Construind Unirea Cea Mare-MS. Studiu Introductiv

VIII
TRAdițiE – iNtEgRArE – MOdERnitAtE

în lEgiSlAțiA ROmânEASCĂ din
PRimul DECENiu intERbEliC
Volum îngrijit de
Marcela Sălăgean, Marina Trufan,
Marius Mureșan, Gheorghe Cazacu,
Adrian Iușan
Prefață de
Marcela Sălăgean

DE LA UNIRE, LA CONSOLIDAREA STATULUI UNITAR.
MĂSURI LEGISLATIVE ÎN „PRIMUL” DECENIU INTERBELIC
(DECEMBRIE 1918‐IULIE 1930)
DUPĂ 1 DECEMBRIE 1918, România Mare trebuia să se transforme într-un

stat modern, dezvoltat din punct de vedere socio-economic, cu un regim
democratic și un statut internațional favorabil. Pentru realizarea
obiectivelor dorite, a fost conceput și pus în aplicare un program complex
de reforme, care a stat apoi la baza dezvoltării țării de-a lungul întregii
perioade interbelice. Până la semnarea tratatelor de pace prin care se
recunoșteau și la nivel internațional noile frontiere, autoritățile centrale și
locale au adoptat și au pus în aplicare mai multe măsuri legislative prin
care se aveau în vedere nu numai integrarea provinciilor unite, dar și
dezvoltarea și modernizarea statului. În primul rând, liderii de la București
au fost nevoiți să țină cont de noile realități economice, politice, sociale,
etnice, culturale și confesionale care existau în România după 1918, și care
erau mult diferite față de cele cunoscute în epocile precedente. Mesajele
politice și programele partidelor au fost schimbate, totul trebuind adaptat.
O misiune deloc ușoară, deoarece instabilitatea politică, criza economică,
problemele sociale etc., și-au pus amprenta asupra evoluției țării în primii
ani ce au urmat sfârșitului primei conflagrații mondiale.
Este cunoscut faptul că în conjunctura complexă din toamna anului
1918, în 24 octombrie/6 noiembrie a fost instalat la București un nou
guvern, avându-l premier pe Constantin Coandă. A fost o guvernare
scurtă, doar până în 12 decembrie 1918, dar acel guvern și-a legat numele
de câteva evenimente de anvergură din istoria României. A fost reintrodusă
administrația românească în teritoriul ce fusese ocupat de Puterile
Centrale, a fost organizată revenirea autorităților române de la Iași la
București și a fost publicat decretul-lege pentru reformă electorală.
Decretată la sfârșitul lui noiembrie 1918 în Vechiul Regat şi Basarabia, dar
care a fost pusă în aplicare în Bucovina şi Transilvania abia în august 1919,
12 • CONSTRUIND UNIREA CEA MARE
noua lege electorală a prevăzut introducerea votului universal, egal, direct,

secret şi obligatoriu pentru fiecare bărbat care a împlinit vârsta de 21 de
ani. Mai era prevăzut ca un deputat să fie ales la 30.000 de locuitori, iar un
senator la 70.000 de locuitori. În fapt, guvernul Coandă era un cabinet
provizoriu, menit să asigure trecerea României de la statutul de țară
ocupată la cel de stat suveran, statutul internațional al României
schimbându-se atunci1. Dincolo de Carpați, în Transilvania, în ziua de 18
noiembrie/ 1 decembrie 1918, ziua în care regele Ferdinand s-a întors în
București, la Alba Iulia a avut loc o mare adunare națională, în cadrul
căreia liderul ardelean Vasile Goldiș a citit (și astfel a făcut cunoscută și la
nivel internațional), textul „Rezoluției Adunării Naționale”, prin care se
exprima hotărârea de unire a provinciei cu Regatul Român.
După ce și reprezentanții românilor transilvăneni și-au manifestat
dorința de unire, principalul obiectiv al autorităților de la București a fost
consolidarea României Mari. În acest scop, au fost luate măsuri legislative
care priveau atât provinciile unite (Transilvania, în special), cât și țara, în
ansamblul său. În teritoriile unite, până în primăvara lui 1920, au existat
atât instituții de tip parlamentar cu atribuții legislative la nivel regional
(Sfatul Țării în Basarabia și Consiliul Național în Bucovina), cât și cu
atribuții executiv-administrative (Consiliul Directorilor în Basarabia și
Consiliul Secretarilor de Stat în Bucovina)2. În Transilvania, în
conformitate cu punctul IX al Rezoluției de la Alba Iulia de la 1
Decembrie 1918, a fost desemnat Marele Sfat Național Român, format
inițial din 200 de membri, apoi extins la 250, ca urmare a propunerii lui
Alexandru Vaida-Voevod3. Marele Sfat Național a primit dreptul de a
forma un guvern provizoriu. În ziua următoare, 2 decembrie 1918,
membrii Marelui Sfat Național s-au întâlnit spre a lua o serie de decizii
importante pentru viitor. A fost aprobată structura de conducere, iar

1
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor in secolul XX (1918-1948), București,
Editura Paideia, 1999, p. 114.
2
Marcela Sălăgean, „România între 1919 și 1947”, în Marea istorie ilustrată a României și a
Republicii Moldova, (coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan), București-Chișinău-Cluj-Napoca-Iași,
2018, p. 549.
3
Vasile Vesa, „Unirea Transilvaniei cu România”, în: Istoria Transilvaniei, Vol. III, (de la
1711 până la 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyri Andras, Cluj-Napoca,
Academia Română/Centrul de Studii Transilvane, 2008, p. 623.
TRADIȚIE – INTEGRARE – MODERNITATE • 13
președinte a fost ales George Pop de Băsești4. În timpul întâlnirii, a fost

stabilită crearea unui organ executiv cu activitate permanentă, numit
„Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din
Ungaria”, menit să gestioneze problemele curente ale Transilvaniei,
Banatului și teritoriilor românești din Ungaria. Crearea Consiliului Dirigent,
al cărui președinte a fost Iuliu Maniu, a reprezentat o necesitate în condițiile
existente la sfârșitul lui 1918. Importanța alegerii unui asemenea organism
pentru perioada de tranziție a fost discutată încă în timpul negocierilor de la
Arad. Consiliul Dirigent a trebuit să implementeze, în primul rând, deciziile
Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, să conducă afacerile de stat,
serviciile publice, să adopte orice alte măsuri erau necesare în teritoriu5. În
situația dată, prin alegerea Marelui Sfat Național și a Consiliului Dirigent,
mandatul Consiliului Național Român Central a încetat.
Consiliu Dirigent a avut 15 membri (zece din partea Partidului
Național Român, doi din partea Partidului Social Democrat și trei
independenți)6. Cu ocazia aceleiași întruniri, au fost formate și
departamentele Consiliului Dirigent. Au fost stabilite 12 departamente,
numite Resorturi. Consiliul Dirigent a funcționat din 2 decembrie 1918
până în aprilie 1920, răstimp în care componența și organizarea sa internă
nu au rămas aceleași. Schimbările au survenit ca urmare a prevederilor
decretului-lege de organizare a Transilvaniei, a intrării unor șefi de Resort
în guvernul Alexandru Vaida-Voevod, a unor demisii cauzate de
considerente de partid sau personale, a înființării sau desființării de
Resorturi7. Consiliul Dirigent a avut 256 de întâlniri, în care s-au discutat

4
În structura de conducere a Marelui Sfat Național au fost aleși: George Pop de Băsești, Ion
Ignatie Papp, Demetru Radu, Teodor Mihali, Andrei Bărseanu, Caius Brediceanu, Mihai
Popovici, Ionel Pop, Silviu Dragomir, Gheorghe Pop, Iosif Ciser.
5
Gheorghe Iancu, The Ruling Council. The integration of Transylvania into Romania
1918-1920, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, The Romanian Cultural
Foundation, 1995, p. 36.
6
Membrii Consiliului Dirigent au fost: Iuliu Maniu (PNR), Alexandru Vaida-Voievod
(PNR), Ştefan Cicio-Pop (PNR), Aurel Vlad (PNR), Vasile Goldiş (PNR), Aurel Lazăr
(PNR), Ioan Suciu (PNR), Iosif Jumanca (PSD), Romul Boilă (PNR), Emil Haţieganu
(PNR), Ion Flueraş (PSD), Victor Bontescu (independent), Vasile Lucaciu (independent),
Octavian Goga (independent).
7
De exemplu, în ianuarie 1919, Resorturile Armatei și Siguranței Publice, ca și cel de
Externe și Propagandă Ziaristică au fost desființate. Printr-o notă circulară semnată de

3234 probleme. Primele întâlniri s-au desfășurat la Alba Iulia (în zilele de
2, 3 și 4 decembrie 1918), pentru ca apoi sediul Consiliului să fie stabilit la
Sibiu (în perioada 9 decembrie 1918 – 18 noiembrie 1919). Au avut loc
ședințe și în tren, în timp ce membrii săi călătoreau spre București (18
noiembrie, 21 noiembrie, 25 noiembrie și 3 decembrie 1918), dar și la
Cluj (17 decembrie 1919-10 aprilie 1920). Întâlnirile au fost destul de
frecvente și adesea se întâmpla ca în aceeași zi să aibă loc două runde de
discuții. De asemenea, perioada 3-17 decembrie 1919 a fost intervalul de
timp cel mai lung în care Consiliul Dirigent nu s-a întrunit. Odată fixate
întâlnirile, în general, toți membrii Consiliului Dirigent erau prezenți.
Situația s-a schimbat însă după alegerile parlamentare și formarea noului
for legislativ, deoarece parte din membrii Consiliului au devenit
parlamentari. Excepții legate de prezență existau și în cazul celor care erau
trimiși în străinătate cu diferite ocazii (ex: Vasile Lucaciu, Octavian Goga,
Ion Flueraș, Valeriu Braniște), cei care erau membri ai guvernului sau cei
care plecau în București pentru discutarea unor probleme privitoare la
Transilvania8. Totodată, trebuie menționat faptul că în activitatea sa de
legiferare, deoarece gestiona doar anumite domenii privitoare la
Transilvania, Consiliul Dirigent a înregistrat câteva particularități. În
primul rând, nu a operat cu termenii de lege sau decret-lege, ci cu actul
legislativ numit „Decret al Consiliului Dirigent”9. Apoi, o altă normă de
drept utilizată în epocă, în vederea elaborării actelor legiuitoare, a fost
„Regulamentul”. Dar Consiliul Dirigent nu a folosit respectiva denumire

Ștefan Cicio-Pop a fost făcută publică numirea generalului Ioan Boeru la comanda armatei
din Transilvania și trecerea Siguranței Publice și a gărzilor naționale în competența
Resortului de Interne; a se vedea: Marcel Știrban, Gheorghe Iancu, Ioan Țepelea, Mihai
Racovițan, „Unirea și desăvârșirea statului național unitar”, în: Istoria României.
Transilvania, Vol. II, Cluj-Napoca, Editura George Barițiu, 1997, pp. 617-840.
8
Gheorghe Iancu, op. cit., p. 54.
9
S-a convenit ca respectivele acte legislative să fie numerotate cu cifre romane, în ordine stric
cronologică, fără a se indica data publicării. Ca „formă exterioară” (oficială – n.a.), decretele
Consiliului Dirigent purtau numărul curent roman, având introducerea „Consiliul Dirigent
al Transilvaniei, Banatului și părților românești din Ungaria a decretat/decretează”, după
care urma textul propriu-zis, iar la sfârșit data ședinței Consiliului Dirigent în care a fost
adoptată măsura legislativă publicată, precum și semnătura președintelului Consiliului, a se
vedea: Marcel Știrban, Gheorghe Iancu, Ioan Țepelea, Mihai Racovițan, op. cit., cap. IV,
subcapitolul 4. 2.
la niciunul dintre actele sale legislative, ci numai pe cea de „Ordonanță”,

măsură legislativă care nu putea modifica o lege anterioară sau un decret al
Consiliului Dirigent10.
Încă de la formarea sa, Consiliului Dirigent a considerat necesară
rapida informare a autorităților române și maghiare despre decizia de la
Alba Iulia. S-a stabilit ca regelui Ferdinand I al României să-i fie trimisă
mai întâi o telegramă, în care era specificat că Adunarea Națională a
românilor din Transilvania, Banat și teritoriile ungurești, întrunită la Alba
Iulia, s-a pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu România. În același
timp, s-a hotărât ca o delegație a românilor transilvăneni să plece la
București, pentru a preda regelui și guvernului român „Rezoluția de
Unire”. Delegația desemnată de Consiliul Dirigent a plecat la București în
ziua de 8 decembrie 1918, iar din aceasta au făcut parte episcopii Iuliu
Hossu și Miron Cristea, împreună cu Vasile Goldiș și Alexandru
Vaida-Voevod etc. Cât privește pozițiile oficialităților de la Budapesta, în
ziua de 9 decembrie 1918, Consiliul Dirigent a înaintat cabinetului
condus de Mihály Károlyi Rezoluția de la Alba Iulia. Premierul Mihály
Károlyi a declarat în ședința guvernului din 11 decembrie 1918 că
proclamarea unirii Transilvaniei cu Regatul Român contravenea
prevederilor Convenției de la Belgrad, ca urmare, autoritățile maghiare nu
au recunoscut nici validitatea actului de la 1 Decembrie, nici competențele
Consiliului Dirigent11. Chiar dacă nu a fost recunoscut de către guvernul
maghiar, până în martie 1919 Consiliul Dirigent a reușit totuși să
stabilească câteva contacte cu autoritățile maghiare, în special în domeniul
economic12.
La puțin timp după stabilirea la Sibiu, Consiliul Dirigent a elaborat
un manifest intitulat „Către națiunea română din Transilvania, Banat și
Țara Ungurească”. De asemenea, a editat și propria publicație, intitulată

