Introducere

Radiologia este specialitatea medicală ce utilizează imagistica atât în diagnosticarea, cât și în

tratamentul bolii vizualizate în corpul uman. Radiologii utilizează o serie de tehnologii imagistice
(precum ultrasonografia, tomografia computerizată (CT), medicina nucleară, tomografia prin
emisie de pozitroni (PET, positron emission tomography) și rezonanța magnetică nucleară
(RMN)) pentru a diagnostica sau trata boli. Radiologia intervențională reprezintă efectuarea de
proceduri medicale (de regulă minim invazive) folosind pentru orientare tehnologii imagistice.
Achiziția imaginilor medicale este efectuată de obicei de către un radiolog sau un tehnician de
radiologie

La Radiologia Medica, fondată în 1914, este jurnalul oficial al Societății Italiene de

Radiologie Medicală. Este un jurnal revizuit de către colegi, destinat ca mijloc de comunicare a
rezultatelor și evoluțiilor în domeniul radiologiei, în special în ceea ce privește progresele în
imagistica diagnostică și în științele sale conexe. Jurnalul prezintă contribuții originale atât pe
aspectele de bază, cât și pe cele clinice ale radiologiei moderne, inclusiv tehnicile de
diagnosticare și intervenție. Se pune un accent deosebit pe tehnicile moderne de imagistică,
radioterapie, medicină nucleară, radiobiologie și fizica sănătății. Conținutul include articole
originale, articole de revizuire, editoriale, comunicări scurte și scrisori către editor, iar revista își
propune să fie un forum pentru comunitatea radiologică internațională

Pentru a promova o distribuire mai regulată și mai eficientă a conținutului și actualizarea

științifică, începând cu ianuarie 2014, jurnalul va fi publicat lunar, numai online și în limba
engleză.

1
 CAPITOLUL 1. RADIOLOGIA

Radiologia este ştiinţa utilizării radiaţiilor "X" în scopuri medicale. Radiaţiile "X" au fost
descoperite în 1896 de prof. Wilhelm Conrad Roentgen de la Universitatea din Würzburg,
Germania. Descoperirea sa a fost urmată de un lung şir de îmbunătăţiri la care şiau adus aportul
fizicieni, medici, ingineri etc. Industria radiologică ce a apărut, s-a bazat pe descoperirile mari ale
secolului: tuburile catodice mereu perfecţionate, generatori de înaltă tensiune, transportul energiei
prin cablu, telegraful, telefonul, iluminatul prin fibre optice, ecranele fluorescente, substanţele de
contrast etc.

Radiologia medicală modernă a devenit o disciplină complexă ce cuprinde:

 radiodiagnosticul - care se ocupă cu investigarea morfologică şi funcţională a organismului cu

ajutorul razelor "X";

 radioterapia - care foloseşte radiaţiile ionizante pentru tratamentul diferitelor afecţiuni;

 radiobiologia medicală - care studiază efectele radiaţiilor asupra diverselor structuri ale
organismului;

 medicina nucleară - care studiază emisia unor izotopi radioactivi, care introduşi în organism se
fixează selectiv la nivelul unor organe.

Radiologia convențională Radiaţiile "X" sunt radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă

(λ) cuprinsă între 8 şi 0, 06 Å, caracterizate prin perioadă şi frecvenţă, ce iau naştere prin frânarea
bruscă pe anod a electronilor emişi de catod şi prin formarea de raze caracteristice.

Razele "X" iau naştere în tuburile radiogene în două feluri:

a) prin frânarea pe anod a electronilor emişi de catod energia cinetică a lor se transformă brusc în
energie electromagnetică; de aceea radiaţiile X se mai numesc şi radiaţii de frânare.

b) prin producerea de raze caracteristice; acestea iau naştere prin trecerea electronilor periferici
cu energie potenţială mare pe straturile centrale cu energie potenţială mică.

2
 Tubul radiogen este compus din:

 Catod – sau sursa de electroni, reprezentată printr-un filament spiralat din tungsten acoperit cu
thoriu, care rezistă până la 34000C. Curentul de încălzire al filamentului se măsoară în
miliamperi, iar de variaţia acestui curent depinde cantitatea de raze "X" produsă. Viteza
electronilor între anod şi catod depinde de tensiunea aplicată tubului radiogen ce se măsoară în
kilovolţi, iar de această tensiune depinde calitatea razelor "X", adică forţa lor de penetraţie.
Tuburile moderne au 2 filamente alăturate, unul mic de 1,5-6 Kw necesar radioscopiilor şi altul
de 10 Kw necesar radiografiilor.

 Dispozitivul de focalizare – este o piesă semicilindrică din molibden care respinge electronii ce
au tendinţa să devieze, făcând ca fasciculul catodic să bombardeze anodul punctiform.

 Anod - este confecţionat din cupru pe care se aplică o plăcuţă metalică din tungsten care
asigură frânarea electronilor acceleraţi. Locul unde cade fasciculul catodic se numeşte focar
termic. Anodul este înclinat la 16-200 pentru a da o orientare convenabilă fasciculului de raze X.
Pentru mărirea suprafeţei focarului şi pentru micşorarea uzurii, anodul este rotativ (3000-9000
rot/min.). Astăzi se construiesc anozi de grafit cu răcire rapidă, cu 2 focare termice (0, 3 mm şi 2
mm) care permit obţinerea de imagini nete cu expuneri scurte.

 Carcasa tubului - este plumbată şi prezintă o fereastră prin care fasciculul util de raze "X"
poate ieşi. Această fereastră este prevăzută cu un sistem de diafragmare ce poate îngusta sau lărgi
fasciculul incident. Interiorul tubului este vidat.

Proprietăţile razelor "X" Penetrabilitatea - este proprietatea razelor "X" de a traversa diferite
structuri. Ea poate fi definită în funcţie de lungimea de undă; la tensiuni mari avem lungimea de
undă mică, deci raze dure, penetrante. Fasciculul de raze X este policromatic conţinând radiaţii cu
lungimi de undă diferite. De aceea se recurge la filtrare pentru ca fasciculul să devină omogen.

Calităţile unei imagini radiologice sunt:

 contrastul - reprezintă diferenţa dintre alb si negru pe imaginea radiologică. Contrastul depinde
de diferenţele de densitate ale structurilor traversate şi de cantitatea de radiaţii secundare ce iau
naştere aici. Pentru diminuarea cantităţii de radiaţii secundare sunt necesare: o diminuarea
volumului iradiat ce se realizează prin diafragmarea fasciculului incident sau prin comprimarea
regiunii explorate; o utilizarea grilei antidifuzoare fixe sau mobil

3
 netitatea - exprimă reprezentarea distinctă a limitelor de separare a detaliilor radiologice şi
depinde de o serie de factori ca: o mărimea focarului (cu cât focarul este mai mic, cu atât
imaginea este mai netă); o distanţa obiect - film (cu cât distanţa este mai mică cu atât imaginea
este mai netă); o distanţa obiect - focar (cu cât distanţa este mai mare cu atât imaginea este mai
netă); o estomparea de mişcare - se va reduce prin utilizarea de timpi de expunere scurţi şi prin
folosirea ecranelor întăritoare.

