S10. Principiile mecanicii clasice. Sisteme de referinta inertiale si neinertiale.

Transformarile Galilei
În mecanica Newtoniană (clasică) spaţiul este considerat omogen şi izotrop, adică toate punctele şi toate direcţiile
spaţiului sunt echivalente. Pt a fixa poziţia unui obiect în spaţiu iniţial se fixează un reper.
Prin sistem de referinţă ( SR ) înţelegem orice sistem de referinţă faţă de care se respectă principiul inerţiei al lui
Galilei. Orice sistem de referinţă care se deplasează accelerat faţă de un SRI este un sistem de referinţă neinerţial
(SRNI ) .
Pt a stabili dacă un eveniment a avut loc la un moment dat într-un punct din spaţiu, trebuie emis un semnal în
momentul începerii evenimentului din acel punct spre originea sistemului de referinţă. Datorită vitezei finite de
propagare a semnalului, ceasul din originea (SR ) va recepţiona semnalul cu o întârziere care depinde de distanţa
dintre origine şi punctul unde a avut loc evenimentul.
În fizica clasică se presupune apriori (fără demonstraţie) existenţa semnalelor care se propagă cu viteză infinită,
astfel încât în acest caz întârzierea nu apare, şi se presupune existenţa unui singur ceas plasat în originea sistemului
de referinţă, sau în oricare alt loc.
Generalizând principiile mecanicii clasice, ar trebui ca referenţialele care se deplasează rectiliniu şi uniform unele
faţă de celelalte să fie echivalente în privinţa tuturor legilor şi conceptelor fizicii. Altfel spus, legile fizicii nu trebuie
să depindă de poziţia şi mişcarea obsui (presupusă uniformă).
Considerăm un sistem de coordonate cartezian ( S) aflat în repaus, şi alt sistem de coordonate ( S′ ) care se deplasează
r
rectiliniu şi uniform de-a lungul axei Ox cu vit V constantă faţă de ( S) (fig.1). Presupunem că în timpul deplasării
axele de coordonate ale sistemelor ( S) şi ( S′ ) rămân paralele între ele, iar la momentul t = 0 originile lor O şi O′
coincid. Admitem de asemenea că un ceas în repaus faţă de ( S) indică intervalul de timp t , iar ceasul aflat în repaus
faţă de ( S′ ) indică intervalul de timp t ′ .
r r ur
Faţă de obs aflat în repaus în raport cu ( S) distanţa OO′ va fi egală cu V ⋅ t , şi astfel în raport cu (S) avem: r = r ′ + Vt
Faţă de obs aflat în repaus în raport cu (S′) distanţa OO′ va fi egală cu V ⋅ t ′ z z′ rr = rr '+ Vt
ur
'
=> t=t` ( timpul este absolut, independent de starea de mişcare a (SR) )
Transformarile Galilei pe componente: ( S) (S′ )
P
x = x′ + Vx t ′; y = y′ + Vy t ′; z = z′ + Vz t ′; t = t ′ r
r r
x′ = x − Vx t ; y′ = y − Vy t ; z′ = z − Vz t ; t′ = t r′
r
Principiile mecanicii Newtoniene sunt: V ⋅ t O′ y′
- spaţiul este absolut şi considerat neschimbat şi imobil; O y
- timpul, asociat cu noţiunea de durată, este de asemeni absolut
x′
- distanţa spaţială dintre două puncte, precum şi durata unui fenomen x Principiul relativităţii
sunt mărimiîn mecanica clasică
absolute, având aceeaşi valoare pt toţi obsii, indiferent de starea lor de repaus
sau de mişcare: Δl = Δl ′; Δt = Δt '
- masa m a unui corp, ca măsură a inerţiei acestuia, nu depinde de starea lui de mişcare;
- legile mecanicii Newtoniene sunt invariante faţă de transf lui Galilei.

S11. Principiile TRR. Deducerea transf Lorentz- Einstein

TRR se bazează pe următoarele trei principii:
a) Principiul relativităţii restrînse sau Einsteiniene: „toate legile fizicii sînt aceleaşi în raport cu toate sistemele de
referinţă inerţiale". Conform acestui principiu, ecuaţiile matematice care exprimă legile mecanicii in particular si
legile naturii în general, sunt invariante în raport cu transf de coordonate şi de timp, la trecerea de la un SRI la altul.
b) Principiul invarianţei vitezei maxime de propagare a interacţiunilor „în raport cu orice SRI şi cu orice direcţie de
măsurare, vit maxima de propagare a interacţiunilor, este egala cu vit luminii în vid c ". Principiul evidentiază
caracterul de contiguitate (propagare din aproape în aproape) a transmiterii tuturor interacţiunilor fizice, înlăturând
definitiv ipoteza propagării instantanee a interacţiunilor la distanţă.
c) Principiul de corespondenţă „Legile mecanicii clasice (verificate experimental ptr v << c ) trebuie formulate astfel
încît să devina cazuri particulare limită pt v → 0 .
c
Pe baza principiilor noi aduse de TRR se obţin relaţiile de transformare Lorentz speciale, valabile în cazul
simplificat al unui sistem de referinţă ( S′) care se deplasează în lungul axei Ox
Presupunem că între coordonatele x şi x′ există o relaţie de forma:
x′ = k ( x − Vt ) => x = k[kx − kVt 2 + Vt′] = k 2 x − k 2Vt + kVt′ => t′ = kt + x (1 − k 2 )
=> t=t` kV
x = k ( x′ + Vt ′) pt k=1
Pt t=t`=0 se emite un semnal luminos ce poate fi observat atat in (S) cat si in (S`)=>obsii trebuie sa constate aceeasi
vit de propagare=c.
(S): x=ct (S`):
⎡ V ⎤ ⎡ ⎤
cx k+k V
x`=ct=> k ( x − Vt ) = ckt + (1 − k 2 ) <=> x = ckt + kVt ⎢
= ct ⎢ c ⎥
⎥
⎢ 1+
c
⎥
k − (1 − k 2 ) c / kV ( )
kV x = ct ⎢ ⎥
⎢ k − 1 − k 2
c / kV ⎥ ⎢1 − ⎛ 1 ⎞c ⎥
⎣ ⎦ sau ⎜ 2 − 1⎟
⎣⎢ ⎝ k ⎠V ⎦⎥ =ct=>
⎛ 1 ⎞c 1 V2 1 Astfel se obtin relatiile Lorentz şi respectiv:
1 + V / c = 1 − ⎜ 2 − 1⎟ − 1 = − ⇒ k=
⎝k ⎠ V => k 2
c 2
1−V / c
2 2

Vx′
t′ +
x′ + Vt ′ c2
x= ; y = y′; z = z′; t =
1 − V 2 / c2 1 − V 2 / c2
Se observă simplu că pt V → 0 transf Lorentz devin transf Galilei.
c

S12 Consecintele cinematice ale trans Lorentz.

Contractia lungimilor
Considerăm că într-un SRI (S′ ) se află o bară care are capetele în punctele x1′ şi x2′ . Efectuînd măsurări, obs aflat în
repaus în raport cu sistemul ( S′) stabileşte că lg barei este: l 0 = x2′ − x1′
(lg proprie), in timp ce obs aflat în repaus în
raport cu ( S) măsoara lg aceleiaşi bare fixand puncte x1 şi x2 care coincid cu extremităţile barei la un moment t ,
ajungînd la concluzia că lg barei este: l = x2 − x1
Din transf Lorentz x′ = x2 − Vt ; x′ = x1 − Vt .de unde: l = x′ − x′ = x2 − x1 l şi astfel obţinem:
2 1 0 2 1 =
1−V / c2 2
1−V / c
2 2
1−V / c2 2
1 − V 2 / c2
l = l 0 1 − V 2 / c 2 În concluzie, lg barei în mişcare este mai mică decît în cazul cînd obs şi bara s-ar afla în repaus în
raport cu acelaşi sistem de coordonate.De asemeni V =V 0 1 − V 2 / c 2 .
Dilatarea timpului
Din transf Lorentz rezultă că şi intervalul de timp se schimbă ca urmare a mişcării relative. Când obs aflat în repaus
faţă de ( S′ ) constată că ceasul indică momentul t1′ , obs din ( S) va marca momentul: t = t1′ + Vx '/ c
2
Durata unui
1
1−V / c .
2 2

eveniment masurata de obs din ( S′ ) este: Δt0 = t2′ − t1′ t2′ + Vx '/ c 2
. Analog
ptr obs din ( S ) t 2 =
1 − V / c si
2 2

t2′ − t1′ Δt0

Din ultima relaţie rezultă că Δ t > Δ t0 şi înseamnă că ritmul ceasurilor în mişcare este
Δt = t2 − t1 = =
1−V /c
2 2
1−V /c .
2 2

încetinit faţă de ritmul ceasurilor aflate în repaus. Timpul măsurat cu ceasuri legate rigid de un corp se numeşte timp
propriu t0 al corpului .
Compunerea relativistă a vitezelor.
Fie un punct material care se deplasează atât în raport cu SRI ( S) , cât şi în raport cu SRI ( S′ ) .
Obs aflat în repaus faţă de ( S) constată că pct material are componentele vit: v = dx ; v = dy ; v = dz în timp ce
x y z
dt dt dt
obs din (S′) stabileşte pt acelaşi pct material componentele vit: v′ = dx′ ; v′ = dy′ ; v′ = dz′ Diferenţiind transf Lorentz
x y z
dt dt dt
obţ:
 dx
dt − V dx − Vdt dx / dt − V vx − V
dx − Vdt c2
dx′ = ; dy′ = dy; dz′ = dz; dt ′ = v′x = = =
1−V / c
2 2
1 − V / c2
2
=> dx V dx vV
dt − V 2 1− 2 1 − x2
c c dt c
dy 1 − V 2 / c 2 v y 1 − V / c
2 2
; dz 1 − V 2 / c 2 vz 1 − V 2 / c 2
v′y = = v′z = =
dx vV dx vV
dt − V 2 1 − x2 dt − V 2 1 − x2
c c ; c c
Pt a exprima vit vx , v y , vz în funcţie de v′x , v′y , v′z , se schimbă V cu −V . v = v′x + V v′y 1 − V 2 / c 2
x
v′xV vy =
1+ v′V
1 + x2
c2 c
v′z 1 − V 2 / c 2 .
vz =
v′V
1 + x2
c
y r y′ r
S13 Transf modulului şi direcţiei vitezei în TRR v v′y v′
vy
Considerăm două sisteme inerţiale ( S ) şi ( S′ ) , şi un obiect care se
r θ θ′
deplasează faţă de sistemul ( S ) cu vit v , iar faţă de sistemul ( S′ ) v v ′x cu
r ( S) (S′ ) r vit
v′ . V
Conform legii de compunere a vitezelor), putem scrie: O x O′ x′
2
v′ sin θ′ 1 − V Figura 10. Transf vectorului viteză în TRR
v′ cos θ′ + V c2
v cos θ = v sin θ =
v′V cos θ′ v′V cos θ′
1+ 1+
c2 c2
r r
unde s-au folosit proiecţiile vectorului v pe axele Ox şi Oy , şi proiecţiile lui v′ pe axele O′x′ şi
O ′y ′ : vx = v cos θ; v y = v sin θ , respectiv v′x = v′ cos θ′; v′y = v′ sin θ′
2 2
v′ sin θ′ 1 − V 1−V formula de transformare a directiei
tgθ = c 2 = tgθ′ c2
v′ cos θ′ + V 1+
V
v′ cos θ′
v′2V 2 sin 2 θ′ r r 2 1 r r
Ridicăm la pătrat si apoi adunand cele 2 viteze=> ( ) ( ) |v| în TRR.
2
v′2 + V 2 + 2v′V cos θ′ − v′ + V − 2 v′ × V
v =
2 c2 = c
′ θ′
2 r r 2
⎛ v V cos ⎞ ⎛ v′ ⋅ V ⎞
⎜1 + ⎟ ⎜1 + c 2 ⎟
⎝ c2 ⎠ ⎝ ⎠

(S )
S14 Spaţiul Minkowski. Cuadrivectori
x4′
(S′ ) x P

Spaţiul cu patru dim, în care pe lângă cele trei coord spaţiale: x = x1 , y = x2 , z = x3 x1′
α
, x4 = ict . Cu aceste not transf Lorentz
ϕ
x1
devin: x′ = x1 + iβx4 ; x′ = x ; x′ = y ; x′ = x4 + iβx1 , resp O
1 2 2 3 3 4
1 − β2 1 − β2
x1′ − iβx4′ x4′ − iβx1 β =V /c
x1 = ; x2 = x2′ ; x3 = x3′ ; x4 =
1− β 2
1 − β2 Unde
Transf Lorentz pot fi interpretate ca o rotaţie a axelor x1 , x4 cu unghiul ϕ , astfel ca axele x2 şi x3 să rămînă în
repaus .Proiecţiile pe axele x1 şi x4 ale unui punct P sunt: x1 = r cos α; x4 = r sin α , iar pe axele x1′ şi x4′ sunt:
x1′ = r cos ( α − ϕ ) = r cos α cos ϕ + r sin α sin ϕ = x1 cos ϕ + x4 sin ϕ
x4′ = r sin ( α − ϕ ) = r sin α cos ϕ − r sin ϕ cos α = x4 cos ϕ − x1 sin ϕ
=> x1 = x1 cos ϕ + x4 sin ϕ; x4 = x4 cos ϕ − x1 sin ϕ . Se poate arăta simplu, prin calcul direct, că lg unui cuadrivector, şi
' '

produsul scalar a doi cuadrivectori, sunt mărimi invariante faţă de transf Lorentz. t

x = −ct x = ct
S15 Relatia cauza efect in TRR. Interpretarea geometrica a relatiilor Lorentz-Einstein.
Pt două evenimente ( x1 , t1 ) şi ( x2 , t2 ) există două posibilităţi:
x
( x2 − x1 ) 2 − c 2 (t2 − t1 ) 2 ≤ 0 poziţie de tip temporal ( x1 , t1 )
( x2 − x1 ) 2 − c 2 (t2 − t1 ) 2 > 0 poziţie de tip spaţial.
Succesiunea evenimentelor de tip temporal este aceeaşi în raport cu orice SRI, în timp ce
succesiunea evenimentelor de tip spaţial depinde de SRI.
În fig. evenim ( x1 , t1 ) are loc în originea sistemului de coord. Orice evenim
( x2 , t2 ) din conul de lumină (domeniul haşurat) se poate afla în poziţie de tip
temporal faţă de evenimentul ( x1, t1 ) , şi toate evenimentele din afara conului se află în raport cu evenimentul
( x1, t1 ) în poziţie de tip spaţial.
Limita dintre cele două domenii este fenomenul de propagare a luminii. Dacă un eveniment este cauza celuilalt,
succesiunea lor în timp trebuie să fie aceeaşi în raport cu orice obs, ceea ce înseamnă că poate exista o legătură
cauzală numai între acele evenimente care se află unul faţă de celălalt în poziţie de tip temporal. În ipoteza că
evenimentul ( x1 , t1 ) ce are loc în originea coordonatelor este cauza, iar evenimentul ( x2 , t2 ) este efectul, atunci
evenimentul ( x2 , t2 ) se poate afla numai în partea dirijată în sus a conului de lumină, aşa numitul „con înainte".
Evenimentul ( x1 , t1 ) poate fi efectul al cărei cauză este evenimentul ( x2 , t2 ) numai dacă ( x2 , t2 ) se află în partea
dirijată în jos a conului de lumină, adică în „conul înapoi”.
TRR permite împărţirea continuumului spaţiu-timp în trecut, prezent şi viitor. Viitorul pt evenimentul E , ce are loc
în originea sistemului de coordonate, îl reprezintă totalitatea evenimentelor care pot fi influenţate cauzal de
evenimentul E , adică evenimentele cuprinse în „conul înainte". Trecutul pt evenimentul E îl reprezintă totalitatea
evenimentelor care l-au putut influenţa pe E , adică ansamblul evenimentelor din „conul înapoi". Prezentul îl
constituie ansamblul evenimentelor asupra cărora evenimentul E nu poate influenţa şi nici nu poate fi influenţat de
ele.

S16 Ecuaţia fundamentală a dinamicii relativiste. Cuadrivectorul forţă-putere

Scrierea relativist-invariantă a legilor fizicii implică trecerea de la vectorii în spaţiul tridimensional la cuadrivectorii
în spaţiul Minkowski. τ = t 1 − v 2 / c 2 , unde τ timpul propriu=> d τ = dt 1 − v 2 / c 2 unde dτ este diferenţiala
timpului propriu, iar dt este diferenţiala timpului în raport cu sistemul de referinţă ( S) aflat în repaus.
Se definesc componentele cuadrivectorului prin formulele: u = dxν , ν = 1, 2, 3, 4. u = dx1 = dx
=
vx
ν
dτ 1
dτ dt 1 − v / c
2 2
1 − v2 / c2
dx2 dy vy dx3 dz vz dx icdt ic
u2 = = = u = = = u4 = 4 = =
d τ dt 1 − v 2 / c 2 1 − v2 / c2
3
d τ dt 1 − v 2 / c 2 1 − v2 / c2 d τ dt 1 − v 2 / c 2 1 − v2 / c2
Din v 2 = vx2 + v 2y + vz2 se obţine invarianţa modulului cuadrivectorului viteză:
4 v +v +v
2 2 2
c2 v2 − c2
∑u
ν=1
2
ν = x

1− v /c
y
2 2
z
−
1− v /c
2 2
= 2 2 ⋅ c 2 = −c 2
c −v
duν
Se defineşte cuadrivectorul acceleraţie pe componente astfel: aν = , ν = 1, 2, 3, 4
dτ
În TRR se arată că masa particulelor depinde de viteză după formula: m = m0
1 − v2 / c2
Nu ne vom ocupa de raţionamentele care conduc la formula (4.99). Este suficient că, aşa cum am arătat în capitolul
precedent datele experimentale confirma valabilitatea acestei formule. În mecanica Newtoniană legea
r →
d →
fundamentală este: (m v ) = d p
=F
dt dt
Se arată că ramâne valabilă şi în cadrul TRR. Formula poate fi scrisă pe componente: d ⎛ m0 dx ⎞ , sau
⎜ ⎟ = Fx
dt ⎝ 1 − v / c dt ⎠
2 2

d ⎛ m0 dx ⎞ , de unde d (m u ) = Fx
1 − v2 / c2 ⎜ ⎟ = Fx = K1
d τ ⎝ 1 − v / c dt ⎠
2 2
dτ
0 1
1 − v2 / c2
Analog obţinem formulele: d ( m0u2 ) = Fy
= K 2 d (m0u3 ) = Fx
= K3
dτ 1 − v2 / c2 dτ 1 − v2 / c2
Mărimile K1 , K 2 şi K 3 reprezintă primele 3 componente ale cuadrivectorului forţă Minkowski. Analog introducem
a patra componentă a acestui cuadrivector: d (m0u4 ) = K 4
dτ
Forma explicită a lui K 4 se află dacă înmulţim K1, K2, K3,K4 respectiv cu u1 , u2 , u3 şi u4 , iar apoi le adunăm:
d d d d
u1 (m0u1 ) + u2 (m0u2 ) + u3 (m0u3 ) + u4 (m0u4 ) = u1K1 + u2 kK 2 + u3 K 3 + u4 K 4
dτ dτ dτ dτ
4
Ţinând seama de egalitatea u d (m0u1 ) = m0 d (u 2 ) , obţinem: m0 d ∑ uν2 = u1K1 + u2 K 2 + u3 K 3 + u4 K 4 = 0
dτ 2 dτ 2 d τ ν=1

Deoarece pătratul cuadrivectorului viteză este constant, şi derivata sa în raport cu timpul propriu va fi nulă, obţinem:
→ →
u K +u K +u K i F v + Fy v y + Fz vz i F .v
K4 = − 1 1 2 2 3 3 = ⋅ x x = ⋅
u4 c 1− v / c
2 2 c 1 − v2 / c2
Aşadar expresiile ec fund a dinamicii relativiste sunt : d (m0 ⋅ uν ) = K ν sau m0 duν = K ν , de unde m0 ⋅ aν = K ν
dτ dτ
cu ν = 1, 2, 3, 4 .
Cuadrivectorul forţă K ν are componentele: ⎧ → → →
⎫ Introducem cuadrivectorul impuls:
⎪ F i F .v ⎪
Kν = ⎨ ; ⎬
1− v / c
2 2 c 1 − v2 / c2 ⎪
⎩⎪ ⎭
⎧ →
⎫
Gν = (m0u1 , m0u2 , m0u3 , m0u4 ) sau G = ⎪ m0 v
;
im0c ⎪ Astfel, formula fundamentală a dinamicii relativiste
ν ⎨ ⎬
⎪⎩ 1 − v / c 1− v /c ⎪
2 2 2 2
⎭
poate fi scrisă şi sub forma: dGν = K . Forma relativistă a ecuaţiei fundamentale a dinamicii este invariantă faţă de
ν
dτ
transf Lorentz.

