Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ştefan Ştefănescu IX
Dimitre Onciul a făcut parte din generaţia care a înscris în ştiinţă, ca de altfel
şi în literatura românească, o adevărată ,,epocă de aur”. Aceasta s-a manifestat pe
fondul de avânt economic, înlesnit de poziţia de independenţă politică câştigată de
România în urma războiului româno-ruso-otoman din 1877-1878. A fost epoca în
care în domeniul istoriografiei, pe lângă mai vechea generaţie de istorici, din care
făceau parte B. Petriceicu Hasdeu, A. Odobescu, V.A. Urechia s-au afirmat noi
nume de autoritate: A.D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan, N. Iorga, V. Pârvan,
C. Giurescu. Activitatea lor şi-a găsit expresia în mari realizări istoriografice, la
nivelul celor din şcolile istorice celebre europene: de la ediţii critice de izvoare,
adevărate modele ale genului, la lucrări monografice de largă informaţie şi orizont
istoric, de la efortul pentru mari sinteze de istoria românilor la lucrări de istorie
universală sau de teorie şi filosofie a istoriei 1.
D. Onciul (1856-1923) şi-a legat numele de studii, care fac autoritate şi azi,
cu privire la importanţa tradiţiei istorice, ca izvor istoric, analiza exemplară a
ansamblului de surse istorice referitoare la romanitatea orientală în timpul migraţiei
popoarelor „barbare”, continuitatea populaţiei daco-romane la nordul Dunării după
retragerea legiunilor şi administraţiei romane din Dacia, formarea poporului român
şi afirmarea statelor româneşti, raporturile dintre statele româneşti şi statele vecine2.
La data apariţiei lor, studiile lui D. Onciul au fost - avea să spună N. Iorga -
„o revelaţie pentru cei care puteau pricepe” 3.
Născut la 26 octombrie/7 noiembrie 1856 în comuna cu valoare de simbol,
Straja, din judeţul de azi Suceava, D. Onciul a făcut studii liceale şi universitare la
Cernăuţi şi de specializare la Viena şi Berlin, beneficiind de învăţătura unor mari
profesori.
La Cernăuţi a avut ca profesor de istorie universală pe Johann Loserth - autor
al unor apreciate lucrări despre Reformă şi Contrareformă4 -, şi pe Ferdinand
1
Şt. Ştefănescu, Les grands historiens roumains. Portraits de la fin du XIXe siècles – debut du XXe
siècle, în ,,Academia Română. Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie”, s. IV, t. XXVI, 2001,
p. 27–40.
2
Ibidem, p. 35.
3
N. Iorga, Oameni care au fost, vol. II, Ediţie îngrijită şi note de Ion Roman, Bucureşti, 1967, p. 18.
4
Histoire et historiens depuis cinquante ans. Méthodes, organisation et résultats du travail
historique de 1876 à 1926, în Recueil publié à l´occasion du cinquantenaire de la „Revue Historique”,
vol. I, Paris, 1927, p. 46,49.
X Dimitre Onciul – Un istoric ilustru al generaţiei Marii Uniri
11
T. Bălan, op. cit., p. 41–65; A. Sacerdoţeanu, Dimitre Onciul, în „Revista Arhivelor”, IV,
1940, nr. 1, p. 4.
12
La înfiinţarea Universităţii din Bucureşti titularul catedrei de Istoria românilor a fost Ion
Maiorescu. La moartea lui (5 septembrie 1864) catedra a fost ocupată, până în 1901, de V. A. Urechia,
venit, prin transfer, de la Universitatea din Iaşi. Catedrei de Istoria românilor i s-a adăugat încă din
1864 şi cursul de literatură veche română. În 1890 s-a înfiinţat o a doua catedră de Istoria românilor
până la Mihai Viteazul, suplinită până în 1895 de Gr. Tocilescu şi ocupată apoi de
D. Onciul, care o va deţine până la sfârşitul vieţii lui (1923) (cf. Istoria Universităţii din Bucureşti,
vol I., Bucureşti, 1977, p. 185–186).
13
C. Moisil, Dimitrie Onciul, în „Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj”, vol. II,
1923, p. 510.
14
D. Onciul, Iuga Vodă. Domn al Moldovei la 1374 şi 1400, în „Convorbiri literare”, XVIII,
1884, nr. 1, p. 1–9.
15
I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I, Bucureşti, 1931, p. 208.
16
D. Onciul, Dragoş şi Bogdan – fundatorii Principatului moldovenesc, în „Convorbiri literare”,
an XVIII, 1884, nr. 7, p. 253–262 şi nr. 8, p. 304–319.
XII Dimitre Onciul – Un istoric ilustru al generaţiei Marii Uniri
i-o şi trimisese acestuia 17. În scrisoarea din 7/19 martie 1885, D. Onciul îi scria lui
A. D. Xenopol în legătură cu recenzia pe care o pregătea: „În câteva puncte, cum şi
parţial în fond difer de părerile Dumneavoastră. Eu am ajuns anume la rezultatul
pentru mine convingător că daco-romanii au primit în timpul dintâi al stăpânirii
bulgare (sec. VIII-IX) un adaos însemnat din acea parte a Dunării, în urma aşezării
slavilor şi bulgarilor în peninsulă. Cât pentru critică cred că fiind ea justă şi cu
măsură şi numai în marginile ştiinţei, ea nu va putea să vă displacă, chiar atingând
şi câteva erori sau lipse”18. Publicată în „Convorbiri literare” în 1885 19, recenzia lui
D. Onciul, prin critica judicioasă şi temeinicia argumentării, depăşea nivelul
obişnuit al recenziilor de carte, înscriindu-se ca cel mai temeinic studiu de până
atunci, replică la teoria rösleriană. Numele lui D. Onciul a devenit tot mai preţuit în
rândul învăţaţilor contemporani lui. La propunerea lui Al. Odobescu, în 1889, el
avea să fie ales membru corespondent străin al Academiei Române.
