UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE DIN ANUL 1859

1.Premise
După eșecul Revoluției de la 1848 din Țările Române, Imperiul Otoman și cel Rus,
puteri reacționare care se opuneau liberalismului național în teritoriile de sub influența lor, au
decis să-și consolideze stăpânirea în Valahia și Moldova și să preîntâmpine orice altă mișcare
națională. Cele două puteri au ignorat dorința românilor de modernizare și de unire a celor două
state și au semnat CONVENȚIA DE LA BALTA LIMAN (1849) prin care se stabilrea faptul
că domnitorii Țărilor Române vor fi considerați funcționari otomani. Astfel autonomia lor era
profund limitată, ei fiind numiți direct de către sultan.
Între anii 1853-1856 are loc un nou război ruso-turc, în care însă s-au amestecat și
Franța și Anglia de partea Porții – Războiul Crimeii. Înfrângerea Rusiei a dus la slăbirea
influenței ei în Peninsula Balcanică pentru următoarele decenii. Rusia ceda Moldovei trei
județe din sudul țării – Cahul, Bolgrad și Ismail, pierzând așadar ieșirea la Dunăre. Totodată,
eșecul Rusiei a adus la masa discuțiilor problema organizării Principatelor. Acestea intrau sub
garanția colectivă ale Marilor Puteri, care au primit numeroase memorii de la boierii
reformatori care solicitau unirea Țărilor Române. La Congresul de Pace de la Paris din 1856,
care încheia Războiul Crimeei, Marile Puteri au decis constituirea unor Adunări Ad-Hoc, care
să consulte populația privind unirea. În Valahia Adunarea ad-hoc a fost majoritar pro-unire,
dar în Moldova situația s-a complicat datorită amestecului otomanilor care erau interesați să
blocheze unirea. Astfel, caimacanul (reprezentantul Porții) Nicolae Vogoride a falsificat listele
electorale ale Adunării pentru a obține un vot negativ. Intrigile sale au fost dezvăluite însă
Marilor Puteri și în urma presiunilor lor otomanii au fost nevoiți să accepte decizia pro-unire
și a Adunării din Moldova.
2. Unirea propriu-zisă.

Luând act de decizia majorității populației din cele două Țări Române privind unirea,
Marile Puteri au organizat Conferința de la Paris din 1858, ocazie cu care au decis:
- unirea parțială a Principatelor într-un stat care să se cheme Principatele Unite ale Moldovei
și Valahiei.
- noul stat rămânea vasal otomanilor dar sub garanția colectivă a Marilor Puteri.
- doi domni, două capitale.
-singurele puncte comune urmau să fie Comisie Centrală (Parlament) la Focșani, Înalta Curte
de Casație și Justiție și armata, limitată oricum numeric.
Cu toate că documentul prevedea necesitatea alegerii unor domnitori diferiți, nicăieri
nu se specifica imposibilitatea alegerii aceluiași domn. Această “scăpare” a fost adesea pusă
pe seama bunăvoinței împăratului francez Napoleon al III-lea care căuta să-și sporească
influența în răsăritul Europei prin sprijinirea unirii celor două Țări Române. La 17 ianuarie
1859 la Iași este ales în Moldova domn Al. I. Cuza, iar peste o săptămână, pe 24 tot el la
București în Valahia. Marile Puteri au fost puse în fața faptului împlinit și au acceptat realitatea
cu excepția Imperiului Otoman, care a necesitat negocieri mai îndelungate până a fost de acord
cu domnia unită doar în timpul lui Cuza.
3. Urmări
Mica Unire, așa cum a fost ea numită ulterior, a fost adesea ignorată comparativ cu mult
mai importanta unire Mare din 1918, dar la momentul respectiv ea a reprezentat un pas
important către formarea și consolidarea statului modern român. Ca multe state europene la
acea vreme, precum Germania sau Italia, și țara noastră a căutat mereu să realizeze unirea
tuturor românilor în interiorul unei singure granițe. Caracterul extraordinar al unirii din 1859
ar trebui să fie evident dacă ținem seama de condițiile extraordinare în care s-a realizat și că
orice altă circumstanță ar fi dus probabil la nerealizarea sau la desfacerea rapidă a ei.