S17 Relatia lui Einstein dintre masa si vit. Energia cinetica relativista.
Din formula fundamentală a dinamicii relativiste pt componenta a 4-a dG4 = K 4 obţinem:
dτ
→ → → →
d ⎡ im0c ⎤ i
= ⋅
F .v
⇔ ⎜
d ⎛ m0c 2
⎞
=
F .v ,de unde 1 − v 2 / c 2 ⋅ d ⎛ m0c 2 ⎞ = d ⎛ m0c 2 ⎞ = F→ ⋅ →v
⎢ ⎥ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
d τ ⎣ 1 − v2 / c2 ⎦ c 1 − v2 / c2 d τ ⎝ 1 − v2 / c2 ⎠ 1 − v2 / c2 d τ ⎝ 1 − v 2 / c 2 ⎠ dt ⎝ 1 − v 2 / c 2 ⎠
→ → dE => dE d ⎛ m0c 2 ⎞ d m0c 2
F⋅ v = = ⎜ ⎟ = ( mc 2 ) sau E = = mc 2 relaţia relativistă dintre masă şi energie.
dt dt dt ⎝ 1 − v / c ⎠ dt
2 2
1− v / c
2 2

E0 = m0c 2 reprezintă energia de repaus a particulei. Ec ≡ E − E0 = mc 2 − m0c 2 = m0c 2 ⎜⎛ 1 ⎞

− 1⎟
⎝ 1− v / c
2 2
⎠
 −1/ 2
Dezvoltarea în serie după formula binomului lui Newton ne conduce la expresia: ⎛1 − v ⎞
2
v2 v4
⎜ 2 ⎟
=1+ + 3 + ... =>
⎝ c ⎠ 2c 2 8c 4
⎛ v2 v 24 ⎞ m v 2 3m v 4 m0c 2
Ec = m0 c ⎜ 1 + 2 + 3 4 + ... − 1 ⎟ = 0 + 02 + ... Dacă v
2 c ajungem la expresia clasică Ec =
⎝ 2c 8c ⎠ 2 8c 2

S19 Relatia relativista dintre impuls si energie

2 r
Din formulele pr = mvr şi E = mc 2 obţ, prin eliminarea masei m : E = c => E 2 − p 2c 2 = m02c 4 => E = c p 2 + m02c 2 rel
p v
relativistă dintre en şi impuls. Am obţ astfel, pt particule cu masa de repaus nulă ( m0 = 0 ), ca de exemplu fotonii,
relaţia relativistă dintre energie şi impuls are forma: p = E . Cuadrivectorul energie- impuls este:
c

{
→
Gν = m v , imc = ⎨m v ,
⎩
}
⎧ → imc 2 ⎫ ⎧ → iE ⎫ ⎧ r iE ⎫
⎬ = ⎨mv, ⎬ = ⎨ p, ⎬
c ⎭ ⎩ c⎭ ⎩ c⎭
→ 2
Ştim că pătratul oricărui cuadrivector este invariant faţă de transf Lorentz: p 2 − E2 = invariant. Dacă particula se
c
→
află în repaus faţă de un SRI oarecare, atunci p = 0, E = m0c 2 , deci în acest caz: p 2 − E = −m2c 2 . Astfel,
2

2 0
c
v
iE p′ + E ′
cuadrivectorul G are componentele: G1 = px ; G2 = p y ; G3 = pz ; G4 = => px = x c 2 ; p y = p′y ; pz = p′z ; E = E′ + Vpx .
c 1 − β2 1 − β2
Δl
Dacă în ( S′) particula se află în repaus, p′x = p′y = p′z = 0; E′ = m0c 2 , şi avem:
m0V m0c 2
ΔS
px = = mV ; p y = pz = 0; E = = mc 2 .
1 − β2 1 − β2
I
S20 Legea lui Ohm pt o portiune de ciruit sub forma macroscopica si
U1 U2
Conductor omogen şi izotrop
microscopica.
Aplicând o diferenţă de potenţial constantă ΔU = U 2 − U1 la capetele unui conductor
cilindric de secţiune transversală ΔS şi lungime Δl , în conductor se stabileşte un curent de intensitate I , constant
în timp (fig.4). Curentul va avea aceeaşi valoare în orice secţiune transversală a conductorului şi se numeşte curent
continuu. Forma macroscopică a legii lui Ohm în acest caz este: I = U1 − U 2 = − ΔU Semnul minus apare deoarece
R R
direcţia lui I este în sensul de mişcare a sarcinilor pozitive, adică în sensul de scădere a potenţialului. R este
rezistenţa electrică a conductorului, cu unitatea de măsură în S.I. ohmul Ω , şi depinde de dimensiunile acestuia
după formula R = ρ Δl ρ este rezistivitatea conductorului, cu unitatea de măsură în S.I. Ω ⋅ m , şi depinde de natura
ΔS
materialulului din care este confecţionat şi de condiţiile de mediu. Inversul rezistivităţii este conductivitatea electrică
σ , cu unitatea de măsură în S.I. Ω −1 ⋅ m −1 . σ = 1 = Δl . Plecând de la forma macroscopică, vom deduce forma
ρ RΔS
microscopică (locală) a legii lui Ohm. Considerăm o lungime de conductor infinitezimală dl cu rezistenţa dR , pe
care cade diferenţa de potenţial dU , şi scriem (5.10) astfel: dU dU dU ,de unde
I =− =− = −σS = σSE
dR ρdl dl
S
rezultă j = I = σE
S
Deoarece într-un conductor omogen şi izotrop densitatea de curent într-un punct este un vector cu sensul şi direcţia
intensităţii câmpului electric din acel punct, forma locală a legii lui Ohm se scrie sub forma vectorială astfel:
r
r
j = σE
S21 Legea lui Ohm pt un circuit inchis cu sursa de tensiune electromotoare.
Menţinerea unui curent electric într-un circuit închis necesită o sursă care să transforme o formă R
de energie oarecare
în energie electrică. U2 U1
Pe rezistenţa externă R cade diferenţa de potenţial U1 − U 2 , iar pe rezistenţa
internă r B A
cade U 2′ − U1′ , legea lui Ohm pt aceste porţiuni având forma: I
IR = U1 − U 2 ; Ir = U 2′ − U1′ E,r
I ( R + r ) = (U1 − U1′ ) + (U 2′ − U 2 ) − +
Introducând notaţiile:E 1 = (U1 − U1′ ) ; E 2 = (U 2′ − U 2 ) , şi definind suma E = E 1+ E 2 drept tensiunea
electromotoare a sursei galvanice, relaţia (5.35) va avea forma: I ( R + r ) =E sau I = E legea lui Ohm pt un
( R + R0 )
circuit închis, neomogen, cu sursă de tensiune electromotoare U1 − U 2 = U b = IR =E − Ir ,unde U b tensiunea la
bornele sursei.
Când R → ∞ , I → 0 şi U b →E , astfel că putem def tens el ca tens la borne în circuit deschis. Un voltmetru de
rezistenţă foarte mare legat la bornele unei surse va indica o tensiune egală cu tensiunea electromotoare a sursei.
Se mai defineşte curentul de scurt-circuit al unei surse curentul prin circuit când rezistenţa externă tinde către zero:
E
R → 0 I sc →
r

S22 Legea lui Joule sub formamacroscoppica si microscopica

Lucrul mecanic efectuat de câmpul electric coulombian pt deplasarea unei sarcini electrice q între două puncte între
care s-a stabilit o diferenţă de potenţial ΔU este: L = qΔU = I Δt ΔU = I 2 RΔt . Acest lucru mecanic se transformă
în energie cinetică a purtătorilor de sarcină, care datorită rezistenţei întâmpinate la înaintare de către purtătorii de
sarcină din partea mediului conductor, se transformă la rândul ei în căldură. Astfel, legea lui Joule sub formă
macroscopică arată că la trecerea unui curent continuu de intensitate I printr-un conductor de rezistenţă R , în
timpul Δt , se degajă cantitatea de căldură W : W = I 2 RΔt
Pt a stabili forma microscopică a legii lui Joule definim densitatea de energie termică w ca mărimea ce exprimă
Δl 2
ρ I Δt
căldura degajată în unitatea de volum şi în unitatea de timp: w = W ; ρΔl => w = ΔS I2 j2
R= =ρ 2 =
ΔS Δl Δt ΔS ΔS Δl Δt ΔS σ
=> w = σE
2
r r
j = σE

S24 Transferul max de putere

Puterea electrică totală consumată prin efect Joule în circuit P = I R + I r = I ( R + r ) , iar puterea consumată pe
2 2 2

2
rezistenţa externă R este: Pe = I 2 R Folosind legea lui Ohm E = I ( R + r ) , putem scrie: P ( R ) = IE = E ;
R+r
E 2R Pe R
Pe ( R ) = . η= = randamentul energetic.
(R + r)
2
P R+r P 1
Reprezentând P ( R ) , Pe ( R ) şi η ( R ) în fig.15, observăm următoarele: P η
2
E
- pt R = 0 : P ( 0 ) = Pmax = ; Pe ( 0 ) = 0 şi η ( 0 ) = 0 ; 0,5
r ( Pe )
2
E E 2 1
- pt R = r : P ( r ) = ; Pe ( r ) = Pe max = şi η ( r ) = ; P
2r 4r 2 r R
Transferul de putere pe rezistenţa
- pt R → ∞ : P → 0; Pe → 0 şi η → 1 . exterioară
Pt aflarea valorii maxime a lui Pe în (5.66) şi s-a pus condiţia dPe = 0 , obţinându-se R = r şi apoi s-a înlocuit R cu
dR
2
r în (5.66). Este vorba într-adevăr de un maxim, deoarece d P2e < 0 la R = r . Astfel, transferul optim de putere de
dR
la sursă la circuitul extern (rezistenţa de sarcină) se face când rezistenţa externă este egală cu rezistenţa internă a
sursei. Deşi randamentul are valoarea maximă egală cu 1 la R → ∞ , situaţia nu poate fi folosită în practică pt că
atât P , cât şi Pe tind către zero la R → ∞ .

S25 Teorema Superpozitiei

Această teoremă este valabilă numai în circuite liniare, şi se enunţă astfel:
Curentul electric dintr-o latură a unui circuit în care există mai multe surse este suma algebrică a curenţilor produşi
în acea latură de fiecare sursă în parte, dacă ar acţiona singură în circuit, celelalte surse fiind scurt-circuitate sau
înlocuite cu rezistenţa lor interioară (dacă rezistenţa interioară este diferită de zero).
Se recomandă folos. acestei th la reţele simple cu laturi legate în paralel, care conţin surse de curent (cel mult 2) sau
rezistoare, ca în fig.15.
Pt calculul curenţilor din circuitul a), în prima etapă vom considera circuitul b), în care E 2 = 0 . Curentul I1′ se va
E 1 I′ = I′ + I′
calcula direct din formula: I1′ = iar curenţii I 2′ şi I R′ din sistemul de ecuaţii: 1 2 R
Rr2 I R′ R = I ′r2
r1 +
R + r2
R r2
Rezolvând sistemul obţinem: I 2′ = I1′ I R′ = I1′ E 1 ,r E 2 ,r2 E 1 , r
R + r2 R + r2 R R r2
În etapa a doua considerăm circuitul b), de unde procedând la fel ca la
R I R′
r
circuitul a), obţinem:
I 2′ =
E I R′′ = 1 I 2′′ , şi I1′′ = I 2′′ . I1′ I′
R + r1
2
Rr1 R + r1 a) b) 2
r2 + Ilustrarea teoremei superpoziţi
R + r1
Curenţii reali din circuitul a) vor fi, conform teoremei superpoziţiei: I RL= I R′ + R
IR; I1 = I1′ − I1′′; IL ′ I 2′′.
2 = I 2 −R
S26. Circ in regim tranzistoriu
Acest regim se întâlneşte la conectarea unui circ la o sursă de ten. E
K E K1
el., sau la deconectarea sursei din circ, păstrând circul închis. − + 1 −+
Vom analiza circe liniare, în care parametrii R, L şi C nu depind K2 K2
de timp. a b)
Figura 16. Circ tranzitoriu R − L serie
Circ R-L serie a) cu sursă de tens el
În circul din fig.16 a), cu sursa galvanică E conectată, scriem
legea a doua a lui Kirchhoff pt tensiunile din circ: I I
dI dI R E var I şi
L + RI −E = 0 ⇔ + I − = 0 . Separând I = E I0 =
E
dt dt L L R R
t şi apoi integrând, obţinem soluţia:
R
E − t
I ( t ) = + Ce L . Cons C se determină din t
condiţia
R τ=
L t τ=
L
R R
iniţială: t = 0 => I = 0 . Obţ C = −E =>
a) b)
R
I=
E ⎛ R
− t ⎞ (reprez in fig 17 a) ) Figura 17. Dependenţa I ( t ) pt circele din fig.16 a) şi b)
⎜1 − e
L
⎟
R⎝ ⎠
b) fără sursă de tens el
Deschizând comutatorul K1 şi închizând simultan K 2 , scriem legea a doua a lui Kirchhoff pt circul fără sursă din
t
−
fig.16 b): L dI + RI = 0 . Separând variabilele şi integrând, obţinem soluţia repreză grafic în fig.17 b): I = I 0e τ , unde
dt
 E . Constanta de timp L
I 0 este intensitatea la momentul t = 0 şi I 0 = τ = este egală cu timpul în care I devine de
R R
" e " ori mai mică decât valoarea iniţială I 0 => în regim permanent I → 0 .
q q
Circ R-C serie q =E C q0 =E C
a) cu sursă de tens el
Înlocuim în circul din fig.16 a) inductanţa L cu un
condensator de capacitate C , şi scriem legea a doua a lui
τ = RC t τ = RC t
Kirchhoff pt tensiunile din circ: RI + q −E = 0 , unde I şi q
C a) b)
sunt valorile instantanee ale intensităţii curentului, resp Figura 18. Dependenţa q ( t ) pt un circ R − C serie

sarcinii de pe una din plăcile condensatorului. Ţinând cont că

dq , => dq + q − E = 0 Sol ec este ⎛ −
t
⎞ ⎛ − ⎞.
t
I= RC τ
q =E C ⎜ 1 − e ⎟ =E C ⎜ 1 − e ⎟
dt dt RC R ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
b) fără sursă de tens el
Deschidem, în circul din fig.16, comutatorul K1 şi închidem simultan K2 (circ fără sursă).
Înlocuind inductanţa L cu condensatorul de capacitate C , şi scriind legea a doua a lui Kirchhoff pt tensiunile din
circ, obţ: RI + q = 0 ⇔ dq + q = 0 . Separând variabilele şi integrând, obţinem soluţia repreză grafic în fig.17b):
C dt RC
t t t
− − −
q =E Ce RC
=E Ce τ
= q0e , unde q0 =E C este sarcina din regimul permanent, la momentul iniţial.
τ

În fig.18 sunt repreze grafic circ. R − C serie cu sursă (a), resp fără sursă şi cu circul menţinut închis (b).
t t
Derivând, obţinem intensitatea curentului prin circ în func de timp: I = dq = − q0 e− τ = −E e− τ
dt RC R
S27. Valori medii si efective ale c. a.
Valori medii şi valori efective ale intensităţii şi tensiunii c. a.
Un curent cu intensitatea lent variabilă în timp, şi cu o schimbare periodică de semn, se numeşte c. a. Sarcina care
trece prin circ în intervalul de timp t este q = t I t dt , unde I ( t ) este intensitatea instantanee a curentului. Intensitatea
∫ () 0

medie a c. a. este valoarea unui c. c. care ar transporta aceeaşi sarcină în acelaşi timp: I = q = 1 t I t dt Analog tens
med ∫ () t t 0
t
medie a c. a.: U 1
U ( t ) dt
t ∫0
med =

Puterea instantanee a c. a. de intensitate I , care trece printr-un circ pe care se aplică tens. U , este: Pi ( t ) = U ( t ) I ( t ) .
Energia absorbită de circ în timpul unei perioade T este: W T

( t ) = ∫ U ( t ) I ( t ) dt
0

Puterea medie se defineşte astfel, în cazul în care perioada este const: W 1

T
pt un circ format din
U ( t ) I ( t ) dt
T T ∫0
P= =

rezistenţa R tensiunea va fi U = IR şi puterea medie, care se disipă sub formă de efect Joule, devine: 1
T

RI 2 ( t ) dt
T ∫0
P=

Valoarea efectivă a c. a. este valoarea c. c. care ar produce acelaşi efect Joule printr-o rezistenţă identică în acelaşi
timp: P = RI ef2 =>valoarea efectivă a c. a.: T
1 2 , analog valoarea efectivă a tens este: 1
T
. pt
I ef = ∫ I ( t ) dt T 0
U ef = ∫U ( t ) dt
2

T 0

un c. a. sinusoidal, intensitatea într-un circ are expresia: I = I 0 cos ( ωt − ϕ )

Puterea instantanee a unui circ ce conţine numai rezistenţa R este Pi = RI 02 cos 2 ( ωt − ϕ ) , iar puterea medie devine:
1
T
RI 02 , unde valoarea medie pe o perioadă T = 2π a functiei cos 2 ( ωt − ϕ ) , ca şi a funci
( )
T ∫0
P = RI 02 cos 2
ω t − ϕ dt =
2 ω
sin 2 ( ωt − ϕ ) , este zero. Se obtine valoarea efectivă a intensităţii: I ef = I 0 şi analog pt valoarea efectivă a
2
tens:U = U 0
ef
2
În fig.21 sunt trasate dependenţele de timp pt intensitatea I , puterea
I , Pi , P instantanee Pi , şi puterea medie

Pi P ,pt ϕ0 = π . I ef
2

U ef
t
RI 02
I P=
2 I ef =
U ef
ϕ R
ω Figura 22 Diagrama fazorială
Figura 21. Variaţia în timp a mărimilor
caracteristice curentului alternativ

2π
T=
ω
L R C
S28. Circul RLC serie U
Figura 25. Circ serie R-L-C
Circ serie format din rezistenţă, inductanţă şi capacitate
Aplicăm la capetele circului serie din fig.25 tens alternativă U = U 0 cos ωt = U ef 2 cos ωt
După legea a doua a lui Kirkhhoff, tensiunea se distribuie pe elementele de circ: U = U R + U L + U C ,
undeU d q R dq2
q U ef
; U C = =>
dI q + + = 2 cos ωt
= RI ; U L = L 2
R
dt C dt L dt LC L
2
Comparând rel obtinuta cu ec oscilatorului întreţinut: d x + 2 γ dx + ω2 x = F0 eiωt , cu analogiile 2γ →
R 1
; → ω02 şi F0 U
→ 0
2 0
dt dt m L LC m L
=>
. Partea reală a exponenţialei: unde conform cu relaţia 2γω
U 0ei( ωt −α ) U 0 cos ( ωt − α ) tgα =
q (t ) = q (t ) = ω02 − ω2
2 2
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
ω R2 + ⎜ − ωL ⎟ ω R2 + ⎜ − ωL ⎟
⎝ ωC ⎠ ⎝ ω C ⎠
=> R .
tgα =
1
− ωL
ωC
Curentul prin circ se obţine prin derivare: U 0 cos ⎜ ωt − α + ⎟ ,
⎛ π⎞ unde vom face înlocuirea
dq ωU 0 sin ( ωt − α ) ⎝ 2⎠
I= = q (t ) = − =
dt ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1
2
⎞
2

ω R2 + ⎜ − ωL ⎟
R2 + ⎜ − ωL ⎟
⎝ ωC ⎠ ⎝ ωC ⎠
1
ϕ=α−
π . Ţinând cont de relaţia trigonometrică ⎛ π⎞
tgϕ = tg ⎜ α − ⎟ = −ctgα
=> tgϕ = ωL − ωC = X L − X C
2 ⎝ 2⎠ R R
=> unde X = X L − X C este reactanţa totală, iar ⎛ 1 ⎞
2

U 0 cos ( ωt − ϕ )
U U 2 Z = R2 + ⎜ − ωL ⎟
I= = 0 cos ( ωt − ϕ ) = ef cos ( ωt − ϕ ) ⎝ ωC ⎠
⎛ 1 ⎞
2 Z Z
R +⎜
2
− ωL ⎟
⎝ ωC ⎠
impedanţa circului. Cu U ef , formula se mai poate scrie sub forma:
I ef =
Z
cos ( ωt − ϕ ) ,
U ef 2
I = I 0 cos ( ωt − ϕ ) = I ef 2 cos ( ωt − ϕ ) =
Z U ef L U U
În diagrama fazorială din fig. 26 se observă că tens U ef R pe rezistenţă este în fază cu vect intensitate, ef L U
ten ef L pe
ef C

U ef
inductanţă este defazată cu π în avans, iar tens U ef C pe capacitate în urmă faţă de intensitate. Prin însumarea
2 ϕ
U ef C U ef R
Figura 26. Diagrama fazorială la un circ
serie R-L-C
vectorială a lui U ef R cu U ef L şi cu U ef C se obţine tens U ef , iar ϕ este defazajul dintre U ef şi I ef (între tens totală
pe circ şi intensitatea curentului prin circ).

S29. Circul RLC paralel

Circ derivaţie (paralel)
Circ paralel cu rezistenţă, inductanţă şi capacitate
Aplicăm la bornele circului din fig.29 tens alternativă U = U ef 2 cos ωt , şi scriem relaţia între intensităţile curenţilor
prin rezistenţă I R , inductanţă I L , şi capacitate IC : I R + I L + I C = I (*)
U, => I L = 1 Udt , I C = dq şi q = CU , => , înlocuind curenţii in (*)=> U + 1 Udt + C dU = I
IR =
R
dI
U =L L
dt
∫ L dt
IC = C
dU
dt ∫ R L dt
Impunând ca I să ia forma I = I ef 2 cos ( ωt − ϕ ) , şi înlocuind U prin U ef 2 cos ωt , obţinem ec: I
U ef 2 U ef 2
cos ωt + sin ωt − U ef 2ωC sin ωt = I ef 2 cos ( ωt − ϕ ) ⇒ U R L C
R ωL
U ef U ef
cos ωt + sin ωt − U ef ωC sin ωt = I ef cos ωt cos ϕ + I ef sin ωt sin ϕ
R ωL Figura 29. Circ paralel
Trecem termeni cu cos ωt într-o parte şi termeni cu sin ωt în cealaltă parte: cu rezistenţă, inductanţă
şi capacitate
⎛ U ef ⎞ ⎛ U ⎞
⎜ − I ef cos ϕ ⎟ cos ωt = ⎜ I ef sin ϕ + U ef ωC − ef ⎟ sin ωt
⎝ R ⎠ ⎝ ωL ⎠
Ec este satisfăcută la orice moment de timp dc coef lui sin ωt şi coef lui cos ωt sunt simultan nuli: I ef cos ϕ =
U ef şi
R
U ef => ⎛ 1 ⎞ si ⎡1 ⎛ 1 ⎞ ⎤
2
Din
I ef sin ϕ =
ωL
− U ef ωC tgϕ = R ⎜ − ωC ⎟ I ef2 = U ef2 ⎢ 2 + ⎜ − ωC ⎟ ⎥ I ef C
⎝ ωL ⎠ ⎣⎢ R ⎝ ωL ⎠ ⎦⎥ I ef R = I ef G U ef
U ef = Z I ef => ϕ
Z=
1 I ef B
1 ⎛ 1
+⎜
⎞
− ωC ⎟
2
I ef
R 2 ⎝ ωL ⎠
I ef L I ef C
În diagrama fazorială la circul paralel R-L-C din fig.30 s-a luat drept referinţă I ef L
orientarea vectui U ef pt reprez vect I ef R , I ef L şi I ef C , şi a defazajelor acestora. Figura 30. Diagrama fazorială
la un circ paralel R-L-C

Din diagrama fazorială rezultă de asemenea relaţiile: I ef G = I ef cos ϕ = I a , unde

I ef B = I ef sin ϕ = I r
prin I a definim componenta activă, iar prin I r componenta reactivă a intensităţii curentului. I ef = I a2 + I r2

S30. Rezonanta in c a
Rezonanţa unui circ este acea stare a sistemului, în care între sursă şi reţea nu are loc schimb de putere reactivă.
Fiind dată pulsaţia curentului, rezonanţa se obţine pt anumite valori ale parametrilor R , L şi C ai circ.
Între câmpurile magnetice ale inductanţelor şi câmpurile el ale capacităţilor va avea loc un schimb de energie, fără
însă a avea loc un schimb de energie cu sursa de tens a circ. Între sursa de tens şi circ poate avea loc numai un
schimb de putere activă, de unde rezultă că factorul de putere al circ este egal cu unitatea ( cos ϕ = 1) .
Condiţia de rezonanţă: Pr = XI ef2 = BU ef2 = 0 => X = 0 şi B = 0 , deoarece, în general, I ef şi U ef sunt diferite de zero.
Fenomenul de rezonanţă se poate stabili într-un circ când se poate defini o fct de parametrii circului L, C şi de
pulsaţia curentului ω , care la rezonanţă are valoarea zero: f ( L, C , ω) = 0.
Această condiţie poate fi îndeplinită fie când ω este fix şi se variază parametrii L şi C , sau când L şi C sunt
constanţi şi variază ω . Valoarea pulsaţiei la rezonanţă se notează de obicei cu ωr .
Condiţia de rezonanţă la un circ serie este X = X − X = ωL − 1 = 0 , =>pulsaţiei de rezonanţă ωr : ω = 1
ωC
L C r
LC
 pt interpretarea fenomenului de rezonanţă este nevoie să urmărim dependenţa, în func de ω , a valorilor efective ale
intensităţii curentului şi ale tens aplicate pe indutanţă şi capacitate (fig.36). pt o tens alternativă de forma
U = U ef 2 cos ωt aplicată circ, curentul va fi I = I ef 2 cos ( ωt − ϕ ) , iar relaţia dintre intensitatea curentului şi tens pe circ
este:
U ef
I ef = 2
⎛ 1 ⎞
R 2 + ⎜ ωL − ⎟
⎝ ωC ⎠