În 1887 D. Onciul a publicat lucrarea Zur Geschichte der Bukowina (Despre
istoria Bucovinei)20, pe care o va relua mai târziu, în 1915, sub titlul Din trecutul
Bucovinei21. Tot în 1887 a publicat lucrarea Zur rumänische Streitfrage (Despre
controversata chestiune română)22 în care discuta unele lucrări în legătură cu
continuitatea românilor în Dacia şi privitoare la stabilirea locului unde s-a format
poporul român. Răspunzând solicitării făcute de Deutsche Encyklopädie, D. Onciul
a elaborat şi scurte schiţe biografice despre Mihail Kogălniceanu şi Lascăr Catargiu23.
Cu anul 1890, pe lângă studiul Zur Geschichte der Romänen in Marmorosch,
apărut în „Romänische Revue”24, D. Onciul a început să publice, mai întâi în
revista „Candela” de la Cernăuţi 25, apoi în „Revista pentru istorie, arheologie şi
filosofie”26 şi în „Convorbiri literare”27, acte şi documente privind istoria românilor.
17
I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, op. cit., vol I, p. 209.
18
I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol IV, p. 470,
19
D. Onciul, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei Românilor în Dacia Traiană de A.D.
Xenopol. Dare de seamă critică, în „Convorbiri literare”, an XIX, 1885, nr. 1, p. 60–80, nr. 2, p. 174–187,
nr. 3, p. 255–278, nr. 4, p. 327–348, nr. 5, p. 424–439, nr. 7, p. 589–602.
20
D. Onciul, Zur Geschichte der Bukowina, ein Programm des k.k. Obergymnasiums in
Czernowitz 1887, K. Eckhard'sche Buchdruckerei, 1887.
21
Idem, Din trecutul Bucovinei, în „Convorbiri literare”, XLIX, 1915, p. 589–606, 729–744.
22
Idem, Zur rumänischen Streitfrage, în „Mittheilungen des Instituts für österreichische
Geschichtsforschung”, Ergänzungsband II, 2 Heft, Innsbruck, 1887, p. 277–294.
23
Cf. Scrisoarea lui D. Onciul către I. C. Negruzzi din 8/20 iulie 1887, în I.E. Torouţiu şi Gh.
Cardaş, op. cit., vol. I, p. 211.
24
D. Onciul, Zur Geschichte der Romänen in Marmorosch în „Romänische Revue”, vol VI,
1890, nr.1–2, p. 1–15.
25
Idem, Acte cu privire la instalarea Episcopului Dosoftei în Cernăuţi la 30 ian/10febr. 1782,
culese din Arhiva Ministerului de Război din Viena, în „Candela”, Cernăuţi, vol. IX, 1890, p. 149–158.
26
Idem, Document inedit de la Io Roman Vodă din Suceava 18/XI 1392, în „Revista pentru
istorie, arheologie şi filosofie”, vol VII, 1894, p. 367–370.
27
Idem, Un act românesc de la muma lui Mihai Viteazul, în „Convorbiri literare”, an XXXV,
1901, p. 715–718; Idem, Scrisori inedite de la N. Bălcescu, în „Convorbiri literare”, XXXVI, 1902,
p. 277–282; Idem, N. Bălcescu: Scrisoare către Eudoxiu Hurmuzache, în „Convorbiri literare”, XLI,
1907, p. 561–562.
Acad. Ştefan Ştefănescu XIII
prin disciplina acestei şcoli, care căuta să aplice cercetărilor istorice precizia
obişnuită în ştiinţele exacte, cu o logică stringentă, neîntâlnită până la el în
istoriografia românească, a ştiut să răspundă unei analize critice cu analiză critică,
bazată pe totalitatea izvoarelor istorice 40. Originar dintr-o regiune bogată în vestigii
ale unui glorios trecut naţional, D. Onciul a făcut din studiul istoriei - într-un
moment în care în monarhia austro-ungară se ducea o insistentă politică de
desnaţionalizare a românilor - un mijloc de apărare a drepturilor lor politice 41.
În recenzia la cartea Teoria lui Röesler, D. Onciul, semnalând unele lacune în
utilizarea de către A.D. Xenopol a izvoarelor istorice, arăta totodată viciile de
metodă ale lui R. Röesler, scotea în relief punctele vulnerabile ale teoriei privind
lipsa de continuitate a poporului român în Dacia Traiană şi originea sud-dunăreană
a poporului român şi a limbii române.
Cu argumente puternice de ordin lingvistic, istoric şi toponimic, D. Onciul a
probat continuitatea populaţiei daco-romane la nordul Dunării după retragerea
aureliană, a admis - în opoziţie cu A.D. Xenopol - o admigraţiune de populaţie din
sudul Dunării după aşezarea slavilor şi a bulgarilor în părţile de miazănoapte ale
Peninsulei Balcanice în secolul al VII-lea, până atunci locuite de populaţiune
romanică. Poporul român şi limba română s-au format - după D. Onciul - de o
parte şi de alta a Dunării, în strânsă unitate teritorială. Marele fluviu n-a
împiedicat ca limba română de pe ambele maluri să se dezvolte esenţial în acelaşi
fel, comunicaţia dintre ambele maluri n-a încetat după trecerea la sud de Dunăre a
legiunilor şi înaltei administraţii romane. Perioada cuprinsă între cucerirea romană
şi secolul al VII-lea constituie prima fază în istoria poporului român; ea este
perioada formării în trăsăturile ei esenţiale a limbii române cu cele trei dialecte
principale, daco-român, macedo-român şi istro-român, separate prin invazia slavă.
Aceasta a determinat o parte a populaţiei romanice să se retragă spre miazănoapte.
Anumite fenomene lingvistice comune dialectelor daco- şi macedo-român le
explica D. Onciul printr-o admigraţiune de la sudul la nordul Dunării.