10
În general, ordonanțele erau semnate de șefii de Resort, excepție făcând cele care conțineau
prevederi considerate mai importante, și care erau semnate și de către președintele
Consiliului Dirigent. Hotărârile Consiliului Dirigent deveneau obligatorii din momentul în
care se aduceau și se semnau, președintele neavând dreptul să suspende sau să revoce un
decret sau o ordonanță deja adoptată, a se vedea: Marcel Știrban, Gheorghe Iancu, Ioan
Țepelea, Mihai Racovițan, op. cit., cap. IV, subcapitolul 4. 2.
11
Vasile Vesa, op. cit., p. 625.
12
Gheorghe Iancu, op. cit., pp. 40-41.

„Gazeta Oficială”, al cărei prim număr a apărut în 14 decembrie 1918, tot

la Sibiu. În primul număr al „Gazetei” a fost tipărit manifestul menționat,
apoi a fost făcut cunoscut Decretul despre „Gazeta Oficială”, adică actul
oficial care statua apariția periodicului Consiliului Dirigent. În primul
articol al decretului se specifica faptul că în „Gazeta Oficială” se vor
publica hotărârile Marelui Sfat Național, decretele, ordonanțele,
regulamentele, notele circulare și oricare altă decizie a Consiliului Dirigent,
a șefilor de Resorturi ai Consiliului, precum și a altor autorități ale statului.
În cel de-al doilea articol al decretului era precizat că toate hotărârile
Marelui Sfat Național, regulamentele, notele circulare și oricare alte decizii
ale Consiliului Dirigent, ale șefilor de Resort ai acestuia, precum și ale
celorlalte autorități trebuie respectate și executate de organele de stat
comitatense (județene) și comunale, fără amânare13.
În timp ce în Transilvania se desfășurau evenimentele menționate, la
București, guvernul Coandă și-a încetat activitatea. În ziua de 12 decembrie
1918 a fost format guvernul Ion I. C. Brătianu, care a rămas la putere până
în 27 septembrie 1919. Alegerea liberalilor pentru a conduce România
postbelică a reflectat imensa lor putere economică și influența lor la Palat14.
Principalul obiectiv a fost consolidarea Unirii. Cât privește delegația
Consiliului Dirigent, odată ajunsă în București, în ziua de 14 decembrie, în
numele Consiliului, Vasile Goldiș a înmânat „Rezoluția de Unire” regelui
Ferdinand I, în prezența președintelui Consiliului de Miniștri. În paralel cu
acele acțiuni, Iuliu Maniu și Aurel Vlad s-au deplasat la rândul lor la
București, participând alături de Vasile Goldiș și Alexandru Vaida-Voevod la
ședința guvernului român, care a luat în discuție legiferarea unirii
Transilvaniei cu România. Discuțiile s-au concretizat în două decrete de
mare importanță adoptate de guvern, primul fiind chiar decretul prin care
s-a recunoscut unirea Transilvaniei cu Regatul Român15. Un an mai târziu,
după ce în noiembrie 1919 au avut loc primele alegeri de pe teritoriul
României Mari, „Decretul Unirii” a fost ratificat de către primul Parlament

13
Gazeta Oficială. Publicată de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor
Românești din Ungaria, nr. 1, Sibiu, 1/14 decembrie 1918.
14
Keith Hitchins, România, 1866-1947, București, Editura Humanitas, 1996, p. 432.
15
„Decretul-lege nr. 3631/1918 privitor la alipirea Transilvaniei la Regatul României”, în
Monitorul Oficial, Nr. 180. din 13/24 decembrie 1918.
al României Mari. Al doilea decret16 a fost documentul prin care erau

stabilite principiile și modalitățile concrete de administrare a Transilvaniei,
atât de către Guvernul român, cât și de către Consiliul Dirigent. Serviciile
publice au rămas în competenţa Consiliului Dirigent, iar afacerile străine,
armata, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa
generală a statului au trecut în competenţa guvernului central de la
Bucureşti. De fapt, Consiliul Dirigent a fost învestit cu responsabilități
legislative și executive în domenii care nu au intrat chiar de la început sub
jurisdicția guvernului de la București. Tot în acea perioadă a fost decisă și
extinderea competențelor guvernului român asupra câtorva domenii de
activitate din Transilvania, domenii de importanță vitală și de interes și
pentru întreaga țară. Astfel, între deciziile adoptate de guvernul de la
București care au vizat integrarea administrativă a Transilvaniei, remarcăm:
Decretul-lege nr. 3621 din august 1919 care cuprindea dispozițiile privind
organizarea în Transilvania a alegerilor pentru Adunarea Deputaților și
Senat; Decretul-lege nr. 3911 din septembrie 1919 privind realizarea
reformei agrare în Transilvania; Decretul-lege nr. 4090, tot din septembrie
1919, prin care Universitatea maghiară din Cluj a fost transformată în
Universitate română; Decretul-lege nr. 4709 din noiembrie 1919 prin care
Legea de administrare și extindere a monopolurilor statului se introducea și
în Transilvania17.
În timpul discuțiilor de la București, s-a mai stabilit ca Transilvania să
fie reprezentată în guvern de trei miniștri fără portofoliu (persoane numite
direct de Consiliul Dirigent), pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul
regional (Consiliul Dirigent) îşi pierdea competenţa în favoarea guvernului
central. Au fost desemnați Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș și Alexandru
Vaida-Voevod. Ștefan Cicio Pop și Alexandru Vaida-Voevod și-au ocupat
posturile în ianuarie 1919, în timp ce Vasile Goldiș numai în luna martie,
când Valeriu Braniște a preluat Departamentul Cultelor și Instrucțiunii
Publice. Toți trei miniștrii au continuat să rămână și membri ai Consiliului

16
„Decret-lege, nr. 3632/1918, privitor la instituirea conducerii serviciilor publice în
Transilvania”, în Monitorul Oficial, Nr. 180. din 13/24 decembrie 1918.
17
Gheorghe Calcan, Unificarea administrativă a României întregite (1918-1925). Integrarea
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în structurile administrației românești, Cluj-Napoca,
Editura Mega, 2016, p. 14.

Dirigent18. Cât privește celelalte două provincii unite, la 1 ianuarie 1919 a

fot ratificată Unirea Bucovinei cu România și au fost confirmate
Secretariatele de Serviciu care conduceau treburile administrative din acest
teritoriu. De asemenea, au fost numiți doi reprezentanți ai Bucovinei în
guvernul de la București, a fost vorba de Iancu Flondor și de Ion Nistor. În
cazul Basarabiei, încă din primăvara lui 1918 au fost trimiși doi
reprezentanți în guvernul român, Ion Inculeț și Gabriel Ciugureanu. Astfel,
Ion I. C. Brătianu a condus cel dintâi guvern al României, din care făceau
parte reprezentanții tuturor provinciilor țării19.
De-a lungul întregii perioade de funcționare, membrii Consiliului
Dirigent au avut o activitate intensă, datorată în primul rând faptului că
Transilvania a intrat în granițele României cu un model de organizare
administrativ-teritorială și o legislație diferită. Liderii transilvăneni au fost
nevoiți să elaboreze acte legislative care să suplinească golul lăsat de
dispariția autorităților austro-ungare din provincie. Activitatea Consiliului
Dirigent a cuprins domenii dintre cele mai diverse. De la probleme
administrative, economice și sociale, la cele legate de justiție, transporturi,
comunicații, educație, sănătate etc. Așa se face că în cel de-al doilea număr
al „Gazetei Oficiale” (apărut la aproape două săptămâni de la apariția
primului număr), Consiliul Dirigent a decis publicarea unor note circulare
privind măsurile luate în vederea restabilirii ordinii; asigurării
aprovizionării cu alimente; cu privire la buna funcționare a serviciului de
telefon și telegraf; pentru asigurarea serviciului de noapte la unele oficii
poștale; a dreptului de dispoziție asupra materialelor, produselor și
mărfurilor etc20.
O problemă importantă, cu care atât membrii Consiliului Dirigent,
cât și ai guvernului de la București s-au confruntat, a fost legată de
unificarea administrativă. Până la elaborarea unei legi administrative la
nivel național, printr-un decret din 11/24 decembrie 1918, Consiliul
Dirigent a decis instituirea conducerii serviciilor publice în Transilvania.

18
19
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 114.
20
Gazeta Oficială. Publicată de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor
Românești din Ungaria, Nr. 2, Sibiu, 11/24 decembrie 1918.
Cu aceeași ocazie, teritoriul provinciei a fost împărțit în 23 de județe21.

Acestea erau conduse de prefecți numiți. În luna ianuarie 1919 au fost
preluate serviciile administrative, cu prefecții români nou numiți. Cea
dintâi dispoziție urgentă fundamentală ce a fost luată a fost Decretul nr. 1
din 24 ianuarie 1919 despre funcționarea în mod provizoriu a serviciilor
publice, aplicarea legilor, despre funcționari și întrebuințarea limbii. Acest
decret a format și o primă bază a organizării serviciilor publice și mai ales a
instanțelor judecătorești22. În februarie 1919, Iuliu Maniu, în calitate de
președinte al Consiliului Dirigent, a semnat decretul pentru statornicirea
unor denumiri românești în administrație și în județe23. Prin acel decret nu
au fost schimbate doar denumirile, ci și funcțiile instituțiilor după modelul
celor din Regatul Român. Comitatul a devenit județ, cercul a devenit
plasă, comitele suprem se va numi prefect, vicecomitele subprefect etc24.
În ceea ce privește Basarabia, integrarea administrativă a provinciei în
România Mare a cunoscut câteva etape: 1) – Între 27 martie 1918 și 27
noiembrie 1918 a fost perioada autonomiei provizorii, care lăsa Basarabiei
drepturi extinse asupra guvernării, cuprinse în cele 11 prevederi referitoare
la unirea provinciei cu România (menținerea Sfatului Țării ca organ
suprem, păstrarea zemstvelor, reforma agrară etc.); 2) – Perioada
Directoratelor (27 noiembrie 1918 – 4 aprilie 1920), în care puterea
executivă era reprezentată de Consiliul Directorilor Generali, ai cărui
membri erau numiți prin decret regal25.
Pe lângă administrație, una dintre problemele cele mai importante
avute în atenție de autoritățile centrale și locale a fost legată de justiție. La

21
Făgăraș, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieș, Bistrița-Năsăud, Târnava-Mare,
Târnava-Mică, Mureș-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Brașov, Trei-Scaune, Sălaj,
Sătmar, Bihor, Arad, Maramureș, Bichiș, Cenat, Timiș-Torontal, Odorhei.
22
„Instaurarea justiției românești în Ardeal”, în Transilvania. Organ al ASTREI, Anul 76,
ianuarie – februarie 1945, Nr. 1, p. 2.
23
Dănuț Pop, Călin-Cornel Pop, Cosmin Radu Vlaicu, „Elemente istorice și legislative privind
organizarea Instituției Administrative a Prefectului în România”, în Revista Transilvană de Științe
Administrative, Cluj-Napoca), nr. 1 (25), 2010, p. 150.
24
Gyorke Zoltan, „Instituția prefecturii în perioada interbelică (1923-1938). Proiecții legislative”,
în Revista Transilvană de Științe Administrative (Cluj-Napoca), nr. 3 (27), 2010, p. 84.
25
Octavian Țâcu, „Basarabia în cadrul României întregite (1918-1940)”, în Marea istorie ilustrată
a României și a Republicii Moldova, coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Ediție Revizuită și
actualizată, București – Chișinău – Cluj-Napoca – Iași, Editura Litera, 2018, p. 595.

