Unificare legislativă în primii ani interbelici

Polemica acută în jurul căilor de unificare legislativă și eficientizării administrării în

general, în relație cu marea dezbatere privind noțiunile-cheie ale dreptului administrativ, a
început imediat după Unire, în discuție fiind cele două principii fundamentale – centralizarea
sau descentralizarea. Cu referire la aceste aspecte, în atenția publică erau vehiculate cele două
modele, francez și german, primul cu referință la Vechiul Regat, cel de-al doilea cu aplicare
la Transilvania, Bucovina și Basarabia. Modelul francez era bazat pe o centralizare rigidă, pe
când în sistemul german guvernul central dădea numai directivele generale, unitățile
administrative locale fiind aproape independente în ceea ce privește necesitățile locale.
În perioada anilor 1918-1925, administrația României nu a reprezentat un sistem unic,
ci a funcționat după norme legislative diferite pentru fiecare provincie, elaborate în Imperiile
Austro-Ungar și cel Rus. În Vechiul Regat funcționa Legea pentru organizarea comunelor
urbane din iulie 1894 și Legea comunelor rurale și a plaselor din mai 1904, cu modificările
ulterioare. În Bucovina viața administrativă era ghidată de Legea imperială din 1908, în
conformitate cu care căpităniile au fost transformate în județe. Transilvania și Banatul erau
administrate prin Legea comunală și Legea pentru administrarea comitatelor și a municipiilor,
ambele din 1886. În Basarabia funcționa Regulamentul pentru comunele urbane din 1892 și
Regulamentul Zemstvelor din 1890, modificat de Guvernul Provizoriu în 1917.