Privegherea și dreapta socotință

Introducere

Cuvântul "priveghere", în limba greacă, ("agrypnia") înseamnă "fără somn", fiind o

combinație din mai multe slujbe religioase. În tradiția bizantină, această slujbă durează toată
noaptea. Din punct de vedere duhovnicesc, cuvântul "priveghere" înseamnă nevoința
trupească și sufletească de a dedica timpul nopții rugăciunii și slavei lui Dumnezeu. În sens
liturgic, privegherea înseamnă slujba din ajunul zilelor de duminică și al marilor sărbători,
constând din Vecernia Mare, Litia cu binecuvântarea pâinilor, Utrenia și Ceasul, lipsind însă
Miezonoptica, deoarece se înțelege că privegherea trebuie normal să dureze până la miezul
nopții. Ziua este firesc să fim treji, deoarece omul muncește de dimineață până seara.
Dumnezeu ne cheamă să ne aflăm în trezvie și când alții dorm. Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că rugăciunea din cadrul privegherii este cea mai dulce și plăcută rugăciune. Ziua este
foarte greu a te ruga, din cauza gălăgiei, a problemelor și a preocupărilor zilnice. Însă
noaptea, când toată lumea doarme, este liniște și omul se poate apropia de Dumnezeu și
comunica cu El. Mulți oameni încă priveghează, urmând părinților călugări retrași în pustie,
înălțând rugăciuni lui Dumnezeu pentru ei, pentru familiile lor și pentru toată lumea,
deoarece rugăciunea ține lumea. Omul trebuie să aibă însă ca însușire principală dreapta
socotință, în care intră toate virtuțile și fără de care omul nu poate ajunge la mântuire.

Capitolul I: Privegherea

"Și in zilele acelea, Iisus a venit la munte ca să Se roage și a petrecut noaptea în

rugăciune către Dumnezeu. Și când s-a făcut ziua a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales
din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli"1. În acest pasaj scripturistic, Sfântul
Evanghelist Luca evidențiază importanța privegherii în viața duhovnicească. Privegherea stă
la baza vieții ascetice, deoarece îl ajută pe om să ajungă la curăție, să se îndumnezeiască și să
își lumineze mintea. Sfântul Evanghelist Luca, în Evanghelia sa, Îl arată pe Mântuitorul, Care
se dă pe Sine exemplu de practicare a privegherii. Mântuitorul Iisus Hristos, după ce petrece
o noapte în rugăciune, în munte, alege pe cei doisprezece Apostoli.

Prin asceză omul se imaterializează, devine mai apropiat de Dumnezeu. Rugăciunea,

prin definiție, este o comunicare cu Dumnezeu, însă omul trebuie mai întâi să-L simtă pe
Dumnezeu pentru a se putea ruga2. Simțindu-L pe Dumnezeu, rugăciunea este de folos celui
care se roagă, deoarece se apropie mai mult de El. Totodată, cel care priveghează trebuie
neapărat să se și roage, altfel privegherea sa este totuna ca și cum nu ar priveghea deloc.

Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând Evanghelia după Matei, se oprește asupra
pasajului scripturistic în care, Mântuitorul, după minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor, se
suie în munte singur să se roage. Sfântul Părinte subliniază gestul Mântuitorul, Care îi învață

1
(Luca 6,12-13).
2
Plămădeală, Antonie, Rugăciune și cunoaștere în învățatura ortodoxă/ An X (1958), nr. 3-4 (mart.-apr.), pp.
216-224.
pe credincioși că însingurarea și fuga în pustie sunt bune pentru om, deoarece acolo ei simt
nevoia de a se apropia cu Dumnezeu. Privegherea este curățitoare de patimi, potolește
aprinderile trupești și visurile întinate, păzește gândurile, alungă nălucirile, curăță mintea.
Privegherea este calea pe care merg toate virtuțile, alungând plăcerile și îndumnezeind omul.