sfârșitul lui 1918, în cadrul statului român se găseau în vigoare mai multe
norme juridice. În Bucovina existau prevederile austriece, dar în
Transilvania situația era mai complexă, deoarece pe teritoriul provinciei nu
se întâlnea un cod unitar, în domeniul dreptului civil. Pe o parte a
teritoriului se aplica dreptul civil maghiar, pe o alta codul civil austriac din
1811, modificat în 1876. Se adăugau legile civile maghiare și ordonanțele
regale și ministeriale de la 1867 la 1918 pentru întreaga Transilvanie. La
26 februarie 1919, s-a fixat ziua de 1 martie ca început al procesului de
preluare a instanțelor judecătorești din județele aflate sub jurisdicția
Curților de Apel Cluj și Târgu-Mureș. Prima instituție trecută sub
controlul statului român, la 4 martie 1919, a fost tribunalul din Sibiu, oraș
în care se afla sediul Consiliul Dirigent26. În Basarabia, la scurt timp după
ce a fost decisă unirea cu România, magistratul ieșean Vespasian Erbiceanu
a primit din partea guvernului condus de Alexandru Marghiloman
misiunea de a se documenta cu privire la specificul funcționării legislației
basarabene și de a ajuta factorii de decizie ai magistraturii de la Chișinău,
în sensul reorganizării pe baze naționale a legislației din provincie.
Vespasian Erbiceanu a activat în Basarabia în perioada 31 martie 1918 –
22 septembrie 1923 și misiunea lui a cuprins două etape importante: cea
de consilier tehnic al ministerului Justiției pe lângă Directoratul de Justiție
al Basarabiei, și cea de Prim-Președinte al Curții de Apel din Chișinău.
Bun cunoscător al justiției rusești, Erbiceanu a oferit autorităților de la
București informațiile necesare pentru întocmirea unei legi de organizare a
justiției basarabene pe baze românești. De asemenea, a căutat elementele
cele mai bune în vederea armonizării și punerii în concordanță a legilor
ruse cu cele române. Primele coduri românești intrate în vigoare în
Basarabia, prin decretele regale din iunie 1919, au fost cel penal și de
procedură penală, urmate apoi de alte măsuri legislative corespunzătoare27.
În domeniul economic, principala preocupare a Consiliului Dirigent,
dar și a guvernului, a fost stabilizarea și unificarea monetară, preluarea
întreprinderilor care au aparținut Astro-Ungariei, precum și luarea unor

26
Gheorghe Iancu, Justiția românească în Transilvania (1919), Cluj-Napoca, Editura
Ecumenica Press, 2006, p. 29.
27
Sorin Radu, Vespasian Erbiceanu (1865-1943). Studiu monografic, Târgoviște, Editura
Cetatea de Scaun, 2014, pp. 59-60.
decizii în vederea refacerii economice a Transilvaniei și integrării în

ansamblul economic românesc. Pentru realizarea obiectivelor precizate, în
decembrie 1918 guvernul a hotărât ștampilarea leilor emiși în timpul
ocupației germane, a coroanelor și rublelor28.
În luna mai a anului 1919, Consiliul Dirigent a decis ca demararea
operaţiunii de ştampilare a bancnotelor austro-ungare să aibă loc începând
din data de 10 iunie 1919, procedura urmând să se desfăşoare până în data
de 10 iulie a aceluiaşi an. Din păcate, măsura luată de autorităţile române
în Transilvania a fost destul de tardivă. Încă din luna martie a anului 1919,
Resortul financiar al Consiliului Dirigent, condus de Aurel Vlad, a atras
atenţia liderilor de la București că România a devenit ultimul stat succesor
care nu şi-a identificat încă moneda moştenită, putând exista posibilitatea
ca Transilvania să devină refugiul tuturor noilor emisiuni de coroane. Pentru
a se evita asemenea probleme, Consiliul Dirigent a adoptat, la finele lunii
martie 1919, o măsură cu efect local, prin care s-a dorit interzicerea
importului de bancnote şi alte designaţiuni de casă ale Băncii
austro-ungare29. Nu s-a reușit întru totul stoparea circulației mai multor
tipuri de emisiuni monetare dar, cu toate problemele existente în domeniul
financiar, sistemul bancar și de credit din România a cunoscut importante
schimbări, vizibile încă din 1919. Ca urmare a Unirii, numărul băncilor a
sporit pe întreg teritoriul României Mari, la tipurile de bănci existente
adăugându-se altele noi, conform exigențelor ivite pe parcursul modernizării
vieții economico-financiare30.
Cât privește industria, în februarie 1919 guvernul Ion I. C. Brătianu a
trecut la „lichidarea” întreprinderilor aparținând cetățenilor din fostele
state inamice și la naționalizarea lor31. În schimb, încă de la sfârșitul lunii

28
29
Peter M. Garber, Michael G. Spencer, „The Dissolution of the Austro– Hungarian
Empire: Lesson for Currency Reform, Essay”, în International Finance, nr. 191/1994,
Princeton University, New Jersey, pp. 8–9.
30
Victor Axenciuc, Vasile Bozga, „Evoluția economiei naționale”, în Istoria românilor. Vol. VIII.
România întregită (1918-1940), Ioan Scurtu (coord.), București, Editura Enciclopedică, 2003,
pp. 118-119. Privită global, evoluția numerică a băncilor și a capitalului lor a cunoscut două
faze: una de creștere, până în 1931, urmată de una de scădere, după 1931 până la finele
perioadei interbelice.
31

decembrie 1918, Consiliul Dirigent a reînființat Inspectoratul pentru

controlul activității industriale, iar câteva luni după aceea, prin Ordonanța
nr. 166 din 8 martie 1919 a fost creat Departamentul pentru industrie și
protecție socială. O zi mai târziu, a fost înființat Inspectoratul general
industrial, a cărui principală misiune a fost studierea situației reale a
întreprinderilor. Complexitatea și multitudinea problemelor economice au
ajuns și în atenția Departamentului pentru industrie, astfel că, în 21
septembrie 1919, Consiliul Dirigent a aprobat crearea unui organism
consultativ în cadrul respectivului departament, numit Consiliu Economic
Central, în care și-au desfășurat activitatea 25 de specialiști din diferite
domenii economice. Cinci dintre ei au fost și membri ai Consiliului
Suprem pentru economie națională din București32.
Referitor la agricultură, sector economic care a intrat adesea în atenția
membrilor Consiliului Dirigent, în primul rând a fost pusă problema
reformei agrare, măsură pe care liderii transilvăneni o vedeau în
dependență de problematica agrară discutată în Vechiul Regat unde, deși
Constituanta de la Iași stabilise ca împărțirea terenurilor să înceapă după
șase luni de la încheierea războiului, guvernul a publicat la 14/27
decembrie 1918 decretul-lege privind exproprierea moșiilor de peste 100
hectare, iar în februarie 1919, printr-un alt decret, pământul expropriat era
preluat de obștile sătești, până la efectuarea împroprietăririi individuale a
țăranilor33. Dar Consiliul Dirigent, la sfârșitul lui decembrie 1918, a
început la rândul său să elaboreze un proiect de măsuri legislative în
domeniul agricol. A fost un proces lung, marcat de etape distincte. S-au
pus bazele unui departament pentru agricultură, au avut loc dezbateri și
întruniri ale Consiliului Dirigent, au fost organizate conferințe în
domeniul agriculturii. Servicii speciale rezultate din reforma agrară au fost
organizate în cadrul Departamentului pentru agricultură, servicii care
colectau date despre terenuri, proprietăți și care au lucrat la proiectul de
înfăptuire a reformei agrare. A fost supus dezbaterii de către Consiliul
Dirigent în 19 aprilie 1919, următorul pas fiind organizarea unor întâlniri
pentru analizarea documentului. Și în concordanță cu decizia menționată,

32
Gheorghe Iancu, The Ruling Council..., pp. 164-165.
33
pe parcursul verii lui 1919, în cadrul Consiliului Dirigent au avut loc mai
multe discuții în ceea ce privește reforma agrară34.
Un domeniu de mare importanță, atât pentru Transilvania cât și
pentru România în ansamblu său, a fost cel legat de mijloacele de
comunicare. După Unire, administrarea și organizarea căilor ferate, poștei,
serviciilor de telegraf și telefonie au trecut sub autoritatea guvernului
român, dar Consiliul Dirigent trebuia a fi consultat înaintea oricărei decizii
care urma a fi luată. Alături de Consiliul Dirigent, și în perspectiva
cooperării cu acesta, a fost creată Direcția Centrală (Directorat Central) în
Transilvania, instituție subordonată ministerului de Resort, și care urma să
supravegheze activitatea în domeniu. De-a lungul întregii perioade,
guvernul și Consiliul Dirigent au luat măsuri în vederea protejării rețelei de
căi ferate din Transilvania. Au fost reparate poduri și tunele, au fost
achiziționate locomotive și vagoane și au fost demarate lucrări în vederea
construcției de noi căi ferate, care să lege toate provinciile țării între ele. De
asemenea, o comisie alcătuită din specialiști din întreaga țară a început să
analizeze problemele legate de unificarea serviciilor poștale, de telefonie și
telegraf. În pofida eforturilor, problemele din domeniul comunicațiilor
s-au menținut deoarece personalul de specialitate era ineficient, trenurile
circulau cu iregularitate, oficiile poștale acceptau doar scrisori simple, nu și
ordine de plată sau scrisori recomandate. Imediat după ce Consiliul
Dirigent și-a încetat activitatea, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Direcția
Centrală a Serviciului poștal român din Transilvania. Doar oficiile locale
ale acestui serviciu au fost menținute până în noiembrie 192135.
Preocupări aparte au existat și în domeniul educației și sănătății publice.
Educația s-a numărat printre priorități, în condițiile în care, și în acest caz,
trebuia creat un sistem de învățământ unitar la nivelul întregii țări. De
exemplu, o particularitate a școlilor din Transilvania și Bucovina era
caracterul lor, existând şcoli de stat, comunale, confesionale, aparținând
unor minorități etnice şi particulare. Limba de predare în acele şcoli era
limba comunității care le susținea, maghiară și germană în special36, iar în

34
35
Ibidem, pp. 204-205.
36
D. Voinea, Învăţământul provincial din Transilvania în primul deceniu de la Unire,
1918-1928, Bucureşti, 1928.

ceea ce privește Basarabia, procentul știutorilor de carte era unul foarte mic
(sub 40% din totalul populației provinciei), eforturile autorităților pentru
extinderea învățământului școlar obligatoriu, cu tot ceea ce a însemnat
acest lucru (clădiri, personal și material didactic etc.), fiind important. De
exemplu, în perioada 1922-1928 bugetul instrucțiunii publice a fost
aproape triplat; legea învățământului din 1924 a sporit școala generală
obligatorie de la patru la șapte clase și a extins obligativitatea
învățământului primar de la 12 la 18 ani. Au fost organizate și cursuri de
alfabetizare pentru adulți și a fost restructurată rețeaua școlilor normale de
învățători37. Privind retrospectiv, putem afirma că pe tot parcursul
perioadei interbelice, „școala românească” a beneficiat de o legislație
modernă și de un corp profesoral pregătit38, iar în acest scop, încă din
perioada imediat următoare Unirii, Departamentul Cultelor și
Instrucțiunii Publice și-a îndreptat atenția asupra eficientizării organizării
sistemului de educație și a pregătirii cadrelor didactice. În anul școlar
1919-1920 au avut loc o serie de schimbări structurale. Corpul profesoral
din provinciile unite a continuat să se bucure de aceleași drepturi ca și
înainte de 1918, cu condiția să manifeste fidelitate față de statul român. În
Transilvania, pentru menținerea învățământului în limba maghiară,
Consiliul Dirigent a autorizat activitatea școlilor confesionale maghiare. În
învățământul primar, în anul școlar 1918-1919, s-a decis ca în toate școlile
de stat și comunale materiile istoria și geografia Ungariei să fie înlocuite cu
istoria și geografia României, iar elevii, nu numai din respectivele școli, ci
din toate de pe cuprinsul Transilvaniei, să nu mai fie obligați să învețe
limba maghiară. De asemenea, predarea constituției Ungariei a fost
înlocuită cu predarea constituției României. Aceleași măsuri au fost luate și
în școlile confesionale românești. Problema cea mai dificilă a fost
reprezentată de corpul profesoral existent în provincie. În acest sens,
Departamentul instrucțiunii a organizat cursuri pentru pregătirea
profesorilor. Cursurile au început în 15 iunie 1919 la Cluj, în clădirea