Reprezentând dependenţa I ef ( ω) , se obţine o curbă ce atinge

I
un maxim pt ω = ωr . Valorile efective ale
ef

intensităţii curentului pt diferite valori ale pulsaţiei sunt: ω = 0, UI ef = 0 ; ef L

U ef C U ef L
U
1 U ef C

ω = ωr = , I ef max = ef , ω → ∞, I ef = 0 ϕ
LC R
Tens ef aplic pe inductanţă este: I ef
U ef π2
U ef L = ωL I ef = 2 ϕ
1 ⎛ 1 ⎞
R 2 + ⎜ ωL − ⎟
ωL ⎝ ωC ⎠

ωC
Din condiţia dU ef L = 0 se obţine valoarea max pt U ef L , pt o valoare a pulsaţiei ωL ω
>r ωr . ωL ω
dω
Valorile ef ale tens ef aplicată pe inductanţă, pt diferite valori ale pulsaţiei, sunt:
ω = 0, U ef L = 0 −π 2
U ef U U , ω = ωL ,U ef L max ω → ∞, U ef L = U ef , cuFigura
notaţiile R = L pt
ϕ de
ω = ωr , U ef L = = ef = ef 36. Dependenţa mărimilor C
C I ef ,U ef L ,U ef C şi
1 R d
R pulsaţia curentului la un circ serie
ωr L RC
rezistenţa (sau impedanţa) caracteristică a circ, şi d = R pt factorul de atenuare.
RC
Tens ef aplicată pe capacitate este:
I ef U ef
U ef C = =
ωC ⎛ 1 ⎞
2

ωC R 2 + ⎜ ωL − ⎟
⎝ ωC ⎠

S31. Puterea curentului alternativ

Consid un circ serie R-L-C, cu U = U ef 2 cos ωt , si I = I ef 2 cos ( ωt − ϕ) (*). Relaţia dintre U şi I este
Idt ;| * I=> puterea instantanee P = UI = RI 2 + LI + Idt . Not cu PR = RI , P = LI dI şi P = I Idt unde
dI 1 dI I
C∫ C∫
2
U = RI + L +
C∫
i
dt dt L
dt
C

Pi = PR + PL + PC Dar PR = RI 2 = 2 RI ef2 cos 2 ( ωt − ϕ ) = RI ef2 ⎡⎣1 + cos 2 ( ωt − ϕ ) ⎤⎦ (cu *), de unde rezultă că PR variază în timp cu
pulsaţia 2ω şi perioada T 2π π
= =
(unde ω pulsaţia şi T perioada tensiunii şi curentului), având valori cuprinse între
2 2ω ω
T
RI 2 T
(fig.33). Mediind PR pe o perioadă T se obţine: PR = 1 Pa dt = ef
0 şi
T ∫0 ∫ ⎡⎣1 + cos 2 ( ωt − ϕ)⎤⎦ dt = RI = Pa ,
2 2
2 RI ef ef
med
T 0

unde Pa este puterea activă a circului, cu unitatea de măsură Watt. Puterea absorbită de rezistenţă se transformă prin
efect Joule în căldură. P = LI
dI
= −2ωLI 2 cos ( ωt − ϕ ) sin ( ωt − ϕ ) = −ωLI 2 sin 2 ( ωt − ϕ )
L ef ef
dt
2 2
I I I
PC = ∫ Idt = 2 sin ( ωt − ϕ ) cos ( ωt − ϕ ) =
ef
sin 2 ( ωt − ϕ )
ef

C ωC ωC
Puterea totală din reactanţa circului se obţine prin însumare:
⎛ 1 ⎞ 2
PX = PL + PC = − ⎜ Lω − ⎟ I ef sin 2 ( ωt − ϕ ) = − XI ef sin 2 ( ωt − ϕ ) (5.139)
2

⎝ C ω ⎠
Însumând PR cu PX obţinem puterea instantanee totală Pi = RI ef2 ⎡⎣1 + cos 2 ( ωt − ϕ ) ⎤⎦ − XI ef2 sin 2 ( ωt − ϕ ) , Pimed=Pa
Din cele prezentate se poate obs că singurul elem care consumă energie el este rezistenţa. Deşi schimbă putere cu
sursa în mod periodic, reactanţa nu consumă putere: energia primită de la sursă este stocată în câmpul mag, resp el al
elem reactive, după care este cedată înapoi sursei.
Pt un circ serie R-L-C obţ, din formulele tensiunii, intensităţii curentului şi puterii instantanee: U = U ef 2 cos ωt ;
I = I ef 2 cos ( ωt − ϕ ) ; Pi = UI = 2U ef I ef cos ωt ⋅ cos ( ωt − ϕ ) : Pi = I ef U ef ⎡⎣cos ϕ + cos ( 2ωt − ϕ ) ⎤⎦
PA = U ef I ef am definit puterea aparentă.
În diagrama fazorială a circ serie R-L-C din fig.26 se constată că U ef cos ϕ = U ef R = I ef R , şi de asemenea XI ef = U ef sin ϕ ,
de unde înmulţind cu I ef rezultă: XI ef2 = I ef U ef sin ϕ = PA sin ϕ . Deoarece am definit puterea reactivă Pr prin formula
P = XI , se poate scrie: Pr = I ef U ef sin ϕ = PA sin ϕ => PA = Pa + Pr
2 2 2 r
r
2
ef z E
M
S32. Producerea, propagarea şi proprietăţile undelor r r
electromagnetice r H
În teoria electromagnetismului clasic, se arată că dc o particulă încărcată
r q+
cu sarcina el q , aflată în vid, se deplasează accelerat cu a , atunci din y
θ
punctul în care se află particula la un moment t se propagă o undă r
r r x a r r
electromag sferică, în care vectorii E şi H depind de timp şi de distanţa
faţă de sursa de unde (fig.1).
E şi H
Figura 1. Oscilaţiile vectorilor într-o
undă electromag
Într-un punct oarecare din spaţiu M, intensitatea câmpului el este suma a
două componente: r
- intensitatea câmpului el coulombian: E = q (7.1) n r r
C
4πε0 r 2 z E EC
- intensitatea câmpului el datorat acceleraţiei purtătorului de sarcină: r
μ qa
E = 0 sin θ
(7.2) r
4πr
În punctul M intensitatea câmpului magnetic generat de particula ce poartă q+
sarcina el q este dată de formula: H = ε0 E = qa sin θ (7.4) θ y
μ0 4πcr
r
x a
Considerând o mişcare oscilatorie armonică efectuată pe axa Oz de particula r r
generatoare de câmp, elongaţia şi acceleraţia mişcării sunt date de expresiile:
Figura 2. Orientarea vectorilor E şi EC
într-o undă electromag
d 2z
z = A cos ω t ; a =
0 = −ω2 A cos ω t (7.5)
0 0
dt 2
Înlocuind acceleraţia din (7.5) în (7.2) şi (7.4) şi ţinând cont de faptul că perturbaţiile electromagnetice se propagă în
vid cu viteza finită c , vom lua în (7.4) şi (7.5) intensităţile câmpului el şi magnetic ale undei în punctul M la un
moment t , în func de acceleraţia particulei la momentul τ = t − r : E = μ0 qAω0 sin θ cos ( ω0t − kr + π ) (7.6) .
2

c 4πr
ε0 qAω02 sin θ π apare datorită semnului negativ al acceleraţiei.
H= E= cos ( ω0t − kr + π ) (7.7) Diferenţa de fază
μ0 4πcr
Concluzia: un purtător de sarcină el care efectuează o mişcare oscilatorie constituie o sursă de unde
electromagnetice sferice. Expresiile (7.6) r
şi (7.7) reprezintă ecuaţiile
r
unei unde electromagnetice, fiind analoage cu
r ∂ 2
E r ∂ 2
H
ecuaţia undei elastice sferice. ΔE − εμ = 0 (7.8) ΔH − εμ = 0 (7.9)
∂t 2 ∂t 2
Una dintre sol ec diferenţiale (7.8) şi (7.9) o constituie unda electromag plană. Dc se alege axa Oz pe direcţia de
r r
propagare a undei electromagnetice plane, vectorii E şi H vor depinde numai de variabilele z şi t sub formă
r r r r
reală: E ( z , t ) = E0 sin ( ωt − kz ) (7.13) H ( z , t ) = H 0 sin ( ωt − kz ) (7.14)
Proprietăţile generale ale undelor electromagnetice sunt:
r r r r
1) Transversalitatea: k ⊥ E ; k ⊥ H (7.19)
 r r r
2) Vectorii E şi H sunt perpendiculari între ei: r ε r r , (7.20) unde n este versorul direcţiei de propagare a
H=
μ
(
n×E )
undei. r r r r
3) Vibraţiile vectorilor E şi H sunt în fază. Din (7.20) rezultă că între modulele vectorilor E şi H există
rel: ε E = μ H (7.21) Astfel, mărimile E ( z , t ) şi H ( z , t ) ating concomitent şi în aceleaşi pcte valorile max, şi resp
cele min, oscilând în fază.
r
4) Intensitatea undei electromagnetice plane este proporţională cu pătratul amplitudinii vectui E : I = 1 ε E 2 (7.22)
2 μ
0

S33. Fenomene optice ondulatorii. Polatizarea luminii. Tipuri de polarizare

Starea de polarizare a undelor electromagnetice
S-a arătat că un dipol el oscilant pr e ( t ) emite în toate direcţiile unde electromagnetice,
r ur r
r r . Este specific uu
care se propagă în sensul razei vectoare faptul că vect E vibrează tot E r
r
timpul în planul format de vectorii r si pr e ( t ) , iar vect H vibrează perpendicular pe
r r
p r
acelaşi plan (fig.5). θ H
ur
Planuluurîn care vibrează vect E se numeşte plan de vibraţie, iar planul în care vibrează
vect H se numeşte plan de polarizare (fig.4). Acestea sunt denumiri adoptate istoric
prin consens, nereprezentând nici un sens fizic. Unda repreză în fig.6 se numeşte undă Figura 5. Planele de vibraţie ale
r r
plan polarizată, sau liniar polarizată. vectorilor E şi H ai undei
Deoarece asupra sarcinilor el ale mediului în careurse propagă unda electromag electromagnetice

acţionează în principal vect intensitate a câmpului ur el E , rezultă că experimental este

mai uşor de detectat planul de vibraţie al vectui E , decât planul de polarizare.
Considerăm o undă electromag care se propagă în sensul axei Oz , cu vect intensitate a
câmpului el cuprins într-un plan paralel cu planul xOy (fig.7). Acest vector poate fi
r r r
descompus în fiecare moment în două componente, după axele Ox şi Oy : E = iEoxei(ωt −kz ) + jEoy ei( ωt −kz +δ)
Se ştie că orice undă transversală este echivalentă cu două unde liniar polarizate în plane perpendiculare
ur între ele,
având aceeaşi pulsaţie, dar fiind defazate cu δ . pt simplificare considerăm vibraţia vectui E în planul z = 0 . Din
ur
(7.49) rezultă că în acest plan componentele vectui E pe axele Ox şi Oy sunt:
E x = Eox cos ωt ; E y = Eoy cos ( ωt + δ ) (7.50)
r 2
Traiectoria descrisă de vârful vect E , ( z = 0 ) se obt prin compunerea oscilaţiilor ┴: E x + E y − 2 E x E y cos δ = sin 2 δ
2

2 2
Eox Eoy Eox Eoy

S34. Interferenta luminii. Cond de obt a fen de interferenta. Cond de max si min pt fig de interferenta
Presupunem că în punctul M din spaţiu
r ajung
r concomitent de la sursele S1 şi S2 două unde liniar polarizate, E
cu direcţiile de vibraţie ale vect E1 şi E2 ║ (fig.12). Densitatea energiei câmpului el în 2
r1 E1
ε E 2 ε ( E + E2 )
2
domeniul punctului M este: ε E2 ε E 2 (7.58) S1
we ( M ) = 0 = 0 1 = 0 1 + 0 2 + E0 E1E2 M E1
2 2 2 2 r2 N
Se constată că în domeniul punctului M densitatea de energie a cîmpului S2
electromagnetic poate fi mai mare decît suma densităţilor de energie corespunzătoare fiecărei unde în
Figura 12. Compunerea a două unde liniar
E2
parte. Pot exista polarizate
însă alte puncte - ca de exemplu punctul N - în care undele provenite de la sursele S1 şi S2 sunt
în opoziţie de fază, şi deci densitatea de energie va fi mai mică decât suma densităţilor de energie.
Interferenţa este fen de suprapunere a două sau mai multor unde, prin formarea de franje luminoase şi întunecate
succesive, deoarece în urma suprapunerii undelor are loc o redistribuire a energiei undelor în spaţiu, în lungul
fronturilor de undă. Desigur că nu orice suprapunere a undelor conduce la fenomenul de interferenţă, ci se impun
unele condiţii necesare asigurării franjelor de interferenţă.
Condiţiile de obţinere a interferenţei
 r r r
Confrom principiului superpoziţiei intensitatea câmpului el rezultant pt 2 unde suprapuse: E = E1 + E2 ,
r r r r r r r
=> E 2 = ( E1 + E2 )2 = E12 + E22 + 2 E1 ⋅ E2 Dar, I = ε r r 1 ε 2 1 ε 2 ε r r ε r r
(E + E )
2
1 2 = E01 + E02 + 2 E1 ⋅ E2 = I1 + I 2 + 2 E1 ⋅ E2
μ 2 μ 2 μ μ μ
În fct de rezultatul medierii term de interferenţă Er1 ⋅ Er2 , sunt posibile următoarele două cazuri: Cazul 1: Dc
r r r r
E1 ⋅ E2 =0=> I = I1 + I2 Cazul 2: Dc E1 ⋅ E2 ≠ 0 : I ≠ I1 + I2
r r
Aşadar, inegalitatea: E1 ⋅ E2 ≠ 0 este cond de realizare a interferenţei a două unde electromagnetice. Dc vect
intensitate
r r câmp el a celor două unde electromag, provenite de la sursele S1 şi S2 se scriu sub forma:
E1 = E01 cos [ ω1t + ϕ01 (t )] Se poate arăta că pt produsul scalar r r se obţine expresia: r r r r
r r E1 ⋅ E2 E1 ⋅ E2 = E01E02 cos Δϕ , unde
E2 = E02 cos [ ω2t + ϕ02 (t ) ]
r r r r 1 t'
Δϕ = ( ω2 − ω1 ) t + ϕ02 ( t ) − ϕ01 ( t ) => E1 ⋅ E2 = E01 E02 ∫ cos ⎣⎡( ω2 − ω1 ) t − ϕ02 ( t ) − ϕ01 ( t ) ⎦⎤dt => prima cond de prod a
t' 0
interferenţei: cele două unde monocrom trebuie să fie de aceeaşi pulsaţie ω1 = ω2 = ω (poate avea loc fen de bătăi,
întâlnit la compunerea oscilaţiilor paralele).
r r r r 1 t'
cos ⎡ϕ ( t ) − ϕ ( t ) ⎤ dt (7.67). Din (7.66) obs că, pt ca term de interferenţă să fie dif de 0 se impune
t ' ∫0
E ⋅E = E E
1 2 01 02 ⎣ 02 01 ⎦
în plus ca diferenţa de fază ϕ02 ( t ) − ϕ01 ( t ) să nu varieze sensibil în intervalul de timp t ′ . Pt realizarea interferenţei a
două unde electromagnetice monocromatice de aceeaşi pulsaţie ω se impune si cond ca diferenţa de fază
ϕ02 ( t ) − ϕ01 ( t ) să-şi păstreze valoarea în intervalul timpului de mediere t ′ . Undele pt care diferenţa de fază:
Δϕ = ϕ02 ( t ) − ϕ01 ( t ) = ct s.n. unde coerente. Considerăm suprapunerea a două unde electromagnetice de aceeaşi
amplitudine E0 într-un punct din spaţiu: E1 = E0 cos ( ωt − kr1 ) ; E2 = E0 cos ( ωt − kr2 ) astfel că intens câmp el al undei
rezultante este: E = E + E = 2 E cos k ( r2 − r1 ) cos ⎛ ωt − k r1 + r2 ⎞ .Not prin ΔL diferenţa de drum dintre cele
⎜ ⎟
I
1 2 0
2 ⎝ 2 ⎠
două unde: ΔL = r2 − r1 . Intensitatea undei rezultante este:4I
0
1 ε 2 k ΔL k ΔL 2π
I= 4 E0 cos 2 = 4I0 cos 2 I = 2I0 (1 + cos k ΔL ) = 2I0 ⎛⎜1 + cos ⎞
ΔL ⎟
2 μ 2 2 ⎝ λ ⎠
Apar 2 cazuri part: I = Imax = 4I0 , dc 2π şi I = Imin = 0 , dc
ΔL = ±2mπ 0
λ ΔL λ 2 2λ 2 3λ 2 4λ 2
2π ,
ΔL = ( 2m + 1) π m = 0,1,2,......
s.n. ordin de interferenţă. În fig se indică dependenţa intensităţii undei rezultante în fct Figura 13. formarea maximelor şi minimelor
de interferenţă
λ
de
diferenta de drum.

S36. Interferenta multipla

Considerăm că într-un punct M din spaţiu se suprapun N unde coerente (fig.15). diferenţa de drum ΔL între două
unde succesive este aceeaşi, corespunzând unei diferenţe de fază: Δϕ = 2π ΔL
λ
Intensităţile câmpului el sunt E0 = E1 ( t ) ; E2 = E0 ( t ) e−iΔϕ ; EN = E0 ( t ) e−i( N −1)Δϕ
Astfel, intensitatea câmpului el al undei rezultante este: E = E1 ( t ) + E2 ( t ) + ... + EN ( t ) = E0 ( t ) ⎡1 + e−iΔϕ + e−2iΔϕ + ... + e−i( N −1)Δϕ ⎤
⎣ ⎦
− iN Δϕ
În paranteza dreaptă avem o progresie geometrică cu relaţia e − iΔϕ
: E = E0 (t ) 1 − e
1 − e− iΔϕ
Dc I 0 este intensitatea radiaţiei provenite în pct M de la fiecare sursă, atunci intensitatea undei în punctul M va fi:
2
1 − e− iN Δϕ
I = I0
1 − e −iΔϕ
Calculăm modulul pătrat utilizând relaţia : 1 − e− iϕ 2 = 1 − e−iϕ 1 − eiϕ = 2 − e−iϕ − eiϕ = 2 ⎛1 − eiϕ + e−iϕ ⎞ = 2 (1 − cos ϕ ) = 4sin 2 ϕ
( )( ) ⎜ ⎟
2 2
⎝ ⎠
 2

obţinem: ⎛ NΔϕ ⎞
⎜ sin 2 ⎟
I = I0 ⎜
Δϕ ⎟
⎜ sin ⎟
⎝ 2 ⎠
Se poate arăta că pt Δϕ = 2mπ ( m = 0,1,2,.....) avem maxime principale: Imax = N 2I0
Cond de min ale intensităţii I se obţin când numărătorul este zero, iar numitorul este dif de zero:
N Δϕ
= l π; ( l = 1, 2,3,...., N − 1)
2
Nr întreg l poate lua orice val, însă nu poate fi multiplu de N , deoarece dc l = mN , relaţia se reduce la cond de max
principal.
Aşadar, între max principal de ordinul zero ( m = 0 ) şi max principal de ordinul unu ( m = 1) , nr întreg l poate lua val
de mai sus, realizându-se N − 1 minime, între care se afla N − 2 maxime secundare. Cond de max secundar este:
dI Δϕ Δϕ
=0 ⇒ Ntg = tgN
d Δϕ 2 2 I
π
cu sol: Δϕ
max, sec = ± ( 2 k + 1) , ( k = 1, 2,...., N − 2 ) N 2I
N
Înlocuind (7.94) în (7.88) se obţine intensitatea maximelor secundare. În fig.16 se indică
distribuţia intensităţii în func de diferenţa de fază Δϕ pt N = 7 . Interferenţa
fasciculelor multiple coerente prezintă următoarele avantaje:
- intensitatea max este mult mai mare decât în cazul utilizării a 2 surse, unde obţinem 0 2π 4π Δϕ
numai 4I0 . Figura 16. Distribuţia intensităţii undei în func de
diferenţa de fază Δϕ pt N = 7 .
- lărgimea maximului principal este de N ori mai mică decât în cazul interferenţei a două
2
fascicule coerente.Desigur că se pun probleme serioase legate de obţinerea practică a două
unde coerente, de aceeaşi intensitate, şi cu atât mai complicată este obţinerea a N
unde coerente.
S1
S37. Metode si dispozitive experimentale de obtinere a interferentei S S′
Există numeroase metode şi dispozitive pt a se pune în evidenţă fenomenul de S
interferenţă (dispozitivul lui Michelson, oglinda Lloyd, dispozitivul lui Young, lama cu
feţe plan-paralele etc). P P P
2
Figura 17. Divizarea frontului
Metoda divizării frontului de undă (fig.17) a fost propusă de undă

de Young. Prin această metodă se pot obţ unde coerente. E E’