Tehnici radiologice convenţionale Radioscopia

Radiofotografia - constă în înregistrarea imaginii de pe un ecran radiologic pe un film 10/10

cu ajutorul unui aparat fotografic clasic. Se foloseşte în mod curent în depistarea afecţiunilor
pulmonare (MRF);

Radioscopia televizată - a permis obţinerea unor imagini bune cu reducerea considerabilă a

cantităţii de raze "X", examenul desfăşurându-se la lumina zilei. Necesită un amplificator
electronic de imagine, o cameră de luat vederi şi un monitor.

Radiografia - constă în înregistrarea imaginii radiologice pe un film radiologic. Pentru

radiografierea zonelor cu densitate şi grosime mică, se aşează obiectul de radiografiat direct pe
caseta prevăzută cu ecran întăritor.

Tomografia - permite înregistrarea pe film a unei secţiuni dintr-un organ prin ştergerea
planurilor adiacente. Aceasta se obţine prin baleiajul tubului în jurul planului de examinat.

Principalele modificări radiologice elementare sunt:

 Opacitatea - zonă anormal albă pe radiografie şi neagră la radioscopie;

 Hipertransparenţa - zonă anormal neagră pe radiografie;

 Imaginea lacunară - se întâlneşte în explorarea organelor cavitare, lacuna fiind expresia

defectului de umplere cu substanţă de contrast;

 Imaginea de adiţie - reprezintă ieşirea din contur a unei zone a unui organ cavitar, ce permite
umplerea cu substanţă de contrast;

 Imaginea hidroaerică - comportă un nivel orizontal la contactul dintre aer şi lichid. O serie de
alţi termeni de semiologie radiologică îi vom întâlni în capitolele ulterioare. Riscul radiologic şi
protecţia împotriva radiaţiilor

Unităţile de măsură folosite în practica radiologică sunt:

 Bequerel - unitatea de măsură a radioactivităţii şi reprezintă o dezintegrare pe secundă;

4
 Gray - este unitatea de doză absorbită şi reprezintă energia de un joule absorbită de un kg de
materie;

 Sievert - echivalentul dozei - este o mărime obţinută prin multiplicarea dozei absorbite cu un
factor ce ţine seama de radiosensibilitatea diferită a ţesuturilor. Organele sensibile la radiaţii sunt:
pielea, măduva hemato-poetică, cristalinul, embrionul uman, examenele radiologice pe abdomen
fiind contraindicate în prima lună de sarcină;

5
 CAPITOLUL 2. APARATUL RONTGEN

Radiaţiile sunt un mod special de mişcare a materiei. În funcţie de modul propagării şi

proprietăţile lor, distingem:

- radiaţii ondulatorii sau electromagnetice;

- radiaţii corpusculare.

Ondulaţiile electromagnetice – razele X, gamma, razele cosmice, radiaţiile ultraviolete,

radiaţiile luminoase, radiaţiile infraroşii, microundele, undele hertziene (folosite în telefonie,
radar, televiziune şi radiofonie). Se deosebesc între ele prin lungimea lor de undă şi prin
frecvenţă. Cu cât lungimea lor de undă este mai scurtă, cu atât energia radiaţiilor (duritatea lor)
este mai mare.

Radiaţiile corpusculare – particule (încărcate electric) direct ionizante, ca razele alfa şi beta ale
radiului şi corpilor radioactivi; electronii, mezonii, protonii, deutronii şi alte particule. Razele X =
ondulaţii electromagnetice cu lungimi de undă care se măsoară în angstromi.

Un angstrom (1Å) este a 10000 parte dintr-un micron, deci este egal cu 1/10000000 dintr-un
milimetru. Razele X utilizate în scopuri medicale au lungimea de undă cuprinsă 0,06-8
angstromi, ceea ce le conferă o penetrabilitate mare. Penetrabilitatea este cea mai importantă
proprietate a razelor X, care le face deosebit de utile în practica medicală.

APARATUL RÖNTGEN

Aparatul este compus din părţi principale şi secundare.

- părţile principale sunt: tubul emiţător de raze X, transformatoarele, kenotroanele, ecranul. -

părţile secundare: masa de comandă, stativul, cablurile etc.

PRODUCEREA RAZELOR X  TUBUL EMIŢĂTOR DE RAZE X

Razele X sunt produse când un fascicul de electroni în mişcare foarte rapidă este frânat
brusc, energia lor cinetică transformându-se în energie radiantă. Pentru producerea razelor X este
nevoie de un tub de raze X care este alimentat de circuite electrice adecvate prin intermediul
transformatorilor şi în care se produc electronii, cărora li se imprimă energii foarte mari, apoi sunt
frânaţi brusc.

6
 Tubul de raze X, care se întrebuinţează în prezent, este tubul Coolidge cu vid, în care electronii
se produc la catod prin încălzirea unui filament. Tubul de raze X are pereţii constituiţi din sticlă,
de formă sferică, elipsoidală sau cilindrică.

La extremităţile sale se găsesc două prelungiri tubulare în care sunt montaţi cei doi electrozi,
care poartă numele de catod şi anod. Electrozii sunt conectaţi la bornele unui transformator de
înaltă tensiune. În tub există vid. Sticla tubului şi ceramica utilizată ca izolator, are
particularitatea că rezistă la presiunea atmosferică exterioară, ca şi la încărcări electrice mari şi
permite trecerea razelor X.

CATODUL este constituit dintr-o spirală metalică de tungsten, liniară sau sub formă de arc,
de 200-220 microni grosime. Filamentul, liniar (unic sau filament dublu) sau circular, este
înconjurat de o piesă metalică cilindrică în formă de degetar, care este numită piesă de
concentraţie şi focalizare. Filamentul este încălzit pănă la incandescenţa tungstenului (2500°
CELSIUS) cu ajutorul unui curent de încălzire (6-12 V), produs de transformatorul de joasă
tensiune (trasformator de încălzire). Prin efect termoionic, electronii atomilor filamentului de
tungsten de pe orbitele periferice se rotesc din ce în ce mai repede în jurul axului lor şi se
desprind de pe orbite, formând un nor de electroni liberi. Numărul de electroni desprinşi este cu
atât mai mare, cu cât filamentul este mai puternic încălzit. Piesa de concentrare, atât prin forma şi
înclinarea pereţilor săi, cât şi prin sarcina electrică negativă cu care este încărcată în circuitul de
înaltă tensiune, organizează electronii într-un fascicol conic, orientat cu vârful spre anod. În acest
mod se produce focalizarea fasciculului de electroni. Utilizând transformatorul de înaltă tensiune,
electronii se vor deplasa cu viteză foarte mare spre anod. Anodul poartă numele şi de anticatod,
având rol de frânare a electronilor catodici.