37
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a,
București, Editura Humanitas, 1992, p. 219.
38
Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Petre Otu, „Instituțiile”, în Istoria românilor. Vol. VIII.
România întregită (1918-1940), Ioan Scurtu (coord.), București, Editura Enciclopedică,
2003, p. 220.
Universității, cu lectori în marea lor majoritate din Vechiul Regat. Au fost

coordonați de Nicolae Drăgan. Cursurile au continuat și în vara anului
1920, urmând ca în martie 1921 să se susțină examenele. În iulie 1919, la
Sibiu, au fost ținute cursuri pentru dascălii germani, care urmau a fi
familiarizați cu limba, literatura, istoria și geografia României. Consiliul
Dirigent a înființat noi asemenea instituții în localitățile în care s-a
considerat a fi absolut necesar: Alba Iulia, Orăștie, Sighet, Șimleu, Cluj,
Târgu Mureș, Oradea. Limba română a devenit limbă oficială în școlile de
stat. Au rămas și școli secundare de stat în Salonta, Gheorgheni, Arad,
Brașov, Deva, unde se preda în limba maghiară, sau în care s-a predat în
germană, cum a fost cazul celor din Timișoara, și nu numai39.
Pe de altă parte, Unirea din 1918 a favorizat dezvoltarea studiilor
universitare, în special în Transilvania și Bucovina, unde atât liderii
politici, cât și intelectualii români s-au pronunțat pentru reorganizarea
rapidă, pe baze româneşti, a universităților deja existente la Cluj și
Cernăuți. În Transilvania, la începutul anului 1919, Consiliului Dirigent a
avut mai întâi o atitudine reținută faţă de propunerea preluării
Universităţii maghiare, conform modelului utilizat în cazul instituţiilor de
acest tip din Strasbourg şi Bratislava. Totuşi, sub presiunea opiniei publice
şi mai ales a intelectualității româneşti, Consiliul Dirigent a fost nevoit să
treacă problematica Universităţii din Cluj la proiectele sale prioritare. La
începutul lunii februarie 1919, Consiliul Dirigent a analizat cele două
variante propuse, 1) – Universitatea din Cluj să fie naționalizată; 2) – la
Cluj să fie fondată o Universitate absolut nouă. Până la urmă a fost
adoptată o soluţie combinată a celor două formule: preluarea Universităţii
din Cluj de statul român şi transformarea ei pe baze noi şi moderne40. În
paralel cu activitatea Consiliului Dirigent, guvernele României au inițiat
strategii culturale şi educaționale care au dus la o intensă mobilizare în
vederea realizării obiectivului propus. Cei implicați în acest proiect
trebuiau să țină cont de următorii factori: 1) – existența unor universități

39
40
Pentru detalii a se vedea: Vasile Puşcaş, Universitate. Societate. Modernizare. Organizarea şi
activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj, 1919-1940, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2003,
vezi şi Idem, University and Society. A history of Cluj Higher Education in 20th Century,
Cluj-Napoca, Cluj University Press, 1999.

în România (Iaşi şi Bucureşti), care reușiseră să se afirme şi care şi-au

desemnat anumite opțiuni de evoluție; 2) – problemele ridicate de
naționalizarea universităților din Cluj şi Cernăuți; 3) – existența unor
modele universitare la nivel european şi mondial; 4) – realităţile
socio-economice şi culturale din spațiul transilvănean, realități care, după
cum s-a şi demonstrat în anii care au urmat, au influenţat opțiunile
mediului academic românesc din Transilvania. După ce vechea
Universitate maghiară din Cluj a fost preluată de autorităţile române,
acestea urmau să decidă data inaugurării oficiale. Iniţial, Senatul provizoriu
al Universităţii a propus ca inaugurarea să se realizeze în toamna anului
1919, concomitent cu începerea cursurilor. Ulterior, acelaşi for a propus
data de 1 decembrie 1919. Alegerea datei de 1 decembrie pentru
festivitățile de inaugurare reprezenta şi o modalitate de aniversare a unui an
de la Marea Unire. Dar, în urma discuţiilor purtate între membrii comisiei
şi datorită necesității existenței unei perioade mai lungi de timp necesare
pregătirii festivităților, s-a decis amânarea inaugurării. La luarea acestei
decizii au mai contribuit şi realitățile politice din ţară şi din străinătate din
toamna lui 1919, când a apărut o situaţie de incertitudine, vizavi de
statutul teritorial al noilor ţări din centrul continentului. Cum situaţia s-a
schimbat, la începutul anului 1920 s-a decis ca inaugurarea Universităţii
româneşti de la Cluj să aibă loc în data de 1 februarie 192041. În cazul
Bucovinei, instaurarea administrației românești a făcut ca cea mai mare
parte a vechiului corp administrativ și universitar austriac să părăsească
Cernăuțiul. Preluând modelul folosit de Consiliul Dirigent în cazul
Universității din Cluj, printr-un decret regal din septembrie 1919, fosta
instituţie de învățământ superior din Bucovina a devenit românească.
Inaugurarea Universităţii românești din Cernăuți a avut loc la 24
octombrie 1920, primul rector fiind istoricul Ion I. Nistor, care fusese
numit și administrator al Bucovinei, cu rang de ministru, imediat după ce
provincia s-a unit cu Regatul Român. În calitate de rector, Ion. I. Nistor a
avut sarcina reorganizării Universității, conform modelului universitar
românesc, chiar dacă au fost păstrate multe din elementele de funcționare

41
Vasile Pușcaș, Marcela Sălăgean, „Le Developpement et la Modernisation de l’Universite
de Cluj (1919-1944)”, în Transylvanian Review, Vol. XVIII, no. 4, Winter,
2009, Cluj-Napoca, Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, pp. 51-52.
și organizare moștenite de la austrieci42. În urma acelor decizii, România a

avut în 1922 patru universități (București, Iași, Cluj, Cernăuți), o
academie de comerț la Cluj, una de Drept la Oradea și un Institut teologic
la Chișinău, numărul studenților crescând de la an la an43.
Cât privește sănătatea publică, în 25 ianuarie 1919, la Sibiu a avut loc
un congres al medicilor români, congres prezidat de Iuliu Hațieganu, la
care a participat și Iuliu Moldovan, secretar general al secției de sănătate
din cadrul Departamentului protecției sociale al guvernului. Cu acea
ocazie, s-a recomandat autorităților locale din întreaga țară să se
concentreze asupra problemelor de igienă în vederea prevenirii bolilor.
Având și sprijinul Consiliului Dirigent, Iuliu Moldovan a creat în
Transilvania, la începutul lui 1919, șapte inspectorate de igienă care au
acoperit întreg teritoriul Transilvaniei: Cluj, Oradea, Satu Mare, Târgu
Mureș, Sibiu și Brașov. Adițional, Iuliu Moldovan a fondat trei spitale noi:
la Abrud, Reghin și unul pentru femei la Cluj. De asemenea, a fondat un
sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză la Aiud, un institut pentru
pregătirea asistentelor medicale la Cluj și câteva centre pentru îngrijirea
copiilor (Beiuș, Orlat și Odorhei). De fapt, profesorul Iuliu Moldovan a
fost cel care a înființat prima rețea de centre medicale din România. A fost
încurajată activitatea medicală din mediul rural, au fost organizate structuri
sanitare la nivel local și național, au avut loc mai multe întâlniri între
autoritățile medicale și decidenții din administrație44.
Nu în ultimul rând, deoarece pe teritoriul României existau două
calendare (stiluri), „cel vechi”/Iulian în Vechiul Regat și în Basarabia, și „cel
nou”/Gregorian, în Transilvania și Bucovina, guvernul a decis adoptarea
Calendarului Gregorian, folosit în Europa Centrală și Occidentală, pe
continentul american și în multe alte părți ale lumii. Decizia de utilizare a
aceluiași calendar pe întreg teritoriul țării a fost pusă în practică în ziua de 1
aprilie 1919 (stil vechi), zi care automat a devenit 14 aprilie.

42
Erast Tarangul, Amintiri, volum îngrijit de Radu Florian și Lucian Nastasă-Kovacs,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2016, p. 12.
43
Vlad Georgescu, op. cit., p. 219.
44
Anda Ioana Curta, „Professor Iuliu Moldovan: From Biopolitics to Public Healths”, în
Transylvanian Review, Vol. XXVI, no. 2, Summer 2017, Cluj-Napoca, Romanian Academy,
Center for Transylvanian Studies, p. 113.

Toamna lui 1919 avea să înregistreze schimbări la nivel guvernamental.

Încă din vara anului 1919, național-liberalii și-au dat seama că alegerile
parlamentare nu mai puteau fi amânate. Au decis să cedeze temporar
guvernarea unui nou cabinet, care să organizeze alegerile în manieră
tradițională, dar în beneficiul liberalilor45. Executivul condus Ion I.C.
Brătianu a demisionat, iar în 27 septembrie 1919 a fost format guvernul
condus de generalul Arthur Văitoianu, având ca principală misiune
organizarea alegerilor parlamentare. După o campanie electorală care a
durat aproape un an (cea mai lungă din istoria României), alegerile s-au
desfășurat în zilele de 2-6 noiembrie 1919 și au avut două particularități
vizibile: 1) – campania electorală s-a derulat pe provincii istorice, deoarece
niciun partid nu avea organizații în întreg cuprinsul țării; 2) – adevărata
luptă politică s-a desfășurat în Vechiul Regat, între partidele tradiționale și
cele mai nou apărute. Cele mai multe voturi le-a obținut Partidul Național
Român, fără a obține însă majoritatea. Au urmat Partidul Național Liberal,
Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Țărănesc din Vechiul Regat,
Partidul Naționalist Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina.
Au obținut suficiente voturi pentru a avea reprezentanți în parlamentul
României și Partidul Maghiarilor și Secuilor, Gruparea Sașilor, Gruparea
Șvabilor etc. Alegerile parlamentare nu au dat un câștigător, dar sentimentul
general s-a îndreptat spre noile partide. Au început negocierile, dar un rol
important în desemnarea premierului l-a avut și conjunctura europeană,
Conferința de Pace fiind în desfășurare. Inițial, propunerea de formare a
noului guvern a fost făcută lui Nicolae Iorga, dar a refuzat. Apoi, tot fără
succes, funcția de premier i s-a propus lui Iuliu Maniu. Până la urmă a fost
numit Alexandru Vaida-Voevod46.
Oricine va analiza rezultatele primelor alegeri parlamentare de pe
teritoriul României Mari, va putea constata destul de ușor că liderii
Partidului Național Liberal au făcut atunci o eroare de calcul. Ei nu au luat
în considerare forța partidelor regionale și a celor țărănești, recent apărute
pe scena politică. De exemplu, Partidul Național Român, care controla
Consiliul Dirigent și administrația internă a Transilvaniei, era foarte

45
Keith Hitchins, op. cit., p. 433.
46
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., pp. 121-122.
puternic în provincie. Partidul Țărănesc, condus de Ion Mihalache, apărut

pe scena politică a Vechiului Regat la finele războiului, a fost deosebit de
activ, a câștigat simpatia țărănimii și a luat o parte a electoratului
Partidului Național Liberal din micile orașe. În Bucovina și Basarabia,
partidele și liderii acelor regiuni, de ale căror nume s-a legat întreaga
mișcare națională desfășurată mai ales în ultimii doi ani de război, s-au
bucurat de voturile locuitorilor bucovineni și basarabeni.
De fapt, alegerile din noiembrie 1919 nu numai că au reprezentat un
eșec pentru liberali și un succes pentru partidele regionale și cele nou
apărute, dar au pus în evidență efectele votului universal asupra echilibrului
tradițional de forțe politice și au reprezentat un semnal pentru partide, că
vor fi nevoite să aibă susținători și organizații puternice în toate provinciile.
Guvernul Alexandru Vaida-Voevod a depus jurământul în ziua de 1
decembrie 1919, iar în ziua de 29 decembrie parlamentul a votat legile
pentru ratificarea unirii Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu România.
În primul rând, guvernul Blocului parlamentar a acționat pentru
detensionarea vieții politice și sociale. La 14 ianuarie 1920 a fost ridicată
starea de asediu și cenzură de pe teritoriul Vechiului Regat, a fost retrasă
armata din întreprinderi și s-a reușit aplanarea mai multor conflicte
sociale47. Programul politic și economic al noului guvern era democratic și
reprezenta o ruptură clară cu trecutul. Legislația propusă de Ion Mihalache
(ministrul Agriculturii), care urma să îndeplinească promisiunea referitoare
la o reformă agrară, era superioară decretului liberal din 1918. Prin alte
proiecte de legi plănuite, se dorea a fi eliminate accizele la produsele de
primă necesitate, introducerea impozitului progresiv pe venituri, instituirea
unui salariu minim și ziua de muncă de opt ore. Dar toate proiectele și
măsurile care urmau a fi adoptate, în special reforma agrară, au stârnit
nemulțumiri printre politicieni, care până la urmă au reușit să blocheze
activitatea guvernului, care a și demisionat48. În ziua de 13 martie 1920,
când Vaida-Voevod era plecat din țară, regele i-a cerut lui Ștefan Cicio-Pop
(care gira interimatul președinției Consiliului de Miniștri) să depună