Cine priveghează trebuie să-și păzească mintea și gândurile de la pornirile cele

păcătoase, pentru ca diavolul să nu poată aduce în minte gânduri nevrednice și mincinoase.
De aceea, privegherea se face cu rugăciune neîncetată spre câștigarea unei liniști din partea
oricărui gând și o tăcere adâncă a inimii. Sfântul Niceta de Rimesiana spune că cine
priveghează cu ochii trebuie să privegheze și cu inima, iar cine se roagă cu duhul să se roage
și cu mintea, deoarece este fără de folos să priveghezi cu ochii, pe când sufletul doarme.

Cuviosul Isihie Sinaitul îndeamnă ca cel care priveghează să își aducă mereu aminte
de moarte, după cum și Fericitul Augustin spune că privegherea trebuie făcută în toate zilele,
deoarece nu știm ziua Judecății de Apoi. O asemănare poate fi făcută între priveghere și scara
lui Iacov, deasupra căreia stătea Dumnezeu și pe care umblau toți sfinții îngeri. Ea șterge din
om tot răul, taie vorbăria, toate relele și clevetirea. Rugăciunea, împletită cu privegherea,
aduc omului liniște sufletească și îl ajută să tindă spre mântuire, căci ele se susțin una pe alta.

De asemenea, pe lângă rugăciune, și postul are un rol deosebit de important alături de

priveghere.3 Omul nu poate să privegheze dacă pântecele este încărcat cu bunătăți lumești,
întrucât îl apasă somnul și nu reușește să privegheze cum trebuie. De aceea, postul trebuie
unit cu privegherea de noapte, ca omul să poată dobândi binecuvântare de la Domnul și
virtuți sufletești, trupul fiind supus sufletului, după cum învață Sfântul Vasile cel Mare.
Călugării, pentru a se putea ruga cu ușurință și noaptea, dar și ziua, au început să se roage cu
rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine,
păcătosul"4. Ei au unit rugăciunea de respirație, pentru ca aceasta să fie mereu prezentă în
gândurile și în inimile lor. Metanierele trebuie de asemenea să fie parte din privegherile și
rugăciunile omului. Ele îl ajută pe om să se mențină treaz, înmulțind rugăciunea, făcând-o
mai ușoară și mai dulce. Sfântul Isaac Sirul leagă postul de priveghere, spunând că: "trupul
care postește nu poate admite să doarmă în culcușul său întreaga noapte" 5. Sfântul Părinte
sfătuiește să fim într-o priveghere constantă, prin care toți sfinții s-au eliberat de omul cel
vechi și li s-au înnoit mințile, luminându-se. Prin priveghere se deschid ochii pentru a
înțelege întreaga slavă a lumii dată de Dumnezeu, ea fiind nelipsită din viața monahală, în
ciuda oboselii trupești și bolii ce chinuie omul. Sfântul Ioan Scărarul spune că "privegherea
înseamnă domolirea patimilor trupești, eliberarea de năluciri, ochi înlăcrimați, o inimă frântă,
blândă și smerită, alungarea gândurilor rele, îmblânzirea patimilor, limba controlată și
supunerea duhurilor celor rele".

3
Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galaţi, 2010
4
Clement, Olivier, Rugăciunea lui Iisus/ An. XLVII (1995), nr. 4-6 (iul.-dec.), pp. 25
5
Tito Colliander, Calea Asceţilor, Editura Scara, Bucureşti, 2002
 Oamenii sunt chemați la rugăciune ca să se mântuiască, iar ca să se poată mântui,
trebuie să înmulțească rugăciunea. Călugării și mai cu seamă asceții care trăiesc în deplină
pustie și însingurare își închină toată noaptea rugăciunii și privegherii. Pentru ei nu mai există
nimic altceva decât acea stare de continuă comuniune cu Dumnezeu. E ca și cum călugărul a
câștigat lumea și totodată e mort pentru ea.

Capitolul II: Dreapta socotință

Dreapta socotință este un lucru ce se dobândește după multă nevoință duhovnicească.

