre finanţe; Despre oştire; Dispoziţii generale; Revizuirea constituţiei;
Dispoziţii tranzitorii şi finale. Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea
emană de la naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui,
care este declarat "capul statului" (art. 30). Regele exercită puterea legislativă

36
prin Reprezentanţa naţională, le având iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii
Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală fiind condiţie
de valabilitate a legii. Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era
inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau
obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui.
Constituţia din 13 aprilie 1948. Normele constituţionale, cuprinse în
cele 105 articole, sunt sistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară
Română (titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul
IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul
V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şt
parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII);
Modificarea Constituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).Constituţia
consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi suveran,
stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi
imperialismului. Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la
popor şi aparţine poporului (art. 3). Constituţia din 1948 înscrie principiul că
pământul aparţine celor ce-1 muncesc şi că statul protejează proprietatea
ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.
Constituţia din 24 septembrie 1952. Constituţia din 1952 avea un
capitol introductiv şi 115 articole sistematizate în 10 capitole, precum urmează:
Orânduirea socială(cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al
puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele
locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap.
VI); Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul
electoral (cap. VIII); Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de
modificare a Constituţiei (cap. X).
Constituţia din 21 august 1965. Constituţia din 21 august 1965, cu
modificările ce le-a suferit, a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri:

37
Republica Socialistă România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale
administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat
(V); Organele judecătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele
României (VIII); Dispoziţii finale (IX).
Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din
decembrie 1989
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă
de a elabora Constituţia României. In România revoluţia din decembrie 1989 a
înlăturat structurile de putere ale regimului dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile
constituţionale corespondente, în acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de
acte cu caracter constituţional.
După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte
cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965
care nu au fost abrogate expres sau tacit. In această viziune, Constituţia din 1965
a continuat să fie în vigoare cât priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii, organizarea
administrativă a teritoriului, desigur cu unele modificări.Actele cu caracter
constituţional adoptate după revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter
tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.Decretul-
Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale
ale Frontului Salvării Naţionale. Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989
privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti
în România. Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul
Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind
alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Constituţia României din 8 decembrie 1991
Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003,

38
revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19
octombrie 2003
Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic
fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea
Constituţiei a constituit unul din punctele formulate în programele şi platformele
forţelor politice.
Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală în
identificarea, alegerea şi desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea
de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc,
atât din ţară cât şi din străinătate.
Rezultatul Referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost
următorul: numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil
exprimat la răspunsul "Da" 8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil
exprimate la răspunsul "Nu", 2.235.085 (20,4%); numărul voturilor nule
248.759 (2,3%). (M. Of., Partea I, nr 250 din 14 decembrie 1991). La aceeaşi
dată o spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime
abrogată.
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea
de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul
Legislativ, în temeiul art. 152 a Constituţiei, cu reactualizarea denumirilor şi
dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată,
art. 156).
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată
prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie şi a intrat în vigoare la data de
29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie
2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

39
 Conţinutul Constituţiei. Conţinutul normativ al Constituţiei este
structurat din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 8
titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale cuprinde norme referitoare la
structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale. El este structurat în patru capitole. în capitolul întâi purtând
denumirea dispoziţii comune sunt stabilite principii constituţionale aplicabile
domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul II, Drepturile şi libertăţile
fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la
apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi
private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi
culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi
la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la
moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor
şi al tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o
protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi
ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere,
secretul corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul
celui vătămat de către o autoritate publică). In capitolul III sunt stabilite
îndatoririle fundamentale şi anume; îndatorirea de a respecta Constituţia şi
legea; îndatorirea de fidelitatea faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei;
îndatorirea de a satisface stagiul militar; îndatorirea de a contribui la cheltuielile
publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi
de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Titlul II este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale,
în Capitolul IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al drepturilor

40
şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole iar unele
capitole au şi secţiuni.
Titlul IV denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la
economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi
taxele, Curtea de Conturi.
Titlul V- Curtea Constituţională, reglementează controlul
constituţionalităţii legilor, iar titlul VI, Integrarea euroatlantică, reglementează
integrarea în Uniunea Europeană (art. 148), respectiv aderarea la Tratatul
Atlanticului de Nord (art. 149).
Titlul VII face referire la Revizuirea Constituţiei, iniţiativa revizuirii,
procedura şi limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituţiei.
In fine, Titlul VIII purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii,
cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul
temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare, cât şi la republicarea
Constituţiei (art. 156).

PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL.

Puterea, în legătură cu fenomenele sociale, trimute la posibilitatea unei
persoane sau a unui grup de a comanda altor persoane, de a lua decizii într-o
colectivitate. Cei care comandă dispun de autoritate, adică de o anumită
capacitate, care îi face pe ceilalţi să respecte deciziile luate. Resorturile
autorităţii pot să fie materiale, morale, sentimentale, coercitive etc.
Când ne referim la puterea politică avem în vedere societatea în
ansamblul ei. Ea este forţa cea mai importantă care conduce şi organizează
societatea ca întreg, de unde curge şi caracterul ei politic. Puterea politică se
manifestă, se exprimă prin autoritate publică, adică capacitatea de a face ca
deciziile să fie respectate, prin mijloace de constrângere sau prin mijloace de
convingere, de către membrii societăţii.

41
 Orice putere caută să-şi realizeze obiectivele prin mijloace de
convingere, prin persuasiune, totuşi la nevoie şi prin forţă. în cazul puterii
politice, ea deţine monopolul asupra forţei legitime şi dispune de o forţă de
constrângere materială specifică (instituţii specializate cu restabilirea ordinii).
Puterea politică există numai într-o comunitate organizată în stat şi prin
stat. Ea se întruchipează într-un ansamblu de organe sau instituţii, ceea ce
reprezintă puterea organizată statal, care asigură convieţuirea, stabileşte ordinea
şi la nevoie utilizează forţa coercitivă.
Binecunoscutul sociolog Max Weber distingea trei tipuri de legitimitate:
tradiţională, adică cea dobândită ereditar de regi, carismatică, care se bazează
pe un anumit prestigiu al liderilor şi cea raţională sau democratică, care
presupune investirea cu autoritate prin lege.
Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura
de specialitate. În sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea
organizată statal. În acest caz, se consideră că statul este un grup uman, fixat pe
un teritoriu determinat, asupra căruia se exercită o autoritate politică suverană.
în sens restrâns, statul se referă numai la puterea de stat, adică o instituţie cu
natură specifică, întruchipată într-un sistem de organe care conduc şi
organizează societatea.
Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie,
pentru a fi considerat stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a
populaţiei.
Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele
accepţiuni, întrucât puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în
legătură cu o anumită populaţie.
Teritoriul este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de
puterea statală a unei colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit
reglementărilor internaţionale. Acesta cuprinde solul, subsolul, apele, coloana
aeriană de deasupra solului şi a apelor. Teritoriul este unul dintre elementele de

42
care depinde apariţia şi existenţa statului. Nu există stat, fără teritoriu, el este
unul din elementele constitutive ale statului. Teritoriul este spaţiul în care se
exercită puterea în raport cu persoanele care se află în limitele lui. Intrucât
teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică cu dreptul de
proprietate, el nu poate fi înstrăinat.
Populaţia reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit
teritoriu, care sunt supuşi unei ordini juridice determinate. între ei există, de
obicei legături etnice, lingvistice, religioase, economice, culturale şi altele care îi
fac să constituie o naţiune. În unele state sunt grupuri ale populaţiei care au
origine etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie sunt state
multinaţionale, fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi
naţionale. Cu toate că aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi,
ele intră sub jurisdicţia aceluiaşi stat. Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi
teritoriu, în special relaţiile economice şi cele politice, creează multe elemente
comune între oamenii care constituie populaţia unei ţări. La închegarea acestora
contribuie şi organizarea statală. Una dintre aceste legături o constituie
apartenenţa la acelaşi stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie.
Statul se deosebeşte de alte instituţii şi prin natura specifică a activităţilor
pe care le îndeplineşte. De obicei, ele sunt denumite funcţii. După criterii
politico-sociale, se pot distinge următoarele atribuţii ale statului: să conducă
relaţiile internaţionale, să apere teritoriul, să facă justiţie, să bată monedă, iar în
statele mai moderne se mai adaugă şi asigurarea unor servicii publice (educaţie,
transport, sănătate), dirijarea economiei, redistribuirea venitului. Din punct de
vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei puterilor, activităţile
statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi funcţie
judecătorească.Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru
toate domeniile de activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un
moment dat.Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în
aplicare în situaţii concrete.Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea

43
conflictelor care pot să apară între membrii comunităţii, individual sau grupaţi,
sau între aceştia sau autorităţile publice.
Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana
juridică sau morală este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni,
o colectivitate, să se poată prezenta ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca
entitate deosebită de indivizi care o compun. Statul este o persoană juridică, el
apare ca subiect în raporturile juridice de drept public, ca titular de drepturi şi
obligaţii. El are o organizare proprie: guvernanţii, organele statului primesc
competenţe de la stat şi le exercită în numele lui. Statul dispune de resurse
proprii (bugetul). Intrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public,
ceea ce îl distinge în cea mai mare măsură de celelalte subiecte este atributul
suveranităţii.
Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie
superioară oricărei entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate
să decidă cu privire la populaţia şi teritoriul său, precum şi soluţionarea
propriilor probleme interne şi internaţionale, fără amestecul altei puteri. În
literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două dimensiuni:
supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior.
Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în
perioade istorice diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime.
Câteodată, s-a întâmplat ca autorii constituantelor să le acorde o anumită
semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte înţelesuri, în cursul procesului de
aplicare a constituţiilor. Sistemele constituţionale democratice au păstrat
expresiile de "suveranitate naţională" şi/sau de "suveranitate a poporului", dar
în practică au împletit consecinţele pe care teoriile le-au susţinut la început. Aşa
s-a întâmplat cu unele constituţii ale Franţei, precum şi cu Constituţia ei actuală,
din 1958, care afirmă că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care o
exercită prin reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci
titularul puterii suverane; el o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct.

44
Deşi votul este universal şi poporul se poate manifesta şi direct, nu se admite
mandatul imperativ, ci numai cel reprezentativ.

FORMA DE GUVERNĂMÂNT
Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul
interesează dreptul constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii
în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau
mai multe state membre. Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală
măsură atât pentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul
constituţional. Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii
de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept
internaţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă
structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării
puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că
dreptul constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi
externă a puterii. Laturile componente ale acesteia sunt: structura de stat, forma
de guvernământ şi regimul politic. Aceste aspecte sunt determinate de trei
criterii de analiză:
a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul;
b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului;
c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a
poporului la
conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
In funcţie de acestea, se distinge o structură de stat unitar sau federal, o
formă de guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic
sau nedemocratic.

45
 Structura de stat reprezintă organizarea puterii în raport cu teritoriul,
adică împărţirea statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice
autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale
componente. Din acest punct de vedere, statele se împart în state simple sau
unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare sau o uniune.
Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional,
cât şi în cea a dreptului internaţional public. Primul are în vedere modul cum
este organizată puterea în interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca
subiecte ale raporturilor de drept internaţional.
Forma de guvernământ a României
Forma de guvernământ este o parte componentă a formei de stat, datorită
tradiţiei, dar şi din considerente practice. În Constituţia noastră (dar şi în alte
constituţii, cum ar fi cea a Franţei) se proclamă forma de guvernământ
republicană, şi mai mult chiar, se precizează că este una din problemele care nu
poate fi supusă revizuirii.
Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie
istorică de la formarea statului unitar român 1859 până în prezent. Constituţia
din 1866 sub secţiunea I "Despre domn" reglementează monarhia ca formă de
guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu
excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea
urmaşilor de sex feminin. Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi
din 1938. Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de
guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. republica a fost consacrată
prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965. După Revoluţia din decembrie 1989
prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar
potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia
actuală a României prin art. 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului
român este republica.
In dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general

46
modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este
raportată în principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile
sale cu puterea legiuitoare.
Regimul semiprezindeţial întruneşte atât trăsături ale regimului
parlamentar, cât şi trăsături ale regimului prezidenţial.
Trăsăturile regimului semiprezidenţial sunt următoarele:
o Preşedintele este ales de întreaga naţiune, ca şi în republicile
prezidenţiale. Prin urmare, preşedintele se bucură de aceeaşi legitimitate ca şi
Parlamentul;
o executivul este reprezentat de preşedintele ales de către cetăţeni şi de
guvern. Acesta din urmă este subordonat atât faţă de şeful statului, cât şi faţă de
Parlament, care au o legitimitate politică similară. Preşedintele desemnează
premierul, de obicei liderul majorităţii care a câştigat în alegeri, prezintă lista
guvernului şi programul de guvernare spre aprobarea Parlamentului. Miniştrii
răspund solidar şi individual în faţa Parlamentului. Parlamentul poate acorda vot
de încredere guvernului;
Preşedintele are o serie de competenţe în domeniul apărării, al politicii
externe, al numirii unor funcţionari publici superiori, în soluţionarea unor situaţii
critice ale ţării, pe care le realizează cu avizul Parlamentului;
Răspunderea preşedintelui în faţa Parlamentului nu este directă, ci prin
intermediul guvernului. Astfel, o parte din actele emise de preşedinte sunt
contrasemnate de premier;
Din punct de vedere legislativ, preşedintele are unele prerogative, cum ar
fi, în unele ţări, posibilitatea adoptării unor acte normative în alte domenii decât
cele rezervate legilor; promulgă legile şi are posibilitatea să le trimită spre
reexaminare Parlamentului, care poate respinge propunerea preşedintehii cu o
altă majoritate, mai mare, poate să ceară verificarea constituţiei, validităţii unor
legi înainte de promulgare, etc.
ROMÂNIA, STAT NAŢIONAL, UNITAR ŞI INDIVIZIBIL