47
Ioan Scurtu, „Decada brătienistă (decembrie 1918-noiembrie 1928)”, în Istoria românilor.
Vol. VIII. România întregită (1918-1940), Ioan Scurtu (coord.), București, Editura
Enciclopedică, 2003, p. 249.
48

mandatul executivului. Acesta s-a conformat și, în aceeași zi, Ferdinand I

l-a însărcinat pe Alexandru Averescu cu formarea noului guvern.
La două săptămâni după depunerea jurământului, Alexandru Averescu
a anunţat dizolvarea parlamentului și organizarea alegerilor pentru ambele
camere legislative. Câteva zile mai târziu, în 4 aprilie 1920, a fost anunțată
dizolvarea Consiliului Directorilor în Basarabia, a Consiliului Secretarilor
de Stat și a Consiliului Dirigent din Transilvania.
Dacă desfiinţarea Consiliului Directorilor de la Chișinău și a Consiliului
Secretarilor de Stat din Cernăuți a fost acceptată mai ușor, desfiinţarea
Consiliului Dirigent a fost însoțită de o serie de controverse și dezbateri, atât
în Transilvania, cât și la București. În noiembrie 1919, reprezentanții
Consiliului au abordat pentru prima dată problematica continuării sau
încetării activității Consiliului Dirigent. Câteva luni mai târziu, la începutul
lui februarie 1920 Consiliul Dirigent a decis să întocmească un proiect în
vederea elaborării unei noi legi privind activitatea sa în noua situație
existentă după alegerile parlamentare. Conform proiectului, urmau a fi
create secretariate generale care să gestioneze problemele administrative ale
Transilvaniei și să funcționeze sub direcția ministrului delegat fără portofoliu
din cadrul guvernului. După ce proiectul a fost schițat în cadrul Consiliului
Dirigent, a fost aleasă o comisie pentru redactarea viitoarei legi. Consiliul
Dirigent, ca for de conducere în Transilvania, urma să-și înceteze activitatea
și să fie înlocuit cu un secretariat administrativ, care să înlocuiască toate
departamentele și filialele ministerelor. Sediul noii instituții era prevăzut a fi
la Cluj, urmând a fi pusă sub direcția ministerului pentru Afaceri
Transilvănene. Proiectul a fost discutat în 14 februarie 1920 de către grupul
parlamentarilor Partidului Național Român. În cadrul discuțiilor, proiectul
menționat a fost comparat cu un altul, elaborat de Vasile Goldiș, conform
căruia centralizarea tuturor oficiilor trebuia să se realizeze la București, iar
fiecare minister să aibă un director transilvănean, care urma să rezolve
diferitele probleme ivite în teritoriu, de comun acord cu ministrul de Resort.
După analizarea și compararea celor două proiecte, reprezentanții Partidului
Național Român din Parlament au optat pentru proiectul lui Vasile Goldiș,
document care a și fost prezentat Parlamentului. Majoritatea a decis
încetarea activității Consiliului Dirigent. În 20 februarie 1920, Ștefan Cicio-
Pop, premier interimar și ministru pentru Transilvania, a transmis
guvernului spre aprobare proiectul de lege pentru desființarea Consiliului

Dirigent și reorganizarea serviciilor publice în Transilvania, Banat, Crișana,
Satu-Mare și Maramureș. Proiectul a fost supus analizei guvernului, a fost
aprobat, iar ulterior, în 3 martie 1920, a fost transmis regelui. De asemenea,
în 5 martie 1920 a fost supus și dezbaterilor Camerei Deputaților, actul de
desființare fiind adoptat în aprilie 192049, data de 4 aprilie 1920 fiind ziua în
care instituția transilvăneană și-a încetat activitatea.
La 21 august 1920 s-a format Direcția ținuturilor alipite și a unificării
administrative, cu atribuții extinse asupra Ardealului, Basarabiei și
Bucovinei. În acel context, cu referire explicită la Basarabia și la situația ei
specială la frontiera cu Uniunea Sovietică, la 20 septembrie 1921 a fost
instituit Comandamentul militar al Basarabiei, organ cu împuterniciri
militare și administrative. Ambele instituții au apărut ca răspuns la acțiunile
bolșevice din zonele de frontieră și, în acest sens, câțiva ani mai târziu, la 1
ianuarie 1927, a fost înființată funcția de comisar superior al guvernului în
Basarabia și Bucovina, în rang de ministru de stat50.
Guvernul Averescu a avut o serie de inițiative legislative în vederea
redresării economiei naționale. În perioada august-octombrie 1920 a fost
realizată unificarea monetară, prin scoaterea din circulație a leilor românești
emiși de Banca Generală, a rublelor rusești și a coroanelor austriece. Nicolae
Titulescu, ministru de Finanțe în acest guvern, a reușit să întocmească
primul buget al României Mari, care a intrat în vigoare din aprilie 1921.
Totodată, prin elaborarea celei mai cuprinzătoare reforme fiscale din
România de până atunci, a fost schimbat sistemul de impozite,
introducându-se impozitul cedular (pe categorii de venituri, în sensul ca au
fost protejate veniturile obținute prin muncă, dar au fost mult impozitate
veniturile obișnuite prin moșteniri sau acțiuni ilicite), impozitul global
pentru persoane fizice și întreprinderi. Întâmpinând opoziția liberalilor,
reforma financiară elaborată de Nicolae Titulescu nu a putut fi aplicată așa
cum și-ar fi dorit inițiatorul, dar principiile ei, în primul rând cel al
impozitului progresiv pe venit, au influențat întreaga legislație financiară în

49
50
Ibidem, p. 595.

perioada interbelică51, fiind totuși o măsură de pe urma căreia Guvernul a

reușit, în 1921, să redreseze situația financiară a țării.
Pentru accelerarea procesului de unificare legislativă, în 21 octombrie
1920, printr-o decizie a ministrului Justiției, Dimitrie Greceanu, a fost
întemeiată, pe lângă minister, „Comisiunea pentru unificarea legislativă a
României”. Necesitatea organizării respectivei comisii era justificată de
către Dimitrie Greceanu prin nevoia unificării depline a Vechiului Regat
cu ținuturile unite. Comisia de unificare legislativă și-a început activitatea
la 9 noiembrie 1920, fiind compusă din reprezentanți ai magistraturii,
avocați și profesori cu experiență juridică din toate provinciile țării. S-a
dispus ca reprezentanții provinciilor alipite să facă parte din toate
structurile. Au avut loc mai multe întruniri ale comisiei, purtându-se
discuții pe tema căilor și modalităților de unificare, precum și asupra
procedurilor de lucru52.
Guvernul Averescu a acționat pentru restabilirea ordinii sociale. În 29
martie 1920 a fost înființat Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, care
avea misiunea de a reglementa posibile conflicte dintre muncitori și patroni.
În ziua de 5 septembrie 1920 a fost promulgată legea pentru reglementarea
conflictelor colective de muncă. Prin această lege se interziceau grevele cu
caracter politic și se introducea arbitrajul obligatoriu în cazul conflictului
între muncitori și patroni în întreprinderile „de utilitate publică”, ca de
exemplu: întreprinderile de distribuire a apei, transport, sonde și distilerii de
petrol, uzine de gaz și electricitate, mori, abatoare etc. Câteva luni mai
târziu, la 26 mai 1921, a fost promulgată o lege privind organizarea și
activitatea sindicatelor profesionale, ceea ce a permis nu numai promovarea
intereselor lucrătorilor, ci a pus în discuție și problematica încheierii
contractelor colective de muncă53.
În sprijinul țărănimii și a agriculturii, în august 1920 a fost adoptată o
lege privitoare la izlazurile comunale, iar în Ilfov s-a trecut la împărțirea
pământurilor la țărani, chiar înainte de adoptarea legii agrare54. Dar, cea

51
Ioan Scurtu, op. cit., p. 250.
52
Sorin Radu, Vespasian Erbiceanu (1865-1943). Studiu monografic, Târgoviște, Editura
Cetatea de Scaun, 2014, p. 177.
53
54
mai dificilă problemă cu care s-a confruntat guvernul Averescu a fost

reforma agrară, proiectul de lege, chiar dacă a întâmpinat și opoziție, fiind
până la urmă adoptat în forma dorită de guvern. La 17 iulie 1921, a fost
promulgată Legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi
Dobrogea, la 30 iulie, Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat,
Crișana şi Maramureș şi Legea pentru reformă agrară din Bucovina. Acele
legi sintetizau actele legislative în materie adoptate în anii 1917-192055. În
esență, măsurile legislative menționate aveau un caracter unitar, păstrând
unele elemente particulare pentru fiecare provincie. Lotul primit de țăranii
împroprietăriți nu putea fi vândut, ipotecat sau amanetat până la achitarea
completă a datoriei de răscumpărare. Reforma agrară a schimbat din temelie
structura proprietății, România devenind dintr-o țară de latifundii, o țară de
mici proprietari. În urma reformei, proprietăţile de până la cinci hectare au
reprezentat peste 80%, marile moșii au fost în schimb reduse la suprafețe
variind între 100 și 500 de hectare56. Generoase au fost distribuirile de
pământ în Transilvania, unde conștiința politică a ţăranilor era mai
dezvoltată şi unde liberalii încercau să obţină un credit electoral sporit57. Tot
în Transilvania, prevederile legii agrare și modul în care a fost pusă în
aplicare a stârnit nemulțumirea etnicilor maghiari care au denunțat, prin
diferite petiții trimise în străinătate, politica agrară promovată de autoritățile
române, politică pe care o considerau discriminatoare. Cum însă cea mai
mare parte a pământului ce urma a fi expropriat se afla în proprietatea
aristocrației maghiare, comunitatea din care făcea parte aceasta se considera
nedreptățită, acuzând constant naționalismul care ar fi stat la baza elaborării
legii respective. S-a ajuns ca într-o perioadă relativ scurtă de la punerea în
aplicare a reformei agrare, exproprierile din Transilvania să constituie o
problemă internațională, prezentă în presa europeană, dar și pe agenda
discuțiilor din cadrul Consiliului Ligii Națiunilor. Începea de fapt celebrul
în epocă, „proces al optanților”58.