7
 ANODUL este constituit dintr-un bloc cilindric masiv de cupru, în care este încorporată o
pastilă de tungsten, care are formă ovoidă sau dreptunghiulară. Pastila, care se numeşte focus sau
focarul tubului, trebuie să aibă duritate mai mare, pentru a nu se pulveriza şi crateriza sub efectul
bombardării cu electroni catodici şi o temperatură de topire ridicată (peste 3500°C). În momentul
când se stabileşte circuitul electric de înaltă tensiune, polul pozitiv al transformatorului de înaltă
tensiune este reunit la anodul tubului, iar polul negativ la catod. Între aceste două piese există o
diferenţă de potenţial mare (între 10 kV şi 400 kV, variabilă după tipul aparatului şi necesitatea
de moment), care face ca electronii catodici să fie atraşi şi să izbească cu putere anodul.

Din frânarea bruscă rezultă un proces complex: 97% din energia cinetică, 1% se transformă în
căldură, 1% în raze X, 1% se pierde. Pe lângă rolul de focar termic, pastila anodului
înmagazinează căldura degajată în timpul funcţionării tubului.

Pentru a realiza o imagine radiologică de calitate, focarul optic trebuie să fie foarte mic. Pentru
aceasta, planul anodului trebuie să prezinte o înclinare de 45º, pentru că în acest mod suprafaţa lui
de proiecţie (focarul optic) este de 6 ori mai mică decât a focarului termic. În acest scop se pot
utiliza două sau trei filamente catodice (corespunzând focarului mare, mijlociu, mic).

Tuburile moderne au discul anodic constituit dintr-un bloc de grafit (capabil să

înmagazineze cantităţi mari de căldură). Blocul de grafit este acoperit cu o placă de Molibden şi
cu un strat subţire de 1-2 mm de Wolfram şi Rhenium. Alte tuburi, conform dezideratului focar
termic mare, focar optic mic, utilizează anode rotative, care au forma unui disc înclinat, cuplat la
rotorul unui motor al cărui stator este situat în afara tubului; acesta roteşte anodul cu viteze
variabile (3000/min-6000/min).

8
 Rotaţia talerului anodic permite o încărcare a tubului de 6-10 ori mai mare decât la tubul
echivalent cu anod fix, ceea ce are drept consecinţă, micşorarea de tot atâtea ori a focarului
tubului.

Focarul optic al tubului, la instalaţiile ce funcţionează în serviciul nostru, sunt între 2 mm şi

1,2 mm-focar mare şi 0,3 mm – focarul mic (ambele în acelaşi tub – cu filamente catodice
aparte). De asemenea, tuburile cu izolator de ceramică şi tuburile cu dispozitiv electronic de
protecţie permit examene laborioase ca: angiocardiografia, cinefluorografia, mărirea imaginii,
tomografiile. Sisteme de răcire a anodului Anodul se încălzeşte puternic şi pentru a obţine o
funcţionalitate îndelungată a tubului fără ca acesta să se deterioreze, trebuie luate măsuri de răcire
a acestuia.

MECANISMUL PRODUCERII RAZELOR X

Razele X iau naştere în tubul emiţător, prin frânarea bruscă a electronilor catodici, la nivelul
anodului. Electronii catodici, cu energie corespunzătoare curentului de înaltă tensiune din tub,
lovind pastila anodică produc în atomii metalici ai acesteia, fenomene de ionizare şi deci punerea
în libertate de electroni. Fiecare electron catodic se comportă ca un proiectil în stare să smulgă
atomilor anodici electroni de pe o orbită mai periferică sau mai centrală a acestora, cu preţul
cedării energiei lui.

Electronul smuls din anod poartă numele de fotoelectron şi se comportă la rândul său faţă
de atomii anodici din jur ca un nou proiectil. Radiaţiile X iau naştere ca urmare a interacţiunii
dintre electronii animaţi de viteze mari, plecaţi de la nivelul catodului şi atomii anodului. Aceste
acţiuni îmbracă aspectul de coliziune şi de frânare astfel încât fasciculul de raze X este format din
radiaţii caracteristice şi radiaţii de frânare. Radiaţiile caracteristice se produc ca urmare a
interacţiunii colizionale dintre electroni. Astfel, electronii catodici având energii mari produc
dislocări ale electronului de pe straturile centrale. Pentru refacerea echilibrului atomic, electronii
periferici se deplasează pe straturile centrale; în acest fel, se eliberează o cantitate de energie
egală cu diferenţa de nivel energetic.

9
 Valoarea acestei energii este proprie atomului ionizat şi învelişului electronic în care a avut loc
interacţiunea colizională, fotonii de raze X fiind caracteristici acesteia. Radiaţiile de frânare
Frânarea constituie o formă de interacţiune între electroni şi particulele materialului anodului.

Electronul care se deplasează în vecinătatea unui nucleu atomic este influenţat de sarcina
pozitivă a acestuia fiind supus forţei de atracţie electrostatică, care îl frânează şi îi schimbă
direcţia. Astfel, se produce o deviere a traiectoriei electronului şi o reducere a energiei sale
cinetice. Energia pe care o cedează electronul în cursul frânării se manifestă sub formă de fotoni
de raze X. Astfel, fasciculul de raze X este format din radiaţii caracteristice şi radiaţii de frânare.

TRANSFORMATORII

Aparatul de raze X este dotat cu un transformator de înaltă tensiune şi un transformator de

încălzire a filamentului. Transformatorii electrici se bazează pe principiul inducţiei
electromagnetice şi au drept scop transformarea curentului electric alternativ, cu o anumită
diferenţă de potenţial şi intensitate (tensiune mică şi intensitate mare), într-un curent electric cu
diferenţă de potenţial adecvată scopului nostru. Transformatorul de înaltă tensiune are bobina
primară constituită din circa 300 spire, iar cea secundară din 90000-300000 spire, coeficientul de
transformare K fiind de 300-1000.

Transformatorul de încălzire al filamentului catodic are bobina primară cu 300 de spire şi este
alimentat cu 220 sau 380 V, iar bobina secundară cu 10-20 spire, eliberând la bornele sale un
curent cu o tensiune de 7-14 V şi cu o intensitate de 3-5 A pentru focarul de radioscopie şi 5-9 A
pentru focarul de radiografie.

DURITATEA RAZELOR X depinde de diferenţa de potenţial dintre catod şi anod, dată de

transformatorul de înaltă tensiune, diferenţă de potenţial care imprimă fasciculului catodic de
electroni o anumită viteză (energie cinetică). Cu cât energia electronilor ce se lovesc pe anod este
mai mare, cu atât razele X care iau naştere au lungimi de undă mai scurtă şi posibilităţi de
pătrundere mai mari, se spune că sunt RAZE MAI DURE.

Cu cât viteza electronilor din fasciculul catodic este mai mică, razele X care iau naştere pe
anod au lungime de undă mai mare, sunt mai puţin penetrante şi se spune că sunt RAZE MOI.
Între 45-60 kV, razele produse sunt raze moi întrebuinţate pentru diagnostic. Între 60-70 kV
razele X sunt de duritate mijlocie. Între 75-135 kV sunt radiaţii dure.

