Organizarea lexicului

Lexicul sau vocabularul

Lexicul este constituit din totalitatea cuvintelor care există şi care au existat cândva în limbă.
Lexicul este înregistrat în dicţionarele monolingve care pot cuprinde până la 150 000 de cuvinte.

Spre deosebire de alte compartimente ale limbii, lexicul este legat, în mare parte, de realitatea
desemnată, ceea ce înseamnă că schimbările din societate îşi pot găsi reflectare în lexic. Acest
fapt se manifestă prin modificarea inventarului de cuvinte şi prin evoluţia semantică a cuvintelor.

Lexicul limbii se modifică permanent din punct de vedere numeric. Astfel, în limbă, în timp
ce unele cuvinte se învechesc şi ies din uz, apar alte cuvinte noi, care le iau locul celor ieşite din
uz sau se folosesc pentru denumirea noilor obiecte ori a noilor realităţi sociale.

Disciplina care se ocupă de studierea lexicului se numeşte lexicologie.

Structura vocabularului

În vocabular, cuvintele se grupează în diverse subansambluri după caracteristicile lor

formale, după sens şi după provenienţă. Ele se mai deosebesc în funcţie de frecvenţa utilizării
lor, după sfera de întrebuinţare şi după apartenenţa la un anumit stil al limbii.

Unul dintre cele mai importante criterii în funcţie de care sunt clasificate cuvintele în lexic
este frecvenţa utilizării lor în vorbire, ceea ce, de fapt, echivalează cu importanţa cuvântului în
comunicare. Principala clasificare rezultată din ierarhizarea cuvintelor după importanţa lor
comunicativă face deosebire între următoarele două părţi ale vocabularului:

1) fondul lexical principal (numit şi vocabularul de bază sau fundamental);

2) masa vocabularului.

I. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL)

Cuprinde aproximativ 1.500 de cuvinte cunoscute si utilizate de toti vorbitorii de limba

romana si este format din:

a) cuvinte foarte vechi (mostenite sau imprumutate din alte limbi);

b) cuvinte folosite frecvent in vorbire;

c) cuvinte cu mai multe sensuri (polisemantice);

d) cuvinte care intra in componenta unor locutiuni sau expresii specifice limbii

romane.
 II. MASA VOCABULARULUI

Cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul cuvintelor) si este compusa din:

-regionalisme

-arhaisme

-neologisme

-jargou

-argou

Fondul lexical principal şi masa vocabularului

Fondul lexical principal cuprinde cuvintele cunoscute şi utilizate de toate categoriile de

vorbitori indiferent de nivelul de cultură, de domeniul de activitate sau de zona geografică.
Aceste cuvinte se întrebuinţează în cele mai importante situaţii de viaţă şi de aceea folosirea lor
nu este limitată la anumite stiluri funcţionale ale limbii. Ele denumesc noţiunile de bază ale
activităţii de zi cu zi a oamenilor (casă, masă, scaun, pâine, apă, lapte, tată, mamă, frate, soră,
cap, mână, picior, a merge, a spune, a face, a mânca, a trăi, bun, cald, verde, galben, încet,
repede etc.). Aşadar, ele asigură comunicarea în cele mai diverse situaţii, fiind absolut
indispensabile înţelegerii dintre toţi vorbitorii de limbă română.

Această parte a lexicului reprezintă nucleul limbii, care se caracterizează printr-o mare
stabilitate. În majoritatea lor, cuvintele care fac parte din fondul lexical principal sunt elemente
moştenite din latină sau formate în limba română. Sub aspect cantitativ, fondul lexical principal
al limbii române înglobează circa 1500 de cuvinte.

Pe lângă faptul că sunt cunoscute şi folosite frecvent de către toţi vorbitorii şi au un grad înalt
de stabilitate în limbă, cuvintele din fondul lexical principal se deosebesc de masa vocabularului
prin puterea lor de derivare şi de compunere (de la ele fiind formate numeroase derivate şi
compuse), prin capacitatea lor de a intra în componenţa locuţiunilor, a expresiilor şi a unităţilor
frazeologice, precum şi prin caracterul lor polisemantic.

Într-o formă schematică, trăsăturile cuvintelor din vocabularul fundamental ar putea fi

prezentate astfel.

Cuvintele din vocabularul fundamental

se caracterizează:
 a) prin b) prin c) prin d) prin capacitatea de a servi
frecvenţă mare polisemantism stabilitate în drept bază pentru formarea
în vorbire limbă cuvintelor derivate şi
compuse

Masa vocabularului este partea cea mai mobilă, dar şi cea mai numeroasă a vocabularului. Ea
este constituită din cuvintele care nu sunt cunoscute şi nu sunt utilizate de absolut toţi vorbitorii.
Ca urmare a acestui fapt, ele au o frecvenţă mai mică în comunicare. Din masa vocabularului fac
parte următoarele categorii de unităţi lexicale: arhaismele, neologismele, termenii tehnici şi
ştiinţifici, regionalismele, cuvintele de argou şi de jargon. Ele constituie aproximativ 90% din
lexicul limbii.

Arhaismele

Arhaismele sunt cuvintele care s-au învechit şi au ieşit din uzul general al limbii. Ele au
încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă din mai multe motive. Unele dintre ele nu mai sunt
folosite deoarece realităţile denumite (obiecte, instituţii, îndeletniciri, ranguri, funcţii, acţiuni) nu
mai există (agă, arnăut, arcaş, berneveci, birjă, clucer, comis, diac, flintă, giubea, haraci,
hatman, iţari, işlic, îmblăciu, logofăt, opaiţ, opinci, paloş, paşă, postelnic, serdar, spătărie, a
mazili), altele au fost marginalizate şi scoase din uz de concurentele lor sinonimice: buche (a fost
înlocuit prin literă), bucoavnă (prin abecedar), cinovnic (prin funcţionar), feredeu (prin baie),
herb (prin stemă), iscoadă (prin spion), leat (prin an), mezat (prin licitaţie), ocârmuire (prin
guvernare), pizmă (prin invidie), rost (prin gură), slobod, volnic (prin liber), voroavă (prin
cuvânt), zapis (prin document), zlătar (prin aurar) etc.