Admigraţiunea din dreapta Dunării nu a alterat caracterul de continuitate a
elementelor daco-romane din stânga fluviului. Populaţia rămasă în Dacia după
retragerea administraţiei romane a format elementul fundamental din care s-a
născut poporul român. Adaosul primit succesiv din dreapta Dunării a contribuit la
întărirea lui numerică. Întăriţi prin admigraţia de la sudul Dunării, românii din
Dacia au putut absorbi cu mai multă uşurinţă elementul slav conlocuitor, de la care
au rămas însă urme în limbă şi în toponimie. D. Onciul considera că admigrarea din
40
N. Iorga, D. Onciul, în „Buletinul Comisiunii istorice a României”, Bucureşti, 1934, p. X; T.
Bălan, op. cit., p. 113.
41
„N-a fost credem o întâmplare oarbă – se arăta în scrisoarea de condoleanţe trimisă
Academiei Române de «Astra» cu prilejul morţii lui D. Onciul –, ci o necesitate firească împrejurarea
că istoricul originilor şi continuităţii noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri a răsărit chiar din mijlocul
românilor subjugaţi până bine de curând, şi anume chiar din Bucovina … Nouă, românilor subjugaţi
de pe vremuri, ni se contesta doară mai mult şi originea şi continuitatea şi dreptul de existenţă la viaţa
naţională proprie. De aceea îndeosebi noi vom păstra o amintire din cele mai recunoscătoare autorului
«Originilor Principatelor Române», «Tradiţiei istorice în chestiunea originilor», precum şi celorlalte
opere erudite, clare şi convingătoare” (Arh. Acad.Rom., A-2/1922).
Acad. Ştefan Ştefănescu XVII
Marele înaintaş, care a fost D. Onciul pentru cei preocupaţi să cerceteze originea
şi afirmarea identităţii statale româneşti, s-a dovedit un ilustru precursor şi pentru
cei care studiază perioade ale istoriei românilor după constituirea statelor româneşti.
Cu diferite prilejuri, în cursurile universitare predate, în studiile consacrate
unor probleme istorice speciale sau mai generale, ca şi în unele conferinţe D. Onciul a
adus, pe baza unui bogat material documentar, puncte de vedere noi, care s-au
impus ca atare în istoriografie sau au pregătit terenul pentru explicaţii riguros
ştiinţifice ale chestiunilor abordate. Istoricul s-a referit adesea şi a subliniat rolul
jucat pe plan internaţional, în anumite perioade, de Ţările Române sub aspect
politic şi cultural.
D. Onciul considera, pe bună dreptate, că de la căderea Imperiului bizantin şi
până la ridicarea Rusiei ţările noastre au apărat şi au păstrat mult timp tradiţiile
culturale ale lumii ortodoxe. Sub domni ca: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun,
Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, Ţările Române s-au bucurat de un
mare prestigiu internaţional, puterile vecine învăţând să preţuiască amiciţia şi
alianţa lor şi să cunoască ferma lor reacţie în situaţii conflictuale. În marea
primejdie de care era ameninţată civilizaţia europeană din partea Imperiului
otoman, Ţările Române au constituit, împreună cu alte ţări vecine, un puternic zid
de apărare.
Luptele interne, arăta D. Onciul, certurile pentru domnie au adus amestecul
Imperiului otoman şi al Regatului maghiar în Ţara Românească, al Regatului polon
şi al celui maghiar în Moldova; ele le-au sfâşiat înăuntru şi le-au înjosit rolul în
afară; ele au oprit propăşirea statului şi a poporului în dezvoltarea politică şi
culturală; mai rău decât duşmanul din afară a lovit duşmanul dinlăuntru 42.
D. Onciul a fost, prin excelenţă, un istoric pragmatic; el nu a fost un
teoretician original al istoriei, un creator al unor concepţii generale asupra
procesului istoric de pe teritoriul ţării noastre. În cele scrise de el, din punct de
vedere al concepţiei filosofice a istoriei, se resimte influenţa şcolii istorice unde el
s-a format. În privinţa metodei şi teoriei istoriei a împrumutat, o declara el însuşi,
punctul de vedere al profesorului său, Ottokar Lorenz 43. Acesta, născut în 1832 la
Iglau (Austria), a fost, începând din 1857, funcţionar la arhivele publice; în 1860 a
ajuns profesor la Universitatea din Viena, iar din 1885 la cea din Iena unde a şi
murit, în vârstă de 75 de ani. Medievist, Ottokar Lorenz a publicat mai multe
lucrări de istorie medie a Germaniei, a manifestat o înclinaţie deosebită pentru
studiul izvoarelor şi al genealogiei. În ceea ce priveşte concepţia sa istorică, potrivit
căreia o cunoaştere perfectă a dezvoltării istoriei rezultă numai din cercetarea
faptelor şi ideilor oamenilor grupaţi pe generaţii, ea a fost expusă în Die
Geschichtwiessenschaft in Hauptrichtungen und Aufgaben kritisch erötert (Berlin,
1886) şi Leopold von Ranke, die Generationenlehre und Geschichtsunterricht
42
D. Onciul, Din istoria României, extras din Călăuza oficială a Expoziţiei generale române,
ed. a 2-a, Bucureşti, 1914, p. 64–65.
43
D. Onciul, Epocele istoriei române şi împărţirea ei, în Academia Română. Discursuri de
recepţie, III, (1894–1906), Volum îngrijit şi indice general de dr. Dorina N. Rusu, Bucureşti, 2005,
p. 619–620.
Acad. Ştefan Ştefănescu XIX
44
Fr. Mentré, Les générations sociales, Paris, 1920, p. 145.
45
Ibidem, p.159–160.
46
Ibidem, p. 144.