10
 INTENSITATEA FASCICULULUI DE RAZE X este în funcţie de numărul de electroni care
se izbesc de anod, deci de gradul de încălzire a filamentului catodic, respectiv de intensitatea
curentului de încălzire şi de diferenţa de potenţial dintre bornele bobinei secundare de la
transformatorul de încălzire. Dacă este nevoie de un fascicul mai bogat în raze se încălzeşte mai
puternic spirala catodică şi invers.

ECRANUL APARATULUI RÖNTGEN Ecranul reprezintă partea aparatului pe care se

formează imaginea radiologică. El este prevăzut cu o folie de 35/35cm impregnată cu săruri
fluorescente (platinocianura de bariu, sulfură de zinc, tungstatul de calciu), care au proprietatea
de a lumina atâta timp, cât asupra lor acţionează razele X. Fasciculul heterogen rezultat din
absorbţia razelor X care străbat corpul, produc grade diferite de luminozitate a ecranului. În faţa
foliei se găseşte un geam impregnat cu săruri de plumb, care au rol de protecţie.

Imaginile radiologice obţinute pe ecran pot fi radiografiate pe film, ecranul fiind prevăzut cu
un sistem special de efectuare a unor radiografii de ansamblu sau seriate. Pentru eliminarea
radiaţiilor secundare atunci când examinăm regiuni anatomice cu diametru antero-posterior mare,
între bolnav şi ecran se interpune diafragmul Potter-Bucky sau grila antidifuzoare. Compresiunea
regiunilor anatomice moi se efectuează cu ajutorul unui dispozitiv de compresie dreptunghiular
sau rotund, care permite disocierea elementelor anatomice suprapuse şi fixarea leziunilor în
vederea efectuării de radiografii.

PROPRIETĂŢILE CHIMICE

Razele X modifică culoarea platinicianurii de bariu, din verde în galben, apoi brun şi această
proprietate era folosită în trecut pentru dozarea razelor X. Razele X impresionează placa
fotografică care conţine în structura ei bromura de argint, transformând-o într-o subhalogenură.
17 Ele modifică conductibilitatea unor metale cum ar fi seleniu – proprietate care este şi ea
folosită în dozimetrie. 

PROPRIETĂŢILE BIOLOGICE

Sub influenţa razelor X toate ţesuturile biologice suferă o serie de modificări în funcţie de
doza de radiaţii absorbite care pot merge până la moartea celulei. Efectele biologice au la bază
proprietatea de ionizare a razelor X. În doze mici radiaţiile au acţiune de biostimulare. Primele
modificări apar în nucleul celulelor care se fragmentează, iar armătura nucleară se dispersează în
citoplasmă şi celula se distruge. Modificările biologice sunt dependente şi de tipul de celule care
a fost iradiat.

Din acest punct de vedere există celule radiosensibile şi celule radiorezistente. Sensibilitatea
celulelor la radiaţii este cu atât mai mare cu cât: - activitatea reproducătoare este mai mare, -
perioada şi evoluţia cariochinetică este mai lungă, - morfologia şi funcţiile sunt mai puţin fixate.
Razele X, chiar dacă sunt aplicate local, au şi o acţiune generală asupra organismului. Diferitele
cantităţi de raze pe care le primeşte organismul, la diferite intervale de timp se însumează
11
constituind acţiunea cumulativă a radiaţiei ionizante. În cazul iradierii multiple, între iradieri
ţesuturile se refac parţial şi pentru a obţine acelaşi efect biologic este necesar să aplicăm o doză
totală mai mare, ca în cazul unei iradieri unice. Ţesuturile cele mai radiosensibile sunt ţesuturile
hematopoetice.

Ţesutul limfoid, splina, ganglionii limfatici, limfocitele sunt distruse repede de doze relativ
mici. La fel în măduva osoasă limfocitele sunt primele elemente care sunt distruse de razele
ionizante.

Dacă doza nu a fost mare, ele încep să se refacă după o săptămână.Radiosensibilitatea

ţesutului mieloid este mai mică ca a ţesutului limfoid. Celulele eritrocitare sunt şi mai puţin
radiosensibile. Cu cât celula este mai matură cu atât este mai radiorezistentă. Globulele roşii sunt
radiorezistente. Măduva osoasă poate fi distrusă de doze mari de radiaţii. Dozele mai mici permit
refacerea ei din celulele rămase. Acţiunea radiaţiilor asupra testiculului şi ovarului este diferită cu
faza în care se găsesc celulele germinative. Spermatogoniile şi foliculii în creştere sunt foarte
radiosensibili. Cu ajutorul razelor X se poate obţine castrarea.

Radiaţiile X produc mutaţii atât în celulele germinative cât şi în celulele somatice. După
iradierea ovarului şi testiculului cu doze mici se produc modificări ale cromozomilor şi genelor
(mutaţii). Astfel se obţin anomalii de formă ale cromozomilor, transpoziţii (schimbări de
fragmente între cromozomi), modificări ale mecanismului kariokinetic. Mutaţiile legate de gene
pot fi: - dominante care apar la prima generaţie născută după iradierea glandelor sexuale; -
mutaţii recesive care apar după mai multe generaţii. Consecinţele mutaţiilor sunt: sterilitatea la
prima generaţie, malformaţii congenitale, moarte fetală intrauterină sau postpartum. Dozele de
radiaţii se însumează şi se transmit generaţiilor următoare, producând în afara leziunilor genetice,
leucoze. Necunoscându-se precis doza de radiaţii care poate induce aceste modificări, este de
recomandat evitarea iradierii gonadelor la femeile tinere şi a produsului de concepţie în primele 3
luni. Radioterapia şi efectuarea de numeroase radiografii ale aceleaşi regiuni sunt contraindicate
la tinerii de ambele sexe până la vârsta de 40 de ani.

Riscurile genetice trebuie considerate mai mult prin evaluarea întregii populaţii decât pe
baza unor cazuri individuale.

Efectul genetic se bazează pe producerea de mutaţii al căror număr este direct proporţional cu
doza gonadală, indiferent de intensitatea sau de intervalul de timp dintre expuneri. În indicarea
examenelor radiologice, trebuie avute în vedere avantajele acestora, cu evitarea unor expuneri
inutile. De asemenea, ele nu trebuie repetate la intervale scurte de timp. De aceea, orice medic
care utilizează o aparatură radiologică sau apelează la serviciile ei, trebuie să cunoască riscurile,
avantajele şi limitele examenului radiologic pe care îl efectuează sau îl solicită pentru evaluarea
corectă a procentajului risc, beneficiu.

Pentru scăderea iradierii şi a efectelor ei există o serie de măsuri ce trebuie riguros respectate,
cum ar fi:

12
 - Filtrarea. Orice tub de raze trebuie să fie prevăzut cu un filtru de 2 mm al atât în radioscopie
cât şi în radiografie. Această măsură duce la o scădere apreciabilă a procentajului de raze de
lungime mai mare cu protejarea pielii.