47
 Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. În
cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe
teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală, acest lucru
având drept consecinţă existenţa uni singur rând de autorităţi publice centrale, în
România există un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for
judecătoresc suprem. Cetăţenii au o singură cetăţenie, cea română. Teritoriul
ţării este organizat în unităţi administrativ-teritoriale judeţe, oraşe şi comune),
iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform faţă de cele
centrale. organizare statală este stabilită prin Constituţie.
Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele
constitutive ale acestuia ştiut fiind că, în accepţiunea sa largă, statul este
constituit din trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiune) şi
suveranitatea (puterea organizată statal). Constituţia României stabileşte prin art.
1 că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, acesta priveşte toate
cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici
unul dintre cele trei elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi
împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.
România, stat suveran şi independent
Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu apariţia acestuia, dar
ideile şi concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate
spre sfârşitul evului mediu. În decursul istorie s-au emis numeroase concepţii,
opinii diferite asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea
suveranităţii, ca realitate şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerarea
suveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la considerarea
suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state. Conţinutul suveranităţii, adică
domeniile în care se exercită, s-a extins de la politic la economic cu precizarea
că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia. Prin suveranitatea
poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a

48
stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui precum şi de a controla
activitatea acestora. Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la
autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine
fie că posedă sau nu o organizaţie proprie de stat.
Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare
suveranitatea şi independenţa. Suveranitatea şi independenţa României îşi
găsesc şi trebuie să-şi găsească garanţiile în economia românească, în existenţa
forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării. Totodată se constituie ca
garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor şi deci şi pentru
România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate,
organismele internaţionale (O.N.U., organismele sale specializate, Consiliul
Europei, alte organisme internaţionale) la care ţara noastră participă.
România, stat de drept, democratic şi social
Statul de drept ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria
societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice,
guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice. Această concepţie a fost
exprimată de către doctrina germană sub numele de statul de drept (Rechtstaat).
Odată cu dezvoltarea acestei teorii, juriştii au început să clasifice statele în
statul de drept în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul
despotic în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice.
Statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că
suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este
evidentă, conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc
al puterilor publice (autorităţilor publice), se realizează accesul liber la justiţie.
România este un stat democratic
Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se
întemeiază pe voinţa poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte.
Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.

49
Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun
reciproc.
România este un stat social
Caracterul social rezultă atât din natura statului cât mai ales din funcţiile
sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice,
politice, culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care
să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor
şi libertăţilor, a şanselor lor egale. Statul social trebuie să protejeze pe cel slab,
dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate
în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să
asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială.
Organizarea administrativă a teritoriului
Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi anume
structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului. Constituţiile
României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil.
Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date
organizării administrative a teritoriului în sensul de "împărţirea teritoriului în
unităţi administraţiv-teritoriale". În acest sens se arată că utilizarea termenului
împărţire a teritoriului nu poate fi acceptată faţă de realitatea că prevederile
constituţionale stabilesc indivizibilitatea statului. Organizarea administrativă a
teritoriului a căpătat o importanţă sporită corespunzătoare creşterii rolului
statului în viaţa societăţii.
Constituţia stabileşte prin art. 3 (3) că teritoriul este organizat sub aspect
administrativ în comune, oraşe şi judeţe. Judeţul este o unitate administrativ-
teritorială complexă din punct de vedere economic şi social-cultural, unitate de
coordonare şi control din punct de vedere politic- administrativ. Organele de stat
din judeţe au legături nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde
oraşe şi comune. în stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie
echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic, capabile să