Fanta din ecranul P1 se realizează în scopul obţinerii unei
surse punctiforme. În urma divizării frontului de undă α D
S1 δ
provenit de la sursa S’ se obţin sursele S1 şi S2 coerente. S
α O
În dom de suprapunere al undelor provenite de la S1 şi S2 S2 x x
P
se obţ fen de interferenţă. x
Considerăm cele două unde, liniar polarizate pe aceeaşi Figura 18. Dispozitivul lui Young
direcţie de vibraţie, provenind de la sursa de lumină S,
trecând apoi prin cele 2 fante făcute în ecranul E (fig.18). Fantele sunt identice şi dispuse simetric faţă de direcţia
normală pe ecran SO’, astfel că S1S2 = d , devenind 2 surse S1 şi S2 de la care
undele se propagă spre ecranul E’, unde se produce interferenţa. Condiţia de B
coerenţă este îndeplinită deoarece SS1=SS2, astfel că fazele sunt identice. i r
n
În aprox D d , se pot scrie rel: tg α x δ ⇒ δ = xd Impunând cond ca diferenţa n
1 A C
D d D 2
t d
de drum δ să fie un nr întreg de lg de undă, δ = k λ , obţ poz de pe ecranul E unde ’
D
se vor obs max: xmax = k Dλ . Def interfranja i ca dif între 2 max succesive, astfel
d
că: i = x Dλ . Din cond λ Figura 19. Metoda de obţinere a interferenţei
max, k +1 − xmax, k = δ = ( 2k + 1) obt poz unde se vor obs min: prin divizarea amplitudinii
d 2
Dλ
xmin = ( 2k + 1)
2d
Se poate obs că dist dintre 2 max succesive = cu dist dintre 2 min succesive.
Metoda divizării amplitudinii prezintă avantajul că pot fi utilzate surse de lumină întinse (fig.19). Fasciculul de
lumină poate fi divizat cu ajutorul uneia sau mai multor suprafeţe reflectante, prin care o parte din intensitatea
luminii se reflectă, iar altă parte se transmite. Considerăm o lamă foarte subţire cu feţe plan-paralele, şi o sursă de
lumină foarte îndepărtată care trimite un fascicul practic paralel pe lamă.
Diferenţa de drum optic Δr pt cele 2 raze care ajung în A şi C este: Δr = 2n AD − n BC + λ , unde
2 1
2
AD =
d
; BC = 2dtgt sin i , i este unghiul de incidenţă şi este egal cu unghiul de reflexie r , t este unghiul de
cos t
transmisie (refracţie), iar λ apare datorită piederii unei jumătăţi de undă la reflexia pe suprafaţa lamei.
2
sin t , obţ: Δr = 2n2 d − n2 sin t 2dtgt sin i + λ = 2n2 d 1 − sin 2 t + λ = 2n d cos t + λ
Din legea refracţiei: sin i
sin t n1
n
= 2 ⇒ n1 = n2
sin i cos t sin i 2 cos t
( 2
) 2
2
În func de valorile lui d , n2 şi t se obţin maxime pt Δr = mλ , resp minime pt Δr = ( 2m + 1) . În realitate pe lamă se
λ
2
obţin mai multe unde, datorită reflexiei multiple, însă intensitatea acestora descreşte foarte repede, astfel că se poate
neglija contribuţia lor la figura de interferenţă. O figură clară de interferenţă se obţine numai pt o grosime a lamei
suficient de mică.
Din condiţiile pt două max succesive coresp lui m , resp m + 1: 2dn2 cos tm + λ = mλ si 2dn cos t + λ = ( m + 1) λ se obţ
2 m +1
2 2
prin dif: 2dn2 ( tm2 − tm2 +1 ) = λ . pt unghiuri de incidenţă mici ( i → 0 ⇒ t → 0) , când este valabilă aproximaţia cos t 1 −
t2 , se
2
poate scrie: t 2 − t 2 = λ . Concl: distanţa unghiulară dintre două max consecutive este invers prop. cu grosimea
m m +1
dn2
lamei.
S38. Fenomenul de difractie a luminii si principiile pe care se bazeaza explicarea acestuia
Dc undele întâlnesc obstacole de dimensiuni comparabile ca ordin de mărime cu lg de undă se produc abateri de la
propagarea rectilinie, ceea ce conduce la o redistribuire în spatiu a intensitătii undelor, apărând zone de intensitate
maximă şi resp intensitate minimă, specifice fenomenului de interferenţă.
Astfel, fenomenul de difractie constă în pătrunderea undelor în domeniul umbrei geometrice a obstacolelor de
dimensiuni mici, comparabile cu lg de undă a undelor respe. Ca obstacole putem avea un paravan prevăzut cu o
fantă mică, sau un obiect netransparent, de o formă oarecare. Explicarea fenomenului de difractie se poate face pe
baza principiului Huygens-Fresnel.
Principiul Huygens-Fresnel
O undă reprez propagarea unei perturbatii din aproape în aproape, în întregul spatiu. Dc se consideră o suprafată
închisă S care înconjoară izvorul de unde I, este evident că perturbatia va ajunge într-un punct P oarecare, aflat în
exteriorul suprafetei S, prin intermediul punctelor de pe această suprafată. Se poate pune întrebarea dc propagarea
undelor în exteriorul suprafetei închise S nu se reduce la emisia de către niste surse dispuse convenabil pe aceasta
suprafată (fig.21). Răspunsul la aceasta întrebare îl constituie principiul lui Huygens, care afirmă că sursa primară de
unde poate fi înlocuită printr-o distributie continuă de surse secundare punctiforme, convenabil alese pe suprafata
închisă S, astfel încât rezultanta obtinută prin suprapunerea undelor secundare în punctul P să fie identică cu unda
primară emisă de izvorul I, care ajunge în punctul P. Suprafaţa închisă S poate fi particularizată la o sferă sau la un
plan, corespunzător formei concrete a frontului de undă.
Se constată însă că principiul lui Huygens poate explica pătrunderea undelor în
M
regiunea umbrei geometrice, dar nu explică redistribuirea intensităţii undei, adică α
producerea franjelor de difracţie. Ultimul aspect al fenomenului de difracţie este I
P
explicat printr-o completare adusă de Fresnel la principiul lui Huygens:
amplitudinea şi faza fiecărei surse secundare sunt egale, în fiecare punct al S
suprafeţei S, cu amplitudinea şi faza produse în aceste puncte de către unda Figura 21. principiul lui Huygens referitor la existenţa
surselor secundare
primară. Astfel, potrivit postulatului lui Fresnel, undele secundare de pe suprafaţa
S sunt unde coerente şi deci pot introduce fenomenul de interferenţă. În acest
sens, disfracţia poate fi considerată ca o interferenţă multiplă a undelor secundare, emise de toate sursele plasate pe
o suprafaţă de undă.
Combinaţia dintre principiul „de construcţie” al lui Huygens cu postulatul interferenţei emis de către Fresnel poartă
numele de principiul Huygens–Fresnel.
Fresnel face ipoteza că amplitudinea E0i a undei emise de o sursă secundară i este proporţională cu aria si a sursei
secundare, şi depinde de direcţia de propagare. Valoarea amplitudinii E0i este max în sensul de propagare a undei
primare, şi nulă pe aceeaşi direcţie în sens contrar. Astfel se explică faptul că nu apar unde regresive (care s-ar
întoarce la sursa principală I), şi deci la fenomenul de interferenţă contribuie numai undele secundare progresive
(care se propagă în sens direct).
Această ipoteză a lui Fresnel este descrisă matem prin introducerea unui factor de înclinare f ( α ) , care descrie
variaţia cu unghiul α a amplitudinii E0i ( α ) a undelor sec: E0i ( α ) = f ( α ) ⋅ E0i ( 0 ) (7.103) unde f ( α ) = 1, pt α = 0 şi
f ( α ) scade la 0 pt α > π .
2
S39. Difracţia Fresnel (în lumină divergentă)
Considerăm o undă monocromatică cu lg de undă λ , ce se propagă într-un mediu omogen de la sursa I, ajungând în
pct de observaţie P. În general, sursa I poate fi înconjurată de o suprafaţă de formă arbitrară. pt simplificare alegem o
suprafaţă sferică de rază R , centrată pe sursa I (fig.22).
Potrivit principiului Huygens-Fresnel, fiecare porţiune de pe frontul de M
undă poate fi considerată o sursă de unde secundare. Perturbaţia ajunsă M
S
α M1
în punctul de observare P de pe o porţiune de arie Δsi centrată pe
punctul M i este: r
R
E0 I P
Ei = f ( αi ) ⋅ ⋅ Δsi ⋅ sin ( ωt − kri − ϕ0 ) = E0i cos ( ωt − kri − ϕ0 ) ,unde: M
ri
E r
E0i = f ( α i ) 0 Δsi este amplitudinea perturbaţiei în punctul P datorată
ri
Figura 22. Metoda lui Fresnel de împărţire a frontului
undelor secundare ce se propagă de pe o suprafaţă de arie Δsi , iar E0 de undă în surse de unde secundare

este amplitudinea la o distanţă egală cu unitatea de „sursa” Δsi , şi ϕ0 este faza iniţială. Elementul de arie Δsi
trebuie ales suficient de mic, astfel încât mărimile α i şi ri să rămână constante în limitele acestei arii.
Presupunem că între sursa I şi punctul de observare P se suflă un ecran netransparent, în care se practică o
deschidere de rază ρ (fig.23). pt a calcula intensitatea luminii în punctul P vom utiliza metoda zonelor Fresnel.
Potrivit acestei metode, frontul undei se împarte în zone inelare cu centrele în punctul M 0 (fig.22), ducându-se sfere
cu centrul în P şi având razele PM 0 , PM1 , PM 2 , .…, în aşa fel încât: M P-M P = M P-M P = M P-M P =...= λ => sferele cu
1 0 2 1 3 2
2
centrele în P au razele: λ λ λ
r0 , r0 + , r0 + 2 ; ... r0 + i ...
2 2 2
Această împărţire a frontului de undă în zone Fresnel prezintă avantajul că ariile zonelor sunt practic egale, aşa cum
se demonstrează în continuare:
Δs1 = Δs2 = ... = Δsi = ... = Δs Se ştie că aria unui segment de
sferă este si = 2πRhi , astfel că aria zonei Fresnel cu
numărul i va fi: Δsi = si − si −1 = 2πR ( hi − hi −1 ) M
ρ
In triunghiurile IMiA şi PMiA cateta comună MiA : ri
ρi A M
R 2 − ( R − hi ) = ri 2 − ( r0 + hi ) ,
2 2
obţinem înălţimea hi : I P
hi r0
ri 2 − r02 . Din rel λ
hi = ri = r0 + i , ridicând la pătrat,obţ:
2 ( R + r0 ) 2 R
2 S
⎛ λ⎞ λ 2
de unde:
ri 2 = ⎜ r0 + i ⎟ = r02 + ir0λ + i 2 r02 + ir0λ
⎝ 2⎠ 4
ir0λ Cu aprox
hi = (λ r0 , λ R) Figura 23. Calculul intensităţii luminii în punctul de observaţie P

2 ( R + r0 )
după metoda lui Fresnel
=> Δs = πR r0
λ
i
( R + r0 )
Aşadar, ariile zonelor Fresnel nu depind de numărul i , ceea ce înseamnă că in expr amplitudinilor va depinde de i
numai f (α i ) .
Deoarece oscilaţiile de la zonele vecine percurg până în punctul P distanţe ce se deosebersc prin diferenţa r − r = λ ,
i +1 i
2
=> acestea vor ajunge în punctul P în opoziţie de fază : E0 = E01 − E02 + E03 − E04 + ... ± E0 j , unde j este nr total de
zone Fresnel cuprinse în deschiderea circulară de rază ρ .
Scriind teorema lui Pitagora (fig.23) în triunghiul M i PA : ρi2 = ri 2 − (r0 + hi ) 2 = ri 2 − r02 − 2r0 hi − hi2 şi neglijând hi2 cu
aprox hi r0 => ri
2
− r02 = ir0λ => ρ2 = ir λ − 2r ir0λ
= ir0λ
R Considerând ρ = ρ ,
j
se obţ nr total de zone j :
2 ( R + r0 )
i 0 0
R + r0
ρ2 ( R + r0 )
j=
λr0 R
Datorită factorului de înclinare f ( α ) , amplitudinile E0i ale undelor ce ajung în punctul P scad odată cu creşterea nr
i al zonei, E01 > E02 > E03... Considerând această scădere monotonă, amplitudinea corespunzătoare zonei i va fi m.a.
a amplitudinilor E0,i −1 si E0,i +1 : E0i = 1 ( E0,i −1 + E0,i +1 ) => E0 = 1 E01 + ⎜⎛ E01 − E02 + E03 ⎟⎞ + ⎜⎛ E03 − E04 + E05 ⎟⎞ + ...
2 2 ⎝ 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 ⎠
Dar toate parantezele sunt nule=> E = E01 + 0 j pt j impar, şi E = 01 + 0, j −1 − E pt j par.
E E E
0 0 0j
2 2 2 2
Cum j 1, putem considera E0, j −1 E0 j , => ec devin: E0 = E01 ± E0 j unde semnul „ + „ corespunde unui număr
2 2
impar j de zone Fresnel, iar semnul „ – „ corespunde unui număr j par.
Din calculele efectuate rezultă următoarele afirmaţii:
a) Dc frontul undei este complet deschis, atunci intensitatea undei într-un punct P din spaţiu este numai 1/ 4 din
intensitatea undei care ar fi dată în punctul resp numai de prima zonă Fresnel.
b) Dc aria deschiderii circulare, într-un ecran opac, ar fi egală cu aria primei zone Fresnel, în punctul P s-ar obţine o
intensitate de patru ori mai mare decât intensitatea undei cu frontul deschis.
c) Obturând toate zonele Fresnel pare (sau impare), amplitudinea rezultată este : E0P = E01 + E03 + E05 + ... sau
E0P = E02 + E04 + E06 + ... ,adică intensitatea luminii în pct P va fi mult mai mare decât dc lumina ar ajunge direct
din I în P.
d) Schimbând fazele tuturor zonelor pare (sau impare) cu π , se poate obţ o intensitate a luminii cu mult mai mare
decât în cazul c).

S40. Difracţia Fraunhoffer (în lumină paralelă)

Vom studia de difracţia unei unde plane, monocromatice, pe o fantă de lăţime b şi lg l b . Vom considera că
unda plană cade normal pe planul fantei (fig.24). Lentila L focalizează lumina difractată sub diferite unghiuri ϕ , în
diferite puncte ale ecranului E plasat în planul focal al lentilei. Pt efectuarea calculelor vom diviza lg b a fantei în
benzi cu lărgimea elementară dx , fiecare bandă dx creând în punctul O o perturbaţie de amplitudine:
dE = Cdx cos ωt Amplitudinea undei coresp întregii fante E0 va fi dată de:
b E0 => E b
E0 = ∫ Cdx = Cb ⇒ C = dE = 0 dx cos ωt dx
0 b b x
Distribuţia fazelor în punctul O va fi aceeaşi ca în planul AB, care face
unghiul ϕ cu planul fantei. Ţinând seama de faptul că raza ce ajunge pe A ϕ
ϕ B ϕ
fantă la distanţa x de punctul A va parcurge o diferenţă de drum egală cu
L
x sin ϕ , diferenţa de fază corespunzătoare va fi 2π x sin ϕ = kx sin ϕ , şi astfel se
λ
E
poate scrie: dE = 0 dx cos(ωt − kx sin ϕ) . Datorita coerenţei perturbaţiilor
ϕ E
b
OmO
Figura 24. Difracţia Fraunhoffer (în lumină paralelă)
provenite de la toate sursele elementare, de lăţime dx , amplitudinea undei rezultante
în pct O va fi :
E sin ( ωt − kx sin ϕ ) b
E0
Iϕ
b b
Eϕ = ∫ dEϕ = ∫ cos ( ωt − kx sin ϕ )dx = − 0 ⋅ 0 =
0 b0 b k sin ϕ
kb sin ϕ
E0 sin ωt − sin ( ωt − kx sin ϕ ) E0 sin 2 ⎛ kb ⎞
= ⋅ =2 ⋅ cos ⎜ ωt − sin ϕ ⎟
b k sin ϕ b k sin ϕ ⎝ 2 ⎠
Astfel, amplitudinea undei refractate sub unghiul ϕ este:
⎛ kb ⎞ ⎛ πb ⎞
sin ⎜ sin ϕ ⎟ sin ⎜ sin ϕ ⎟ şi intensitatea luminii care se propagă în
⎝ 2 ⎠=E ⎝ λ ⎠ −3π −2π −π 0 π 2π 3π πb
E0ϕ = E0
kb 0
πb
sin ϕ
sin ϕ sin ϕ λ
2 λ Figura 25. Distribuţia intensităţii undei în difracţia
Fraunhofer
urma difracţiei sub unghiul ϕ va fi: ⎛ πb
sin ⎜ sin ϕ ⎟
2 ⎞
unde I0 este intensitatea luminii care se propagă de pe
⎝ λ ⎠
Iϕ = I0 2
⎛ πb ⎞
⎜ sin ϕ ⎟
⎝ λ ⎠
întreaga fantă pe direcţia ϕ = 0 . În unele cazuri practice unghiul ϕ este suficient de mic, astfel că sin ϕ ≈ ϕ =>
⎛ πb ⎞
sin 2 ⎜ ϕ ⎟
Iϕ = I0 ⎝ λ ⎠
2
π
⎛ b ⎞
⎜ ϕ⎟
⎝ λ ⎠
Se obs că intensitatea luminii pe ecranul E variază fct de unghiul ϕ Pt direcţii care satisfac cond:
πb λ
sin ϕ = mπ ⇒ sin ϕ = m , m = ±1, ± 2, ± 3,..... , intensitatea luminii este 0. Deoarece lim , max intensităţii se
sin x
m =1
λ b x →0
x
realizează pt cond πb sin ϕ = 0 => Imax = I0 .
λ
Cond de max sec pt fct f ( x ) = sin x este df ( x ) = 0 , de unde obţ: tgx = x . Max sec au intensitatea mult mai mică faţă de
x dx
cel principal. Astfel, cea mai mare parte a energiei undei este concentrată în max princip, adică în dom
sin ϕ < π , <=> − λ < sin ϕ < λ . Deoarece poz max şi min depinde de lg de undă λ , fig este valabilă numai pt o lg
πb
−π <
λ b b
de undă dată. Depărtarea min faţă de centrul figurii creşte o dată cu micşorarea lui b , astfel că franja luminoasă
centrală se lărgeşte dc lărgimea fantei se micşorează. d
c
S41. Reţeaua de difracţie. Incidenta normala si oblica b
Reţelele de difracţie plane, prin transmisie, se obţin prin trasarea unor zgârieturi fine, A ϕ
drepte, paralele şi echidistante pe suprafaţa unor plăci confecţionate dintr-un diel ϕ B
transparent (fig.26) Fantele de lărgime b sunt separate prin porţiuni opace Figura de 26. Reţeaua de difracţie plană
lărgime c , iar mărimea: d = b + c (7.131) se numeşte perioada (constanta)
reţelei. Pe reţea cade normal un fascicul de lumină monocromatică, Im, r
coerentă, producându-se un fenomen complex: difracţia luminii produsă
de fiecare fantă şi interferenţa luminii provenită de la toate fantele.
Intensitatea undei deviate prin difracţie de fiecare fantă sub unghiul ϕ
este dată de (7.129). Diferenţa de drum între fasciculele care trec printre
două fante vecine este ΔL = d sin ϕ , iar diferenţa de fază este:
2π d
Δϕ = α = d sin ϕ (7.132) 0 λ 2λ 3λ sin ϕ
λ d d
d
Am ajuns astfel la problema interferenţei fasciculelor multiple. Dc reţeaua Figura 27. Distribuţia intensităţii undei într-o reţea de

este formată din N fante, se poate scrie, pe baza formulei (7.89):

difracţie plană ϕ
2
⎡ ⎛ πb ⎞⎤
2
⎡ ⎛ πdN ⎞⎤
2 ϕ
⎛
⎜ sin
Nα ⎞
⎟ ⎢ sin ⎜ λ sin ϕ ⎟ ⎥ ⎢ sin ⎜ λ sin ϕ ⎟ ⎥ (*), I0 este intensitatea luminii obţ de
IN , ϕ = Iϕ ⎜ 2 = I0 ⎢ ⎝ ⎠⎥ ⎝ ⎠⎥
α ⎟ ⎢ π b
⎢
⎛ πd ⎞ f
⎜ sin ⎟ sin ϕ ⎥ ⎢ sin
⎜ sin ϕ ⎟ ⎥
⎥
⎝ 2 ⎠ ⎢⎣ λ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝ λ ⎠ ⎦
la fiecare fantă, în direcţia ϕ = 0 . Primul term din ec (*)caracterizează distribuţia
x x=0
Figura 29. Determennarea poziţiei
maximelor la reţeaua de difracţie
plană
intensităţii luminii ca urmare a difracţiei prin fiecare fantă, iar al doilea distribuţia intensităţii datorită interferenţei
luminii care trece prin cele N fante. Pt o diferenţă de drum: ΔL = d sin ϕ = mλ ⇔ sin ϕ = m λ , m = 0, ±1, ± 2, ± 3,... se numeşte
m
d
ordinul de difracţie pt lg de undă specificată, avem maxime principale de interferenţă. Dc este satisfăcută relaţia
(7.134), expresia intensităţii luminii capătă forma:
2
⎡ ⎛ πmb ⎞ ⎤
⎢ sin ⎜ d ⎟ ⎥ I N 2 d 2 ⎛ b⎞
Im ,r = I0 N ⎢ ⎝
2 ⎠⎥ = 0 sin 2 ⎜ πm ⎟
⎢ πmb ⎥ πmb
2 2 2
⎝ d⎠
⎢⎣ d ⎥⎦
Min intensităţii se obţ când numărătorul ec (*)=0<=> α=
2π
d sin ϕ = ±2m
π => sin ϕ = mλ , m = 0,1,2,3,.... Max sec se obţ din
λ N Nd
cond ca derivata ec (*) în raport cu α ,=0, => ec transcendentă: Ntg
α
= tgN
α cu
2 2
sol α π , m = 1, 2, 3, ...., N − 1, N + 1 .
max sec
= ± ( 2m + 1) d d
N
Înlocuind valorile lui α in ec se obţ intensităţile max sec în diferite i i
pct ale ecranului de observare. Astfel, distribuţia intensităţii i i
obţinută prin interferenţa a N fascicule este modulată de fig de ϕ
difracţie în fiecare fantă (fig.27). ϕ
La incidenţă oblică (fasciculul incident nu este paralel cu normala a) b)
la planul reţelei), din fig.28 se observă că pot apărea două cazuri: Figura 28. Reţeaua de difracţie plană la incidenţă oblică
a) Cazul când lumina cade pe reţea pe o direcţie de aceeaşi parte a
normalei cu direcţia luminii difractate, şi în formula se va lua pt diferenţa de drum: ΔL = d ( sin ϕ + sin i ) b) Cazul când
lumina cade pe reţea pe o direcţie de cealaltă parte a normalei cu direcţia luminii difractate, şi în formula se va lua pt
diferenţa de drum ΔL = d ( sin ϕ − sin i )

S42. Fenomene optice corpusculare. Legile efectului fotoel si explicarea acestora prin metoda lui Einstein
Hertz a observat că producerea unei scântei între două sfere de zinc ale unui eclator este favorizată dc suprafaţa
uneia dintre sfere este iluminată cu radiaţii din domeniul ultraviolet. Studiile ulterioare au arătat că există
următoarele tipuri de efecte fotoelectrice:
1. Efectul fotoel extern, constă în emisia de e în afara unui corp metalic, la iradierea suprafeţei acestuia cu unde
electromag adecvate.
2. Ef fotoel intern – mărirea, ca urmare a absorbţiei undelor electromagnetice, a nr de e “liberi” în int unui corp
iradiat, nu însă şi emisia electronilor în afara corpului. Princip consecinţă a absorbţiei este micşorarea substanţială a
rezistenţei ele a probei iradiate.
3. Ef fotogalvanic – apariţia, sub influenţa iradierii, a unei tensiuni
electromotoare la contactul dintre un semiconductor si un metal, sau dintre 2 T
semiconductoare. F A C
4. Fotoionizarea molec sau a at sub acţ luminii incidente, într-un mediu gazos. S
1. Ef fotoel ext şi legile sale le vom studia în detaliu în cele ce urmează.
Schema tipică a instalaţiei utilizate pt studiul experimental al ef fotolel ext poate G
fi văzută în fig.8. În tubul de sticlă T se sudează o fereastră de cuarţ F , acest R
material fiind transparent pt radiaţiile ultraviolete ce provin de la sursa S . E
Anodul A este de forma unui cilindru în care se practică o deschidere, în scopul Figura 8. Instalaţia experimentală pt studiul efectului
fotoel extern

de a facilita ajungerea radiaţiilor pe suprafaţa catodului C . Fotocatodul C

este legat la borna negativă a bateriei B , iar anodul la borna pozitivă. I
Reostatul R asigură o cădere de tensiune variabilă între catod şi anod, iar I
galvanometrul G măsoară intensitatea I a curentului el prin circ. În tubul de IIS I3
sticlă T se face vid.
S3
I2
Datorită electronilor emişi de catod la iluminarea catodului C (denumiţi în Uf 0 UI1
I S1 I S 2
continuare fotoelectroni), în circ va apare sub acţiunea luminii un curent el Figura 9. Dependenţa fotocurentului I de
continuu (denumit curent fotoel, sau fotocurent). U f 0tensiunea U U
Menţinând nemodificate intensitatea şi structura spectrală a radiaţiei incidente Figura 10. O familie de caracteristici curent -
tensiune
pe catod, se obţine o dependenţă intensităţii fotocurentului I de căderea de tensiune U dintre catod si anod ca în
fig.9. Constatăm că pt o anume valoare U > 0 se ajunge la un curent de saturaţie cu intensitatea I S . Acesta
corespunde situaţiei când toţi electronii emişi de fotocatod ajung la anod. În fapt, intensitatea curentului de saturatie
I S este măsura efectului fotoel al fluxului de radiaţie dat. Menţinând structura spectrală a radiaţiei incidente, dar
variind intensitatea acesteia, se obţine o familie de curbe ca în fig.10, indicând faptul că intensitatea curentului de
saturaţie I S este proporţională cu intensitatea radiaţiei incidente I .
Din fig.9 şi fig.10 se vede că pt U = 0 intensitatea curentului fotoel I ≠ 0 , ceea ce dovedeşte faptul că electronii
scoşi din fotocatod au o viteză iniţială vi , resp o energie cinetică Eci , şi astfel pot atinge anodul fără a fi necesar un
câmp el între catod şi anod. pt întreruperea curentului el din circ este necesară o tensiune de frânare U f negativă.
Forma curbelor din fig.9 şi fig.10 indică faptul că fotoelectronii emişi din catod au viteze diferite. Aceasta se explică
prin faptul că electronii părăsesc suprafaţa fotocatodului, precum şi unele straturi din interiorul acestuia.
Fotoelectronii din straturile mai adânci ale fotocatodului pierd energii diferite ΔE până ajung la suprafaţa acestuia.
pt tensiunea negativă U = U f vor fi frânaţi electronii şi cei mai rapizi, are au părăsit
E
fotocatodul cu viteza maximă vmax , pt care este îndeplinită relaţia:
1
Ec max = m0vmax
2
= eU f , (6.64), unde m0 este masa de repaus a electronului.
2 0 ν0 ν
Din (6.64) se pot determenna experimental viteza maximă şi energia cinetică maximă a
Figura 11. Dependenţa E de
electronilor. Rezultatele experimentale sintetizate în fig.11 indică independenţa frecvenţa radiaţiei
c max

mărimilor vmax şi Ec max de intensitatea luminii incidente.