47
Lucrarea sa de Istorie a Germaniei era socotită ca una din cele mai bune producţii ale
istoriografiei germane a secolului al XIX-lea (cf. Ed. Fueter, Histoire de l'historiographie moderne,
Paris, 1914, p. 686)
48
Fr. Mentré, op. cit., p. 160–162
49
D. Onciul, Epocile istoriei române şi împărţirea ei, p. 619; Idem, Fazele dezvoltării istorice
a poporului şi statului român, discurs rostit la Academia Română. Şedinţa solemnă de la 14 mai 1919, în
Dimitre Onciul, Scrieri istorice, vol. II, Ediţie critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, Bucureşti,
1968, p. 325.
50
Idem, Fazele dezvoltării istorice a poporului şi statului român, p. 303.
XX Dimitre Onciul – Un istoric ilustru al generaţiei Marii Uniri
cu statul maghiar51. Cea de-a treia fază, tot de şase secole, se încheie cu realizarea
idealului unităţii naţionale52. Ea cuprinde, ca şi cea precedentă, două perioade de
câte trei secole. Prima perioadă, caracterizată prin domnia în linie directă a
dinastiei Basarabilor în Ţara Românească şi a Bogdan-Muşatinilor în Moldova, se
încheie cu „unirea trecătoare a ţărilor surori sub Mihai Viteazul” 53. Ea prezintă trei
subdiviziuni de câte un secol, caracteristice din punct de vedere politic: 1. până la
recunoaşterea suzeranităţii turceşti în Ţara Românească, la mijlocul domniei lui
Mircea cel Bătrân (1402); 2. până la stabilitârea suzeranităţii turceşti în Moldova,
după moartea lui Ştefan cel Mare (1504); 3. până la unirea celor trei ţări române şi
căderea lui Mihai Viteazul, ca vasal al împăratului creştin (1600/1601). Cele trei
subdiviziuni au ca momente culminante „domniile strălucite ale celor trei domni
care le-au ilustrat”54.
În cea de-a doua perioadă a fazei „ce cuprinde istoria statului român până la
Marea Unire”, caracterizată prin dezvoltarea ideii naţionale, D. Onciul deosebea,
de asemenea, trei subdiviziuni de aproximativ un secol fiecare: 1. timpul domnilor
pământeni din diferite familii (1600 - 1711/1716); 2. timpul Fanarioţilor
(1711/1716 - 1821); 3. Renaşterea naţională sub domniile pământene de la 1821 şi
realizarea aspiraţiilor naţionale sub noua dinastie a României55.
Urmându-l pe Ottokar Lorenz, care, ca şi Ferrari, acorda mare importanţă
factorului politic în istorie, subliniind rolul conducătorilor politici în mersul istoriei,
D. Onciul încheia încercarea sa de periodizare a istoriei românilor cu concluzia, ce se
întâlneşte şi în alte lucrări ale sale 56, că „fenomenele istorice - deşi determinate, pe
lângă condiţiile fizice şi împrejurările timpului, de acţiunea individuală sau colectivă
a oamenilor şi, în special, a marilor personalităţi - urmează în linii generale după o
lege sau o ordine supremă, cu necesitate istorică”57.
Consideraţiile lui D. Onciul de periodizare a istoriei românilor, ce făceau
abstracţie de dezvoltarea organică a procesului istoric şi supraevaluau ideea
dinastică nu au fost reţinute decât parţial.
D. Onciul a fost considerat şi a rămas un mare istoric prin investigarea unor
chestiuni istorice precis definite, prin studierea amănunţită a izvoarelor istorice ca
şi prin controlul sever al autenticităţii lor. În afara cercetărilor consacrate
constituirii statelor româneşti merită atenţie modul în care a văzut D. Onciul
personalitatea unora dintre domnitorii români sau cum a surprins istoricul valoarea
de simbol a unor fapte petrecute pe teritoriul României.
Dintre cercetările intreprinse de D. Onciul în această privinţă amintesc, în
51
Ibidem, p. 305.
52
Ibidem, p. 319–320.
53
Ibidem, p. 314.
54
Ibidem, p. 318.
55
Ibidem, p. 319–320.
56
D. Onciul, La ziua de 2 iulie, în ,,Convorbiri literare”, 1904, p. 610; Idem, Curs de istoria
românilor de la întemeierea Principatelor până la epoca lui Ştefan cel Mare, 1905–1906, p. 6
57
Idem, Fazele dezvoltării istorice a poporului şi statului român, p. 325.
Acad. Ştefan Ştefănescu XXI
primul rând, pe cele consacrate lui Mircea cel Bătrân. În mai multe numere din
„Convorbiri literare” din anii 1901-1903, D. Onciul a publicat studiul Titlul lui
Mircea cel Bătrân şi posesiunile lui 58. „Care au fost acele posesiuni şi cum au fost
ele câştigate, cât timp şi în ce condiţii au fost ţinute?” 59 au fost întrebările la care
D. Onciul a căutat să răspundă cu o erudiţie şi spirit critic exemplare.
Forţa de care dispunea Mircea cel Bătrân i-a înlesnit să consolideze poziţia
Ţării Româneşti pe plan internaţional, să înlăture pretenţiile de suzeranitate asupra
ei ale regatului maghiar şi să se opună cu succes pericolului otoman. Mircea cel
Bătrân a iniţiat o politică de apărare general românească şi a intrat în istorie ca un
reper luminos în construcţia statală românească şi impunerea durabilităţii ei.
Cuvântul de pomenire a cinci sute de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân,
rostit de D. Onciul la Mitropolie, la sfârşitul lunii ianuarie 1918, când cea mai mare
parte a ţării zăcea sub cisma duşmanului, a avut o extraordinară însemnătate în
întărirea speranţei eliberării ţării şi în triumful idealului naţional. „Acum 500 de ani
- arăta D. Onciul - s-a închis pentru vecie ochiul ager şi prevăzător al Marelui
Voievod şi Domn, erou al neamului românesc şi al Creştinătăţii, trecut la nemurire.