50
asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării. Oraşul este
o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării administrative a
teritoriului, un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic,
social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona
înconjurătoare şi exercitând asupra acesteia o influenţă multilaterală. Unele
oraşe sunt declarate municipii. Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa
economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul că este capitala ţării, are
o organizare proprie distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe sectoare
numerotate.Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde
populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii alcătuită din unul sau
mai multe sate în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi
demografice. Satele în care îşi au sediile organele de conducere ale comunei sunt
sate reşedinţă.
.
CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI
ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI
Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente
indispensabile: o populaţie, care să îi fixeze limitele personale (subiective) şi un
teritoriu, care să îi fixeze limitele speciale (obiective). Aceste trei elemente
însumate conduc la o definiţie în sens larg a statului. Conceptul de populaţie este
analizat în cadrul dreptului constituţional prin prisma noţiunii de cetăţenie şi a
celei de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului.
Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci în egală măsură
şi dreptul internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei etc,
fiind prin excelenţă o noţiune interdisciplinară. Constituţia şi legile conferă
cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu
au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi
persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de toate drepturile politice, deoarece
numai cetăţenii exercită puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot

51
participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt
legaţi. Totodată, numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi
obligaţia de apărare a patriei sau de apărare a ţării.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi într-un sens
politic atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate
umană (naţiune, popor), organizată în stat. Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa
dreptului constituţional două accepţiuni, în primul rând, noţiunea de cetăţenie
este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme
juridice.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două
accepţiuni. în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna
o instituţie juridică, adică o grupare de norme juridice cu un obiect comun în
reglementare. Dar noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza
condiţia juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. în
această a doua accepţie, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi
numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea
cetăţeniei.
Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană
fizică şi un anumit stat. Cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a
persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi
juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi
atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României.
Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este
natura juridică a acesteia. Cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o "legătură
între individ şi stat", fie ca o "legătură politică între individ şi stat", fie ca o
"legătură politică şi juridică", fie ca o "legătură juridică", ca o "apartenenţă
juridică" sau ca o "calitate" a persoanei. În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei
trebuie să se plece de la categoria subiectelor raporturilor juridice. In această

52
ordine de idei, plecând de la categoria juridică "subiect de drept", se consideră
că cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de
drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică este deci
condiţia necesară, premisa pentru a putea deveni subiect al raportului juridic şi
pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi obligaţiile
corespunzătoare. Conţinutul capacităţii juridice, mai bine zis elementele ce o
compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte
ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea de a fi subiecte
de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice.
Legile care au reglementat cetăţenia pleacă de la de la ideea
fundamentală de altfel, că cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice,
politice şi juridice dintre persoanele fizice şi statul român, constituind un atribut
de onoare, de responsabilitate civică.
Instituţia juridică a cetăţeniei se caracterizează prin principii care stau la
baza cetăţeniei române.
 Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi de legi. în grupa acestor drepturi sunt incluse: dreptul de a alege şi
dreptul de a fi ales în organele reprezentative; aceste drepturi, fiind prin
excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor; dreptul de
a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;
dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute
de legile ţării; dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul
român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmării sau
judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el
nu poate fi expulzat din România; expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de
justiţie; dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate.
 Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
Constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii sunt următoarele: obligaţia de fidelitate

53
faţă de ţară; obligaţia de a satisface stagiul militar; îndatorirea de apărare a
patriei.
 Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia.
 Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat.
 Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra
cetăţeniei române a celuilalt soţ.

DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE

Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire cât şi de
pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile şi procedura
după care ele se realizează.
Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme anume: sistemul
care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi, un alt sistem, care
are la bază principiul jus loci sau jus soli (dreptul tocului, adică al teritoriului pe
care s-a născut o persoană).
In dreptul român a fost adoptat sistemul care are la baza jus sangvinis,
acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia
legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul
strămoşesc a generaţiilor care au luptat pentru îndeplinirea idealurilor de
libertate socială şi naţională.
Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia
română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi
unele moduri derivate care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din
părinţi cetăţeni români să se integreze în societatea românească, dacă cer acest
lucru şi dacă li se autoriză.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere. Făcând aplicaţia

54
sistemului jus sangvinis, Legea cetăţeniei române stabileşte că este cetăţean
român copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români. De asemenea, este
cetăţean român copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin
sau fără cetăţenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde
domiciliază unul sau ambii părinţi, nu influenţează, nici într-un fel, cetăţenia
copilului.
Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere. Un alt mod de
dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere.
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a primit
cetăţenia română o redobândeşte da efect al repatrierii. Plecând de la principiul
că dobândirea cetăţeniei române de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţă
asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se stabileşte că soţul cetăţean străin poate cere
dobândirea cetăţeniei române în condiţiile Legii. Cât priveşte copilul minor al
repatriatului, Legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu
privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi
exprime separat consimţământul. Dacă părinţii nu cad de acord, va decide
tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia.
Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie. Aşa cum stabileşte legea,
cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără
cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când
adopţia se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în
toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în care dintre cei doi
adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun
acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie
de interesul adoptatului. Soluţia Legii cetăţeniei române s-a impus datorită
faptului că adopţia facându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului,
urmăreşte integrarea deplină a acestuia în noua lui familie.
Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere. Cel de-al
patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest

55
mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără
cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a se integra în societatea românească.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi
nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel
mult 8 ani sau de cel puţin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean
român. Pentru motive temeinice, aceste termene pot fi reduse.
 dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi
poporul român.
 a împlinit vârsta de 18 ani.
 are asigurate mijloacele legale de existenţă.
 este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau
în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român.
 cunoaşte limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa
socială.
Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării
cetăţeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia română persoanei care a
avut această cetăţeniei şi cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în
străinătate. In al doilea rând, se reglementează acordarea cetăţeniei române
persoanei care nu a avut niciodată această cetăţenie, dar o cere. Legea
reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de acordare a cetăţeniei
române.
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Cum este şi firesc,
copilul găsit pe teritoriul României şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi este
cetăţean român dacă nici unul din părinţi ne este cunoscut. Această soluţie se
întemeiază tot pe principiul jus sangvinis, prezumându-se că cel puţin unul din
părinţi a fost cetăţean român. In cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul
României a fost stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă

56
de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română.
Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită
numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.
Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice. Prin
conţinutul său, jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei
persoanei respective de a fi devotat patriei şi poporului român, de a apăra
drepturile şi interese naţionale, de a respecta constituţia şi legile. Jurământul de
credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data comunicării hotărârii prin
care s-a acordat cetăţenia română. Jurământul se depune în faţa ministrului
justiţiei sau a subsecretarului de stat delegat anume în acest scop. După
depunerea jurământului, ministrul justiţiei, ori după caz, şeful misiunii
diplomatice sau consulare, va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia
certificatul constatator.
Modurile de pierdere a cetăţeniei române
Retragerea cetăţeniei române. Se poate retrage cetăţenia română celui
care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin
care
vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat
cu
care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
Renunţarea la cetăţenia română. Renunţarea la cetăţenia română se
deosebeşte evident de retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de
rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la
cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei deoarece se pot
ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să se stabilească în
străinătate şi să obţină cetăţenia statului unde se stabileşte.

57
 Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
 nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală;
 nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori
fizice din ţară sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii
corespunzătoare pentru achitarea lor.
Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care trebuie
să fie individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului Justiţiei.
Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii
de aprobare a renunţării la cetăţenia română.
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române. Din analiza dispoziţiilor
legii cetăţeniei române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei
române.
 adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini. Din
moment ce legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie
de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca
aceste efecte să fie similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române.
 stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de
asemenea, la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini.
 anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de
către cetăţeni români.
Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie
Legea cetăţeniei române stabileşte clar ce anume înscrisuri dovedesc
cetăţenia română în ţară cât şi în afara hotarelor. Prima regulă este că dovada
cetăţeniei se face prin buletinul de identitate/cartea de identitate. Cât priveşte
copiii până la vârsta de 14 ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere
însoţit de buletinul de identitate/cartea de identitate al oricăruia dintre părinţi
sau, în cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate/cartea de
identitate al unuia dintre părinţi, numai cu acest buletin.

58
 Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.
În străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de
trecere a frontierei emis de autorităţile române. Cât priveşte cetăţenii români
aflaţi peste hotare, lor li se pot elibera, la nevoie, de către misiunile diplomatice
sau oficiile consulare române, dovezi de cetăţenie.
Cetăţenia de onoare. Potrivit legii, se poate acorda, unor străini care au
adus servicii deosebite ţării şi naţiunii române, cetăţenia de onoare. Aceasta se
acordă de către Parlamentul României - la propunerea guvernului. Beneficiarul
cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute
cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o funcţie
publică.
Dubla cetăţenie. Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla
cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor
cetăţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în afara graniţelor ţării au
pierdut şi cetăţenia română.
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
români
Pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie a fi luate
în consideraţie că acestea: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale
pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite cum ar
fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele
juridice, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de
a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o
atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului şi de sprijinul său
în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta
este cea mai importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi
subiective, apoi, ceea ce le deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură.