Menţinând constantă intensitatea radiaţiei incidente, însă schimbându-i frecvenţa ν (resp lg de undă λ ), se obţine
că energia cinetică maximă a fotoelectronilor este proporţională cu frecvenţa ν ( fig.10).
Din aceste experienţe apare o nouă caracteristică a efectului fotoel extern, şi anume: efectul fotoel nu are are loc dc
frecvenţa radiaţiei incidente este mai mică decât o anumită limită ν 0 . Valorile ν 0 si resp λ 0 = c reprezintă pragul
λ
roşu al efectului fotoel şi depind de natura materialului din care este confecţionat catodul.
Toate aceste date experimentale sunt sintetizate în următoarele legi empirice ale efectului fotoel:
1. pt o compoziţie spectrală constantă a radiaţiei incidente intensitatea fotocurentului este direct proporţională cu
intensitatea radiaţiei incidente pe catod.
2. Energia cinetică iniţială a electronilor scoşi de radiaţia electromag din catod creşte liniar cu frecvenţa radiaţiei şi
nu depinde de intensitatea acesteia.
3. Efectul fotoel nu apare dc frecvenţa radiaţiei incidente este mai mică decât o valoare caracteristică pt fiecare metal
ν 0 , numită pragul roşu.
4. Efectul fotoelctric nu prezintă inerţie, adică intervalul de timp dintre momentul începerii iradierii şi momentul
începerii emisiei de electroni este neglijabil ( < 10−10 s ) .
Teoria electromag a luminii nu poate explica următoarele fapte experimentale:
- prezenţa pragului roşu al efectului fotoel;
- independenţa energiei cinetice iniţiale a fotoelectronilor de intensitatea I a fluxului de fotoni incidenţi;
- lipsa unui interval finit de timp între momentul începerii iradierii şi momentul începerii emisiei de electroni de
către fotocatod.
În anul 1905, cunoscutul fizician american de origine germană Albert Einstein (1879-1955) a propus o nouă
interpretare a efectului fotoel. După Einstein, lumina monocromatică de frecvenţă ν se emite, absoarbe şi propagă
ca un flux de fotoni care au fiecare energia hν . Din acest punct de vedere, intensitatea I a luminii ce cade pe
fotocatod este determennată de nr de fotoni ce cad în unitatea de timp pe unitatea de arie a suprafeţei catodului, iar
energia fiecărui foton este determennată de frecvenţa ν a radiaţii.
În cazul efectului fotoel fotonul se “ciocneşte” cu electronul, cedându-i acestuia întreaga sa enrgie hν . Electronul
care primeşte această energie şi se îndreaptă spre suprafaţa metalului poate cheltui o parte E1 din energia sa hν în
ciocnirile inelastice din interiorul metalului, şi o altă energie L ext
pt a ieşi din metal. Energia care îi mai rămâne
electronului în momentul în care părăseşte suprafaţa metalului reprezintă energia lui cinetică. Din legea conservării
2
energiei => mv = hν −L ext – E1 (6.65)
2
Dc E1 = 0 , adică el nu pierde energie prin ciocniri în int metalului, energia sa cinetică maximă va fi:
m 2
Ec max = v max = hv −L ext
2
Ultimele rel reprez forma matem a legii lui Einstein pt efectul foroel ext
Legile de conservare pt energie si impuls arată că dc electronul este liber (slab legat), nu poate avea loc o absorţie
totală a energiei fotonului, ci numai o difuzie a acestuia.
y
S43. Efectul Compton. Deducerea formulei de deplasare a lui Compton hν, hkB
Constă în schimbarea lg de undă a razelor X în procesul de difuzie a acestora pe hν , hk A θ
atomi uşori. Din punctul de vedere al teoriei electromag a luminii, difuzia razelor X ar e ϕ C x
trebui sa fie legată de oscilaţiile forţate ale e din substanţă, iar frecvenţa luminii r
mv
difuzate (ca şi lg de undă) ar trebui să fie aceeaşi cu cea a luminii incidente. Compton Figura 16. Ciocnirea dintre foton şi
electron
a observat însă experimental că în lumina difuzată, pe lângă radiaţia cu lg de undă λ 0
a radiaţiei incidente mai aprare o radiaţie cu lg de undă λ = λ 0 + Δλ .
Dc at mediului difuzat sunt uşori (numărul de ordine Z este mic), e periferici sunt slab legaţi de nucleu, şi deci
putem considera într-o primă aprox că aceşti e de valenţă sunt liberi. Noţiunea de e liber în acest caz este relativă, şi
se referă la faptul că energia de legătură a e în at << energia fotonului incident. Aşadar, ef Compton poate fi
considerat ca difuzia unui foton pe un e liber. Acest proces de „ciocnire” electron-foton poate fi tratat pe baza legilor
de conservare. Deoarece e are masa foarte mică, legile de conservare trebuie scrise în termen relativişti.
Considerăm că un e aflat în repaus, având energia E0 = m0c 2 şi impulsul p0 = 0 , este ciocnit de un foton cu energia
r
iniţială hν 0 şi impulsul hk0 (unde 2π ). În urama „ciocnirii” fotonul îşi modifică direcţia de mişcare, energia şi
k0 = ν0
c
impulsul (fig.16), iar e poate căpăta o vit apropiată de c . Legile de conservare vor lua în acest caz forma:
uur r r
hν 0 + m0c 2 = hν + mc 2 si h k0 = h k + mv
2 2
Scriind th lui Pitagora generalizată în triunghiul ABC (fig.16), se obţine: (mv)2 = ⎛ hν 0 ⎞ + ⎛ hν ⎞ − 2 h νν 0 cos θ
2

⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ c ⎠ ⎝ c ⎠
2
c
=> mc = h ( ν 0 – ν ) + m0c |^2 => m c = h ν 0 + h ν − 2 h νν 0 + m 0c + 2h m0c ( ν 0 – ν ) |- =>
2 2 2 4 2 2 2 2 2 2 4 2 2

m 2c 2 ( c 2 − v 2 ) = m0 2c 4 + 2hm0c 2 ( ν 0 – ν ) – 2h 2νν 0 + 2h 2νν 0 + 2h 2νν 0 cos θ || m 2c 2 ( c 2 − v 2 ) = m0 2c 4 + 2hm0c 2 ( ν 0 – ν ) – 2h 2νν 0 (1 − cos θ )

Din dependenţa relativistă a masei de viteză, m0 => m2c 2 ( c 2 − v 2 ) = m0 2c 4 I
m=
v2
1− 2
c a)
=> 2h 2νν 0 (1 − cos θ ) = 2hm0c 2 ( ν 0 – ν ) sau m0c 2 ( ν 0 – ν ) = h νν 0 (1 − cos θ ) λ
Trecând de la frecvenţele ν 0 şi ν la lungimile de undă corespunzătoare c ;
ν0 =
λ0 b)
λ
c =>
v=
λ
⎛ c c⎞ c2
(1 − cos θ ) ⇔ m0c
λ − λ0 c2
(1 − cos θ )
, de unde c)
m0c ⎜ − ⎟ = h =h λ
2

λ
⎝ 0 λ ⎠ λλ 0
λλ 0
λ 0
λ
h h θ
Δλ = λ − λ 0 = (1 − cos θ) = 2 sin 2
m0c m0c 2 d)
Mărimea: Λ = h = 0,02426Å (6.77) este cunoscută sub denumirea de lungime de undă λ0 λ + Δ λ
m0c Figura 17. Intensitatea luminii difuzate în

Compton. Z al elementului func de număru de ordine

difuzant
Valoarea foarte mică a lungimii de undă Compton explică faptul că acest efect nu
poate fi observat pt lumina din domeniul vizibil. pt o lungime de undă λ 0 = 5000 − 6000 Å este imposibil de sesizat
experimental o deplasare Δλ ≈ 0,02 Å, În schimb, pt razele X (care au lg de undă cuprinsă între 0,1Å şi 1Å) Δλ este
comparabilă cu λ 0 , şi deci poate fi măsurată relativ uşor. Independenţa mărimii Δλ de natura substanţei difuzate
este o consecinţă a ipotezei iniţiale, şi anume că difuzia Compton are loc pe electronii liberi.
Formula (6.76) obţinută de Compton este în totală concordanţă cu datele experimentale.
Se constată că odată cu creşterea numărului de ordine Z al materialului difuzant, intensitatea liniei deplasate (cu lg
de undă λ = λ 0 + Δλ ) scade, iar intensitatea liniei nedeplasate (cu lg de undă λ 0 ) creşte (fig.17 a). pt materialele
difuzante uşoare ca Li, B, Be (fig.17 b), prin difuzie se obţine practic numai linia deplasată cu lg de undă λ 0 + Δλ .
În cazul elementelor ceva mai grele ca Al, Si (fig.17 c), începe să apară şi linia nedeplasată, iar pt materiale mai
grele ca Fe, Ni, Cu (fig.17 d), linia nedeplasată are o intensitate mai mare decât cea deplasată.
Calculul efectuat în ipoteza electronilor liberi este corect numai pt atomii uşori, cu Z mic. pt atomii cu Z suficient de
mare pot fi consideraţi liberi numai electronii de valenţă. Dc fotonul “ciocneşte” un electron de pe păturile interioare
ale atomului, adică un electron practic legat, schimbul de energie şi de impuls are loc între foton şi atomul ca întreg.
În acest caz, în formula (6.76) ar trebui introdusă în locul masei de repaus a electronului masa de repaus a atomului,
M 0 . Cum însă M 0 este de 103÷104 ori mai mare decât masa electronului, este clar că Δλ → 0 . Astfel, raportul
dintre intensitatea liniei cu lg de undă λ = λ 0 + Δλ şi intensitatea liniei cu lg de undă λ 0 este egal cu raportul
dintre numărul electronilor de valenţă si numărul electronilor din paturile interioare ale atomului.
În efectul Compton electronul primeşte de la fotonul incident energia:
Δν => Ee Δν λ 0 ⎛ c c ⎞ Δλ sau Ee 2Λ sin 2 θ / 2
Ee = hν 0 – hν = hΔν = hν 0 ⋅ = = ⎜ − ⎟= =
ν0 hν 0 ν 0 c ⎝ λ 0 λ ⎠ λ 0 + Δλ hν 0 λ 0 + 2Λ sin 2 θ / 2
Concluzie: e de recul primeşte un procent destul de mic din energia fotonului incident, hν 0 . Acest fapt permite
deosebirea experimentală a electronilor Compton de fotoelectroni, care au energia practic egală cu energia cuantei
incidente hν 0
S42. Fenomene optice corpusculare. Legile efectului fotoel si explicarea acestora prin metoda lui Einstein
Hertz a observat că producerea unei scântei între 2 sfere de zinc ale unui eclator este favorizată dc suprafaţa uneia
dintre sfere este iluminată cu radiaţii din dom ultraviolet. Există urm tipuri de ef T
fotoel:
F A C
1. El fotoel ext- emisia de e în afara unui corp metalic, la iradierea suprafeţei
acestuia cu unde electromag adecvate. S
2. Ef fotoel int – mărirea, ca urmare a absorbţiei undelor electromag, a nr de e
“liberi” în int unui corp iradiat, nu însă şi emisia e în afara corpului. Princip G
consecinţă a absorbţiei este micşorarea substanţială a rezistenţei el a probei iradiate. R
3. Ef fotogalvanic – apariţia, sub influenţa iradierii, a unei tensiuni electromotoare E
la contactul dintre un semiconductor si un metal, sau dintre 2 semiconductoare.

4. Fotoionizarea moleculelor sau a at sub acţiunea luminii incidente, într-un

mediu gazos. I
1. Ef fotoel ext
Schema tipică a instalaţiei utilizate pt studiul experimental al ef fotolel IS
ext poate fi văzută în fig.8. În tubul de sticlă T se sudează o fereastră de cuarţ
F , acest material fiind transparent pt radiaţiile ultraviolete ce provin de la sursa Uf 0 U
S. Figura 9. Dependenţa fotocurentului I de
Anodul A este de forma unui cilindru în care se practică o deschidere, în scopul tensiunea U
de a facilita ajungerea radiaţiilor pe suprafaţa catodului C . Fotocatodul C este
legat la borna negativă a bateriei B , iar anodul la borna pozitivă. Reostatul R asigură o cădere de tensiune variabilă
între catod şi anod, iar galvanometrul G măsoară intensitatea I a curentului
el prin circ. În tubul de sticlă T se face vid. I I
Datorită e emişi de catod la iluminarea catodului C (numiţi fotoelectroni), în IS3 3
I2
circ va aparea sub acţiunea luminii un c.c. (curent fotoel, sau fotocurent). I1
Menţinând nemodificate intensitatea şi structura spectrală a radiaţiei I S1 I S 2
incidente pe catod, se obţ dependenţa intensităţii fotocurentului I de căderea
de tensiune U dintre catod si anod ca în fig.9. Constatăm că pt o anume Uf 0 U
valoare U > 0 se ajunge la un curent de saturaţie cu intensitatea I S . Acesta Figura 10. O familie de caracteristici
tensiune
curent -

corespunde situaţiei când toţi e emişi de fotocatod ajung la anod. În fapt,

intensitatea curentului de saturatie I S este măsura ef fotoel al fluxului de radiaţie dat.
Menţinând structura spectrală a radiaţiei incidente, dar variind intensitatea acesteia, se obţine o familie de
curbe ca în fig.10, indicând faptul că intensitatea curentului de saturaţie I S este proporţională cu intensitatea radiaţiei
incidente I .
Din fig.9 şi fig.10 se vede că pt U = 0 intensitatea curentului fotoel I ≠ 0 , ceea ce dovedeşte faptul că e scoşi din
fotocatod au o viteză iniţială vi , si o energie cinetică Eci , şi astfel pot atinge anodul fără a fi necesar un câmp el între
catod şi anod. Pt întreruperea curentului el din circ este necesară o tensiune de frânare U f negativă. Forma curbelor
din fig.9 şi fig.10 indică faptul că fotoelectronii emişi din catod au viteze diferite. Aceasta se explică prin faptul că e
părăsesc suprafaţa fotocatodului, precum şi unele straturi din int acestuia. Fotoelectronii din straturile mai adânci ale
fotocatodului pierd energii diferite ΔE până ajung la suprafaţa acestuia. Pt tensiunea
negativă U = U f vor fi frânaţi şi e cei mai rapizi, are au părăsit fotocatodul cu viteza E
max vmax , pt care este îndeplinită relaţia: Ec max = 1 m0vmax
2
= eU f , (6.64), unde m0 este
2
masa de repaus a e. 0 ν0 ν
Din (6.64) se pot det experimental viteza max şi energia cinetică max a e. Rezultatele Figura 11. Dependenţa E de
c max
experimentale sintetizate în fig.11 indică independenţa mărimilor vmax şi Ec max de frecvenţa radiaţiei

intensitatea luminii incidente.

Menţinând ct intensitatea radiaţiei incidente, însă schimbându-i frecvenţa ν (resp lg de undă λ ), se obţine că
energia cinetică maximă a fotoelectronilor este proporţională cu frecvenţa ν ( fig.10).
Din aceste experienţe apare o nouă caracteristică a efectului fotoel extern, şi anume: efectul fotoel nu are are loc dc
frecvenţa radiaţiei incidente este mai mică decât o anumită limită ν 0 . Valorile ν 0 si resp λ 0 = c reprezintă pragul
λ
roşu al efectului fotoel şi depind de natura materialului din care este confecţionat catodul.
Toate aceste date experimentale sunt sintetizate în următoarele legi empirice ale efectului fotoel:
1. Pt o compoziţie spectrală constantă a radiaţiei incidente intensitatea fotocurentului este direct proporţională cu
intensitatea radiaţiei incidente pe catod.
2. Energia cinetică iniţială a electronilor scoşi de radiaţia electromag din catod creşte liniar cu frecvenţa radiaţiei şi
nu depinde de intensitatea acesteia.
3. Ef fotoel nu apare dc frecvenţa radiaţiei incidente este mai mică decât o valoare caracteristică pt fiecare metal ν 0 ,
numită pragul roşu.
4. Efectul fotoelctric nu prezintă inerţie, adică intervalul de timp dintre momentul începerii iradierii şi momentul
începerii emisiei de electroni este neglijabil ( < 10−10 s ) .
Teoria electromag a luminii nu poate explica următoarele fapte experimentale:
- prezenţa pragului roşu al efectului fotoel;
- independenţa energiei cinetice iniţiale a fotoelectronilor de intensitatea I a fluxului de fotoni incidenţi;
- lipsa unui interval finit de timp între momentul începerii iradierii şi momentul începerii emisiei de electroni de
către fotocatod.
În 1905, Einstein a propus o nouă interpretare a ef fotoel. După Einstein, lumina monocromatică de frecvenţă ν se
emite, absoarbe şi propagă ca un flux de fotoni care au fiecare energia hν . Din acest punct de vedere, intensitatea I
a luminii ce cade pe fotocatod este determennată de nr de fotoni ce cad în unitatea de timp pe unitatea de arie a
suprafeţei catodului, iar energia fiecărui foton este determennată de frecvenţa ν a radiaţii.
În cazul efectului fotoel fotonul se “ciocneşte” cu electronul, cedându-i acestuia întreaga sa enrgie hν . Electronul
care primeşte această energie şi se îndreaptă spre suprafaţa metalului poate cheltui o parte E1 din energia sa hν în
ciocnirile inelastice din interiorul metalului, şi o altă energie L ext pt a ieşi din metal. Energia care îi mai rămâne
electronului în momentul în care părăseşte suprafaţa metalului reprezintă energia lui cinetică. Din legea conservării
2
energiei => mv = hν −L ext – E1
2
Dc E1 = 0 , adică el nu pierde energie prin ciocniri în int metalului, energia sa cinetică max va fi:
m 2
Ec max = v max = hv −L ext
2
Ultimele rel reprez forma matem a legii lui Einstein pt efectul foroel ext
Legile de conservare pt energie si impuls arată că dc electronul este liber (slab legat), nu poate avea loc o absorţie
totală a energiei fotonului, ci numai o difuzie a acestuia.

S43. Efectul Compton. Deducerea formulei de deplasare a lui Compton y

Constă în schimbarea lg de undă a razelor X în procesul de difuzie a acestora pe atomi
hν, hkB
uşori. Din punctul de vedere al teoriei electromag a luminii, difuzia razelor X ar trebui sa hν 0 , hk A θ
e ϕ C x
fie legată de oscilaţiile forţate ale e din substanţă, iar frecvenţa luminii difuzate (ca şi lg r
de undă) ar trebui să fie aceeaşi cu cea a luminii incidente. Compton a observat însă mv
Figura 16. Ciocnirea dintre foton şi
experimental că în lumina difuzată, pe lângă radiaţia cu lg de undă λ 0 a radiaţiei incidente electron

mai aprare o radiaţie cu lg de undă λ = λ 0 + Δλ .