- Localizatoarele, sub formă de conuri sau diafragme au rolul de a delimita suprafaţa şi deci
volumul corpului supus iradierii.

- Tehnica voltajelor înalte reduce considerabil doza totală de iradiere.

- Distanţa. Doza de iradiere este invers proporţională cu pătratul distanţei de la sursă, de

aceea este foarte importantă păstrarea unei distanţe maxime în radiografie, iar în radioscopie
tubul trebuie să aibă o distanţă minimă pănă la bolnav de 60-70 cm.

- Dispozitive de protecţie. Există diferite dispozitive pentru acoperirea acelor părţi din corp
care nu interesează examenul, ca şorţul de cauciuc plumbat, benzi speciale care acoperă pelvisul
şi gonadele. - Filmele şi ecranele, de maximă sensibilitate sunt elemente importante care
contribuie la reducerea dozei de iradiere.

- Întăritoarele de imagine, contribuie în mod semnificativ atât la reducerea iradierii

bolnavului cât şi a personalului medical.

- Radioscopia. Din cauza dozelor mari primite de bolnavi în timpul radioscopiilor, acestea
trebuie reduse la minim şi înlocuite pe cât posibil cu radiografia. De asemenea, este indicat ca
aparatul de raze să fie dotat cu un ceas de cronometrare a duratei radioscopiei pentru
deconectarea automată în cazul depăşirii unei anumite durate. Orice examen radiologic trebuie
făcut cu o protecţie adecvată a bolnavilor, posibilă când se iau precauţiile indicate.

Această protecţie este mai importantă la persoanele tinere sub 30 de ani. Femeile gravide
trebuie protejate în mod deosebit cu evitarea completă sau reducerea la minimum a iradierii
fătului în uter.

13
 CAPITOLUL 3. ANATOMIA APARATULUI DENTAR RADIOLOGIC

Structurile dentare apar vizibile radiologic și diferențiate ca și grad de opacitate datorită

absorbției diferite a razelor X determinată de densitatea și gradul particular de mineralizare al
straturilor dentare. Imaginea radiologică obținută evidențiază forma de ansamblu a coroanei și a
rădăcinii, dar nu permite vizualizarea canaliculelor aberante, a deltei apicale sau a limitei dentina-
cement (dentina și smalțul au un grad apropiat de mineralizare). Smalțul dentar, bogat în săruri
minerale, are un grad important de absorbție a razelor X, fiind totodată cel mai radioopac țesut
din organism.

În mod excepțional se poate remarca pe filmele radiologice și abraziunea interdentară,

produsă datorită microdeplasărilor dentare în alveoli sub presiunea masticatorie. Radiologic se
depistează transformarea punctelor de contact în suprafețe plane de contact.

Stratul de cement ce învelește rădăcina și se găsește în continuarea smalțului coronar are o

imagine radiologică net delimitată și conturată spre exterior. Spre deosebire de smalț, care are un
conținut de 96% în săruri minerale, cementul are o mineralizare de 73%, apropiată de compacta
osoasă. Pe cement se fixeaza ligamentele periodontale ce fixează dintele în alveola dentară.
Delimitarea dintre cement și dentină nu este decelabilă radiologic, dentina având o mineralizare
de 76%, foarte apropiată de cea a cementului.

Pentru radiografierea complexului morfo-funcțional dento-paradonto-alveolar se folosesc

multiple tehnici și metode care, în mare, se împart în 2 categorii:

1. Tehnici cu film intraoral;

2. Tehnici cu film extraoral

Pentru realizarea corecta a radiografiilor și evitarea greșelilor de interpretare, situație care ar

duce la un diagnostic și la decizii terapeutice eronate, se consideră neceasre următoarele precizări
privind: Incidența radiologică – aceasta reprezintă relația spațială existența sau care trebuie

14
stabilită între: orientarea fasciculului de RX, poziția regiunii de radiografiat, punctul de intrare al
razei centrale (RC) și plasarea filmului radiologic (senzor).

Dirijarea fasciculului de radiații roentgen către punctul de intrare în regiunea anatomică

respectivă, inclinația acestui fascicul incident se stabilește în raport cu diverse planuri de referință
și se numește centrare.

În cazul radiografiilor dentare, dirijarea fasciculului de rațiatii roentgen devine practică prin
conul localizator și se măsoară în grade. Aceste valori de înclinație a razei centrale reprezintă
valori ale unor unghiuri realizate de raza centrală și un anumit plan de referință (planuri
craniometrice).

Principalele planuri craniometrice-antropometrice folosite sunt:

 Planul orizontal al craniului, raportat la linia antropologică bazală (plan virchow, planul
orizontal german, planul de la Frankfurt), se realizează prin unirea unor linii simetrice, dreapta-
stanga, care unesc punctul suborbitar (sau unghiul extern al orbitei) cu meatul conductului auditiv
extern (de o parte și de cealaltă). Sunt liniile orbitomeatale;

 Planul medio-sagital al craniului. Este tot un plan imaginar care trece prin spina nazală
anterioară, septul nazal, sutura intermaxilară, mjlocul șeii turcești, sutura interparietală,
protuberanța occipitală externă etc.;

15
  Planul frontal, perpendicular pe planul orizontal, mai frecvent fiind cel biauricular (prin
orificiile auditive externe);

 Planul ocluzal maxilar (superior) unește suprafețele triurante și marginile incizale ale
coroanelor dentare maxilare;

 Planul ocluzal mandibular trece prin aceleași repere anatomice, dar la nivelul mandibulei.

Proprietățile optice ale imaginii radiologice- caracteristicile proiecției unui corp

tridimensional pe plan bidimensional.

 Proiecția conică-sub forma unui con cu vărful la focarul tubului și baza pe planul de
proiecție-astfel o imagine ce se află în fascicol apare mărită și deformată, mărirea apare cu
creșterea distanței focar-film.

 Paralaxa- fenomen ce permite disocierea structurilor suprapuse cănd focarul și obiectul

fac o mișcare de translație.

16
  Penumbra- are rol în calitatea imaginii-cu cât focarul este mai fin cu atât imaginea are
contururi mai precise.
 Incidențele tangențiale- conturul imaginii apare net când raza incidentă este tangentă la
conturul structurii respective scizură, tăblie. Când raza este perpendiculară pe o structură,
poate da o imagine netă în axul lung al obiectului, determinând imagini
ortorntgenografice- conduct bronșic.

Incidențe cu film intraoral

Reprezintă o mare parte dintre examenele radiologice folosite în diagnosticarea

modificărilor complexului dento-paradonto-alveolar și prin aceste metode se obțin radiografii
17
selective, pentru un dinte sau un grup limitat de dinți împreună cu paradonțiul aferent. Din
punctul de vedere al poziției filmului se folosesc incidențe cu film plasat retro-dentoalveolar și
incidențe cu filmul plasat ocluzal.

Incidențe retro-dento-alveolare

Imaginile obținute prin aceste incidențe au la bază posibilitățile de radiografiere a unui corp
tridimensional (respectiv un dintre) și care va apărea pe film sub forma unei imagini plane.