Arhaisme lexicale, fonetice,morfologice, sintactice

Neologismele

Neologismele sunt cuvintele apărute de curând în limba română. Sunt considerate

neologisme mai ales împrumuturile din limbile apusene şi din limba latină din epoca modernă,
cu începere din prima jumătate a secolului al XIX-lea (bacalaureat, cartograf, coeziune, a
developa, garderobă, pasaj, pastel, sponsor, basorelief, campion, glaspapir, laitmotiv, mass-
media, oberliht, conveier, radiolocaţie, camping), precum şi creaţiile interne de la aceste
împrumuturi sau din material lingvistic mai vechi, folosind anumite modele străine (mefienţă,
plasator, a devoala, a se deroba, a demara, a (se) confia, a stopa, lacunar, lunar, bulversat etc.).

Cele mai multe neologisme au pătruns din :

a) latina savantă : colocviu, excepţie, fabulă, literă, jurisdicţie, tezaur etc.
b) franceză (cele mai numeroase) : antediluvian, automobil, bacalaureat, bord, certificat, a
consola, mercerie, revanşă, revelion, şofer, telefon etc.
c) italiană : acont, agenţie, arpegiu, capodoperă, casier, chitară etc.
d) germană : bliţ, boiler, bomfaier, bormaşină, fasung, matriţă etc.
e) rusă : agrotehnică, combinat, instructaj, mecanizator, procuratură etc.
f) engleză şi americană : blugi, baschet, campus, finiş, golf, meci, scor, set, cow-boy,
dancing, jazz, mass-media, motel, star, manager etc.

Termenii ştiinţifici şi tehnici

Termenii ştiinţifici şi tehnici alcătuiesc aşa-numitul lexic specializat, care cuprinde

vocabularele de specialitate. Sistemul de termeni specific unei ştiinţe sau domeniu al tehnicii
alcătuiesc terminologia de specialitate a domeniului respectiv. De exemplu: axiomă, cosinus,
hexagon, ipotenuză, isoscel, logaritm, teoremă (termeni din domeniu matematicii),
conductibilitate, dinamică, frecvenţă, lentilă, optică, radiaţie, tensiune, transparenţă (termeni
din domeniul fizicii), atenţie, memorie, caracter, conştientul, inconştientul, temperament, voinţă
(termeni din domeniul psihologiei), a amputa, anestezie, antiseptic, bisturiu, cerebral, infuzie,
injecţie, luxaţie, puncţie, seringă, reanimare (termeni din domeniul medicinii) etc. Pe baza
termenilor un medic poate fi deosebit de un inginer, un matematician de un psiholog etc.

În cadrul fiecărui domeniu, termenii sunt structuraţi în conformitate cu sistemul de noţiuni

caracteristic acestui domeniu şi în funcţie de relaţiile existente între noţiunile respective.

Regionalismele

Regionalismele sunt cuvintele cu o răspândire geografică limitată. Ele sunt cunoscute şi

folosite numai de vorbitorii unei anumite zone lingvistice. De regulă, cuvintele regionale au în
limba literară un echivalent, de exemplu, cuvântului curechi specific graiului moldovean îi
corespunde în limba literară cuvântul varză.

Vocabularul regional (dialectal) e constituit din cuvinte întrebuinţate în anumite zone

geografice:

– regionalisme din Moldova: agud „dud", ciubotă „cizmă", cuşmă „căciulă", harbuz „pepene
verde", hulub „porumbel", păpuşoi „porumb", perjă „prună", posmagi „pesmeţi", povidlă
„magiun";

– regionalisme din Muntenia: ciurdă „cireadă", dadă „mătuşă", fişteică „fâşie de pământ",
groştei „purcel";

– regionalisme din Ardeal: ai „usturoi", birău „primar", bolând „nebun, prost", cătană
„soldat", cucuruz „porumb", papistaş „catolic", palincă „rachiu, ţuică".

Dupa nivelul limbii la care se manifesta, regionalismele se clasifica astfel:

a) regionalisme fonetice: hier, hire, chiatra, ghine (fier, fire, piatra, bine)
 b) regionalisme gramaticale (forme gramaticale specifice anumitor arii geografice): oi merge, a
face (voi merge, va face), in Moldova; lucra, manca (lucreaza, mananca), in Transilvania; asta,
aia, astia (acesta, aceea, acestia), in Muntenia;
c) regionalisme lexicale (cuvinte care cunosc o circulatie limitata, in principiu o anumita arie
geografica): moldovenisme- omat (zapada), papusoi (porumb), colb (praf); ardelenisme-
coparseu (sicriu), paparada (omleta), clop (palarie); muntenisme- nitel (putin), pacla (ceata), lele
(matusa);
d) regionalisme semantice (sensuri diferite ale aceluias cuvant, repatizate pe arii dialectale; de
exemplu, ginere are, in aria nordica, sensul "ginere", pe cand in sud are & sensul "mire").

Cuvintele de argou şi de jargon

Cuvintele de argou aparţin unui limbaj convenţional secret creat şi folosit de vorbitorii unor
grupuri sociale marginale şi relativ închise pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii.

Cuvintele de jargon sunt caracteristice unui limbaj folosit deseori de unele grupuri de
vorbitori ca urmare a dorinţei lor de detaşare de masa vorbitorilor sau a pretinsei superiorităţi
intelectuale.