Dc at mediului difuzat sunt uşori (numărul de ordine Z este mic), e periferici sunt slab legaţi de nucleu, şi deci
putem considera într-o primă aprox că aceşti e de valenţă sunt liberi. Noţiunea de e liber în acest caz este relativă, şi
se referă la faptul că energia de legătură a e în at << energia fotonului incident. Aşadar, ef Compton poate fi
considerat ca difuzia unui foton pe un e liber. Acest proces de „ciocnire” electron-foton poate fi tratat pe baza legilor
de conservare. Deoarece e are masa foarte mică, legile de conservare trebuie scrise în termen relativişti.
Considerăm că un e aflat în repaus, având energia E0 = m0c 2 şi impulsul p0 = 0 , este ciocnit de un foton cu energia
r
iniţială hν 0 şi impulsul hk0 (unde 2π ). În urama „ciocnirii” fotonul îşi modifică direcţia de mişcare, energia şi
k =
0
ν 0
c
impulsul (fig.16), iar e poate căpăta o vit apropiată de c . Legile de conservare vor lua în acest caz forma:
uur r r
hν 0 + m0c 2 = hν + mc 2 si h k0 = h k + mv
2 2
Scriind th lui Pitagora generalizată în triunghiul ABC (fig.16), se obţine: (mv)2 = ⎛ hν 0 ⎞ + ⎛ hν ⎞ − 2 h νν 0 cos θ
2

⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ c ⎠ ⎝ c ⎠ c
2

=> mc 2 = h ( ν 0 – ν ) + m0c 2 |^2 => m 2c 4 = h 2 ν 0 2 + h 2ν 2 − 2 h 2νν 0 + m 2 0c 4 + 2h 2 m0c 2 ( ν 0 – ν ) |- =>

m2c 2 ( c 2 − v 2 ) = m0 2c 4 + 2hm0c 2 ( ν 0 – ν ) – 2h 2νν 0 + 2h 2νν 0 + 2h 2νν 0 cos θ || m 2c 2 ( c 2 − v 2 ) = m0 2c 4 + 2hm0c 2 ( ν 0 – ν ) – 2h 2νν 0 (1 − cos θ )
Din dependenţa relativistă a masei de viteză, m0 => m2c 2 ( c 2 − v 2 ) = m0 2c 4 I
m=
v2
1− 2
c a)
=> 2h 2νν 0 (1 − cos θ ) = 2hm0c 2 ( ν 0 – ν ) sau m0c 2 ( ν 0 – ν ) = h νν 0 (1 − cos θ ) λ
Trecând de la frecvenţele ν 0 şi ν la lungimile de undă corespunzătoare c ;
ν0 =
λ0 b)
λ
c =>
v=
λ
⎛ c c⎞ c2
(1 − cos θ ) ⇔ m0c
λ − λ0 c2
(1 − cos θ )
, de unde c)
m0c 2 ⎜ − ⎟ = h
λ
⎝ 0 λ ⎠ λλ 0
λλ 0
=h
λ 0
λ λ
h h θ
Δλ = λ − λ 0 = (1 − cos θ) = 2 sin 2
m0c m0c 2 d)
Mărimea: Λ = h
= 0,02426Å (6.77) este cunoscută sub denumirea de lungime de undă λ0 λ + Δ λ
m0c Figura 17. Intensitatea luminii difuzate în

Compton. Z al elementului func de număru de ordine

difuzant
Valoarea foarte mică a lungimii de undă Compton explică faptul că acest efect nu
poate fi observat pt lumina din domeniul vizibil. pt o lungime de undă  λ 0 = 5000 − 6000 Å este imposibil de sesizat 
experimental o deplasare  Δλ ≈ 0,02  Å, În schimb, pt razele X (care au lg de undă cuprinsă între 0,1Å şi 1Å)  Δλ  este 
comparabilă cu  λ 0 , şi deci poate fi măsurată relativ uşor. Independența mărimii  Δλ  de natura substanței difuzate 
este o consecință a ipotezei inițiale, şi anume că difuzia Compton are loc pe electronii liberi. 
Formula (6.76) obţinută de Compton este în totală concordanţă cu datele experimentale.
Se constată că odată cu creşterea numărului de ordine Z al materialului difuzant, intensitatea liniei deplasate (cu lg de
undă λ = λ 0 + Δλ ) scade, iar intensitatea liniei nedeplasate (cu lg de undă λ 0 ) creşte (fig.17 a). pt materialele
difuzante uşoare ca Li, B, Be (fig.17 b), prin difuzie se obţine practic numai linia deplasată cu lg de undă λ 0 + Δλ .
În cazul elementelor ceva mai grele ca Al, Si (fig.17 c), începe să apară şi linia nedeplasată, iar pt materiale mai grele
ca Fe, Ni, Cu (fig.17 d), linia nedeplasată are o intensitate mai mare decât cea deplasată.
Calculul efectuat în ipoteza electronilor liberi este corect numai pt atomii uşori, cu Z mic. pt atomii cu Z suficient de
mare pot fi consideraţi liberi numai electronii de valenţă. Dc fotonul “ciocneşte” un electron de pe păturile interioare
ale atomului, adică un electron practic legat, schimbul de energie şi de impuls are loc între foton şi atomul ca întreg.
În acest caz, în formula (6.76) ar trebui introdusă în locul masei de repaus a electronului masa de repaus a atomului,
M 0 . Cum însă M 0 este de 103÷104 ori mai mare decât masa electronului, este clar că Δλ → 0 . Astfel, raportul
dintre intensitatea liniei cu lg de undă λ = λ 0 + Δλ şi intensitatea liniei cu lg de undă λ 0 este egal cu raportul
dintre numărul electronilor de valenţă si numărul electronilor din paturile interioare ale atomului.
În efectul Compton electronul primeşte de la fotonul incident energia:
Δν => Ee Δν λ 0 ⎛ c c ⎞ Δλ sau Ee 2Λ sin 2 θ / 2
Ee = hν 0 – hν = hΔν = hν 0 ⋅ = = ⎜ − ⎟= =
ν0 hν 0 ν 0 c ⎝ λ 0 λ ⎠ λ 0 + Δλ hν 0 λ 0 + 2Λ sin 2 θ / 2
Concluzie: e de recul primeşte un procent destul de mic din energia fotonului incident, hν 0 . Acest fapt permite
deosebirea experimentală a electronilor Compton de fotoelectroni, care au energia practic egală cu energia cuantei
incidente hν 0

S3 Deducerea rel dintre unghiul sub care se deplaseaza fotonul difuzat si unghiul sub care se deplaseaza e de
recul
 Legile de conservare hν 0 + m0c = hν + mc
2 2
y r
r hν, hk B
uur r r

θ
hν 0 , hk0 A h k0 = h k + mv
e ϕ C x Proiectăm legea conservării impulsului pe axele Ox şi Oy =>
r
mv ⎧h h
= cos θ + mv cos ϕ
Figura 16. Ciocnirea dintre foton şi ⎧ hk0 = hk cos θ + mv cos ϕ ⎪⎪ λ 0 λ
electron ⎨ ⇔ ⎨
⎩0 = hk sin θ − mv sin ϕ ⎪ h sin θ = mv sin ϕ
⎪⎩ λ
Eliminând din sistem viteza e de recul, şi înlocuind expresia lui λ din formula de deplasare a lui Compton
Δλ = λ − λ0 = 2Λ sin 2 (θ / 2) => ctgϕ = ( λ 0 + Λ ) tg θ = ⎛1 + Λ ⎞ tg θ
⎜ ⎟
λ0 2 ⎝ λ0 ⎠ 2

S4 Ecuatia de recul a e de recul

În efectul Compton electronul primeşte de la fotonul incident energia:
Δν Ee Δν λ 0 ⎛ c c ⎞ Δλ
Ee = hν 0 – hν = hΔν = hν 0 ⋅ Ù = = ⎜ − ⎟= =>
ν0 hν 0 ν 0 c ⎝ λ 0 λ ⎠ λ 0 + Δλ

Δλ = 2Λ sin 2 (θ / 2) Ee 2Λ sin 2 θ / 2
=
hν 0 λ 0 + 2Λ sin 2 θ / 2
În concluzie, e de recul primeşte un procent destul de mic din energia fotonului incident, hν 0 . Aceast fapt permite
deosebirea experimentală a e Compton de fotoelectroni, care au energia practic egală cu energia cuantei incidente
hν 0

S5 Spectroscopie atomica. Spectre de emisie si absorbtie

Fiecare elem prezintă un spectru propriu de linii, care se obţ prin excitarea at I
elem respectiv într-o descărcare electrică în gaze.
Prin spectrul unei radiaţii se înţelege ansamblul lg de undă λi ( i = 1,2,3,.....) sau al
frecvenţelor ν i ale undelor electromag monocromatice care alcătuiesc radiaţia
respectivă, cu precizarea intensităţilor corespunzătoare fiecărei lg de undă. λ
Totalitatea undelor electromag monocromatice emise de o sursă oarecare şi Figura 2. Spectru atomic continuu
înregistrate a.i. între sursă şi instrumentul spectral utilizat se află un mediu transparent,
formează spectrul de emisie al sursei respective.
Spectrele de emisie pot fi continue sau discontinue (discrete).Într-un spectru continuu radiaţia electromag
înregistrată de spectrometru conţine unde electromag având toate lg de undă cuprinse într-un interval larg de lg de
undă.Într-un spectru discontinuu (de linii sau benzi) apar numai anumite lg de undă, sub formă de radiaţie
monocromatică, sau sub formă de benzi mult mai înguste decât în cazul unui spectru continuu.
Ansamblul lg de undă λ i ale radiaţiilor monocromatice incidente, absorbite total sau parţial de către mediul
considerat, constituie spectrul de absorbţie al mediului considerat.
Spectrele de emisie şi respectiv de absorbtie caracterizează în mod unic o specie de atomi sau molecule. Este
imposibil ca substanţe constituite din atomi sau molecule diferite să prezinte spectre identice de absorbţie sau emisie.
Elem cu at cel mai simplu, H2ul, a fost intens studiat d.p.d.v. al spectrelor de emisie şi absorbţie. Iniţial
cercetările se limitau la înregistrarea diferitelor linii spectrale, măsurându-se cât mai precis lg de undă λ i şi
intensităţile Ii ale liniilor respective.
În 1885 fizicianul Balmer a stabilit o formulă empirică care a permis calculul lg de undă λ i pt toate liniile spectrale
2
al spectrului de emisie al at de H2, în dom vizibil (3800-7600 Å): λ = 3645 n Å
2
n −4
Dacă nr întreg n = 3,4,5,...... se obţin cu f bună aprox lg de undă ale liniilor spectrale din spectrul de emisie, în dom
vizibil, al at de H2.
Folosind ct lui Rydberg in formula lg de unda data de Balmer
ν% =
1
=
1 ⎛ 4⎞
⋅ ⎜1 − ⎟ =
4 ⎛1 1⎞
⋅⎜ − ⎟ , ν% s.n. nr de undă.
λ 3645,6Å ⎝ n 2 ⎠ 3645,6Å ⎝ 22 n 2 ⎠

R=
4
= 10.967.776m -1 = 109677,76cm -1 (ct lui Rydberg) => ν% = 1 = R ⋅ ⎛ 1 − 1 ⎞
⎜ 2 ⎟
3645,6Å λ ⎝2 n2 ⎠
formula lui Balmer.
Ansamblul liniilor spectrale ale căror lg de undă pot fi calc cu ajutorul unei formule adecvate, formează o
serie spectrală. Liniile spectrale ale căror lg de undă pot fi calculate utilizând formula lui Balmer pt n = 3,4,5,......
formează seria Balmer a at de H2.
Ulterior au fost descoperite şi alte serii spectrale ale at de H2, în dom ultraviolet şi infraroşu. Acestea au
primit numele cercetătorilor care le-au identificat. S-a stabilit că toate liniile spectrale ale seriilor at de H2 pot fi
scrise sub forma: ν% = 1 = R ⋅ ⎛ 1 − 1 ⎞ , unde m este un nr întreg ce ia o val dată pentru fiecare serie spectrală, (pt seria
⎜ 2 ⎟
λ ⎝m n2 ⎠
Balmer m = 2 )
Unei val a lui m îi corespunde o anumită serie spectrală, în timp ce fiecare dintre val pe care le poate lua n
în interiorul unei serii spectrale precizate defineşte o linie spectrală în cadrul seriei respective. Pentru at de H2 se
cunosc următoarele serii spectrale
1. Seria Lyman (situată în dom ultraviolet): [ m = 1, n = 2,3, 4 .....] ;
2. Seria Balmer (situată în dom vizibil): [ m = 2, n = 3, 4,5 .....] ;
3. Seria Paschen (în dom infraroşu): [ m = 3, n = 4,5,6 .....] ;
4. Seria Bracket (în dom infraroşu mediu): [ m = 4, n = 5,6,7 .....] ;
5. Seria Pfund (în dom infraroşu îndepărtat): [ m = 5, n = 6,7,8 .....] ;
6. Seria Ritz (în infraroşu foarte îndepărtat):

S6 Teoria lui Bohr ptr at de H2.Raze X.Legea lui Moseley

Căutând să explice spectrele de linii ale at de H2 obs experimental, Bohr a introdus 2 postulate.
Postulatul I : Nu pot exista decât acele orbite electronice pt care momentul cinetic orbital al e, în mişc sa circulară în
jurul nucleului, este un multiplu întreg de h , unde h = h 2π iar h = 6,68 ⋅ 10 −34 J ⋅ s este ct lui Planck:
m0vn rn = nh; n = 1, 2,3,....... unde m0 este masa de repaus a e, vn este viteza e pe orbita circulară de rază rn , iar n
este un nr natural, denumit nr cuantic principal.
Orbitele e pt care m0 vn rn = nh; n = 1, 2,3,....... s.n. orbite staţionare, iar e care se deplasează pe aceste orbite
nu pierd energie prin radiaţie, deşi posedă acceleraţie centripetă.
H2 conţine pe ultimul nivel ocupat un singur e.
Cond de echilibru dinamic pentru deplasarea e pe orbite circulare de raze rn este ca forţa centrifugă să fie = în modul
şi de sens contrar cu forţa de atracţie coulombiană dintre e şi nucleu: m0vn = Ze Ze 2
2 2

⇔ ( m0vn rn ) vn =
2 4πε r
0 n
2
4πε 0
Ze 12
4πε0 h 2 2
m0vn rn = nh; n = 1,2,3,....... => vn = ⋅ => rn = ⋅n
4πε0 nh m0 Ze 2
m0vn rn = nh; n = 1,2,3,.......

Se observa că, în cazul at H2 ( Z = 1) , viteza pe prima orbită electronică reprez o fracţiune din viteza luminii
în vid: v1 = v1 = 2π ⋅ e = 1 = α unde α este o ct universală, constanta structurii fine
2

c c h 4πε0c 137
Energia totală a e aflat pe o orbită circulară de rază rn este:
2 2 2 2 2 4
mv Ze 1 Ze 1 Ze mZ e 1
En = Ecn + E pn = 0 n − = − =− 0 2 2 ⋅ 2
2 4πε0 rn 8 πε0 rn 4 πε0 rn 8ε0 h n
Val min a energiei En corespunde nr cuantic principal n = 1 . Starea at de H2 de energie E1 este stabilă, fiind
denumită şi starea normală sau fundamentală. Dacă at primeşte energie adecvată poate trece în diferite stări
energetice En ( n > 1) , denumite stări excitate. Stările excitate ale ati nu sunt stabile, timpul lor de viaţă τ fiind de
ordinul 10−8 s , după care atrevine în starea fundamentală ( n = 1) .
Distanţa dintre două nivele succesive scade atunci când nr cuantic principal n creşte:
m0 Z 2e 4 1 m0 Z 2e 4 1 m0 Z 2e 4 2n + 1
En +1 − En = − 2 2 ⋅ 2 + ⋅ 2= ⋅ 2
8ε 0 h ( n + 1) 8ε 0 h n 8ε 0 h n ( n + 1)
2 2 2 2 2

Pt n → ∞ ⇒ ΔEn +1,n = En+1 − En → 0 , a.i. nivelele cu nr cuantice mari practic se confundă între ele
În al doilea postulat, Bohr stabileşte că în procesul de trecere a at dintr-o stare staţionară de energie En într-o altă
stare staţionară de energie Em se emite (dacă n > m ) un foton de energie: hν nm = En − Em = m0 Z e ⋅ ⎛⎜ 1 − 1 ⎞⎟ sau
2 4

8ε 02 h 2 ⎝ m 2 n 2 ⎠
se absoarbe (dacă n < m ) un foton de energie:
⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟ . Dar ν = c = cν% , pentru at de H2 ( Z = 1) =>
m0 Z 2e 4 ⎛ 1 1 ⎞
hν mn = Em − En =
8ε 0 h ⎝ n m ⎠
2 2
λ
1 me ⎛ 1
4
1⎞
ν% nm = = 20 3 ⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟
λ nm 8ε 0 ch ⎝ m n ⎠
1 ⎛ 1 1⎞ 4
=> Rt = m0e = 109737,3cm −1.
ν% = = R ⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟
λ ⎝m n ⎠ 8ε 02ch3
Teoria lui Bohr a permis exprimarea ct empirice
Rydberg prin ct fundamentale ale în fizicii E →0 n→∞
teoretice. E6 Seria Ritz n=6
E5 Seria Pfund
n=5
Teoria lui Bohr prezintă o serie de neajunsuri E4 n=4
fundamentale. Seria Bracket
-are un caracter semiclasic, în sensul că E3 Seria Paschen n=3
propune o cuantificare a momentului cinetic
orbital, însă legile de mişcare ale el în at rămân E2 Seria Balmer
n=2
cele din mecanica clasică.
- cu ajutorul teoriei lui Bohr se pot obţine n =1
info referitoare la lg de undă ale liniilor diferitelor E1 Seria Lyman
serii spectrale, nu însă şi despre intensităţile Figura 3. Diagrama nivelelor energetice şi seriile spectrale
acestora ale atomului de hidrogen
- teoria lui Bohr nu este adecvată în cazul
at cu mai mulţi e.
Fizicianul Röntgen a descoperit, în 1895, că în urma ciocnirii unor e rapizi cu peretele de sticlă al unui tub sau cu un
anticatod plasat special în acest scop, apare o radiaţie, încă necunoscută, caracterizată printr-o putere de pătrundere
foarte mare. Fiind o radiaţie necunoscută, a fost numită radiaţie X. Cercetările au arătat că radiaţia Röntgen se
propagă liniar în câmpuri electrice şi magnetice, trece uşor prin substanţe netransparente şi produce înnegrirea
plăcilor fotografice. Cu cât tensiunea de accelerare a
electronilor este mai mare, cu atât mai mare este puterea de Raze X
pătrundere sau duritatea radiaţiilor rezultate. Tub
Datele experimentale au confirmat natura electromagnetică a
radiaţie X. Anticatod Catod
Catodul încălzit emite electroni ca urmare a efectului de
emisie termoelectronică. Între catod şi anticatod se menţine o
diferenţă mare de potenţial U a care accelerează electronii
spre anticatod. Planul anticatodului face un unghi cu direcţia Figura 5. Schema unui tub de raze X
de mişcare a electronilor, iar radiaţia X emisă iese în afara
tubului vidat.
Când un electron cu sarcina electrică e şi masa m se apropie de un nucleu cu sarcina electrică + Ze , ia naştere o
2
forţă coulombiană F = Ze care imprimă electronului acceleraţia a = Ze . Intensitatea radiaţiei X de frânare
2

4πε0 r
C 2
4πε 0 mr 2
va fi: I = Z 2e 4
(4πε 0 r 2 ) 2 m 2 r 4
Se obs cum creşterea nr de ordine Z al substanţei din care este confecţionat anticatodul favorizează emisia
radiaţiei X cu spectru continuu. Spectrul continuu (sau alb) al radiaţiei X de frânare se explică prin faptul că nu toţi
electronii incidenţi pe anticatod îşi transferă în întregime energia cinetică iniţială în fotoni. Majoritatea e care cad pe
anticatod îşi consumă energia ca urmare a unui nr f mare de ciocniri, şi nu într-un singur act de interacţiune. Numai
un mic nr de e pierd cea mai mare parte a energiei acumulate prin accelerare într-un singur act de frânare, în câmpul
nucleelor din at anticatodului. Această energie pierdută într-un singur act de ciocnire det apariţia radiaţiei X de
frânare.
Remarcăm că gen rad X de frânare este un fel de ef fotoel invers. În cazul ef fotoele energia unui foton se
transferă în energia unui e, în timp ce în procesul de gen a rad X de frânare energia unui e este transferată, total ori
parţial, în energia unui foton. De aici rezultă existenţa unei limite nete a spectrului de raze X de frânare spre lg de
undă mai mici, respectiv spre frecvenţe înalte.
În timp ce spectrele optice se modifică sensibil prin trecerea de la un elem la altul, spectrele de raze X
caracteristice ale tuturor elem sunt alcătuite dintr-un nr redus de linii spectrale, care prezintă aproximativ aceeaşi
structură, indiferent de elem chimic la care se referă.
Fizicianul Moseley a stabilit o rel simplă între nr de undă ν% = 1 ale liniilor spectrale de raze X caracteristice
λ
1 2⎛ 1 1⎞
şi nr de ordine Z al elem din care este construit anticatodul: ν% = = R ( Z − σ ) ⎜ 2 − 2 ⎟ , legea lui Moseley
λ ⎝m n ⎠
,unde R -ct Rydberg, σ - ct de ecranare.
În general, legea lui Moseley poate fi scrisă sub forma: ν%
= a ( Z − σ) , unde a şi σ
ν% K R
L
sunt ct ce caracterizează atât seria de linii a radiaţiei X, cât şi elem din care este construit
M
anticatodul. Dependenţa liniară a mărimii ν% de Z este verificată exp (fig.9).
Legea lui Moseley a permis, la timpul respectiv, măsurarea nr de ordine Z ,
contribuind astfel la dovedirea valabilităţii modelului nuclear al atomului şi a teoriei sist
Z periodic al elem.
Figura 9. Dependenţa
Se constată că dreptele lui Moseley nu prezintă o periodicitate compatibilă cu cea
ν% ( Z ) din sist lui Mendeleev, ceea ce confirmă ipoteza că e interiori ai at formează pături
analoage pentru toate elem şi că numai propretatile fizice şi chimice, det de e periferici de valenţă, prezintă
periodicitate.

S7 Ipoteza lui de Broglie privind asocierea de proprietăţi ondulatorii particulelor

În 1905 Einstein a emis ideea structurii corpusculare a undelor electromag, care se comportau în anumite
situaţii ca un flux de fotoni, impulsul unui foton de frecvenţă ν fiind: p = hν = h ⋅ c = h
c c λ λ
În 1924 fizicianul Louis de Broglie a emis ipoteza valabilităţii universale a formulei impusului unui foton data de
h
Einstein, a.i. miş fiecărei micropart i se poate asocia o undă cu lg de undă: λ =
p
r r
Unda de Broglie este unda asociată unei part cu impulsul p = h = h ⋅ 2π = hk => k = p .
λ 2π λ h
r
Extinzând formula la toate comp cuadrivectorilor P şi K (P ⎛⎜ pr , iE ⎞⎟ ; K ⎛⎜ k , iω ⎞⎟ ) obţ legea Einstein-de Broglie,
⎝ c ⎠ ⎝ c ⎠
valabilă pt orice micropart P = hK
Pt a înţelege mai bine noţiunea de undă asociată, să urmărim dependenţa lg de undă a undei asociate unei
microparticule de masă m0 la variaţia unui parametru ai part, menţinând ceilalţi parametri ct.
v2 v2
h h h 1 − c 2 h 1 − c 2 h 1 − β2
λ= = = = =
p mv m0v m0cv m0cβ
c
Se obs:
-pt m0 ct, lg de undă scade când viteza micropar creşte;
-pt v fix lg de undă este invers proporţională cu masa de repaus. hc hc E hc E , E
λ= = =
E −m c 1− m c E 1 − ( m0c 2 E )
2 2 4 2 4 2 2
0 0

e en tot a part
Se obs:
- pt E fix lg de undă creşte cu creşterea masei se repaus;
- pt m0 ct, lg de undă scade când energia totală creşte.
hc
În cazul m0 = 0 sau m0c E se obţ cea mai mică valoare posibilă pentru lg de undă, λ min =
2
.
E
(unde Ec = E − m0c ).
2
hc hc h 1
λ= = = ⋅
E 2 − m02c 4 Ec ( Ec + 2m0c 2 ) 2m0 Ec Ec
1+
2m0c 2
Se obs că pt cazul clasic ( Ec m0c 2 ) ec devine λ = h
2m0 Ec

S8 Vitezele undelor de Broglie

Mărimea ce caracterizează unda de Broglie se numeşte funcţie de undă şi se notează cu ψ . Fcţ de undă
ψ ( x, y, z, t ) nu este o mărime observabilă, adică ea nu poate fi det exp.
Probabilitatea stabilirii experimentale a poziţiei micropartdescrise de fct de undă ψ ( x, y, z, t ) într-un punct de
coordonate x, y, z , la un moment de timp t , este proporţională cu valoarea ψ ( x, y, z, t ) 2 în acel punct şi la acelaşi
moment de timp. Mărimea ψ ( x, y, z, t ) s.n. densitatea de probabilitate.
2

Viteza de fază a undei de Broglie este viteza de propagare a suprafeţei pentru care faza undei este
2 2
ct: Et − pz = const, Ù v f = dz = E = mc = c unde v - viteza micropart.
dt p mv v
Conform TRR, pentru orice micropart v < c , astfel că viteza de fază a undei de Broglie fiind superioară
vitezei luminii în vid, nu poate fi interpretată drept viteza micropart.
i
− ( Et − pz )
Dacă micropart ar fi descrisă de fcţ de undă de forma ψ ( z , t ) = Ae − i ( ωt − kz )
≡ Ae h ,atunci densitatea de
probabilitate ca part să se afle într-un pct oarecare al axei Oz , la un moment t , ar fi: ρ ( z , t ) = ψ ( z , t ) ψ ∗ ( z , t ) = A2
Deci micropart se poate afla, cu aceeaşi probabilitate, în orice pct din spaţiu.
Este posibil ca reprez ondulatorie a mişc unui microobiect să fie descrisă de un pachet de unde, care la un
moment dat t să aibă amplitudinea diferită de zero numai într-un domeniu restrâns din spaţiu. Pachetul de unde se
obţine din suprapunerea maimultor unde monocromatice care au pulsaţiile cuprinse într-un interval de pulsaţii Δω .
Viteza de grup pentru un astfel de pachet de unde se defineşte prin relaţia: vg = d ω viteza de grup
dk
În cazul undelor de Broglie, pulsaţia ω şi modulul vectorului de undă k se exprimă în fcţ de masa de repaus
m0 şi viteza v a microparticulei:
E 2π 2 2π m0c 2
ω = 2πν = 2π = mc = ⋅
h h h 1 − v2 c2
 2π 2π 2π 2π m0v => d ω = 2πm0v (1 − v 2 c 2 )−3 2 ; dk = 2πm0 (1 − v 2 c 2 )−3 2
k= = p= mv = ⋅
λ h h h 1− v c
2 2 dv h dv h
d ω d ω dv d ω d ω dv => vg = v
vg = = vg = =
dk dk dv dk dk dv
Deci viteza de grup a pachetului de unde este= cu viteza micropart.