55
Monitorul Oficial, nr. 69 din 30 iulie 1921.
56
Vlad Georgescu, op. cit., p. 213.
57
Stephen Fischer-Galati, România în secolul al XX-lea, Institutul European, Iași, 1998, p. 47.
58
„Procesul optanţilor” s-a născut din reglementările juridice româneşti, cu caracter social,
instituite după realizarea României Mari. Reforma agrară, înfăptuită în toate provinciile
statului român a avut un profund caracter social, dar a complicat relaţiile statului cu

În pofida unor inițiative legislative de succes, instabilitatea

guvernamentală a continuat să se mențină în viața politică românească.
În decembrie 1921, guvernul Averescu a fost demis de rege. În urma
înlăturării lui Averescu, portofoliul de premier i-a fost acordat lui Take
Ionescu, care a devenit prim-ministru al României în ziua de 17
decembrie 1921. Dar stabilitatea guvernamentală nu a fost obținută, iar
Take Ionescu nu a reușit să se bucure de o majoritate parlamentară, pe
baza căreia să poată guverna o perioadă mai lungă de timp. Mai mult
chiar, la o lună de la învestirea guvernului, Parlamentul a depus o
moțiune de cenzură la adresa sa, fiind înlăturat, astfel că președinția
Consiliului de Miniștri a fost preluată de Ion I. C. Brătianu.
Liberalii au avut capacitatea de a se adapta noilor împrejurări,
revizuindu-și în bună parte ideologia și programul. Un nou program,
adoptat la congresul partidului din 27 noiembrie 1921, preconiza:
elaborarea unei noi constituții, unificarea administrativă și legislativă,
refacerea și dezvoltarea economică a țării, stabilizarea financiară, limitarea
penetrării capitalului străin în economia României și aplicarea doctrinei
„prin noi înșine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei
agrare, impozit progresiv pe venit, îmbunătățirea situației clasei muncitoare,
dezvoltarea învățământului, lichidarea analfabetismului, egalitatea în
drepturi pentru toți cetățenii etc59.
Guvernul Ion I.C. Brătianu a depus jurământul la 19 ianuarie 1922, iar
în ziua de 23 ianuarie a fost publicat decretul privind dizolvarea
parlamentului. Noul guvern a procedat la destituirea primarilor și prefecților
averescani, numind în locul lor reprezentanți ai Partidului Național Liberal.
La alegerile care au avut loc în luna martie, Partidului Național Liberal a
câștigat cu o majoritate confortabilă (222 locuri), pe locul doi fiind Partidul
Țărănesc cu 40 mandate câștigate, iar pe trei Partidul Național, cu 26
mandate, care de altfel încă deținea poziții importante în Transilvania60.

cetăţenii săi de altă etnie, în special maghiari şi, în acelaşi timp, a creat implicaţii la nivel
internaţional., vezi şi Adrian Ivan, Stat, majoritate şi minoritate naţională în România
(1919-1933). Cazul maghiarilor şi germanilor din Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Eikon,
2006, pp. 171-198.
59
60
Aflat în relații foarte bune cu regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, în

calitatea deja primită de premier, în vara lui 1922 a făcut cunoscută decizia
de organizare a încoronării suveranilor României. După încoronare (care a
avut loc la Alba Iulia în ziua de 15 octombrie 1922), Partidul Național
Liberal și-a îndreptat atenția spre adoptarea noii constituții. În ceea ce
privește problematica legii fundamentale a statului, după 1918, în țară au
existat două puncte de vedere. Exista un curent de opinie care susținea
revizuirea Constituției din 1866 și un altul, care se pronunța pentru
elaborarea uneia noi. Până la urmă s-a considerat că era necesară o nouă lege
fundamentală și nu o revizuire a celei vechi. La 26 ianuarie 1923, proiectul
de constituție a fost depus în plenul Adunării Deputaților. Deși partidele de
opoziție au încercat să împiedice adoptarea a ceea ce a fost numit în epocă
drept „Constituția liberală”, la sfârșitul lunii martie, proiectul de constituție
a trecut de votul din Adunarea Deputaților, pentru ca la 28 martie regele
Ferdinand, prin decret-regal, să promulge actul fundamental. A doua zi,
documentul a fost publicat în „Monitorul Oficial”61.
În anii următori, multe dintre partidele care în martie 1923 s-au opus
și au încercat să blocheze adoptarea unei noi constituții, nu numai că până
la urmă au recunoscut-o, ci chiar au guvernat pe baza ei și au devenit, în
perioada regimurilor autoritare, apărătorii ei62. Conform Constituției din
martie 1923, puterea legislativă se exercita de către rege și Reprezentanța
Națională, alcătuită din Senat și Adunarea Deputaților. Orice lege era
adoptată cu acordul celor trei ramuri legiuitoare. Nicio lege nu putea fi
supusă sancțiunii regale decât după ce era discutată și votată cu majoritate
de ambele camere. Puterea executivă era încredințată regelui, care o
exercita prin constituție. Funcția executivă aparținea guvernului, care
exercita puterea în numele regelui. Responsabilitatea ministerială era
statuată în constituție. Regele era inviolabil, miniștrii fiind răspunzători.
Toate actele suveranului trebuiau contrasemnate de miniștrii de Resort.
Regele ocupa un loc important în constituție, monarhul având rolul unei
puteri de echilibru între grupările politice. Puterea judecătorească se
exercita prin organele sale. A fost prevăzută și înființarea justiției militare,
precum și a unui Consiliu Legislativ, cu misiunea de a contribui la

61
Monitorul Oficial, nr. 282 din 29 martie 1923.
62

elaborarea și coordonarea legilor. Dintre inovațiile legii fundamentale din

1923 menționăm: votul universal, egal, direct și secret; dobândirea
drepturilor civile pentru femei; crearea Comitetului legislativ; cererea
Consiliului Superior de Apărare a Țării; un nou mod de acordare a
naturalizării; limitarea dreptului de proprietate; naționalizarea subsolului;
dreptul pentru asociațiile profesionale de a-și desemna senatori; controlul
preventiv și de gestiune al veniturilor și cheltuielilor statului etc63.
Guvernul a inițiat noi legi pentru unificarea statului, continuându-și
activitatea. Una dintre acestea a fost Legea pentru învățământul primar
(din iunie 1924), care stabilea extinderea acestuia de la patru la șapte clase.
Tot în 1924, guvernul a anunțat intenția de a naționaliza bogățiile
minerale ale țării, în special petrolul. În același timp, liberalii au inițiat
legislația pentru comercializarea întreprinderilor economice administrate
de stat64. O preocupare importantă a vizat, încă din 1924, reorganizarea
Bisericii Ortodoxe Române și ridicarea ei la rangul de Patriarhie, în luna
februarie a anului 1925 fiind adoptată legea aferentă. În cazul Basarabiei,
un aspect important în românizarea provinciei l-a jucat noua ordine
bisericească instituită în țară. Mitropolia Basarabiei a fost oficializată prin
ridicarea Arhiepiscopiei de Chișinău la rang de Mitropolie. Decizia
înființării a fost luată în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din 192565.
Legea pentru unificarea administrativă din iulie 1925 a avut o
importanță aparte în procesul integrării și uniformizării țării. În România,
problematica unificării administrative s-a aflat constant nu numai în
preocupările principalilor actori ai vieții politice românești, ci și în atenția
specialiștilor. Astfel, se poate vorbi de o veritabilă dezbatere publică a acestui
subiect în paginile revistelor de specialitate, în special al celor cu caracter
juridic, dar și al publicațiilor politice. Situația era justificată, teritoriul țării se
dublase, iar provinciile unite aveau o tradiție administrativă consolidată pe
bazele unui sistem legislativ de influență germanică ori slavă, pe când
Vechiul Regat își construise sistemul legislativ pe tradiția franco-latină. De
altminteri, dezbateri similare au avut loc în toate țările europene care își

63
Aurel Constantin Soare, Ioan Scurtu, Diana Fotescu, „Organizarea politico-statală”, în:
Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918-2001), Vol. I, coord Ioan Scurtu,
București, Editura Fundației Culturale Române, 2003, pp. 40-41.
64
65
Octavian Țâcu, op. cit., p. 603.
măriseră teritoriul în urma primei conflagrații mondiale66. Pentru realizarea

unei noi împărțiri administrative a României, încă din anul 1920 a fost
constituită o comisie pentru studiul unei noi arondări a județelor, condusă
de geograful Simion Mehedinți. Obiectivul comisiei a fost acela de a realiza
o împărțire cât mai eficientă a întregului teritoriu al țării. În ianuarie 1921 a
fost publicat în „Monitorul Oficial” proiectul pentru o nouă organizare a
României în județe, care prevedea formarea a 48 de județe. Fiind o măsură
legislativă discutată de-a lungul mai multor ani și aflată atât pe agenda de
lucru a Consiliului Dirigent, cât și a diferitelor partide politice (fie că au
ajuns sau nu la guvernare), se poate afirma că realizarea concretă a unificării
administrativ-teritoriale s-a înfăptuit treptat, începând înainte de adoptarea
legii. Din rațiuni practice, s-au menținut în prima fază legislația și
organizarea administrativă existente în provinciile unite. De exemplu,
Basarabia, între 27 martie și 27 noiembrie 1918, a avut statutul de provincie
autonomă în cadrul României. În anii ce au urmat, până în 1925, au fost
păstrate particularitățile administrative regionale, în provincie funcționând
zemstva (organ de administrare locală), care a fost eliminată treptat, prin
transferul competențelor acesteia către organele provizorii create după unire.
Din 27 noiembrie 1918 au activat numai directoratele (de finanțe, interne,
agricultură, instrucțiune publică, justiție, industrie și comerț, control), pe
lângă fiecare director fiind instituită funcția de consilier tehnic, ocupată de
regulă de specialiști cu experiență din Vechiul Regat67. Treptat, s-au adoptat
hotărâri care au pregătit integrarea administrativă completă a provinciilor
unite. Constituția din anul 1923 a fost cea care marcat un moment
hotărâtor în acest proces, stipulând organizarea unitară administrativă a
întregului teritoriu al țării, iar apoi, prin legea administrativă din anul 1925
se prevedea că teritoriul României este organizat în județe și comune, având
personalitate juridică. În acelaşi timp, legea prezenta în amănunțime modul
de organizare și funcționare al structurilor administrative comunale și
județene68. Prin adoptarea legii de unificare administrativă, autoritățile au
pus capăt situației de „provizorat” existent în administrația românească după

66
Gheorghe Calcan, Unificarea administrativă a României întregite (1918-1925). Integrarea
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în structurile administrației românești, Cluj-Napoca,
Editura Mega, 2016, p. 131.
67
Sorin Radu, op. cit., pp. 140-141.
68
Gheorghe Calcan, op. cit., pp. 134-135.

anul 1918, anul 1925 marcând încheierea acestui proces la nivelul întregii
țări, tot teritoriul României aflându-se în cadrul unei structuri administrative
unitare. În Basarabia, de exemplu, au fost desființate zemstvele, a fost definit
statutul funcționarului public și s-a trecut la cât mai rapida integrare a
teritoriului în structurile românești69.
Guvernul Ion I.C. Brătianu s-a preocupat de aplicarea reformei agrare,
fiind adoptate unele modificări ale legii. Reforma a fost declarată încheiată în
1926, deși un număr însemnat de țărani nu intraseră în posesia pământului.
Pe de altă parte, după doi-trei ani de la împroprietărire, mulți țărani au
început să-și vândă pământul primit, deoarece nu puteau plăti taxele de
despăgubire. Vânzările erau mascate, pentru că legea interzicea înstrăinarea
loturilor primite, dar fenomenul exista, astfel că guvernul a adoptat, în
martie 1925, o lege de preemțiune a statului în cazul unor asemenea
vânzări70. De-a lungul deceniilor scurse, mulți istorici și economiști au admis
că legislația agrară din 1921 a fost cu mult mai puțin generoasă decât se
aștepta țărănimea, ca urmare a promisiunilor din timpul războiului.
Ultima inițiativă importantă a liberalilor a fost adoptarea legii
electorale din 1926, menită să permită constituirea unor majorități
parlamentare consistente, care să asigure stabilitate și sprijin guvernelor și
care să limiteze numărul formațiunilor politice care puteau intra în
Adunarea Deputaților. A fost stabilit un prag electoral de 2%, legea
stabilind și un mod unitar de organizare, desfășurare și înregistrare a
rezultatelor, dar și de repartizare a mandatelor71. Prin legiferarea reformei
electorale au fost deschise porțile vieții publice pentru milioane de cetățeni.
Pe de altă parte, regimul votului universal a schimbat cu totul activitățile
electorale, obligând candidații să facă lungi și obositoare turnee prin
județe, să accepte dialogul, adică să răspundă la întrebările alegătorilor72.
La începutul anului 1926 începuse să fie clar că popularitatea
Partidului Național Liberal scăzuse. În martie 1926, regele i-a încredințat