59
Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de
drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în Constituţie.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte
deosebite cum ar fi declaraţiile de drepturi, legi fundamentale. Drepturile
fundamentale sunt acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale
pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate
prin Constituţie şi legi.
îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate
esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în
Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa
de constrângere a statului.
In literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor
nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin
obiectul lor. Aceste drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie
distinctă de celelalte prin importanţa economică, socială şi politică pe care o au.
Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii
elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi
primită, pentru că în dreptul constituţional capacitatea juridică nu se divide în
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Drepturile fundamentale sunt
drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar
forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie pentru simplul motiv că cetăţenia
nu este un raport juridic. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective.
împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele
formează statutul juridic ale cetăţeanului.
Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore
este rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor
interdependenţe cu problemele cardinale ale omenirii.
La început s-au impus ca realităţi juridice drepturile civile şi politice,

60
denumite azi drepturi din prima generaţie. Aceste drepturi au exprimat un
anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi
luptă contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice
(libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a individului
contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii
juridice egale în faţa legii.
Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile
din a doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul
la educaţie, dreptul la protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu
presupuneau, în principiu, şi acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii
în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite drepturi negative) drepturile
sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri,
garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile
au trebuit să le recunoască şi proclame.
In deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale
omului, drepturile din a treia generaţie denumite drepturi de solidaritate în
care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos
etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor şi nu individual de către
fiecare dintre ele.

Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din
Capitolul I al titlului II al Constituţiei, fie din coroborarea dispoziţiilor din acest
capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fie din alte articole.
a)Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale

61
 Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt
universale şi indivizibile. De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază
de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au
obligaţiile prevăzute de acestea". Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se
referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două
Pacte privitoare le drepturile omului. Universalitatea drepturilor implică şi
universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă
atât drepturi cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate.
Universalitatea astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar
textul Constituţiei sau prin alte legi.
b) Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de
incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii.
Este fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce şi trebuie să
producă efecte juridice numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art.
1, în sensul căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere
retroactivă", precum şi în Codul penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală
nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu era prevăzute ca
infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice
numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două
mari excepţii şi anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea
privind legile interpretative.
Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl
prevăd explicit. Apoi, în afara excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă
excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional, orice alte

62
prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi
atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii
legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.
c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit
căruia, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se
pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot
participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără
privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile
publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16
(1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile
reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi
spirituale este încorporată şi munca lor.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate
sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei
instituţii juridice, în principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul
dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu
românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale) precum maghiari,
romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unitate cu românii aceşti cetăţeni
au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea
şi apărarea independenţei şi suveranităţii României.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie
sau apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai
înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase, ale
oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi.
d)Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au

63
numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie
română şi domiciliul în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru
domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice.
Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice.
Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se
referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai
ales (o condiţie, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora
depunerea jurământului potrivit art. 54 din Constituţie este obligatorie. Desigur,
ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către
persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc), la
care Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi
anume: cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Principiul este prevăzut în art. 17 din Constituţie şi exprimă faptul că
cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin
efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în
interiorul cât şi în afara frontierelor. În temeiul acesteia, cetăţenii români care se
află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, rar
acestea, au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară. De altfel
între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi reglează această
colaborare juridică.
Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află
în afara frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit
Constituţiei şi legilor României.
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi
apatrizii, aflaţi pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii
străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a

64
persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. 2) Dreptul de
azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte.
In reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din
România se au în vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi
naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la
conştiinţă); b) din puncte de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine
numai cetăţenilor români, care prin cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului
român; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în
calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi
exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care
domiciliază sau locuiesc în România. In mod firesc articolul 18 din Constituţie
reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept
care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea
şi protecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în statul lor de
origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii.
Constituţia prin art. 19 stabileşte că: 1) Cetăţeanul român nu poate fi
extrădat sau expulzat din România. 2) Prin derogare de la prevederile alineatului
(1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care
România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. 3) Cetăţenii
străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau
în condiţii de reciprocitate. 4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către
justiţie. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin
excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru
care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul
Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin lege.