S9 Principiul de incertitudine al lui Heisenberg

Faptul că un microobiect poate fi descris de un pachet de unde de Broglie conduce la ideea existenţei unei
limite principiale a preciziei cu care pot fi măsurate caracteristicile corpusculare ale micropart.
În 1927 fizicianul german Heisenberg a arătat că există rel de incertitudine pt toate perechile de variabile
canonic conjugate: x, px ; y, p y ; z , pz ; i E , ict.
c
Pt aceste perechi de variabile canonic conjugate rel de nedeterminare ale lui Heisenberg se scriu sub forma:
Δx ⋅ Δpx ≥ h; Δy ⋅ Δp y ≥ h; Δz ⋅ Δpz ≥ h; ΔE ⋅ Δt ≥ h.
În încercarea de a exprima principiul de incertitudine al lui Heisenberg într-o formă cât mai accesibilă, Niels
Bohr a introdus în anul 1928 aşa numitul concept de complementaritate, conform căruia fenomenele la nivel
macroscopic nu pot fi descrise atât de complet ca în mecanica clasică. După Bohr, perechile de variabile conjugate
canonic, care în mecanica clasică se completează reciproc şi permit astfel o descriere completă a stării obiectului, în
cazul microobiectelor sunt principial incompatibile, excluzându-se reciproc. Aceasta înseamnă că nu pot fi atinse
prin nici un fel de măsurare precizii care depăşesc cadrul relaţiilor de incertitudine. Orice încercare de măsurare cu
precizie mare a uneia dintre variailele canonic conjugate conduce la producerea unei perturbaţii incontrolabile asupra
valorii celei de-a doua variabile. Pe de altă parte, perturbaţiile necontrolabile asupra valorii variabilei conjugate care
nu se măsoară în procesul de măsurare considerat, nu influenţează rezultatele obţinute prin masurarea primei
variabile canonice.
Faptul că o microparticulă descrisă de funcţia de undă prezintă aceeaşi densitate de probabilitate a localizării
(8.14) în orice punct din spaţiu, este în totală concordanţă cu principiul de nedeterminare. Functia de undă
i
− ( Et − pz )
ψ ( z , t ) = Ae
− i ( ωt − kz )
≡ Ae h descrie un obiect cuantic de impuls pz determinat, adică Δpz → 0 şi Δz → ∞ .

S10. Ecuaţia Schrödinger temporală

Să considerăm mişcarea liberă a unei microparticule în direcţia şi în sensul pozitiv al axei Ox , care poate fi descrisă
de fct de undă: ψ ( x, t ) = Ae− h ( Et − pz ) . Derivăm de 2 ori în raport cu coordonata x şi o dată in raport cu timpul
i

t :∂ ψ =− p ∂ψ
2 2
E
= −i ψ *). În cazul relativist energia totală a microparticulei este: E = p + E p , unde inmulţind
2
ψ;
∂x h2 2
∂t h 2m0
formal cu fcţ de undă ψ , rel devine: Eψ = p ψ + E ψ , in care inlocuim Eψ şi p 2ψ din *) si obţ
2

p
2m0
h ∂ψ h 2 ∂ 2ψ
= − E pψ . În cazul tridimensional, ec se generalizează în mod simplu:
i ∂t 2m0 ∂x 2
h 2 ⎛ ∂ 2 ψ ∂ 2ψ ∂ 2ψ ⎞ , sau într-o scriere echivalentă: h Δψ − E ψ = h ⋅ ∂ψ (*)
2
h ∂ψ
⋅ = ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ − E pψ p
i ∂t 2m0 ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ 2m0 i ∂t
Am obţ astfel, printr-o “deducere” nu foarte riguroasă, ec Schrödinger temporală. Ec (*) trebuie privită ca un postulat
fundamental al mecanicii cuantice, care îşi găseşte justificarea numai în concordanţă cu datele experimentale.
Ecuaţia Schrödinger atemporală
În cazul în care en pot E p a micropart nu depinde de timp în mod explicit, sol ec Schrödinger (*) poate fi căutată sub
forma unui prod de 2 termeni, dintre care unul va depinde numai de coordonate, iar celălalt numai de timp:
ψ ( x, y, z, t ) = ψ ( x, y, z ) ⋅ ϕ ( t ) (&)
Introducând (&) în (*): ϕ ( t ) h ∇ 2ψ ( x, y, z ) − E p ψ ( x, y, z ) ϕ ( t ) = h ψ ( x, y, z ) ( ) ,şi împărţind în ambii membri
2
dϕ t
2m0 i dt
prin ψ ( x, y , z ) ⋅ ϕ ( t ) ptr separarea variab obţ ec: 1 ⎡ h 2
⎤ ih d ϕ ( t ) (%), care
⎢− ∇ 2 ψ ( x, y , z ) + E p ψ ( x, y , z ) ⎥ = ⋅
ψ ( x, y, z ) ⎣ 2m0 ⎦ ϕ ( t ) dt
este satisfăcută ptr oricare valori ale coordonatelor şi timpului numai dacă cei 2 term sunt = cu una şi aceeaşi const,
care din considerente dimensionale trebuie să fie o energie. Însă într-un câmp de forţe care derivă dintr-o en pot
E p ( x, y , z ) en tot a micropart se conservă, fapt care ne sugerează să luăm ct de separare a variabilelor din (%) drept
energia totală a microparticulei E . Se obţ astfel două ec diferenţiale: d ϕ ( t ) + i Eϕ ( t ) = 0 (8.43) si
dt h
i
2 − Et
∇ 2ψ ( x, y, z ) + E p ψ ( x, y, z ) = Eψ ( x, y, z ) (8.44) Soluţia ecuaţiei (8.43) este: ϕ ( t ) = Ce (8.45), unde C este o
h h
−
2m0
ct. Aşadar, la mişc unei micropart într-un câmp conservativ de forţe, fcţ de undă are forma:
i
− Et
, (8.46) iar densitatea de probabilitate ρ = ψ ( x, y, z , t ) 2 = ψ ( x, y, z ) 2 (8.47) nu depinde de
ψ ( x, y , z , t ) = ψ ( x , y , z ) ⋅ e h

timp. Stările cuantice descrise de fcţi de undă (8.46) se numesc stări cuantice staţionare.
În continuare vom nota, pentru simplificare, fcţ de undă ψ ( x, y, z ) prin ψ , astfel că ec Schrödinger (8.44) pentru
stările staţionare este: ∇ 2ψ + 2m0 ( E − E p ) ψ = 0 (8.48) fiind cunoscută sub numele de ec
2
h Ep ( x)
Schrödinger independentă de timp.
E
S11. Salturi de potenţial. Bariere de potenţial. Efectul tunel E0
Vom studia iniţial mişc unei part cuantice nerelativiste, de masă m şi en mec E ,
care se deplasează liber de-a lungul axei Ox , în sensul pozitiv, venind de la −∞ . I II
Particula întâlneşte la un moment dat o variaţie bruscă de energie potenţială pe axa x
Oy , de înălţime E0 , în pct x = 0 (fig.4). Aplicând ec Schrödinger, vom det mişc
part în două cazuri: E > E0 , resp E < E0 . Figura 4. Saltul de energie
1) Cazul E > E0 . En pot împarte spaţiul disponibil în 2 zone, şi anume zona I în care potenţială de înălţime

E p = 0 , resp zona II, în care E p = E0 . Ec Schröd independenta de timp, pt cele 2 zone se scrie sub forma:
(8.49) si d ψ II ( x) + 2m ( E − E0 ) ψ II ( x) = 0 (8.50).
2
d 2 ψ I ( x ) 2m
+ E ψ ( x ) = 0
dt 2 h2
I
dt 2 h2
Ec sunt de tipul ec unui oscilator armonic, având sol de forma: ψ I ( x) = A1eik1x + A1′e − ik1x (8.51)
ψ II ( x) = A2eik2 x + A2′e−ik2 x (8.52), unde am folosit notaţiile k1 = 2mE şi k = 2m ( E − E0 ) .
2 2 2
D h
Impunem cond de continuitate în pct x = 0, obţ un sist de 2 ec cu 4 necun:
ψ I (0) = ψ II (0) ⎫
⎪ ⎧ A1 + A1′ = A2 + A2′ (8.53). Conform cerinţelor problemei, micropart se poate deplasa în
⎛ d ψ I ⎞ ⎛ d ψ II ⎞ ⎬ ⇒ ⎨
⎜ ⎟ =⎜ ⎟ ⎩k1 A1 − k1 A1′ = k2 A2 − k2 A2′
⎝ dx ⎠0 ⎝ dx ⎠0 ⎪⎭
regiunea II numai în sensul poz al axei Ox , ceea ce impune ca A2′ = 0 . Din (8.53) se obţin prin calcule simple
rapoartele A1′ = k1 − k2 şi A2 = 2k1 .
A1 k1 + k2 A1 k1 + k2
Def coef de reflexie R ca fiind probabilitatea ca micropart care vine de la −∞ să se întoarcă în pct x = 0 înapoi spre
−∞ , sau altfel spus R este raportul dintre amplitudinea undei regresive şi amplitudinea undei progresive din
2 2
regiunea I: R = A1′ = ⎛ k1 − k2 ⎞ (8.54)
⎜ ⎟
⎝ k1 + k2 ⎠
A1
Def coef de transmisie T ca fiind probabilitatea ca micropart care vine de la −∞ să treacă prin pct x = 0 înainte spre
+∞ . Partic nu poate dispare în pct x = 0 , astfel trebuie sa avem R + T = 1 , de unde obţ expr lui T:
 2
k A 4k1k2 (8.55) Înlocuind expr lui k1 şi k 2 în (8.54) obţ expr coef de reflexie în fcţ de datele probl:
T= 2 2 =
( k1 + k2 )
2
k1 A1
2
⎛ E0 ⎞
⎛ E − E − E0 ⎞
2
⎜1− 1− ⎟ (*) din care se pot trage următ concluzii: - ptr E E0 , R → 0 şi T → 1 ; - ptr E → E0 ,
R=⎜ =⎜ E ⎟
⎜ E + E−E ⎟⎟
⎝ ⎠ ⎜ E0 ⎟
⎜1+ 1−
0
⎟
⎝ E ⎠
R → 1 şi T → 0 ;
- când en particulei creşte de la E0 spre +∞ , coef de reflexie R scade de la val 1 la val 0, în timp ce transmisia T
creşte de la 0 la 1.
Ptr val particulară a en E = 2 E0 obţ din (*) R = 0,0289 ≈ 3% . Aceasta înseamnă că dc un flux de particule se
deplasează în cond problemei, fiecare particulă având en de 2 ori > en pot a saltului E0 , numai 3 particule din 100,
ajungând în pct x = 0 , se vor întoarce înapoi din acest punct în zona I; restul de 97 particule vor trece mai departe în
zona II.
2) Cazul E < E0 Proc la fel ca în cazul 1). Ec Schröd ptr cele 2 zone sunt: d ψ I ( x) + 2m Eψ ( x) = 0 (8.57) si
2

I
dt 2 h2
d 2ψ II ( x) 2m (8.58) Cu notaţiile 2mE şi 2m ( E0 − E ) , ec (8.57) are sol:
− 2 ( E0 − E ) ψ II ( x) = 0 k1 = q2 =
dt 2 h D2 h2
ψ I ( x) = A1eik1x + A1′e− ik1x (8.59), iar sol ec (8.58), datorită semnului -, va conţine exponenţiale reale
ψ II ( x) = B2e + B2′e
q2 x − q2 x
(8.60). Impunem cond de continuitate în pct x = 0 , şi obţ sist:
ψ I (0) = ψ II (0) ⎫
⎪ ⎧ A1 + A1′ = B2 + B2′ (8.61). Cond de mărginire a fcţ de undă ψ II ( x) impune ca B2 = 0 .
⎛ d ψ I ⎞ ⎛ d ψ II ⎞ ⎬ ⇒ ⎨
⎜ ⎟ =⎜ ⎟ ′ ′
⎩k1 A1 − k1 A1 = q2 B2 − q2 B2
⎝ dx ⎠0 ⎝ dx ⎠0 ⎪⎭
Din (8.61) se obţ prin calcule simple rapoartele: A1′ = k1 − iq2 şi B2′ = 2k1 (8.62), de unde rezultă expr coef de
A1 k1 + iq2 A1 k1 + iq2
2
reflexie: R = A1′ = 1 (8.63). În cazul E0 → ∞ , q2 → ∞ , iar din (8.62) rezultă A1 → − A1′ şi B2 → 0 . Fcţ de undă în pct
A1
x = 0 se va anula: ψ I (0) = A1′ + A1 → 0 , şi rămâne nulă în regiunea II.
În cazul când E0 este finit, însă E0 > E , probabilitatea de a localiza part în regiunea II este dif de 0 pe o dist faţă de
pct x = 0 cu atât mai mare cu cât raportul E0 este mai mic. Această probabilitate scade exponenţial cu x , devenind
E
neglijabilă pentru 1 . Mărimea 1 s.n. adâncimea de pătrundere (sau puterea de pătrundere).
x> ⇔ xq2 > 1
q2 q2

S12. Bariera de potenţial de înălţime şi lărgime finită (fig.5).

Vom det coef de reflexie şi transmisie ptr o micropart nerelativistă de masă m , care se deplasează în lungul axei Ox
venind de la −∞ spre +∞ , în două cazuri: E > E0 , resp E < E0 . Vom împărţi spaţiul în trei regiuni, notate cu I, II şi
III.
1) Cazul E > E0 . În zona I E p = 0 , în zona II E p = E0 , iar în zona III E p = 0 . Sol ec Schröd, independentă de timp,
ptr cele 3 zone sunt: ψ I ( x) = A1eik1x + A1′e− ik1x (8.64) ψ II ( x) = A2eik2 x + A2′e−ik2 x , (8.65)
Ep ( x)
ψ III ( x) = A3eik1x + A3′e− ik1x (8.66) unde am folosit not k1 = k3 = 2mE şi k2 = 2m ( E − E0 )
2 2
h h E
E0
I II III
l x
Figura 5. Bariera de
potenţial de înălţime şi
lărgime finită
Impunem cond de continuitate în pct x=0 şi x=l, obţ un sist de 4 ec cu 6 necun:
ψ I (0) = ψ II (0) ⎫
⎪ ⎧ A + A1′ = A2 + A2′
⎛ d ψ I ⎞ ⎛ d ψ II ⎞ ⎪ ⎪ 1
⎜ =
⎟ ⎜ ⎟ k A − k A′ = k2 A2 − k2 A2′ (8.67)
⎝ dx ⎠0 ⎝ dx ⎠0 ⎪ ⎪ 1 1 1 1
⇒
⎬ ⎨ A eik2l + A′e − ik2l = A eik1l + A' e − ik1l
ψ II (l ) = ψ III (l ) ⎪ ⎪ 2 2 3 3

⎛ d ψ II ⎞ ⎛ d ψ III ⎞ ⎪ ⎪ik2 A2eik2l − ik2 A2′e − ik2l = ik1 A3eik1l − ik1 A3' e − ik1l
⎜ ⎟ =⎜ ⎟⎪ ⎩
⎝ dx ⎠l ⎝ dx ⎠l ⎭

Conform cerinţelor problemei vom lua A3′ = 0 , deoarece amplitudinea undei regresive în reg III trebuie să fie nulă
(micropart o dată pătrunzând în reg III se poate deplasa în această regiune numai în sensul poz al axei Ox , întrucât
nu mai există vreo barieră sau un salt de en pot care ar putea întoarce particula înapoi). Din ult 2 ec (8.67) vom
exprima pe A2 şi A2′ în fcţ de A3 , iar apoi din primele 2 ec (8.67) vom exprima pe A1 şi A1′ în fcţ de A2 şi A2′ .
Efectuând calc vom obţ, după transf trigon simple:
( k12 − k22 ) sin 2 k2l
2 2
A1′
⎡ k +k 2 2
⎤ ik1l şi k −k 2 2 R = =
A1 = ⎢cos k2l − i 1
sin k2l ⎥ e A3
2
A1′ = i 2
sin k2leik1l A3 , de unde:
1
A1 4k12 k22 + ( k12 − k22 ) sin 2 k2l (8.68).
⎣ 2 k k
1 2 ⎦ 2 k k
1 2
2
A 4k12 k22
T= 3 = 2 2
A1 4k1 k2 + ( k12 − k22 ) sin 2 k2l

Înlocuind pe k1 şi k2 în expr transmisiei T , obţ: 4 E ( E − E0 ) , care prezinta max de

T=
⎡l ⎤
4 E ( E − E0 ) + E02 ⋅ sin 2 ⎢ 2m ( E − E0 ) ⎥
⎣h ⎦
val = unitatea şi min de val: Tmin = 4 E ( E − E0 ) (8.69)
4 E ( E − E0 ) + E02

Cond de max ptr T : numitorul rel (8.69) să fie min, adică sin ⎡ l 2m ( E − E0 ) ⎤ = 0 , ⇒ l 2m ( E − E0 ) = nπ ,
⎢⎣ h ⎥⎦ h
n = 0,1,2,........
Această cond impune anumite valori ale en, care este astfel cuantificată în fcţ de nr întreg n : E = E + n π h (8.70)
2 2 2

n 0 2
2ml
Cond de min ptr T : numitorul rel (8.69) să fie max, adică sin ⎡ l 2m ( E − E ) ⎤ = ±1 ⇒ l 2m ( E − E ) = ( 2n + 1) π ,
⎢⎣ h 0 ⎥
⎦ h
0
2

cu n nr întreg. Această cond impune ptr en valorile: En = E0 + (

2n + 1) π2 h 2
2
(8.71)
8ml 2
Se poate obs că ptr micropart de acelaşi tip (şi aceeaşi masă) o barieră de en pot acţionează ca un filtru, lăsând să
treacă cu probabilitate max particulele care au en = cu oricare dintre valorile (8.70), şi cu probabilitate min
particulele cu en = cu oricare dintre valorile (8.71).
În sfârşit în cazul E E0 , putem obs că transmisia T va fi = unitatea, indiferent de valorile lăţimii barierei l .
2) Cazul E < E0 (efectul tunel)
2m ( E0 − E )
În zona I E p = 0 , în zona II E p = E0 , iar în zona III E p = 0 . Cu notaţiile k = k = 2mE şi q2 = , sol ec
1 3
h2 h2
Schröd (fcţ de undă ptr stările staţionare) pentru cele 3 zone sunt: ψ I ( x) = A1eik1x + A1′e − ik1x
(8.72) ψ II ( x) = B2e q x + B2′ e− q x , (8.73) ψ III ( x) = A3eik x + A3′e−ik x (8.74). Impunând cond de continuitate în pct x = 0 şi
2 2 1 1

x = l , şi procedând în continuare ca la pct 1), obţ expr transmisiei în efectul tunel:

4 E ( E0 − E )
2
A3 (8.74)
T= =
A1 ⎡l ⎤
4 E ( E0 − E ) + E02 ⋅ sh 2 ⎢ 2m ( E0 − E ) ⎥
⎣h ⎦
Acelaşi rezultat se poate obţ mult mai uşor plecând de la formula (8.69) şi obs următorul artificiu: dacă în (8.65) - ec
Schröd staţionară ptr reg II din cazul E > E0 - facem substituţia k2 → iq2 , se obţ chiar ec Schröd staţionară din cazul
Aceasta conduce la următ schimbări în (8.69): ( E − E0 ) trece în ( E0 − E ) , iar funcţia sin 2 k2l trece în sh 2 k2l .
E < E0 .
Ptr a calc transmisia unei bariere de potenţial în cazul efectului tunel, trebuie parcurse următoarele etape: - se calc
put de pătrundere a micropart în regiunea barierei, după formula de def: 1 = h2 ; - se compară lărgimea l a
q2 2m ( E0 − E )
barierei cu put de pătrundere; în cazul l < 1 , se poate calc transmisia barierei după formula (8.74); în caz contrar,
q2
transmisia devine complet neglijabilă datorită exponenţialei pozitive din formula funcţiei sh.