Din mormântul său de la Cozia, umbra lui ne însufleţeşte, îndemnându-ne la faptele
iubirii de ţară şi ale tăriei de credinţă, virtuţi prin care cu vitejie şi înţelepciune el
şi-a cucerit cunună de glorie nepieritoare.
Aşa strălucea Mircea cel Bătrân, la începutul uriaşei lupte dintre Cruce şi
Semilună ce s-a desfăşurat pe pământul Europei creştine. Aşa străluceşte
personalitatea lui măreaţă în istorie, la încheierea primului secol al statului
românesc. Aşa va străluci luminoasa lui figură, din secol în secol, cât timp va fi
istorie românească.
Binecuvântată în istorie, binecuvântată în conştiinţa naţională şi în inimile
româneşti este domnia lui.
Binecuvântată fie amintirea lui deapururea!” 60
58
D. Onciul, Titlul lui Mircea cel Bătrân şi posesiunile lui, în „Convorbiri literare”,
XXXV,1901, nr. 11, p. 1010–1035; XXXVI, 1902, nr. 1, p. 27–53, nr. 8, p. 716–753; XXXVII, 1903,
nr. 1, p. 16–30, nr. 3, p. 209–231. Studiul a fost republicat în D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, Ediţie
critică îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1968, p. 19–142.
59
D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 19.
60
D. Onciul, Mircea cel Bătrân. Cuvântare comemorativă la cinci sute de ani de la moartea lui.
Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1918, p. 15. C.C. Giurescu, fost student al lui D. Onciul,
care a participat la slujba de la Mitropolie, avea să se refere cu prilejul prezentării discursului său de
recepţie la Academia Română la Cuvântarea lui D. Onciul. „Mi-aduc aminte – spunea C.C. Giurescu
– de un ceas unic şi greu, în ianuarie 1918; eram în timpul războiului pentru întregirea statului
naţional; o mare parte a ţării, inclusiv capitala, se afla sub ocupaţie străină; era o vreme de lipsuri, de
nesiguranţă şi de teamă. S-a făcut atunci o slujbă de pomenire, la Mitropolie, pentru Mircea cel
Bătrân, de la a cărui moarte se împlineau 500 de ani. Am auzit atunci pentru întâia dată – eram elev de
liceu – glasul lui Dimitrie Onciul. Când a evocat figura eroului, «principe între creştini cel mai viteaz
şi cel mai ager», când a pomenit titlul, măreţ, al acestui voievod, stăpânitor al Amlaşului şi
Făgăraşului, al Banatului de Severin, al ambelor laturi ale Dunării, până la Marea cea Mare şi
stăpânitor al cetăţii Dârstorului, am simţit atunci, toţi cei ce eram de faţă, că prin glasul lui Dimitrie
Onciul vorbea însăşi istoria şi că dreptatea noastră avea să biruie” (C.C. Giurescu, Românii în mileniul
migraţiilor. Consideraţii asupra unor aspecte, în Academia Română. Discursuri de recepţie, vol. VII
XXII Dimitre Onciul – Un istoric ilustru al generaţiei Marii Uniri
(1974–1976), Volum îngrijit şi indice general de dr. Dorina N. Rusu, Bucureşti, 2005, p. 145–146.
61
D. Onciul, Datele cronicilor moldoveneşti asupra anilor de domnie ai lui Alexandru cel
Bun, în „Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice”, s. II, t. XXVII, 1904–1905,
p. 201–225. Studiul a fost republicat în D. Onciul, Scrieri istorice, vol. II, p. 166–195.
62
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. Traducere după originalul latin de Gh. Guţu. Cu o
notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973, p. 135–136.
63
Dimitre Onciul, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Două cuvântări comemorative. Cu un
proiect din 1864 relativ la capul lui Mihai Viteazul comunicat de Gh. Adamescu, Bucureşti, 1904, p. 9.
64
Ibidem, p. 25–26.
Acad. Ştefan Ştefănescu XXIII
D. Onciul a fost cel dintâi istoric comun care a căutat să desluşească semnificaţia
tradiţiei consemnată în cronica numită moldo-rusă, scrisă la curtea lui Ştefan cel
Mare, care prin intermediul unui mit despre fraţii Roman şi Vlahata, ca strămoşi
eponimi ai românilor sau vlahilor, făcea referiri la obârşia romană a poporului
român, la romanitatea celor două state separate, Ţara Românească şi Moldova,
înrudite prin fondul etnic comun.
Epoca lui Ştefan cel Mare a fost o epocă de afirmare a romanităţii românilor
ca dimensiune a conştiinţei lor europene. Romanitatea faţă de care umaniştii arătau
o adevărată veneraţie era văzută ca o coordonată importantă a unităţii creştine, care
se identifica tot mai mult cu unitatea europeană.
Dintre umanişti, Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea) a avut, prin
opera şi autoritatea sa, rolul cel mai important în difuzarea în lumea apuseană a
cunoştinţelor despre ţinuturile locuite de români, despre romanitatea lor şi
latinitatea limbii vorbite de ei. „Românii - arăta el - sunt un neam italic … Acest
popor are până acum un grai roman, deşi schimbat în mare parte …” 65.
Cercetările istorice ulterioare întreprinse de D. Onciul aveau să demonstreze
că legenda celor doi fraţi Roman şi Vlahata din cronica numită moldo-rusă era
menită să explice originea celor două nume ale poporului român, cel intern (român)
şi cel extern (vlah), ambele nume exprimând aceeaşi realitate: unitatea etnică a
românilor.
Merită subliniat faptul că Ştefan cel Mare, care a definit lucid locul şi rolul
Moldovei în Europa, a fost şi primul conducător politic român care a afirmat
unitatea etnică a românilor. Pentru el statul românesc de la sud de Carpaţi era
„l'altra Valahia” (cealaltă Ţară Românească) în raport cu Moldova, care era tot o
Valahie, tot o Ţară Românească66.