69
Octavian Țâcu, op. cit., p. 595.
70
71
Monitorul Oficial, nr. 71 din 27 martie 1926.
72
Ion Agrigoroaiei, Ioan Scurtu, „Teritoriu, populația, starea de spirit”, în Istoria românilor.
Vol. VIII. România întregită (1918-1940), Ioan Scurtu (coord.), București, Editura
enciclopedică, 2003, p. 54.
generalului Alexandru Averescu mandatul de a forma un nou guvern. În

luna mai au avut loc alegeri. Au fost primele alegeri organizate pe baza noii
legi electorale și au fost câștigate de Partidul Poporului, cu 292 mandate,
obținând o confortabilă majoritate în parlament. Încă de la început,
platforma politică a noului guvern se dorea a fi cea a unui regim de ordine,
care să asigure cetățeanului siguranța muncii lui. Programul politic al
guvernului avea în vedere desăvârșirea reformei agrare (extinderea în
regiuni de bălți și păduri, acordarea de credite mari), stabilizarea monetară,
refacerea și construirea de căi ferate. Au fost stabilite și domeniile prioritare
de interes: agricultura și învățământul. Prin victoria categorică în alegeri,
Partidul Poporului și-a asigurat o majoritate confortabilă în Adunarea
Deputaților și în Senat. Dar național-liberalii continuau să aibă influență și
reprezentanți în guvern, controlau finanțele și economia. Lipsit de
popularitatea altor partide, Partidul Poporului a apelat la un set de măsuri
prin care să-și asigure succesul. Prima decizie a fost numirea unor prefecți
arondați politic generalului Averescu. Pe 2 aprilie, noii prefecți numiți în
Basarabia, Bucovina, Muntenia și Oltenia au depus jurământ ministrului
de Interne, Octavian Goga. În regiunile în care era lipsit de influență,
Bucovina și Transilvania, Partidul Poporului a utilizat o altă stratagemă,
prin negocierea unor acorduri cu minoritățile naționale. De asemenea,
unor fruntași ardeleni li s-au oferit posturi în guvern sau în administrația
locală73. Cât timp s-a aflat la putere, guvernul Averescu a adoptat o serie de
legi de natură să sprijine dezvoltarea economică: au fost luate măsuri
pentru organizarea și exploatarea căilor ferate române (ianuarie 1927);
legea pentru organizarea serviciului de inspecția muncii și, în aprilie 1927,
au fost aduse modificări la prevederile privind tariful vamal, în sensul
diminuării taxelor pentru export. A fost promovată o politică de sporire a
impozitelor pentru toate categoriile de venituri, cele mai afectate fiind cele
din agricultură. Nu în ultimul rând, din inițiativa lui Mihail Manoilescu
(membru în guvern), a fost adoptată legea armonizării retribuțiilor
bugetare, prin care se stabilea o grilă de salarizare a funcționarilor publici.
Cu această ocazie, constatându-se că numărul funcționarilor publici era

73
Florin-Răzvan Mihai, „Alegerile generale din mai 1926”, în Elite parlamentare și dinamică
electorală în România 1919-1937, coord. Florin Müller, București, Editura Universității din
București, 2009, pp. 106-107.

prea mare, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri s-a decis reducerea

funcționarilor statului cu 25%74. În pofida măsurilor pe care și le-a luat,
Alexandru Averescu, simțind presiunea lui Ion I.C. Brătianu, inițial a
încercat, fără succes, să-l readucă pe principele Carol în țară, mai apoi s-a
gândit chiar la instaurarea unui regim autoritar personal. Nu a reușit să-și
ducă la bun sfârșit niciuna dintre deciziile menționate, Ion. I.C. Brătianu
forțând demisia guvernului, care a avut loc în 4 iunie 192775.
Chiar dacă au avut câteva inițiative legislative lăudabile, atât Partidul
Poporului, cât și guvernul Averescu, nu se mai bucurau de popularitate.
Regele Ferdinand l-a numit pe Barbu Știrbey președinte al Consiliului de
Miniștri, acesta depunând jurământul în ziua de 5 iunie. Odată cu formarea
guvernului, s-a anunțat dizolvarea parlamentului și convocarea corpului
electoral pentru alegerea Camerei deputaților și a Senatului, alegeri care au
fost programate să aibă loc în luna iulie a aceluiași an. Guvernul Știrbey nu a
avut un mandat lung, disputele din cadrul său au provocat crize destul de
serioase, condiție în care, în ziua de 21 iunie, regele Ferdinand l-a numit din
nou pe Ion. I.C. Brătianu ca președinte al Consiliului de Miniștri.
Partidul Național Liberal s-a întors la putere după o întrerupere de 14
luni în favoarea Partidului Poporului. În urma alegerilor care au avut loc în
mai 1927, s-a văzut că liberalii încă păstrau fiefuri electorale în Vechiul
Regat și, pe de altă parte, a fost evidentă forța electorală a Partidului
Național Țărănesc în Transilvania și Banat76. Constituit la 22 iunie,
guvernul Ion I.C. Brătianu a depus jurământul la Scroviște, unde se afla
regele Ferdinand, rău bolnav. Alegerile parlamentare care au avut loc la
câteva săptămâni după formarea guvernului Ion I.C. Brătianu s-au
încheiat cu victoria Partidului Național Liberal (318 locuri), urmat de
Partidul Național Țărănesc (54 locuri). În 19 iulie Parlamentul a fost
declarat constituit, iar în dimineața zilei de 20 iulie a survenit moartea
regelui Ferdinand. În acele condiții, întreaga clasă politică a fost
concentrată asupra activității Regenței și a acțiunilor principelui Carol.

74
75
76
Florin-Răzvan Mihai, „Alegerile generale din mai 1927”, în Elite parlamentare și dinamică
electorală în România 1919-1937, coord. Florin Müller, București, Editura Universității din
București, 2009, p. 18.
Guvernul a fost măcinat de dispute, nu a excelat în măsuri legislative de

amploare în domeniul economic, cultural și social, ci mai degrabă în cele
de natură a menține ordinea și de anihilare a oricăror inițiative de
readucere a lui Carol în țară. Mai mult, în noiembrie 1927 și Ion I.C.
Brătianu a încetat din viață, moartea sa luând prin surprindere întreaga
clasă politică românească77. Vintilă Brătianu a fost numit de Regență să
conducă guvernul. Umbrit oarecum de personalitatea fratelui său, dar și de
faptul că a acționat îndeosebi pe planul economic și financiar, el a avut
totuși contribuții importante la modernizarea statului român și întărirea lui
economică. În calitatea sa de premier, dar și de ministru de Finanțe,
preocuparea principală a lui Vintilă Brătianu a fost stabilizarea monetară. A
avut o viziune care s-a apropiat de etatism, în sensul că statul trebuia să fie
apărătorul și îndrumătorul întregii activități economice, sociale și culturale.
A susținut necesitatea intervenției statului în economie, prin care să se
realizeze controlul asupra tuturor întreprinderilor78. În timpul acestui
guvern s-a adoptat și legea pentru ocrotirea muncii minorilor și a femeilor
și pentru durata muncii. Promulgată la 13 aprilie 1928, prin lege a fost
interzisă munca copiilor sub 14 ani, s-a acordat femeilor concediu de
naștere plătit timp de 12 săptămâni și se interzicea concedierea gravidelor.
De asemenea, prin aceeași lege, s-a stabilit ziua de lucru de opt ore79. Dar
Vintilă Brătianu s-a confruntat încă de la început cu „campania de
răsturnare” desfășurată de Partidul Național Țărănesc, precum și cu o serie
de incidente între studenții creștini și evrei, înregistrate cu prilejul
congresului Asociației naționale a studenților creștini, desfășurat la Oradea
la începutul lui decembrie 1927. Influența Partidului Național Țărănesc
era tot mai mare, mai mult chiar, partidul a și contribuit la întoarcerea
principelui Carol în țară. Aflați însă sub presiunea Partidului Național
Țărănesc, în rândurile național-liberalilor erau tot mai multe voci care
susțineau retragerea de la guvernare, pentru a se permite reorganizarea
partidului. Guvernul Vintilă Brătianu a demisionat în 3 noiembrie 1928,
încheindu-se astfel un deceniu de dominație liberală în politica internă

77
78
Marin Nedela, Prim-miniștrii României Mari, București, Casa de editură și presă „Viața
Românească”, 1991, pp. 56-57.
79

românească. A fost un deceniu în care s-au realizat progrese remarcabile în

toate domeniile, cu deosebire în cel economic. Nu în ultimul rând,
România a devenit o țară respectată și la nivel internațional, mai ales prin
politica promovată în cadrul Societății Națiunilor80.
După demisia lui Vintilă Brătianu, Regența l-a însărcinat pe Nicolae
Titulescu cu misiunea de a forma un guvern de uniune națională. Inițiativa
a eșuat, astfel încât în ziua de 8 noiembrie Regența i-a încredințat lui Iuliu
Maniu mandatul de formare a unui nou guvern.
Guvernul Iuliu Maniu, constituit în 10 noiembrie 1928, a fost primit
cu un uriaș entuziasm în întreaga țară. Parlamentul a fost dizolvat,
decizându-se organizarea alegerilor în luna decembrie. Guvernul a numit noi
prefecți și primari din rândul partidului ajuns la putere, a înlocuit consilii
comunale, a desființat cenzura tuturor publicațiilor și a limitat amestecul
personalului administrativ și al poliției în operațiunile de votare, iar
Ministerul de Interne a alocat fonduri pentru propaganda electorală a
Partidului Național Țărănesc. Alegerile din decembrie 1928 au fost
considerate cele mai democratice și corecte din întreaga istorie a României
interbelice. În urma scrutinului, Partidul Național Țărănesc a fost câștigător,
urmat de Partidului Național Liberal și de Partidul Maghiar. Politica de
guvernare a țării a fost anunțată de național-țărăniști într-un „manifest către
țară”, publicat pe 30 noiembrie 1938. Principalul deziderat al Partidului
Național Țărănesc era consolidarea României întregite. Printre principiile
enunțate s-au regăsit: normalizarea vieții de stat prin ridicarea stării de
asediu, desființarea cenzurii, organizarea de alegeri libere, independența și
reformarea administrației și a justiției, o nouă orientare economică prin
atenția sporită acordată agriculturii și prin desăvârșirea reformei agrare,
revizuirea tarifelor vamale și de transport, reducerea dobânzilor la capitalurile
investite în agricultură, înființarea asigurărilor agricole. Stabilizarea monetară
urma să fie realizată prin echilibrarea bugetului și finalizarea împrumutului
extern81. În programul partidului și al guvernului era promovată
descentralizarea administrativă, iar agricultura era în centrul politicii
economice, cu toate că nu a fost neglijată nici industria. Guvernul Maniu a
început însă legiferarea cu sporirea impozitelor. Această politică a stârnit

80
81
Florin-Răzvan Mihai, op. cit., p. 189.
nedumerire deoarece în timpul în care s-au aflat în opoziție,

național-țărăniștii au îndemnat cetăţenii să nu mai plătească impozitele
adoptate de național-liberali. Primul proiect de lege adoptat de noul
parlament se referea la sporirea taxei de timbru și a impozitului pe acte și
fapte juridice cu 20%. De asemenea, au sporit taxele pe automobile de la 5
la 10%, impozitul pe produse petroliere, gaze și cărbune de la 2 la 3%,
precum și taxa pe consumul de zahăr. În același timp, apreciind că aparatul
de stat era împânzit cu oamenii regimului liberal, dar cum, în același timp,
statutul funcționarilor publici nu putea fi ignorat (statut ce garanta
inamovibilitatea), guvernul a numit comisii de analiză la toate ministerele,
alcătuite din membri ai Partidului Național Țărănesc, care erau plătiți
pentru munca desfășurată din bugetul statului. Realitatea era că vechii
funcționari erau dublați de oamenii noului regim. Una dintre cele mai
controversate inițiative a fost proiectul legii privind o nouă organizare
administrativă a României. Elaborată de Constantin Stere, prin noua lege se
dorea o largă descentralizare, pe provincii istorice. Partidele de opoziție,
precum și o parte a național-țărăniștilor apreciau că proiectul alimenta
tendințele regionaliste și punea în pericol unitatea statului român. La
sugestia lui Iuliu Maniu, proiectul de lege a suferit numeroase modificări,
fapt ce l-a nemulțumit pe Stere. În forma adoptată la 3 august 1929, legea
menținea vechea organizare pe județe și comune (care aveau personalitate
juridică), dar adăuga o nouă unitate administrativă, directoratele
ministeriale, care au fost structurate pe provincii istorice82. Au fost create
șapte83 asemenea directorate, ce aveau menirea de a prelua parte din sarcinile
ministerelor. În fruntea respectivelor unități administrative urma să fie
numit, prin decret-regal, la propunerea Consiliului de Miniștri, un director
ministerial local, ce urma să aibă în subordinea sa prefecții, care făceau parte
din directorate. Legea a mai introdus un element inedit, anume:
administrația județeană era exercitată de consiliul județean și de președintele
acestuia. Totodată, era păstrată funcția de prefect, care era reprezentantul
guvernului în teritoriu și care controla și supraveghea toate administrațiile

82
Ibidem, pp. 196-197.
83
Directorate Ministeriale au preluat numele orașelor care le serveau ca și centre
administrative și erau următoarele: București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași și
Timișoara, Monitorul Oficial, partea I, nr. 170, din 3 august 1929.