Proiecția de față sau vestibulară a unui dintre seamănă cu o secțiune frontală în planul
longitudinal al dintelui și, în aceste condiții, imaginea obținută este dependentă de paralelismul
necesar între axul dintrelui și planul filmului, și de direcția (perpendiculară pe film) a razei
centrale. Astfel, se realizează izometria.

Deci, o incidență de față retro-alveolară (linguală sau platină) trebuie sa fie izometrică și
ortoradială pentru a obține o imagine cât mai adevărată a dintelui, alveolei și paradonțiului, acolo
unde s-a făcut centrarea. În acest context, o incidență retroalveolară poate fi periapicală, pentru
un grup limitat de dinți de pe o arcadă și interproximală de tip bite-wing, când pe o singură
radiografie apar dinții omonimi (aparținând amblor arcade). Această incidență nu evidențiază
apexurile și nici paradonțiul apical al dinților respectivi.

Incidențele periapicale – pentru realizarea acestora, trebuie ca planul ocluzal să fie orizontal,
astfel ca pentru radiografierea dinților maxilari, bărbia trebuie să fie ușor coborâtă sau discret
ridicată în cazul radiografierii dinților mandibulari. Conul localizator trebuie să fie plasat la
nivelul apexurilor dinților respectivi, știindu-se că acestea se alfă pe o linie între aripa nasului și
tragus, pentru dinții maxilari, iar pentru dinții mandibulari, această linie unește simfiza
mentonieră cu lobul urechii.

Înclinarea standard a razei centrale va trebui să fie:

 Pentru dinții maxilari, în direcție cranio-caudală, de 40o pentru incisivi și canini, de 35o pentru
premolari și de 10o pentru molari;
18
  Pentru dinții mandibulari, înclinarea RC va fi de 20o pentru incisvi și canini, de 15o pentru
premolari și de 10o pentru molari, în direcție caudo-craniană; Plasarea filmului retroalveolar nu
trebuie să-l curbeze, situație care duce la deformarea imaginii.

În general, tehnica bisectoarei, denumire care se păstrează, încearcă să respecte principiul

izometriei, adică să se obțină o imagine cât mai fidelă a dintelui: coroana, rădăcina, forma,
dimensiuni, puncte de contact, septuri interradiculare și interdentare, paradonțiu apical etc.

Concomitent, se obțin informații privind structura dintelui (stratul de smalț, acolo unde este
radiografiat tangețial), mărimea camerei pulpare, eventualele obturatți radioopace etc.

Dacă unul dintre planuri sau amândouă sunt oblice față de fasciculul incident, imaginile
obținute nu vor mai fi fidele dintelui respectiv, vor fi deformate, mărite sau micșorate (în
ansamblu sau pe porțiuni).

De exemplu, în cazul unui incisiv superior vazut din profil, în spatele căruia este plasat un
film radiologic,între lanurile acestor două elemente se formează un unghi diedru.

În aceasta situatie:

 Dacă fasciculul incident este perpendicular pe planul dintelui, imaginea (proiecția) va fi

deformată și mărită;

 Dacă fasciculul incident va fi perpendicular numai pe planul filmului, imaginea va fi scurtată;

 Dacă fasciculul incident va fi perpendicular pe bisectoarea unghiului diedru format între dinte
și film, imaginea va fi destul de aproape de realitate.

Mai trebuie menționat că în cazul dinților multiradiculari, când se constată suprapuneri

radiculare, ortoradialitatea se poate modifica folosindu-se incidențe oblice, excentrice, pentru
decalarea acestora. Fasciculul de radiații se dirijează mezioexcentric sau distroexcentric.

19
 Astfel, în cazul primului premolar superior, rădăcina vestibulară și cea palatinală se suprapun
și, dacă se orientează raza centrală mezioexcentric, se obține decalarea celor două rădăcini
punând în evidență apexurile. La molarii superiori, de obicei, rădăcinile apar individualizate pe
radiografii, iar în cazul când o rădăcină vestibulară se suprapune peste cea apatină se apelează la
o incidență oblică – distroexcentrică sau mezioexcentrică.

Incidența intraproximală– prin această incidență re realizează radiografii în care apar dinți
omonimi, dar fără regiunile apexiene și fără paradonțiu apical. Această posibilitate de
radiografiere oferă informații importante privind: coroanele dentare, camerele pulpare și
paradonțiul marginal, în jumătatea sa ocluzală.

Tehnica bite wing se realizează cu ajutorul unui film cu aripioara (menținută prin ocluzie
dentară) și folosind o înclinare a fasciculului incident de 10o în direcție craniocaudală.

În aceste condiții se obțin proiecții corecte ale inserției parodonțiului marginal,

evidențiindu-se bine implantarea limbusului alveolar la nivelul coletului, leziunile parodontale de
la nivelul septurilor osoase intermediare, precum și cariile aproximale, cariile de colet etc.

Incidențe cu film plasat ocluzal (film “mușcat”)

Pentru realizarea filmelor ocluzale, se folosesc două tehnici: metoda Belot, metoda
Simpson.

Metoda Belot – se realizează cu ajutorul unui film ocluzal, mușcat, menținut orizontal.
Fasciculul incident este înclinat cu 55o pe filmul radiologic, în direcție craniocaudală, pentru
radiografierea dinților maxilari (incidența disocluzală superioară mediană), și caudo-cranială
pentru cei mandibulari. Cu ajutorul acestei metode se obțin relații privind: arcada superioară și
palatul dur, eventualii dinți incluși la nivelul mandibulei, patologia planșeului bucal.

Metoda Simpson – Denumită frecvent incidența dentară cu “film mușcat”, această metodă va
realiza imagini cu dinți proiectați axial. Dirijarea fasciculului de radiații roentgen va fi cranio-
caudală pentru dinții maxilari și caudo-cranială pentru cei mandibulari, iar înclinația acestuia va
fi diferită pentru diversele regiuni dentare. Pe film vor apărea imagini sub forma unor secțiuni
transversale (un cerc radioopac cu o transparență centrală, canalul radicular).

Se reperează smalțul și dentina, iar ca aspecte patologice se pot diagnostica dinții incluși, la
nivelul mandibulei în regiunea simfiară, calculi radioopaci ai canalului lui Warthon, se
localizează eventualele corpuri străine, se precizează întinderea unor formațiuni chistice și
tumorale, descoperirea unor căi false etc.

 Sumația planurilor- când sumația planurilor este pozitivă straturile sunt opace și când se
suprapune aer (transparent) imaginea devine mai puțin opacă.
20
 Radiografierea întregii dentiții, deci o imagine de ansamblu a arcadelor dentare și a
formațiunilor anatomice limitrofe a fost un deziderat permanent al medicilor stomatologi.

S-au făcut numeroase încercări, inițial prin radiografierea concomitentă a fiecărei jumătăți –
superioare și inferioare, în dreapta și în stânga arcadelor dentare, prin două expuneri separate.

Prin această metodă se obțin radiografii separate pentru maxilar și mandibulă, filmele fiind
de bună calitate, apropiate ca performanțe de diagnostic de filmele endobucale, dar elementele
anatomice sunt mărite și ușor deformate.