Înainte de memorabila cuvântare despre Ştefan cel Mare, ţinută de D. Onciul
la Putna în 1904, el evocase strălucit, în 1901, la Bucureşti figura unei alte mari
glorii a istoriei româneşti - Mihai Viteazul.
Cuvântarea despre Mihai Viteazul, rostită de D. Onciul în Ateneul Român la
8 noiembrie 1901, a fost prilejuită de marcarea celui de al treilea centenar al morţii
eroului care „a luminat o clipă orizontul întreg al neamului român, luminând spre a
se face jertfă pentru ideea prin el întrupată: ideea Unităţii române” 67.
Cunoscător profund al informaţiei documentare existente, D. Onciul a arătat
la ce măreţie personală s-a ridicat Mihai Viteazul, punându-şi inteligenţa, tactul,
spiritul războinic în slujba intereselor ţării.
Pe plan diplomatic, politic, militar, religios şi social-economic Mihai Viteazul
s-a afirmat în toată splendoarea lui, situându-se, alături de Ştefan cel Mare, în
rândul celor mai străluciţi exponenţi ai poporului român.
Eroul epopeei româneşti de la sfârşitul secolului al XVI-lea a căutat să
65
Călători străini despre Ţările Române, vol I, volum îngrijit de Maria Holban, Bucureşti,
1968, p. 472.
66
România. Documente străine despre români, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1992, p. 57.
67
Dimitre Onciul, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, p. 35–36.
XXIV Dimitre Onciul – Un istoric ilustru al generaţiei Marii Uniri
77
Vasile Netea, C. Gh. Marinescu, „Liga Culturală” şi unirea Transilvaniei cu România, Iaşi,
1978, p. 222–223.
78
Dimitre Onciul, Ideea Latinităţii şi a Unităţii Naţionale, în Dimitre Onciul, Scrieri istorice,
vol. II, p. 261.
79
România. Istorie în documente. Album, Bucureşti, 1992, p. 244
80
Academia Română. Arhivă. Fond D. Onciul.
Acad. Ştefan Ştefănescu XXVII
93
N. Iorga, Un om „dărâmat”: D. Onciul, în N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, Ediţie
îngrijită şi note de Ion Roman, Bucureşti 1967, p. 18.
94
Idem, Dimitrie Onciul, în N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, p. 204.
95
Vasile Pârvan, In memoriam. La mormântul lui Dimitre Onciul, în Memoriale, Bucureşti,
1923, p. 89.
96
Menţionez câteva din aceste lucrări, care probează înaltul nivel atins în epocă de
învăţământul universitar din Capitala României: C. Giurescu, Câteva cuvinte asupra vechii cronologii
româneşti („Convorbiri literare”, 1900); I. Ursu, Relaţiile Moldovei cu Polonia până la moartea lui
Ştefan cel Mare, Piatra Neamţ, 1900; A. Lăpedatu, Radu cel Frumos (1462-1474) (,,Transilvania”,
1902); A. Lapedatu, Vlad Vodă Călugărul (1482-1496) (,,Convorbiri literare”, 1903); V. Pârvan,
Alexăndrel Vodă şi Bogdan Vodă (1449-1456), Bucureşti, 1904; V. Pârvan, Relaţiile lui Ştefan cel
Mare cu Ungaria, Bucureşti, 1905; Andrei Rădulescu, Luptele lui Ştefan cel Mare cu turcii în anii
1475 şi 1476, Bucureşti, 1908; Em. Panaitescu, Cronicarul Radu Popescu şi ,,Istoriile domnilor Ţării
Româneşti”, Bucureşti, 1903; G. Coriolan, Petru Rareş înainte de urcarea pe tron şi Petru Pribeagul,
Bucureşti, 1909; Onisifor Ghibu, Ziaristica bisericească la români. Studiu istoric, Sibiu, 1910; Iulian
Marinescu, Bogdan II cel Orb (1504-1517), Bucureşti, 1910; P. Cancel, Data epistolei lui Uzun
Acad. Ştefan Ştefănescu XXXI
Un alt discipol al lui D. Onciul, ajuns şi el unul din marii istorici ai României,
C.C. Giurescu îl descria pe magistrul său astfel: „Îl văd aievea pe Dimitrie Onciul cu
chipul său dacic, cu fruntea mare, cu părul dat pe spate, cu barba încadrându-i faţa,
cu glasul lui puternic şi grav care făcea uneori să tresară pe tinerii ce intrau pe porţile
Universităţii. Şi-l aud rostindu-şi prelegerile, în care ştiinţa severă se împletea cu
iubirea de patrie. Am fost ultima serie de studenţi, în 1919-1922, care i-am ascultat
cuvântul. Eram amestecaţi atunci, în anul întâi, la începutul lui noiembrie, tineri de
dincoace de Carpaţi, cu tineri veniţi din Transilvania şi din Basarabia să-şi facă
studiile superioare la Bucureşti, în capitala ţării unite. Dimitrie Onciul se bucura de o
mare autoritate. Ceea ce caracteriza cursul şi în special seminarul său era
documentarea exigentă, fiecare afirmare trebuind să se sprijine pe o dovadă certă,
autentică. Îl aud spunând - şi uneori o spunea foarte apăsat studentului care-şi
susţinea lucrarea de seminar: «Pe ce te bizui dumneata? Unde-i documentul?» Pe
drept cuvânt Dimitrie Onciul poate fi considerat ca profesorul care a introdus o
metodă severă, critică, în cercetarea istoriei românilor şi care a întemeiat o şcoală”97.
Aurelian Sacerdoţeanu, unul dintre succesorii lui D. Onciul la conducerea
Arhivelor Statului şi care - deşi nu i-a fost discipol direct - i-a continuat într-o
oarecare măsură opera socotea că „A porni de la Onciul este … o necesitate de
metodă”98. „Şcoala Onciul” a fost cea mai bună şcoală de critică erudită, de analiză
pătrunzătoare şi de judecată logică. Aceste calităţi l-au impus pe Onciul
contemporanilor săi. „Unii din elevii lui, ca de exemplu Vasile Pârvan, Al. Lapedatu,
C. Giurescu, Ion Ursu, Iulian Marinescu, Ilie Minea, Al. Al. Vasilescu şi alţii … au
dus mai departe «Şcoala Onciul». Uneori, luând exemplul maestrului, au creat ei
înşişi şcoala lor…”99.