din județ. Noua lege mai cuprindea prevederea conform căreia se puteau
constitui comune rurale dintr-un număr mai mic de sate, realizându-se astfel
o legătură mai bună între locuitorii satelor și organele administrative
comunale84.
Politica economică a guvernului Iuliu Maniu a urmărit „deschiderea
porților” în fața capitalului străin și eliminarea oricăror restricții impuse
acestuia. Au fost abolite multe legi din vremea guvernelor liberale,
începând cu Legea minelor și continuând cu cele vizând întreprinderile
economice ale statului, regiile autonome etc. Național-țărăniștii au sperat
într-o masivă infuzie de capital străin, obiectiv atins numai în parte,
datorită crizei economice. Pe de altă parte, capitalul românesc s-a plasat
de-a lungul anilor în băncile liberale, care n-au putut fi acaparate sau
controlate de național-țărăniști. Aceștia au pătruns însă masiv în consiliile
de administrație ale regiilor autonome. O măsură extrem de importantă a
fost stabilizarea monetară, realizată în februarie 1929, pe baza unui
împrumut extern de 100 milioane dolari, negociat de guvernul condus de
Vintilă Brătianu. Leul a fost stabilizat la un curs de 32 de ori mai mic,
comparativ cu perioada antebelică. România a cunoscut o situație
paradoxală: în perioada de refacere și dezvoltare economică (1919-1928)
a avut inflație, în timp ce în perioada crizei economice, moneda națională
era stabilizată. Cu ocazia semnării contractului pentru împrumutul
necesar stabilizării, guvernul Maniu a acceptat să numească „un consilier
tehnic” al băncilor creditoare pe lângă Banca Națională a României. Era
prima dată de la înființarea acestei instituții, concepută ca o citadelă a
capitalismului autohton, când în structura de conducere exista un
exponent al capitaliștilor străini. Mai mult chiar, membrii guvernului și
ai Parlamentului au fost nevoiți să adopte măsuri pentru salvarea băncilor
liberale de la faliment, pentru a nu se ajunge într-un colaps economic.
Național-țărăniștii au cumpărat acțiuni și au intrat în consiliile de
administrație ale băncilor și întreprinderilor industriale liberale, ceea ce a
dus la diminuarea conflictului dintre cele două partide85. În același an, în
vederea stimulării întreprinderilor industriale românești, a fost adoptată o

84
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, Casa de editură
și presă „Șansa”-SRL, 1994, p. 256.
85
lege privitoare la construcția de locomotive și vagoane în țară. O măsură

legislativă cu impact economic și social a fost Legea pentru libera
circulație a terenurilor (dobândite prin vechea lege de împroprietărire),
adoptată în august 1929, măsură care s-a dorit a veni în sprijinul
țărănimii. Apoi, guvernul a inițiat și unele legi pentru muncitori: în
aprilie 1929 Legea contractelor colective, care stabilea un contract unitar
și obligatoriu între patronat și angajați. A mai fost adoptată Legea pentru
protecția muncii indigene (în acel moment în România se aflau cca
29.000 angajați străini, dintre care cca 5000 fără forme legale) iar în 21
iulie 1929 a fost promulgată Legea pentru organizarea poliției generale,
structură în cadrul Ministerului de Interne86. Pe de altă parte, pe fondul
accentuării crizei economice, s-a înregistrat o deteriorare a nivelului de
trai al populației. În aceste condiții s-au înmulțit conflictele cu caracter
social, cele mai grave având loc în Valea Jiului și la București87.
În pofida unor bune intenții, începând cu a doua jumătate a anului
1929, popularitatea guvernului Iuliu Maniu și a Partidului Național
Țărănesc a scăzut. Pe lângă problemele administrativ-economice specifice
țării în acei ani de criză economică, Iuliu Maniu s-a confruntat și cu
posibilitatea ocupării tronului de către prințul Carol. Deteriorarea
situației țării a fost pusă pe seama incapacității guvernului și mai ales a lui
Iuliu Maniu. Au apărut dizidențe și puncte de vedere contradictorii și în
cadrul Partidului Național Țărănesc, liderul ardelean fiind acuzat că s-a
abătut de la programul partidului. Situația era cu atât mai delicată cu cât
guvernul trebuia să-și respecte jurământul depus față de regele Mihai și
Regență. Totuși, Iuliu Maniu, alături de întregul guvern, se angajaseră
deja la multe concesii. Chiar dacă liderul ardelean susținea că nu se putea
angaja în detronarea lui Mihai și propunea intrarea lui Carol în Regență,
reușita a fost de partea lui Carol, care a devenit rege al României.
Partidul Național Țărănesc a fost, după toate probabilitățile, organizația
politică cea mai reprezentativă a intereselor largi ale societății românești.
Din păcate, realizările guvernului Partidului Național Țărănesc și ale
liderului său nu au reușit să îndeplinească marile speranțe ale populației.
Probabil că național-țărăniștii au preluat puterea prea târziu ca să mai

86
Ibidem, p. 200.
87

poată acționa ca o forță democratică activă. Unele dificultăți erau

moștenite de la guvernările precedente, altele erau o reflectare a
compromisurilor politice ce au permis însăși formarea partidului, iar
altele proveneau din factori asupra cărora Iuliu Maniu și ceilalți lideri ai
partidului nu aveau niciun control: marea criză economică, fascismul,
comunismul88. Realitatea este că marea criză a împiedicat implementarea
efectivă a planurilor economice ale național-țărăniștilor, iar nehotărârea și
ineficiența guvernării lor a generat pretenții din partea celor activi politic
în găsirea unor noi soluții pentru problemele nerezolvate ale României.
În România interbelică, semnele crizei economice s-au făcut simțite
încă din 1928, când unul dintre primele indicii ale agravării situației a fost
severa cădere a preţurilor la Bursa de valori din Bucureşti. Cea dintâi, şi cea
mai grav afectată ramură economică, a fost agricultura. Odată declanșată
criza, capacitatea ţării de a face faţă situației a fost mult diminuată, atât din
cauza economiei sale predominant agrare, cât şi lipsei de diversificare a
ramurilor economice. Este adevărat, întemeietorii României Mari făcuseră
din modernizarea agriculturii una dintre priorităţile societăţii româneşti
interbelice. Pe hârtie, lucrurile păreau să stea într-adevăr bine, însă la puţin
timp după implementarea reformelor şi-au făcut apariția problemele. Fără
capital şi inventar agricol corespunzător, fără suficiente cunoştinţe
agro-zootehnice, fără sprijinul direct al statului, cu o lege a moștenirii care
diviza continuu pământul abia primit, agricultura a primit lovitură după
lovitură. Pe de altă parte, cealaltă ramură economică, industria, a progresat
într-un ritm constant şi relativ ridicat, anii ’20 fiind martorii unor
înfierbântate dezbateri asupra industriei şi industrializării. Criza a întrerupt
însă această dezvoltare, producţia industrială ajungând în 1931/1932 să fie
cu aproape 50% mai mică faţă de anul 192889. Pe măsură ce criza
economică se răspândea, politicienii au încercat să găsească soluții pentru a
asigura stabilitatea în acea perioadă dificilă, optând pentru modelul alianței
„rege – premier” din perioada lui Ferdinand I și a lui Ion I.C. Brătianu.
Astfel, guvernul național-țărănesc a fost de acord cu rechemarea lui Carol
din exil la începutul verii lui 1930.

88
Stephen Fischer-Galati, op. cit., pp. 58-60.
89
Marcela Sălăgean, „Ieşirea din criză – cazul României interbelice”, în Profil Concurenţa, nr
3/2009, Revistă editată de Consiliul Concurenței, Bucureşti, 2009.
Numai că poziționarea lui Iuliu Maniu față de principele Carol a

precipitat și mai mult criza politică internă. După ce principele s-a întors
în țară în 6 iunie 1930, Maniu nu doar că s-a împotrivit încoronării sale, ci
i-a impus și o serie de condiții. Carol le-a respins, astfel că premierul și-a
dat demisia (7 iunie), iar George Marinescu i-a succedat la conducerea
guvernului, având ca principală misiune să organizeze restaurația90. Carol a
devenit rege în 8 iunie 1930, sub numele de Carol al II-lea. Guvernul
Marinescu a demisionat după consumarea acestui eveniment, iar în situația
dată regele Carol al II-lea a apelat tot la Iuliu Maniu pentru a forma
guvernul. Noul guvern Maniu, în care au intrat și susținători ai regelui, a
depus jurământul în față lui Carol al II-lea în ziua de 13 iunie 1930. A
rămas la putere până în octombrie 1930.
Primul deceniu interbelic s-a încheiat cu marea criză economică, care a
bulversat câțiva ani societatea românească. Privind însă retrospectiv la toate
cele întâmplate după „Marele Război”, cu toate problemele existente,
succesele anilor ’20 nu pot fi contestate. Unirea nu a însemnat doar o
lărgire teritorială, ci și o importantă mutație de ordin economic, social,
politic, cultural și moral. Țara s-a modernizat, economia, cultura, viața
politică au evoluat, îmbrățișând modele occidentale. Mentalul colectiv al
românilor s-a schimbat la rândul său, fiind influențat atât de reformele
înfăptuite în acei ani, cât și de participarea din ce în ce mai activă a
cetățenilor la viața publică și politică a țării. Realizările guvernelor
interbelice și ale liderilor lor au fost catalogate în mod diferit atât de
contemporani, cât și de analiștii din deceniile care au urmat. Indiferent de
criticile sau aprecierile exprimate, toți cei care au studiat istoria României
de după Primul Război Mondial au fost de acord că progresul a fost
evident, iar acel mare proiect național, România Mare, realizat de o elită
aflată la unison, indiferent de propriile opțiuni politico-ideologice, a
constituit atât un model, cât și un ideal, ce a rămas în memoria colectivă
pe tot parcursul epocii contemporane.
Marcela Sălăgean

90

Construind Unirea Cea Mare-MS. Studiu Introductiv

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Construind Unirea Cea Mare-MS. Studiu Introductiv

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VIII

TRAdițiE – iNtEgRArE – MOdERnitAtE

DUPĂ 1 DECEMBRIE 1918, România Mare trebuia să se transforme într-un

noua lege electorală a prevăzut introducerea votului universal, egal, direct,

președinte a fost ales George Pop de Băsești4. În timpul întâlnirii, a fost

la niciunul dintre actele sale legislative, ci numai pe cea de „Ordonanță”,

„Gazeta Oficială”, al cărei prim număr a apărut în 14 decembrie 1918, tot

al României Mari. Al doilea decret16 a fost documentul prin care erau

Dirigent18. Cât privește celelalte două provincii unite, la 1 ianuarie 1919 a

Cu aceeași ocazie, teritoriul provinciei a fost împărțit în 23 de județe21.

decizii în vederea refacerii economice a Transilvaniei și integrării în

decembrie 1918, Consiliul Dirigent a reînființat Inspectoratul pentru

Universității, cu lectori în marea lor majoritate din Vechiul Regat. Au fost

în România (Iaşi şi Bucureşti), care reușiseră să se afirme şi care şi-au

și organizare moștenite de la austrieci42. În urma acelor decizii, România a

Toamna lui 1919 avea să înregistreze schimbări la nivel guvernamental.

puternic în provincie. Partidul Țărănesc, condus de Ion Mihalache, apărut

mandatul executivului. Acesta s-a conformat și, în aceeași zi, Ferdinand I

guvernului spre aprobare proiectul de lege pentru desființarea Consiliului

perioada interbelică51, fiind totuși o măsură de pe urma căreia Guvernul a

mai dificilă problemă cu care s-a confruntat guvernul Averescu a fost

În pofida unor inițiative legislative de succes, instabilitatea

Aflat în relații foarte bune cu regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, în

elaborarea și coordonarea legilor. Dintre inovațiile legii fundamentale din

măriseră teritoriul în urma primei conflagrații mondiale66. Pentru realizarea

generalului Alexandru Averescu mandatul de a forma un nou guvern. În

prea mare, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri s-a decis reducerea

Guvernul a fost măcinat de dispute, nu a excelat în măsuri legislative de

românească. A fost un deceniu în care s-au realizat progrese remarcabile în

nedumerire deoarece în timpul în care s-au aflat în opoziție,

lege privitoare la construcția de locomotive și vagoane în țară. O măsură

poată acționa ca o forță democratică activă. Unele dificultăți erau

Numai că poziționarea lui Iuliu Maniu față de principele Carol a

S-ar putea să vă placă și