Aceasta călăuzește sufletul spre mântuire, menținând nevoința la un echilibru. Nevoința
făcută cu dreapta socotință dă roade, iar roadele dreptei socotințe sunt pocăința, dragostea de
aproapele, ascultarea, blândețea și smerenia. Prin dreapta socotință omul nu mai are căderi în
dreapta sau în stânga, nu cade în extreme, ci tinde spre îndumnezeire6. Prima dată omul este
curățat de orice păcat, este purificat, apoi se luminează și abia apoi ajunge la îndumnezeire. În
prima fază, omul lucrează pentru a dobândi harul, după cum spun Sfinții Părinți. Pe Hristos
nu-L vedem, dar ascultând poruncile Lui El ni se arată, dăruindu-ne harul, care luminează
cele lăuntrice și cele dinafară. În a doua fază, omului i se luminează mintea, ca apoi, in faza a
treia, el să se îndumnezeiască, lucru de care nu mulți se învrednicesc. Însă pentru ca omul să
ajungă la a treia treaptă, el trebuie să se nevoiască îndelung, lăsându-se în voia Domnului, dar
și lucrând la dobândirea mântuirii lui.

Dreapta socotință îl păstrează pe om în smerenie, ajutându-l să păstreze postul,

privegherea și rugăciunea într-un echilibru, cu măsură și fără extreme. Omul care se
nevoiește trebuie să se pregătească prin eforturi trupești ca să i se lumineze mintea și inima,
menținând toate într-un echilibru deplin prin dreapta socotință. Astfel, el este atent, treaz și
primitor de har pentru lucrarea sa lăuntrică. Rugăciunile trebuiesc rostite cu atenție și cu frică
de Dumnezeu, cu luare-aminte și fără a fi spuse pe de rost sau doar din obligație. Rugăciunea
trebuie făcută liber, din suflet și cu mintea trează la cele rostite, cu inima la cele sfinte pentru
ca ea să fie roditoare celui care o înalță. Omul trebuie să respingă gândurile și simțirile
potrivnice sufletului, îngrădindu-și mintea și inima de la plăcerile lumești. Acest lucru se face
numai cu ajutorul postului, însă cu măsură, ca omul să rămână cu aceeași căldură a inimii și
aceeași lumină a minții.

În limbaj laic, dreapta socotință înseamnă conștientizare de sine, bun simț, anume o
trezvie a sufletului și a minții și o deosebire a duhurilor rele de cele bune. Ea poate fi o
înțelepciune duhovnicească prin care omul poate străbate cu bine tot cursul vieții. În absența
acestia, omul își găsește scuze ale propriului comportament, fără remușcări sau mustrări de
conștiință. Lipsind trezvia, omul are o viziune distorsionată asupra lumii ce-l înconjoară,
neînțelegând ceea ce se întâmplă cu el sau cu cei din jurul lui.

Dreapta socotință este virtutea ce le întrece pe toate, dându-le sens celorlalte virtuți.
Aceasta are darul de a lumina și de a ajuta sufletul să vadă lucrurile în profunzimea lor. Ea
ține dreapta măsură în toate și îl ajută pe om să facă cele plăcute lui Dumnezeu. Prin ea, omul
are capacitatea de a se autoanaliza sincer, cercetând gândurile și faptele omului, alungând

6
Arhimandritul Lazăr, Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia
ceea ce este rău din om. Astfel, ea reprezintă înțelepciunea fără de care nu se poate ajunge la
sfințire și apoi la mântuire.

Obținerea dreptei socotințe se face cu multă nevoință, prin deprinderea simțurilor sa