Hasan către Ştefan cel Mare şi misiunea lui Isak-Beg. Parte din ,,Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu
Roma”, Bucureşti 1912; N.A. Constantinescu, Începuturile şi stabilirea suzeranităţii turceşti în
Moldova, Bucureşti, 1914; N. Orghidan, Ce spun cronicarii streini despre Ştefan cel Mare, Craiova,
1915; I.C. Băcilă, Bibliografia domniei Regelui Carol I al României, Bucureşti, 1916 etc.
97
Academia Română, Discursuri de recepţie, vol. VII (1974–1976). Volum îngrijit şi Indice
general de dr. Dorina N. Rusu, Bucureşti, 2005, p. 145; Constantin C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti,
1976, p. 132–133.
98
Aurelian Sacerdoţeanu, Viaţa şi opera lui Dimitre Onciul. Studiu introductiv la Dimitre
Onciul, Scrieri istorice, vol. I, p. 14.
99
Ibidem, p. 73.
XXXII Dimitre Onciul – Un istoric ilustru al generaţiei Marii Uniri
facă din creaţia şi activitatea lor un mijloc de întărire a încrederii într-un viitor de
înălţare a ţării. Ni s-au păstrat de la D. Onciul date - unele deosebit de preţioase -
despre activitatea desfăşurată în epocă de mari oameni de ştiinţă şi cultură, ca şi de
personalităţi politice.
Pentru începuturile Academiei Române şi pentru activitatea desfăşurată de
Titu Maiorescu, membru al instituţiei de la înfiinţarea ei, documentele cunoscute şi
făcute cunoscute de D. Onciul sunt esenţiale pentru reconstituirea riguroasă a
istoriei celui „mai Înalt Institut de cultură naţională” şi a rolului avut cu privire la
vorbirea şi scrierea limbii române Titu Maiorescu „bărbatul cu cea mai echilibrată
minte ce a produs în literatură neamul românesc” 100.
În memorabila sesiune a Academiei Române ţinută la Iaşi către sfârşitul
anului 1918 (14-27 octombrie) în care s-a marcat, printre altele, centenarul naşterii
lui Mihail Kogălniceanu, Dimitre Onciul, în alese cuvinte, a evocat personalitatea
fruntaşului între fruntaşii pleiadei de ctitori ai României moderne. Mihail
Kogălnicaenu „cel dintâi istoric critic ce a născut neamul românesc”, ajuns
membru şi preşedinte al Academiei Române, şi-a legat numele de toate momentele
şi actele memorabile care au adus transformări fundamentale în viaţa societăţii
româneşti din secolul al XIX-lea. Este o datorie sfântă reamintirea personalităţii
unuia din făuritorii de frunte ai istoriei şi culturii naţionale româneşti, preocupat
până la obsesie de „europenizarea spiritului public al românismului”.
Au rămas întipărite în conştiinţe cuvintele lui D. Onciul: „Popoarele care nu
ştiu să preţuiască şi să onoreze pe oamenii lor mari nu merită să-i aibă. Poporul
românesc a ştiut şi va şti să dea dovadă că i-a meritat şi-i merită. Onorând aici
‹la Iaşi› memoria lui Mihail Kogălniceanu, onorăm Academia Română, al cărui
membru şi prezident a fost, onorăm Iaşii care ni l-au dat, onorăm neamul românesc
ce ni l-au născut şi pentru a cărui înălţare a lucrat şi luptat, închinându-i activitatea
şi viaţa. Gloria lui este gloria noastră”101.
100
D. Onciul, Titu Maiorescu şi Academia Română, în D. Onciul, Studii de istorie, Studiu
introductiv, îngrijire de ediţie şi note de Aurelian Saceerdoţeanu, Bucureşti, 1971, p. 232–253.
101
D. Onciul, Mihail Kogălniceanu. Discurs cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea
lui Mihail Kogălniceanu, în „Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbaterile”, s. II,
t. XXXIX, 1916–1919, Bucureşti, 1921, p. 148.
102
Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), p. 205.
Acad. Ştefan Ştefănescu XXXIII
sfârşitul vieţii103.
În calitate de preşedinte al Academiei Române, D. Onciul a avut bucuria să
participe, la 24 octombrie 1920, la solemnitatea inaugurării Universităţii din Cernăuţi.
Au rămas întipărite în conştiinţa universitarilor bucovineni cuvintele marelui
bucovinean rostite cu acel prilej: „Drept focar intelectual de viaţă naţională, drept
templu al culturii româneşti, închinat ştiinţei luminătoare şi educaţiunii patriotice,
Universitatea din Cernăuţi, redată menirii sale adevărate primeşte azi consacrarea
solemnă ca înaltă şcoală românească.
Fie ca prin ea un nou astru de lumină să răsară aci pentru această ţară şi
pentru poporul românesc, deşteptând o nouă viaţă naţională, înfloritoare prin ştiinţă
şi prin cultură proprie. Căci mai tare decât puterea dreptului istoric, mai tare decât
puterea armelor biruitoare este şi va fi mereu puterea mereu învietoare a ştiinţei,
puterea culturii”104.
Aflat în fruntea Academiei Române într-un moment în care vieţii cultural-
ştiinţifice i se deschideau noi orizonturi şi României, ca stat modern şi democratic,
noi exigenţe în viaţa politică internă şi externă, D. Onciul s-a dovedit un spirit
echilibrat şi temeinic în strădania de reorganizare a Instituţiei, devenită forţă şi
simbol al creaţiei ştiinţifice româneşti.