În prezent, metoda de radiografiere cu tub intraoral se mai folosește doar în unele țări din
Europa, fiind înlocuită de ortopantomografie.

Ortopantomografia (OPT)

Această metodă de explorare radiologică stomatologică face parte din tehnicile panoramice și
permite derularea pe un singur film a imaginilor ambelor arcade dentare, de la o articulație
temporo-mandibulară la alta.

OPT îmbină două tehnici radio-imagistice, radiografia prin fantă și tomografia clasică,
obținându-se radiografia clară a planului stabilit. Structurile anatomice anterioare și cele
posterioare (față de acest plan) sunt șterse datorită flow-ului cinetic.
21
 Termenul de OPT se compune din:

ORTO – Ortoradiografia dentară se realizează cu un fascicul foarte redus de RX, care trece
prin centrul de mișcare a tubului și casetei, fiind perpendicular pe film.

PAN – prescurtarea termenului “panoramic”, adică apriția pe radiografie a tuturor dinților, cu

implantarea lor pe maxilare, fără deformare sau suprapunere.

TOMO – se referă la sistemul de radiografiere a statului, a planului anatomic dorit, care se

realizează datorită faptului că tubul roentgen și caseta au mișcări eliptice, inverse. Sunt bine
vizibili dinții, în timp ce coloana cervicală și regiunea anterioară a masivului facial sunt șterse.

Distanța focar – film folosită este de 40-50 cm și se lucrează cu următoarele constante de

expunere: 50-80 kV și 10-15 mA.

Metoda este valoroasă în stabilirea unui diagnostic în patologia maxilo-dentară, și

ortodontiștii preferă un film efectuat în ocluzie dentară, pentru a aprecia congruența fețelor
triturante ale coroanelor antagoniștilor.

OPT permite o primă evaluare privind:

 Erupția normală si erupțiile întârziate ;

 Ageneziile și dinții supranumerari;

 Topografia proceselor carloase;

 Prezența unor chisturi etc. având impact deosebit în odontologia infantilă.

22
CAPITOLUL 4.PROTECŢIA în RADIODIAGNOSTIC şi RADIOTERAPIE

DOZIMETRIE

Dozimetria este un factor fundamental în studiul fenomenelor biologice produse de radiaţii.

Deoarece fotonii X produc în orice organism viu efecte biologice de diferite grade sau
diferite tipuri în raport cu cantitatea energiei cedate, apare ca absolut necesară cunoaşterea cu
precizie a dozei absorbite de indivizi sau de diferitele ţesuturi expuse radiaţiilor.

Acest lucru constituie o premisă indispensabilă pentru orice problemă de protecţie, pentru a
evita ca într-o populaţie în general sau la indivizi expuşi profesional să se producă leziuni datorită
unei utilizări necorespunzătoare a unor surse radiante.

În afara acestora, evaluările dozimetrice sunt necesare în radiodiagnostic pentru

cunoaşterea unui bilanţ între riscul pe care îl pot produce bolnavului investigaţiile radiologice şi
beneficiul obţinut prin aceste investigaţii. În sfârşit, măsurătorile dozimetrice permit concepţia
planurilor radioterapeutice cu care se vor iradia focarele patologice, de obicei de natură
neoplazică, cu doze suficiente pentru a se obţine scopul urmărit, cruţând în acelaşi timp pe cât
este posibil toate ţesuturile sănătoase din jur.

Pentru scopuri medicale interesează deci în primul rând cunoaşterea dozelor în ce priveşte
energia absorbită de ţesuturi: cantitatea energiei absorbite depinde de calitatea şi cantitatea
fotonilor X incidenţi.

Există metode şi unităţi de măsură ale calităţii şi cantităţii fotonilor X.

1.Calitatea fotonilor X este caracterizată de energia lor. Fasciculul de raze X emis de un

punct este policromatic, pentru că el este constituit din fotoni de diverse energii. Având în vedere
că fotonii de energie minoră sunt opriţi de sticla tubului sau de o filtrare suplimentară din
aluminiu la tuburile utilizate în radiodiagnostic sau din cupru, zinc, la tuburile utilizate în
radioterapie profundă, calitatea unui fasciculul de fotoni X este definită de energia maximă a
fotonilor exprimată în keV, coresponzând tensiunii aplicate la polii tubului care este exprimată în
kVp adică tensiunea maximă sau tensiunea de vârf.

Fotonii X de energie mai mare, mai penetranţi, corespund razelor dure în timp ce razele moi
sunt acelea dotate cu energie mai mică fiind mai puţin penetrante.

Aprecierea exactă a calităţii unui fascicul de fotoni X se poate face prin spectrometrie. În
practică se utilizează aprecierea cu ajutorul aşa zisului strat semivalent, adică grosimea exprimată
în mm a unui anumit material care poate să înjumătăţească intensitatea unui fascicul de fotoni X,
aceasta constituind 22 o metodă de evaluare a calităţii fasciculului de radiaţii mai precisă decât

23
simpla indicare a valorilor tensiunii maxime. În radiologia medicală pentru calitatea unui fascicul
se indică în mod curent energia maximă a fotonilor exprimată în keV sau în MeV.

2. Măsurătorile cantitative ale radiaţiilor ionizante. Dozimetria cantitativă are trei aspecte
distincte: doza de iradiere, doza absorbită, doza echivalentă.

Doza de emisie este cantitatea de radiaţii emise; ea este exprimată în R (rem), unitate care în
prezent tinde să fie schimbată prin utilizarea unei noi unităţi de măsură a sistemului internaţional,
SI, prin unitatea de Coulomb/kg (C/kg aer).

Această unitate de măsură reprezintă numărul de ionizări produse de fotonii X în aer. Doza
absorbită corespunde cantităţii de energie absorbită de un corp expus la radiaţii şi este exprimată
în rad sau după SI în Gy (gray). Un Gy este egal cu 100 razi.

Doza echivalentă este o unitate de măsură care reprezintă aprecierea efectelor biologice
secundare unor iradieri în raport cu energia fotonilor incidenţi şi mai ales cu tipul de iradiere
(fotonii X şi gama, particule elementare).

De exemplu, la aceleaşi cantităţi de energii absorbite, efectele biologice produse de

fotonii X de 1MeV sunt mai mici decât cele produse de particulele grele de aceeaşi energie.
Înmulţind doza absorbită cu un factor de calitate, care ţine cont de acest fenomen se obţine doza
echivalentă care este exprimată în rem sau după SI în Sv (sievert). Un Sv este egal cu 100 rem.

Metodele de măsurători cantitative ale radiaţiilor ionizante se bazează pe diferite fenomene

fizice sau chimice cum ar fi: ionizarea gazelor (contoare Geiger-Muller), ionizarea şi excitarea
unor corpuri solide (contoare cu scintilaţii), modificarea conductibilităţii electrice a unor
substanţe (dozimetria cu semiconductori), înnegrirea peliculelor fotografice (dozimetre
fotografice).