Oscilatorul armonic liniar cuantic

Oscilatorul liniar este de mare importanţă în fizica teoretică. Modelul simplu al oscilatorului armonic stă la baza
multor aplicaţii din fizică, în domenii ca electrodinamica, optica, mecanica analitică, fizica atomului, fizica corpului
solid, radiofizica, fotonica, astrofizica etc. În multe situaţii studiul mişcării unor sisteme complexe se poate reduce la
studiul unui ansamblu de oscilatori echivanţi cu oscilatorii armonici.
S-a arătat că dpdv al fizicii clasice, un oscilator armonic liniar se deplasează după legea: x ( t ) = A cos ωt , având vit
dx
v (t ) = = −ωA sin ωt , şi en tot E = m0ω A .
2 2

dt 2
În cazul oscilatorului armonic se poate aplica regula de cuantificare Sommerfeld-Wilson: ∫ px dx = nh (8.75)
dx
Ptr un oscilator armonic impulsul este px = m0 dx , de unde se obţ: px dx = m0 dx = m0
dx dx
dt = m0ω2 A2 sin 2 ωtdt .
dt dt dt dt
T
mω A
Înlocuind în (8.75) se obţ: m0ω2 A2 ∫ sin 2 ωtdt = 0
2 2 2π
1
0 ω 0
∫ sin 2 ωtd ωt =m0ωA2 2π = m0ωA2 π = nh , sau echivalent:
2
m0 ω A 2π
2 2
mω A 2 2
h
= nhω ⇒ 0 = n ω = nhω = En (8.76)
2 2 2π
Astfel, conform ideilor iniţiale ale mecanicii cuantice, en oscilatorului armonic liniar este cuantificată, fiind = un
multiplu întreg al mărimii hν sau hω . Dpdv cuantic, ţinând cont de expr en pot a oscilatorului armonic:
m ω2 x 2 (8.77). Se impune rezolv ec lui Schröd: d 2ψ 2m0 ⎛ m0ω2 x 2 ⎞
Ep ( x) = 0 + E − ψ = 0 (8.78). În vederea rezolv ec,
2 dx 2 h 2 ⎜⎝ 2 ⎟⎠
introd următ not: α = 2m0 E ; β = 1 = m0ω ; α = λ = 2 E (8.79).
2 2
h x0 h β hω
Introducem de asemenea, o variabilă nouă, adimensională: ξ = x β = x ⇒ x = 1 ξ (8.80), de unde
x0 β
d d dξ d d2 d 2 (8.81). Introducând aceste schimbări în (8.78), obţ ec dif: d 2ψ
= = β ; = β + ( λ − ξ 2 ) ψ = 0 (8.82)
dx d ξ dx dξ dx 2 d ξ2 d ξ2
La rezolvarea ec dif neliniare de tipul (8.82) se impune ca iniţial să se afle sol asimptotică, ptr ξ → ±∞ , unde λ
poate fi neglijat. ψ′′∞ − ξ2ψ ∞ = 0 (8.83).
ψ ∞ = e εξ
2
Soluţia ecuaţiei (8.83) este de forma:
(8.84), ψ′∞ = 2εξeεξ ; ψ′′∞ = 2εeεξ + 4ε 2ξ 2eεξ = ( 4ε 2ξ 2 + 2ε ) eεξ 4ε 2ξ2eεξ . Înlocuind ψ′′ în (8.83) şi neglijând pe λ ,
2 2 2 2 2

1
rezultă ecuaţia caracteristică: 4ε 2ξ 2eεξ − ξ 2 eεξ = 0 , de unde ε = ±
2 2
, astfel sol generală va fi de forma:
2
1 1
− ξ2 + ξ2
ψ ∞ = C1e 2
+ C2 e 2
. (8.85)
Din cond ca fcţ de undă să fie finită pentru ξ → ∞ ⇒ C2 = 0 . Fcţ de undă nefiind normată, se va lua ptr C1 val 1,
1 1
− ξ2 − ξ2
astfel (8.85) ia forma: ψ ∞ = e 2 (8.85). Sol ec (8.82) se va căuta sub forma: ψ = f ψ ∞ = fe 2 (8.86), de unde obţ:
 1 1
− ξ2 − ξ2
ψ′ = −ξfe 2
+ f ′e 2
;
1 1 1 1 1 1

= ⎡⎣ f ′′ − 2 f ′ξ + ( ε 2 − 1) f ⎤⎦ e
− ξ2 − ξ2 − ξ2 − ξ2 − ξ2 − ξ2
ψ′′ = − fe 2
− f ′ξe 2
+ ξ2e 2
+ f ′′e 2
− f ′ξe 2 2

1 1 1
Introducând sol (8.86) în (8.82), obţ: ⎡ f ′′ − 2 f ′ξ + ( ε 2 − 1) f ⎤ e = 0 , sau f ′′ − 2ξf ′ + ( λ − 1) f = 0
− ξ2 − ξ2 − ξ2

⎣ ⎦
2
− ξ 2 fe 2
+ λfe 2

(8.87)
∞
Fcţ f ( ξ ) se caută de obicei sub forma unei serii de puteri: f ( ξ ) = ∑ bk ξ k (8.88), care se introduce în (8.87),
k =1

separând apoi term lui ξ la puterea k : ∑ ξ ⎡⎣( k + 2 )( k + 1) b

k
k
k +2
− 2bk k + λbk − bk ⎤⎦ = 0 . Deoarece ξ ≠ 0 ⇒
2k + 1 − λ (8.89)
bk + 2 = bk
( k + 2 )( k + 1)
Se obţ astfel o rel de recurenţă între termenii seriei (8.88).
Ptr ca fcţ de undă (8.86) să satisfacă cond standard de a fi finită pentru ξ → ∞ , se impune ca fcţ f ( ξ ) să fie un
polinom, de un ordin k max = n , adică bn ≠ 0; bn + 2 = 0;..........
Această cond este satisfăcută dc: λ = 2n + 1 , sau λ = 2 En = 2n + 1; E = hω ⎛ n + 1 ⎞ (8.90)
⎜ ⎟
hω
n
⎝ 2⎠
Se constată că (8.90), obţinută în cadrul mecanicii cuantice, diferă de formula (8.76) prin faptul că, dpdv al mecanicii
cuantice, en oscilatorului armonic nu poate fi =0. Există o en de zero nenulă, E0 = 1 hω .
2
Pe baza relaţiilor de incertitudine se poate arăta că oscilatorul liniar armonic nu poate avea o energie mai mică decât
E0 .
En oscilatorului armonic este: E = px + m0ω x
2 2 2

2m0 2
2 2
Relaţiile de incertitudine pot fi scrise, în mod neriguros, astfel: x 2 px2 ≥ h ⇔ px2 ≥ h , de unde se
4 4x2
obţ: E = px + m0ω x ≥ h + m0ω x . (8.91)
2 2 2 2 2 2

2m0 2 8m0 x 2 2
lui E în raport cu x
2
Ptr a obţ val min a en punem cond ca derivata să fie =0:
dE m0ω2 h2 h , E ≥ hω + hω = hω ⇒ E hω . (8.92) Existenţa en de zero e una dintre cele
= 0 ⇒ − = 0 ⇒ x2 = min
=
dx 8m0 ( x )
2 2
2m0ω 4 4 2 2
2
2
mai evidente manifestări a carac cuantic, specific micropart.

S13. Principiul general de functionare a laserilor

Un laser este în fapt un oscilator optic, constând dintr-un mediu amplificator plasat în interiorul unui
rezonator optic (cavitate) adecvat. Mediul amplificator este excitat de către o sursă exterioară de energie. Oscilaţia
laser reprezintă o undă staţionară în rezonator, iar ieşirea constă dintr-un fascicul intens de lumină cu un înalt grad de
monocromaticitate.
Acronimul “laser” 1) provine de la procesul denumit:“Light Amplification by Stimulated Emission of
Radiation”
După cum se ştie din fizica clasică, unui sistem format dintr-un număr mare de particule (atomi, ioni, sau
molecule) aflat în stare de echilibru termic îi va corespunde starea energetică minimă, astfel particulele sistemului
vor ocupa nivelele de energie permise în ordinea crescătoare a energiei. Este evident că dacă există mai multe nivele
energetice permise, la echilibru termic nivelele mai înalte vor fi mai puţin populate decât cele mai joase. Sistemul nu
poate să iasă din această stare de la sine, ci numai ca urmare a unei acţiuni exterioare, care presupune un aport de
energie.
Acţiunea laser presupune stocarea de către particulele sistemului (denumit “material laser” = “mediu activ
laser”) a energiei provenite de la o sursă externă (denumită “sursă de pompaj” sau “pompaj”), având drept
consecinţă schimbarea echilibrului energetic al materialului laser. Rolul pompajului este de a transfera electroni de
pe un nivel inferior pe unul superior şi de a crea astfel o “inversie de populaţie”. Sistemul nu poate rămâne în
această stare de neechilibru decât un timp foarte scurt, după care trece din nou în starea de echilibru (energie
minimă). Dacă asupra sistemului aflat în starea de inversie de populaţie acţionează o undă electromagnetică cu
frecvenţa “potrivită” sistemului, fotonii incidenţi vor stimula atomii sistemului să “cadă” pe nivelul inferior şi astfel
să emită fotoni care se adaugă fotonilor incidenţi. Astfel, unda electromagnetică a cîmpului “stimulator” va fi
amplificată.
Dacă în mediile active solide nivelele de energie între care are loc tranziţia laser sunt nivelele sau stările
cuantice permise ale electronilor care gravitează în jurul nucleului atomic, în mediile active gazoase nivelele asociate
tranziţiilor laser sunt cele ce apar din mişcările de rotaţie sau vibraţie ale moleculelor (formate din doi sau mai mulţi
atomi).
Extragerea energiei stocate într-un material la interacţia cu o undă electromagnetică defineşte fenomenul de “emisie
stimulată” sau “indusă”. Mai mult decât atât, în mecanica cuantică se arată că fotonii proveniţi din emisia stimulată
nu pot fi deosebiţi de cei ai cîmpului stimulator, fiind absolut identici. Aceasta înseamnă că radiaţia stimulată este
caracterizată prin aceeaşi direcţie, fază, polarizare şi aceleaşi caracteristici spectrale ca şi radiaţia incidentă a
cîmpului stimulator. De aici rezultă proprietăţile unice ale radiaţiei laser (printre care şi un înalt grad de coerenţă),
care o deosebesc de orice sursă de lumină convenţională 2). Aceste proprietăţi au permis realizarea unor aplicaţii greu
de imaginat înainte de descoperirea laserilor.
S14.Probabilitatea cuantică de tranziţie

S15. Proprietăţile radiaţiei laser. Clasificarea laserilor

Proprietatile radiatiei laser
a)coerenta spatiala.Considerand doua raze provenite din doua puncte diferite ale unei surse luminoase, daca acestea
pot interfera(prin suprapunerea lor obtinandu-se franje de interferenta), cele doua radiatii sunt coerente.Cele doua
puncte de pe suprafata sursei se pot afla la o distanta mai mica sau mai mare, aceasta caracterizand proprietatea de
coerenta spatiala. Laserul are aceasta proprietate.
b)coerenta temporala.Daca radiatia emisa la un moment dat de un anumit punct al sursei poate interfera cu radiatia
emisa la un moment ulterior de acelasi punct al sursei, cele doua radiatii sunt coerente in timp.Unda laser prezinta
aceasta proprietete.
c)intensitatea luminoasa foarte mare care se poate obtine cu ajutorul laserului este o consecinta a proprietatii de
coerenta spatiala.Toata energia emisa de un tub cu descarcare de mare lungime, care in mod normal, ar fi dispersata
in toate directiile din spatiu, este concentrata intr-un fascicol de mica sectiune si unghi solid foarte mic.
d)pulsuri ultrascurte.Lumina laser permite sa se obtina pulsuri cu durate de ordinul a 10-12-10-13s. Aceasta este o
consecinta a coerentei radiatiei laser. Functionarea laserului pentru a obtine aceste pulsuri ultrascurte este o
functionare in regim de sincronizare a modurilor.
Tipuri de laseri
a)Laseri cu mediu activ solid dielectric. Mediul activ il reprezinta ionii, dispersati in concentratie mica intr-o retea
cristalina pura, fie in sticla sau plastic.Ex:laser cu rubin, cu sticla dopata cu neodim, cu granati dopati cu neodim.
b)Laseri cu gaz. Laseri cu gaz atomic si ionic care functioneaza in regim continuu sau regim de impulsuri,
folosesctranzitiile atomilor neutri si au l=6328 A0.
Laseri cu gaz ionici pot fi laseri cu argon ionizat l=4880 A0,laser cu He-Cd l=4416 A0.
Laseri moleculari l=10,59mm, au puterea de iesire de 100-200 kW in current continuu timp de 12 s; 60kW in timp de
12 minute;au randament de 10-35% in practica.
c)Laseri cu mediu activ lichid. Frecvanta lor de lucru poate sa varieze in domeniide 600-1000 A0, functionarea in
regim de impulsuri este de sute de kW,durata unui impuls fiind de 10-8 s.
d)Laseri cu conductori. Cel mai des intalnit este cel cu cristal de arseniura de galiu (Ga-As) care are l=(4800-
9040)A0.
e)Laseri chimici.La acestia efectul laser se obtine direct din reactia gazelor care intra in amestec.Energia care
serveste pentru a produce radiatia laser este furnizata de o reactie chimica.

S16. Aplicaţiile laserilor în ştiinţă, industrie şi tehnică militară

Dintre aplicaţiile mai importante ale laserilor menţionăm următoarele:
- în cadrul opticii neliniare: generarea armonicelor optice, procese parametrice (generarea parametrică a luminii)
procese multifotonice (absorbţia bi sau multifotonică), transformarea optic neliniară a frecvenţelor, generarea
impulsurilor picosecundă cu aplicaţii multiple (spectroscopie, medicină), străpungerea electrică în fascicul laser;
- în cadrul fizicii nucleare: crearea plasmei de temperatură înaltă, separarea laser a izotopilor, reacţia de sinteză a
nucleelor uşoare (reactoare de termofuziune);
- în domeniul militar: telemetrie cu laser, sisteme laser de pază şi alarmare, dirijarea în fascicul laser a diferitelor
proiectile de la o distanţă sigură;
- în domeniul cercetării Cosmosului: tracţiunea reactivă cu laser, locaţia planetelor;
- în domeniul comunicaţiilor optice: radarul optic, comunicaţii de lungă distanţă;
- în domeniul prelucrării informaţiei: holografia;
- în domeniul medical (al managementului sănătăţii): bisturiul cu laser, terapia cu laseri,
- în industrie: termoprelucrarea cu laser etc.
În prezent, ca şi în ultimii circa 20 de ani, asistăm la o extindere continuă a domeniilor de aplicabilitate a
laserilor, la perfecţionarea echipamentului tehnologic, la automatizarea acestuia, la creşterea continuă a puterii
laserilor, la sporirea numărului de medii active (şi deci a numărului de lungimi de undă laser disponibile) etc. Cele
mai multe dintre proprietăţile laserilor se datorează proceselor de emisie şi absorbţie care au loc la interacţia dintre o
undă electromagnetică şi un sistem atomic. Contribuţiile cele mai importante la elucidarea acestor procese le-au avut
fizicienii:
- Max Planck, care a explicat distribuţia spectrală a radiaţiei emise de un corp negru încălzit la o temperatură T ;
- Niels Bohr, care a explicat emisia (sau absorbţia) radiaţiei electromagnetice de către atomul de hidrogen excitat;
- Albert Einstein, care a introdus conceptul de emisie stimulată, concept care a permis ulterior descrierea, printre
altele, a principiului de funcţionare a laserului.
- alţi fizicieni.

S17. Structura nucleului atomic. Descompunerea neutronului

Nucleul atomic este alcătuit din trei elemente fundamentale: neutronul, protonul şi quarcul.
NEUTRONUL, particulă elementară cu polaritate neutră, care face parte din nucleul atomului, este una din
cele mai mici părţi de materie pe care oamenii de ştiinţă o pot izola Neutronul are aproximativ 10-13 cm în diametru
şi cântăreşte 1.6749 x 10-27 kg.
Neutronii si protonii se îmbină strâns pentru a crea nucleul atomic. Nr de protoni conţinut de un atom det ce
elem chim este, pornind de la 1 proton pentru H2 până la 92 pentru uraniu. Oamenii de ştiinţă au reuşit totuşi în
laboratoare să creeze atomi cu până la 116 protoni. Fiecare atom conţine de obicei cam atâţia neutroni cât şi protoni,
dar diferiţi atomi specifici ai aceluiaşi elem pot avea nr dif de neutroni.
Atomii care diferă doar prin nr de neutroni s.n. izotopi. De ex, cei mai mulţi atomi ai celui mai simplu elem,
H2, au un nucleu ce conţine un singur proton. Totuşi, în H2 natural, 0.015% din atomi au un neutron în adiţie la
proton. Izotopul s.n. H2greu sau deuteriu. Un elem are de obicei câţiva izotopi, aproape toţi identici în felul în care
reacţionează chimic cu alte elem şi cu fiecare dintre ei.
Structură şi caracteristici: Neutronul este sensibil mai greu decât protonul şi de 1.883 ori mai greu decât e.
Este afectat de cele 4 forţe fundamentale ale naturii: gravitaţie (are masă), forţa electromagnetică (uşor magnetic),
puternica forţă nucleară (atracţie care menţine neutronii alături de protoni şi de alţi neutroni în nucleu), slaba forţă
atomica (interacţiune dintre comp neutronului care-i cauzează descomp sau ruperea). Izolat de materia nucleară, un
neutron liber se descompune intr-un e încărcat poz şi un e încărcat neg, eliberând în acest fel energie. Timpul mediu
de existenţă a unui neutron liber este puţin mai mic de 15 minute.
Oamenii de ştiinţă au descoperit neutroni după ce mai întâi au descoperit protonii în nucleele atomilor. Pentru
o perioadă, fizicienii au crezut că neutronii şi protonii sunt cele mai mici particule din nucleu. Totuşi după 1947
fizicienii au descoperit alte particule elementare cum ar fi lambda şi mesons. Aceste particule nu se găsesc în nucleu
dar pot fi create de reacţii nucleare, schimbări în nucleu care eliberează particule. Multe din aceste particule
elementare au proprietăţi similare cu cele ale neutronului şi protonului. Fizicienii au emis ideea ce, devreme ce
particulele elementare par a fi înrudite, ele trebuie sa fie compuse din aceleaşi mai mici „cărămizi ale universului”,
pe care le-au numit quarci. La început oamenii de ştiinţă au crezut că quarcii nu erau obiecte reale, dar în 1967 ei au
folosit raze de electroni cu energie înaltă pentru a „mina” în proton şi neutron şi au dovedit existenţa unor particule
asemănătoare unor granule, quarcii. Neutronul, ca şi protonul este alcătuit din trei quarci. Forţa nucleare puternică de
atracţie este de fapt una care atrage quarcii unii de alţii pentru a alcătui protonii şi neutronii. Quarcii unui proton şi
neutron vor atrage şi quarcii altui proton sau neutron, formând în acest fel nucleul.
PROTONUL, particulă elementară purtătoare de sarcină pozitivă, alături de neutron şi electron este una din
componentele tuturor nucleelor. El este singura particulă elementară stabilă acest lucru însemnând că poate exista de
unul singur pentru o perioadă mare de timp. Sarcina lor pozitivă este de of 1.602 x 10-19 coulomb. Sarcina este egală
şi de sens opus cu cea a electronului. Ei au o masă de 1.67x 10-27 kg şi alături de neutroni sunt răspunzători pentru
cea mai mare parte din masa atomului. Atomii conţin un număr egal de protoni şi neutroni astfel încât fiecare atom
au per total o sarcina zero.
Numărul atomic al unui element este egal cu numărul de protoni din nucleu. Numărul de electroni dintr-un
atom neschimbat trebuie să fie egal cu numărul de protoni şi aranjarea acestor electroni determină proprietăţile
chimice ale atomului.
Structura si caracteristici: Protonul este de 1.836 ori mai greu decât electronul. Pentru un atom de hidrogen
care conţine un electron şi un proton, protonul asigură 99.95% din masă. Neutronul cântăreşte puţin mai mult decât
protonul. Elementele mai grele decât hidrogenul conţin de obicei cam acelaşi număr de protoni şi neutroni în
nucleele lor, deci masa atomică sau masa unui atom este de obicei de două ori mai mare decât numărul atomic.
Protonii sunt afectaţi de cele patru forţe fundamentale ale naturii care guvernează toate interacţiunile dintre
particulele şi energia din univers. De forţa electromagnetică cauzează ca protonii încărcaţi pozitiv să atragă electronii
încărcaţi negativ şi îi menţine pe orbita nucleului atomic. Această forţă face de asemenea ca protonii strânşi laolaltă
în nucleu să se respingă cu o forţă de 100 milioane de ori mai mare decât atracţia electrică care leagă electronii.
Repulsia este totuşi contrată de forţa nucleară puternică, cere leagă protonii şi neutronii împreună într-un nucleu
compact. Celelalte doua forţe fundamentale, gravitaţie şi forţa nucleară slabă de asemenea afectează protonul.
Gravitaţia este forţa care atrage orice element din univers care are masă ( protonul ) de orice altceva cu masă. Este
slabă când masele sunt mici dar poate deveni foarte puternică atunci când masele sunt mari. Forţa nucleară slabă este
una ce poate fi „simţită” care se manifestă între anumite particule elementare, incluzând protonul şi care guvernează
modul cum anumite particule elementare se descompun în alte particule.
Protonul a fost mult timp crezut a fi o particulă punctiformă, invizibilă, ca electronul. In anii 1950, oamenii
de ştiinţă au folosit raze de electroni pentru a „mina” în proton şi au descoperit că are formă şi mărime definite.
Aceste experimente au arătat că, în loc să fie un punct invizibil, protonul are un diametru de aproximativ 10-13 cu un
exterior asemănător unui nor ce înconjoară un centru dens.
Protonii s-au format iniţial după o miime de secundă după Big Bang, explozia despre care cred savanţii că a
stat la începutul universului. În acest scurt timp, temperatura universului a scăzut suficient pentru ca quarcii să se
unească. Este posibil ca protonii să de mai descompună, dar acest tip de eveniment, numit descompunerea protonilor,
este extrem de rar. Experimentele au dovedit că timpul mediu de viaţă al protonului este de cel puţin 1035 ani. Acesta
poate părea ciudat având în vedere că universul are aproximativ 15 x 109 ani. Unii protoni trăiesc pentru un timp
mult mai scurt decât timpul mediu de viaţă. Totuşi savanţii fac experimente de proporţii cu mii de tone de material,
sperând să vadă o descompunere de protoni.
QUARCII, cele mai mici bucăţi de materie ştiute, nu există niciodată singuri. Sunt mereu găsiţi în
combinaţie cu alţi quarci în particule de materie mai mari. Studiind aceste particule mai mari, oamenii de ştiinţă au
determinat proprietăţile quarcilor. Protonii şi neutronii, particulele care alcătuiesc atomii, sunt alcătuiţi din quarci.
Fără quarci nu ar fi existat atomi, iar fără atomi materia nu ar fi existat aşa cum o ştim.
Există şase tipuri de quarci. Ei sunt numiţi up, down, charm, strange, top, bottom. Toţi quarcii au o anumită
masă şi încărcătură electrică. Materia obişnuită, adică materia făcută din atomi, conţine doar cei mai uşori doi quarci,
up şi down. Următorii cei mai uşori, charm şi strange, sunt găsiţi în particule ce se numesc raze cosmice, care îşi au
originea spaţiu. Savanţii au produs top şi bottom, cei mai grei quarci, în laborator, dar nu i-au găsit şi în natură.
Mulţi fizicieni şi astronauţi cred că chiar imediat dupa Big Bang toate cele şase tipuri de quarci au existat. Cei mai
grei quarci s-au descompus apoi în tipurile mai uşoare.
Quarcii au antiparticule contrare în natură, numite antiquarci, care se combină pentru a crea antimateria.
Antimateria du există în natură pe Pământ şi majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că este destul de rară în
univers, totuşi ea a fost produsă în laborator. Antiquarcii au multe din proprietăţile pe care le au si corespunzătorii lor
quarci, dar unele proprietăţi sunt opuse celor pe care le au quarcii.