Preşedintele Academiei Române a cultivat, pe de o parte, marea tradiţie a
Instituţiei, a evocat în şedinţe solemne numele unora dintre membrii care i-au
ridicat prestigiul şi au slujit ţării, cum au fost Ion C. Brătianu, membru onorar, care
a lucrat pentru propăşirea şi mărirea ţării „cu cel mai desăvârşit devotament” 105,
Vasile Alecsandri „Rege al poeziei”, cum l-a numit Eminescu, „însufleţitorul bard
al Renaşterii noastre naţionale” 106, D.A. Sturdza, prin a cărui stăruinţă şi influenţă
Societatea Academică, ce era până la 1879, a devenit Academia Română „ca Institut
Naţional”, „al cărui spiritus rector a fost ca secretar general perpetuu”107.
La 1 iunie 1922, Academia Română a organizat o sesiune comemorativă
pentru toţi donatorii ei decedaţi până la acea dată, cărora - spunea D. Onciul -
„Academia le datoreşte o deosebită recunoştinţă pentru fundaţiunile lăsate de dânşii
spre a servi înaltelor scopuri culturale româneşti ce Academia are să realizeze” 108.
Au continuat în timpul mandatului lui D. Onciul ca Preşedinte al Academiei
Române să fie marcate în aula Academiei sau sub egida ei momente importante din
istoria ţării, cum a fost sărbătorirea Centenarului restabilirii domniilor pământene
(septembrie 1922)109, şi s-au tipărit ori retipărit lucrări ale unor clasici ai literaturii
103
Ibidem, p. 207.
104
„Analele Academiei Române. Partea administrativă şi desbaterile”, s. II, t. XLI, 1920–1921,
Bucureşti, 1922, p. 16.
105
Ibidem, p. 111.
106
Ibidem, p. 130.
107
„Academia Română. Anale”, t. XLII, Şedinţele din 1921–1922, Bucureşti, 1923, p. 18.
108
Ibidem, p. 105.
109
„Academia Română. Anale”, t. XLIII, Şedinţele din 1922–1923, Bucureşti, 1923, p. 18
XXXIV Dimitre Onciul – Un istoric ilustru al generaţiei Marii Uniri
şi istoriografiei româneşti110.
Totodată, Academia Română şi-a extins activitatea ei ştiinţifică, a căpătat
facilităţi în difuzarea valorilor ştiinţifice create 111 şi şi-a manifestat preocuparea de
a se reorganiza pentru a ţine pasul cu ritmul de dezvoltare pe care instituţii similare
din ţările europene de tradiţie ştiinţifică îl cunoşteau.
La sfârşitul anului 1920 s-au înfiinţat sub egida Academiei Române la Paris şi
la Roma şcoli româneşti pentru studii superioare de istoria şi filologia popoarelor
romanice, pentru cercetări de arhive şi biblioteci, ca şi pentru continuarea studiilor
universitare în domenii mai puţin cultivate în România. Academia Română a
desemnat ca directori pe N. Iorga pentru Şcoala Română din Paris şi pe V. Pârvan
pentru cea din Roma112.
În 1921, Academia Română obţinea prin lege scutirea de toate impozitele 113.
Cât priveşte reorganizarea Academiei Române, aceasta s-a hotărât încă din
anul 1920, odată cu alegerea lui D. Onciul ca preşedinte, secundat de I. Al. Brătescu-
Voineşti, V. Pârvan şi Şt.C. Hepites ca vicepreşedinţi. În 1921, Gr. Antipa îl va
înlocui pe Şt. C. Hepites, iar în 1922 A. Bârseanu pe I. Al. Brătescu-Voineşti. Secretar
general al Academiei pe 7 ani a fost ales în sesiunea din iunie 1922 I. C. Negruzzi.
În numele unei comisii însărcinate să facă propuneri - şi din care făceau parte
Gr. Antipa, D. Gusti, S. Mehedinţi, S. Puşcariu, I. Bianu - a fost prezentat de
V. Pârvan, la 19 mai 1921, un raport care punea în discuţie necesitatea unei
extinderi statutare a Academiei.
La 7 iunie 1922, proiectul de reorganizare a Academiei Române, prezentat de
V. Pârvan şi susţinut de Şt. Hepites, G. Ţiţeica, O. Densuşianu ş.a. a fost aprobat 114.
D. Onciul nu a mai avut parte să aplice el, cu tactul şi înţelepciunea ce-l
caracterizau, măsurile preconizate de reorganizare a Academiei Române115. La 20
martie 1923 a intervenit moartea lui116.
Potrivit legatului său testamentar, D. Onciul a fost înmormântat, în cadrul
unei impresionante ceremonii, în cimitirul de la Cernăuţi.
Nemuritor prin opera lui, D. Onciul a îmbogăţit avuţia noastră spirituală.
Lucrările lui îşi păstrează şi azi, în mare măsură, valoarea; figura marelui istoric
bucovinean a rămas posterităţii înconjurată de aureola omului de ştiinţă de mare
probitate, care a înţeles idealurile vremii şi a pus în slujba lor energie şi talent.
110
Dorina N. Rusu, op. cit., p. 210–211.
111
,,Analele Academiei Române”, s. II, t. XLI, 1920–1921, p. 89–91.
112
Ibidem, p. 70.
113
Dorina N. Rusu, op. cit., p. 210.
114
Ibidem, p. 213.
115
Problema „înnoirilor” în Academia Română a născut în corpul savant un răsunător conflict.
Asupra lui s-a oprit în ultima vreme, subliniindu-i semnificaţiile Al. Zub (cf. Al. Zub, Academia
Română: un episod din procesul înnoirii sale (1923), în D. Prodan, Puterea modelului, Centrul de
studii transilvane. Fundaţia culturală română, Cluj-Napoca, 1995, p. 284–291).
116
„Academia Română. Anale”, t. XLIII, Şedinţele din 1922-1923, p. 48–59.
Acad. Ştefan Ştefănescu XXXV