Totalitarismul în Europa şi România în perioada postbelică

După 23 august 1944, sprijiniţi de armata sovietică prezentă în ţară, comuniştii încep să
acapareze puterea. Guvernul condus de Petru Groza, instalat de sovietici în martie 1945, a luat
măsuri pentru eliminarea partidelor tradiţionale (PNL, PNŢ şi PSD), pentru falsificarea alegerilor
din 19 noiembrie 1946 şi forţarea abdicării regelui Mihai (30 decembrie 1947), astfel în România
a fost instaurat comunismul de factură sovietică.
În perioada comunistă (1948 – 1989), România a fost condusă de Partidul Comunist
Român, numit între 1948 şi 1965 Partidul Muncitoresc Român. Lideri ai acestui partid au fost
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1965) şi Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989). Partidul era
condus dictatorial. Organele reprezentative, Congresul şi Comitetul Central, nu aveau o
funcţionare democratică. Ele nu făceau decât să aprobe măsurile propuse de liderul partidului.
Spre deosebire de partidele democratice, unde puterea acţionează de jos în sus, în partidele
totalitare puterea acţionează de sus în jos. Liderul partidului conduce dictatorial şi îşi înlătură
adversarii prin jocuri de culise.
Constitutiile din 1948 si 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Printre primele măsuri
iniţiate de liderii comunişti din România ce vizau transformarea societăţii după model sovietic a fost
adoptarea unei noi Constituţii, în 1948. Aceasta, inspirată masiv din Constituţia sovietică în vigoare
(elaborată şi adoptată în 1936), proclama România „stat popular”, condus
de clasa muncitoare, prevedea centralizarea şi planificarea economiei şi posibilitatea
naţionalizării mijloacelor de producţie. Constituţia din 1948 a pus bazele legale pentru
naţionalizărea întreprinderilor şi colectivizarea agriculturii.
Datorită schimbărilor produse pe plan economic şi social în România, este adoptată o nouă
constituţie în 1952, supranumită „Constituţia construirii socialismului”, prin care este sporit
rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român (ca partid unic), baza puterii statului devine
alianţa clasei muncitoare (rol dominant) cu ţărănimea muncitoare iar proprietatea socialistă este
genaralizată în toate sectoarele. Conform acestei constituţii instituţiile conducătoare ale statului
sunt construite pe principiul centralismului.
Naţionalizarea mijloacelor de producţie (întreprinderi industriale, miniere, bancare,
asigurări, transporturi, comerţ, farmacii, teatre etc.) s-a făcut prin Legea din 22 iunie 1948; în
prima etapă a naţionalizării au fost confiscate peste 1.000 de întreprinderi industriale şi miniere,
cu capital românesc sau străin.
A fost introdusă planificarea centralizată, rolul cel mai important avându-l Comitetul de
Stat al Planificării (în 1948, primul plan economic, în 1951 – 1955, primul plan cincinal).
 Colectivizarea agriculturii (1949 – 1962) s-a făcut forţat, prin propagandă, arestări, deportări.
A fost distrusă elita satului românesc. 96% din terenurile arabile au fost trecute în proprietatea
statului, ţăranii fiind obligaţi să lucreze în întreprinderile colective ale statului.
După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Congresul al IX-lea al partidului este ales
în funcţia de secretar general Nicolae Ceauşescu care dispune adoptarea unei noi constituţii
menită să legitimeze propriul său mod de guvernare. Constituţia din 1965 prevede schimbarea
numelui statului din Republica Populară Română în Republica Socialistă România şi stabileşte
scopul construirii socialismului, ca etapă intermediară spre comunism. Economia continuă să
fie una centralizată şi ultraplanificată, statul este proprietar asupra bogăţiilor solului şi
subsolului, băncilor şi întreprinderilor de orice fel, mijloacelor de transport şi comunicaţie,
instituţiilor social-culturale, întreprinderilor şi cooperativelor agricole, comerţul interior şi
exterior fiind monopol de stat.
Politica externă a României, în perioada Războiului Rece, a evoluat de la subordonarea
totală faţă de U.R.S.S., în perioada 1948 – 1958, spre o politică independentă atât faţă de
U.R.S.S., cât şi faţă de alte puteri. Acţiuni întreprinse de România pe plan extern în timpul
regimului stalinist:
- participarea la fondarea C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, 1949);
- participarea la fondarea Tratatului de la Varşovia (1955);
- intrarea în Organizaţia Naţiunilor Unite (1955);
- participarea la înfrângerea revoluţiei anticomuniste din Ungaria (1956), când România
manifestă subordonare totală faţă de U.R.S.S.;
- retragerea trupelor sovietice (1958), care a creat premisele desprinderii României de
Moscova;
- respingerea Planului Valev (1964), inspirat de Moscova, care prevedea crearea unei
zone agricole integrate cu teritorii reunite din U.R.S.S., România şi Bulgaria;
Dacă distanţarea de U.R.S.S. a adus reale beneficii politicii externe în perioada 1964 –
1980, mai ales prin refuzul lui Nicolae Ceauşescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei,
condamnând acest act, acţiune ce-i creşte populariatea în Occident (1968), ea a adus şi o izolare
politico-diplomatică în anii ’80, când România mai avea relaţii apropiate doar cu ţările lumii a
III-a. Ceauşescu nu a dovedit flexibilitate şi nu a înţeles tendinţele politicii internaţionale, ceea
ce, coroborat cu politica internă greşită în domeniul economico-social, a dus la Revoluţia din
decembrie 1989 şi, implicit, la sfârşitul comunismului.