CAPITOLUL II

PĂDURILE ŞI FORMA DE PROPRIETATE – FACTORI DE

DETERMINARE
ÎN APARIŢIA ADMINISTRAŢIEI SILVICE

2.1. Pădurile în orânduirea comunei primitive

În orânduirea comunei primitive, caracterizată prin proprietatea

comună asupra mijloacelor de producţie asupra pământului şi a unor unelte
de muncă rudimentară, pădurile erau folosite de toată lumea fără nici un fel
de îngrădire, după necesităţile membrilor comunităţii.
Principalul mod de folosire a pădurilor în toată perioada comunei
primitive a constat din recoltarea fructelor de pădure, practicarea în păduri a
stupăritului primitiv, a vânatului animalelor şi păsărilor pădurilor şi a
păşunatului vitelor etc.
Pădurile ocupând în acele timpuri mari întinderi erau considerate
inepuizabile ca şi pământul şi cerul.
Dezvoltarea agriculturii şi a creşterii vitelor a determinat în unele părţi
defrişarea pădurilor (lăzuirea) şi transformarea terenurilor respective în
ogoare şi păşuni. Lăzuirea pădurilor era liberă iar terenul despădurit era
acaparat de cel care a efectuat defrişarea.
În timp ce spre sfârşitul orânduirii primitive pământurile cultivabile
trec în proprietatea privată pădurile rămân în proprietatea comun un „Res
nullius” continuând să fie folosite de toată lumea fără nici un fel de îngrădire
ca şi la începutul orânduirii comunei primitive.

2.2. Pădurile şi orânduirea sclavagistă

La începutul societăţii sclavagiste pădurile au continuat să constituie

un „Res nullius” ca şi în comuna primitivă.
În ţara noastră după ce romanii au ocupat în anul 106 Transilvania şi
partea apuseană a Munteniei de azi, terenurile cultivate au fost luate de obşti
săteşti, de ostaşi şi coloni, iar munca pe această proprietate se făcea cu
sclavi.
Pădurile, păşunile şi locurile de fâneţe mai mari au fost luate de
romani şi trecute în proprietatea imperiului şi date spre exploatare unor

1
persoane particulare în schimbul unor taxe de bani şi mai ales produse în
natură.
Prin trecerea pădurilor în proprietatea imperiului roman, acestea
încetau să mai fie un „Res nullius” şi devin obiect de proprietate ca şi restul
terenurilor.
Lăzuirea pădurilor a continuat şi în perioada societăţii sclavagiste,
terenurile ocupate cu păduri formau rezerva de teren din care se constituiau
noi terenuri agricole, pe măsura creşterii populaţiei şi înfiinţării de noi
aşezări omeneşti.
Paralel cu aceasta în orânduirea sclavagistă pădurile au continuat să
fie folosite pe scară largă şi pentru vânătoare.
În regiunile necotropite de romani, precum şi în locurile depărtate de
centrele mai mari în satele locuite de oamenii liberi s-a menţinut şi în epoca
sclavagistă proprietatea şi folosinţa comună a pământurilor şi a pădurilor,
după obiceiurile moştenite din timpul comunei primitive.

2.3. Pădurile în orânduirea feudală.

În faza iniţială a dezvoltării economiei feudale, pădurile au aparţinut

domnitorului, boierilor, mănăstirilor şi obştilor săteşti.
Atâta timp cât populaţia era rară, iobagii puteau nu numai să
folosească ci şi să lăzuiască pădurile obţinându-se în acest fel mărirea
terenurilor de cultură.
Pe măsură ce iobagii s-au înmulţit şi pădurile s-au împuţinat, stăpânii
moşiilor şi-au rezervat pentru nevoile lor anumite păduri, deţinând alte
păduri comune, exclusiv pentru satisfacerea nevoilor iobagului.
Folosirea pădurilor comune era în general gratuită pentru lemnele
constituite din uscături şi căzături. Tot gratuit iobagii primeau din aceste
păduri şi lemnul de construcţie necesar nevoilor proprii.
Multe din pădurile feudale erau folosite pentru strânsul ghindei şi a
jirului care serveau pentru îngrăşarea unor numeroase turme de porci sau
pentru păscut în rarişti, poieni sau goluri de munte a numeroase cirezi de vite
cu care se făceau intense negoţuri.
În timpul ocupaţiei turceşti lemnul a început să fie căutat şi pentru
export. Cantităţi importante de lemn au fost luate de turci sub formă de tribut
din Ţara Românească şi Moldova, destinate pentru construcţia şi refacerea
cetăţilor şi corăbiilor, precum şi pentru clădirea palatelor şi a altor construcţii
din Constantinopol.

2
 În secolul al XVII-lea, unii boieri din Moldova, proprietari de
suprafeţe întinse de păduri ardeau arborii şi vindeau „potasa” din cenuşa lor
care se caută foarte mult în Polonia.
Începând din secolul al XII-lea şi până la mijlocul al XIX-lea cantităţi
însemnate de arbori de stejari au fost tăiate pentru executarea pavajelor în
principalele oraşe ale ţării. În Bucureşti, Iaşi, Craiova, pavajul pe străzi era
făcut din grinzi de stejar, care trebuiau reînnoite la fiecare cinci ani.
Exploatarea lemnului din păduri prin intermediul antreprenorilor
începe să aibe loc abia la începutul secolului al XIX-lea, unde lemnul din
România atrage atenţia capitaliştilor europeni.

2.4. Crearea patrimoniului forestier de stat

În Principatele Dunărene înainte de secularizarea averilor mănăstireşti

(1863), statul deţinea în proprietate numai patru domenii cu păduri mari :
Giurgiu, Turnu, Brăila şi Tg.Ocna. Primele trei moşii au trecut în
proprietatea statului în virtutea tratatului de la Adrianopol 1829, iar ultima a
fost din vechime moşia domnească, afectată salinelor.
După statistica din 1861 în Principatele Dunărene în proprietatea
statului se aflau în total 25153 ha de pădure din care 12244 ha în Moldova şi
12909 ha în Muntenia, ceea ce reprezintă 1 % din suprafaţa păduroasă a ţării
faţă de 34 % cât deţineau mănăstirile şi 14 % obştile de răzeşi şi moşneni şi
51 % diferite persoane particulare.
În Transilvania în anul 1885 statul deţine 18 % din suprafaţa
păduroasă, iar în Bucovina pădurile statului reprezentau în anul 1895 abia
0,3 % faţă de mai bine de 50 % cât deţinea fondul bisericesc.
În urma secularizării averilor mănăstireşti au trecut în proprietatea
statului toate pădurile deţinute anterior de către mănăstiri.
Conform statisticii din 1876 în Principatele Române suprafaţa
patrimoniului forestier al statului era de 759000 ha reprezentând cca.37 %
din suprafaţa păduroasă a ţării.