Unificare legislativă în primii ani interbelici

Un punct culminant al istoriei românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea
dreptului la autodeterminare (sau autonomie, cum i se zicea uneori atunci) - oficializat în
urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 - s-au unit provinciile
istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către
marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria
(la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat
pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a
țării și noile granițe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la
conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb,
marile puteri occidentale.
Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile
favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții,
acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Astfel, în 1919-1920, pentru prima oară în
istorie, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese,
când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari
pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi.
După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-
a consolidat în alte locuri. Unificarea legislației, înnoiri în acest copartiment s-au întrerins nu
numai în țări la care s-au unit, pe baza principiului naționalităților, teritorii(Franța, Italia,
România, Serbia, Danemarca, Grecia), sau care s-au constituit pentru prima
dată(Cehoslovacia, Finlanda), s-au refăcut după o perioadă de divizare și stăpâniri
străine(Polonia), ci și în state ca Anglia, Elveția etc1.
În anul 1918 s-a desăvârşit „un fapt istoric de cea mai covârşitoare importanţă, care va
constitui crestătura cea mai adâncă în răbojul nostru naţional” 2: unirea tuturor provinciilor
istorice „într-un singur stat al tuturor românilor”, aşa cum îl visa Nicolae Bălcescu încă din
anul 18473. Deplina constituire a statului național unitar roman, rezultat al unificării
provinciilor istorice românești, Basarabia, Bucovina și Transilvania, cu patria mamă, a fost
consecința unui îndelungat proces politic, economic, social, cultural, juridic și de altă natură,
1
Gheorghe Iancu, Unificarea legislativă. Sistemul legislativ al României(1919-1939) în Dezvoltare și
modernizare în România interbelică. 1919-1939. Culegere de studii, București, 1988, p. 40.
2
DAD, ședință din 30 decembrie 1919 în „Monitorul Oficial”, nr. 23, 24 ianuarie 1920, p. 310.
3
Corneliu Bodea, 1848 la români. O istorie în date și mărturii, vol. I, București, 1982, p. 319.
care a permis atât actul de edificare al noii țări, dar care a și succedat, în mod firesc acestui
moment, întrucât, dacă, aparent, simpla aderare este mai dificilă de înfăptuit, totuși completa
integrare, ulterioară, este deosebit de dificilă de realizat, fiind o activitate complexă,
contradictorie, neuniformă și de durată.
Marea Unire a fost rezultatul normal al evoluţiei societăţii româneşti, favorizat şi de
condiţiile existente în Europa după primul război mondial, de mutaţiile produse la nivelul
Puterilor Centrale şi Antantei. Procesul uniformizării instituțional-administrative a constituit
o problemă principală care a dat naștere unei dezbateri nu doar teoretice, ci chiar și politice,
fiind o preocupare pentru majoritatea clasei politice a României Mari. Aceștia s-au angajat
prin intermediul unor reviste de specialitate, prin presă și dezbateri parlamentare la un dialog
despre cea mai potrivită cale pentru atingerea scopului urmărit, adică unificarea instituțional-
administrativă a țării4.
Conținutul dezbaterilor făceau referire la realizarea unei sinteze a tot ceea ce era
înregistrat și recunoscut ca fiind mai bun în legislația tuturor provinciilor țării de până la
Unire, dar să cuprindă în același timp și ceea ce putea fi comun – sub aspect principal – din
gândirea lumii moderne5. Basarabia, care a fost și prima provincie care s-a unit cu Vechiul
Regat, a adus regimul legilor rusești, și în bună parte încă, vechile legi și obiceiuri
moldovenești, rămase în vigoare acolo6. Bucovina a integrat în viața Vechiului Regat
legislația austriacă, iar Transilvania, dreptul maghiar, care se deosebea ca principii și ca spirit
de legislația Vechiului Regat.

4
N. N. Tiron, Organizația administrației locale, Iași, 941, p. 7-9.
5
V. Pușcaș, M. Știrban, Perfecționare și atitudini critice în sistemul politic al României interbelice în Dezvoltare
și Modernizare în România interbelică. 1919 – 1939, Editura Politică, București, 1918, p. 13.
6
M. Duțu, Contribuția basarabeană la unificarea legislativă și dezvoltarea științei juridice românești interbelice
în „Studii și cercetări juridice a Academiei Române”, nr. 2, aprilie-iunie 2018, p. 109-134.