deosebească binele de rău. Fără dreapta socotință, nicio virtute nu poate fi dobândită,
deoarece fără ea nu există o măsură a faptelor, omul fiind liber să cadă în capcanele
diavolului. Cea mai mare capcană a omului nedeprins cu dreapta socotință este mândria, care
îl aruncă pe om în mâinile diavolului. Înșelarea omului are loc în momentul în care se
consideră "ales" și simțindu-se înconjurat de harul de la Dumnezeu. În acest fel, omul este
mai batjocorit de diavol, fiindcă se consideră pe sine deasupra celorlalți oameni, trufindu-se.
Aici intervine aspectul paradoxal al dreptei socotințe, deoarece omul o deține numai atunci
când renunță la ea, când crede că nu o folosește. Atunci omul nu mai ia în considerare
judecata sa, părerile sau dorințele sale, ci caută sfat de la cei mai învățați ca și el. Astfel,
dreapta socotință se vede că se dobândește prin smerenie adevărată, fără ca omul să se
încreadă în puterea, gândurile sau vorbele sale, ci urmând povățuirilor celor mai înalți decât
noi. Acest fapt reprezintă un act de smerenie față de celălalt, de ascultare, ci nu după voia
omului, care poate fi de cele mai multe ori păcătoasă sau potrivnică lui Dumnezeu.

Sfântul Antonie cel Mare îndeamnă ca omul să privegheze neîncetat asupra lui, spre a
nu fi înșelat sau dus în rătăcire, fără a cădea în lene și nepăsare, pentru a dobândi viața
veșnică. De asemenea, Sfântul Isaac Sirul spune că "începutul întunecării minții se vede
înainte de toate în lenea față de slujirea lui Dumnzeu și în lenevirea în rugăciune. Dacă
sufletul nu cade de la aceasta, nu există o altă cale spre înșelarea sufletească. Când omul se
lipsește de ajutorul lui Dumnezeu, cade usor în mâinile potrivnicilor săi". Sfântul Părinte
îndeamnă ca omul să se păzească a-și face pe plac în cele mici, pentru a nu ajunge a cădea
făcându-și pe plac în cele mari. Iarăși, în cele mici să fie omul întotdeauna treaz, pentru a
dobândi înțelepciunea.

Concluzie

Atât privegherea, cât și dreapta socotință sunt două virtuți nelipsite din viața
duhovnicească a monahilor, dar și a credincioșilor. Ele nu pot lucra una fără cealaltă,
deoarece este nevoie de priveghere pentru dobândirea liniștii sufletești și pentru a ajunge la
mântuire, dar și de dreapta socotință pentru ca privegherea să aducă roade celui care o
înfăptuiește. Căci privegherea și rugăciunea, înfăptuite în cadrul dreptei socotințe, îl conduc
pe om spre desăvârșire și îndumnezeire. Cei care caută într-adevăr mântuirea sufletului și vor
să se ferească de tentețiile și înșelăciunile trupești trebuie să ducă o viață plină de modestie,
cu atenție și fără mândrie, trufie sau poftele trupești. Dreapta socotință nu caută să împace
judecățile oamenilor cu judecățile lui Dumnezeu, deoarece nu este om care să știe aceasta și
nici nu este dat ca oamenii să cunoască acestea. Judecățile lui Dumnezeu nu se pot împăca cu
judecățile oamenilor, lucrarea dreptei socoteli este de a elimina și curăța judecățile omenești,
pentru ca ele să tindă spre Dumnezeu. Omul, în frică de Dumnezeu, iubire de aproapele,
smerenie, ascultare și rugăciune neîncetată, să aibă în vedere a-și găsi propria cale, cu măsura
cuvenită. Astfel, lucrând după judecățile lui Dumnezeu, omul trăiește veșnicia încă pe pământ
fiind, având ca singură grijă faptul că nu va putea să dea un răspuns bun la Judecata de Apoi.
Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură;

2. Chilea, Sebastian, vol, Filocalia, vol. X, Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre
sfintele nevoințe, București, editura Institutului Biblic;
3. Arhimandritul Lazăr, Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia;
4. Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galaţi,
2010;
5. Clement, Olivier, Rugăciunea lui Iisus/ An. XLVII (1995), nr. 4-6 (iul.-dec.),
pp. 25;
6. Tito Colliander, Calea Asceţilor, Editura Scara, Bucureşti, 2002;
7. Necula, Nicolae D., Învățătura despre post în Biserica Ortodoxă /An.XXXVI
(1984), nr. 7-8 (iul.-oct.), pp. 515.