65
Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de
cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure
tuturor cetăţenilor săi.
Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat
pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca
autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu
rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o
definiţie considerată mai exactă, extrădarea este "un act de asistenţă judiciară
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau
condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul
celuilalt stat". Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este
admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur
ineficient.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-
un stat să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara,
punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul
nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de
siguranţa, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă
de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Constituţia stabileşte regula în sensul căreia extrădarea se poate decide
numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt
două condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în
sistemul juridic. De altfel Codul penal român stabileşte şi el că extrădarea "se
acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de
reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma penală se
referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.
Accesul liber la justiţie

66
 In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile
exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează
prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile
lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători care sunt
independenţi şi se supun numai legii.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a
intereselor legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă
cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată
de Constituţie. Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie fiind garantat chiar
prin Constituţie, precizarea din Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept, este firească.

Nota
Suportul de curs are la bază lucrarea Drept constituţional şi instituţii politice, autori
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, , editia a XIII-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a
XIII-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, et alii., Constituţia României comentată, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2003
Iancu, Gh., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat , Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2008
Iancu, Gh., Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România. Jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. Sistemul de garanţii,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003

67
Iancu, Gh., Instituţii de drept electoral , ediţia a IV-a, revizuită şi completată, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006
Iancu Gh., Georgescu, I., Votul electronic, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., Bucureşti, 2006.
Iancu Gh., Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene , Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007
Drăganu, T., Drept constituţional si instituţii politice, Tratat elementar, vol. I şi II, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1998
Puşcă, B., Puşcă, A., Drept constituţional şi instituţii publice , Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 2007
Preda, M., Legea alegerilor locale (Legea nr. 67/ 2004, republicată), Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2008
Ionescu, C., Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck,
Bucuresti, 2008.
Babonea, Gh.,Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucuresti, 2008
Dan Claudiu Dănişor, Constituţia României comentată, Titlul I – Principii generale,
Editura Universul, Juridic, Bucuresti, 2009
Ionescu, C., Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor si Senatului – dezbateri
parlamentare, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008
Ionescu, C., Instituţii politice si drept constituţional, Editura Universitară, Bucuresti, 2007
Focşăneanu, Eleonor, Istoria constituţională a României, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998

68
 SEMINAR SĂPTĂMÂNA 1

Prezentarea fișei disciplinei, a modului de desfășurare a seminariilor, a cerințelor specifice, a

bazei materiale care va fi folosită. Timp: 10 minute
Aplicație practică. Lucru în echipă.
Se împart studenții în două echipe.
O echipă are ca sarcină de lucru să scrie și să prezinte:
Analiză diacronică a raporturilor dintre stat şi drept
Cealaltă echipă are ca sarcină de lucru să scrie și să prezinte:
Analiză diacronică a raporturilor dintre drept şi morală.
Fiecare echipă își desemnează un líder care să prezinte.
Timp de lucru: 20 minute pentru a scrie, 10 minute pt prezentare și concluzii/echipă.

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 2

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Dreptul constituţional – ştiinţă juridică şi ramură de drept public
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 3

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Specificitatea raportului juridic de drept constituţional.
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 4

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Ierarhizarea izvoarelor dreptului constituţional
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 5

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Trăsăturile constituţiei
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

69
 SEMINAR SĂPTĂMÂNA 6

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Modificarea constituției - iniţiativă, moduri de modificare
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 7

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Alte forme de control a constituţionalităţii legilor
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 8

Aplicație practică. Lucru în echipă.

Se împart studenții în două echipe.
O echipă are ca sarcină de lucru să scrie și să prezinte:
Analize pe texte juridice din perspectivă istorică
Cealaltă echipă are ca sarcină de lucru să scrie și să prezinte:
Analize pe texte juridice din perspectivă comparatistă.
Fiecare echipă își desemnează un líder care să prezinte.
Timp de lucru: 20 minute pentru a scrie, 10 minute pt prezentare și concluzii/echipă.

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 9

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 10

Lucrare de control
Timp alocat: 40 minute, 10 minute rezolvarea cerintelor

70
 SEMINAR SĂPTĂMÂNA 11

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Principiile constituţionale aplicabile îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.
Inviolabilităţile
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 12

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Organizarea administrativ-teritorială actuală a României
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 13

Distribuirea temelor pentru realizarea unui referat şi programarea susţinerii acestora în cadrul
seminarului. Timp alocat: 15 minute
Diferenţe de regim juridic constituţional pentru cetăţean, străin şi apatrid
Brainstorming
Timp alocat: 25 minute, 10 minute concluzii

SEMINAR SĂPTĂMÂNA 14

Diferenţe între noţiunea de capacitatea juridică specifică dreptului civil, dreptului penal,
dreptului internațional şi cea specifică dreptului constituţional – analiză pe text
Timp alocat: 10 minute, concluzii 5 minute,
Recapitulare: 35 minute

71