PROTECŢIA ÎN RADIOLOGIE

Au fost fixate doze limită ce pot fi suportate de organism fără pericol, nivelul lor pentru
întreg corpul fiind de maximum: - 100 mR pe săptămână - 5 rem pe an - 50 rem până la vărsta de
30 ani - 200 rem pentru viaţa întreagă.

Aceste valori au fost stabilite de Comisia Internaţională de Protecţie în radiologie care le

recomandă ca doze de toleranţă pentru cei care muncesc în mediu cu radiaţii. Pentru populaţia
expusă nu se va depăşi doza de 150 mrem pe an. Efectele radiaţiilor sunt considerate somatice şi
genetice.

Efectele somatice pot fi locale sau generale. Leziunile locale pot fi evitate prin efectuarea
corectă a radiografiilor şi radioscopiilor. În practica radiologică sunt puţine cazuri de modificări
generale ale organismului uman rezultate în urma expunerii pentru radiodiagnostic, totuşi unii
autori menţionează un număr mai mare de cazuri de leucemie la copii a căror mame au fost
24
supuse în timpul sarcinii la examene radiologice cum ar fi pelvimetria radiografică şi care astfel
au primit doze mari de radiaţii a întregului corp al fătului.

Totodată este evident faptul că incidenţa leucemiei este mai mare la radiologi decât la alţi
medici care nu au fost expuşi la doze importante de radiaţii. La fel, se notează o creştere a
frecvenţei cancerului tiroidian la bolnavii care au fost iradiaţi pentru timus în copilărie.
Experienţele pe animale au arătat că iradierea întregului corp poate scurta mult viaţa acestora, dar
dozele aplicate în acest caz trebuie să fie destul de mari.

Riscurile genetice trebuie considerate mai mult prin evaluarea întregii populaţii decât pe
baza unor cazuri individuale. Efectul genetic se bazează pe producerea de mutaţii al căror număr
este direct proporţional cu doza gonadală, indiferent de intensitatea sau de intervalul de timp
dintre expuneri. În indicarea examenelor radiologice, trebuie avute în vedere avantajele acestora,
cu evitarea unor expuneri inutile.

De asemenea, ele nu trebuie repetate la intervale scurte de timp. De aceea, orice medic
care utilizează o aparatură radiologică sau apelează la serviciile ei, trebuie să cunoască riscurile,
avantajele şi limitele examenului radiologic pe care îl efectuează sau îl solicită pentru evaluarea
corectă a procentajului risc, beneficiu.

Pentru scăderea iradierii şi a efectelor ei există o serie de măsuri ce trebuie riguros

respectate, cum ar fi:

- Filtrarea. Orice tub de raze trebuie să fie prevăzut cu un filtru de 2 mm al atât în radioscopie cât
şi în radiografie. Această măsură duce la o scădere apreciabilă a procentajului de raze de lungime
mai mare cu protejarea pielii. - Localizatoarele, sub formă de conuri sau diafragme au rolul de a
delimita suprafaţa şi deci volumul corpului supus iradierii.

- Tehnica voltajelor înalte reduce considerabil doza totală de iradiere. - Distanţa. Doza de
iradiere este invers proporţională cu pătratul distanţei de la sursă, de aceea este foarte importantă
păstrarea unei distanţe maxime în radiografie, iar în radioscopie tubul trebuie să aibă o distanţă
minimă pănă la bolnav de 60-70 cm. - Dispozitive de protecţie.

Există diferite dispozitive pentru acoperirea acelor părţi din corp care nu interesează
examenul, ca şorţul de cauciuc plumbat, benzi speciale care acoperă pelvisul şi gonadele.

25
- Filmele şi ecranele, de maximă sensibilitate sunt elemente importante care contribuie la
reducerea dozei de iradiere.

- Întăritoarele de imagine, contribuie în mod semnificativ atât la reducerea iradierii bolnavului cât
şi a personalului medical.

- Radioscopia.

Din cauza dozelor mari primite de bolnavi în timpul radioscopiilor, acestea trebuie reduse la
minim şi înlocuite pe cât posibil cu radiografia. De asemenea, este indicat ca aparatul de raze să
fie dotat cu un ceas de cronometrare a duratei radioscopiei pentru deconectarea automată în cazul
depăşirii unei anumite durate.

Orice examen radiologic trebuie făcut cu o protecţie adecvată a bolnavilor, posibilă când se
iau precauţiile indicate. Această protecţie este mai importantă la persoanele tinere sub 30 de ani.
Femeile gravide trebuie protejate în mod deosebit cu evitarea completă sau reducerea la
minimum a iradierii fătului în uter.

26
 CAPITOLUL 5 REZONANȚA MAGNETICĂ NUCLEARĂ

1.Introducere

1.1.Definiție RMN

Rezonanța magnetică este o metodă de cercetare care se ocupă cu studiul interacție

momentelor magnetice nucleare și electronice cu câmpuri electrice și magnetice și cu tranzițiile care
au loc între nivelele de energie rezultate din aceste interacții.

Prima experiență de mare succes de rezonanță magnetică a fost experiența paramagnetică

electronică efectuată de Zavoiski în anul 1944 în URSS. Ea a fost urmată de experimentele de
rezonanță magnetică nucleară ale lui Ourcell, Pound și Torrey la Harvard și de Bloch, Hansen și
Packard la Stanford în anul 1946 în SUA

În România, acad. I. Ursu a dezvoltat o puternic ă ẟcoală de spectroscopie magnetică care se

manifestă acum în toate centrele universitare și de cercetare din Ńară.
Ce este RMN-ul De la bun început trebuie specificat faptul că în RMN experimentele se realizează pe
nucleii atomilor şi nu pe electronii acestora, deci informația furnizată se referă la poziționarea spațială a
acestor nuclei în compusul chimic studiat. Aceşti nuclei au o proprietate intrinsecă numită spin dar pentru
a explica fenomenologia care se ascunde în spatele acestei tehnici trebuie să ținem cont de următoarele
considerente fizice:

27
 Orice sarcină electrică în mişcare generează în jurul său un câmp magnetic. Acelaşi lucru se întâmplă şi
în cazul nucleilor (sarcini electrice pozitive) când, datorită rotației în jurul propriilor axe, se generează un
câmp magnetic caracterizat printr-un moment magnetic µ, proporțional şi de sens opus cu spinul nucleului
I. În RMN nucleii de interes sunt acei nuclei care au valoarea I=1/2 (1H, 13C, 15N, 19F, 31P).

Dacă aşezăm un nucleu atomic într-un câmp magnetic extern Bo, atunci vectorul moment magnetic
va putea fi paralel (I=+1/2) sau antiparalel (I=-1/2) cu direcția acestui câmp. Trebuie specificat faptul că
energia sistemului antiparalel este mai mare decât energia sistemului paralel, iar această diferență este
direct proporțională cu valoarea câmpului Bo (∆E=µB/I).

2.Spectroscopie RMN

Dintre toate metodele fizice, rezonanța magnetică nucleară (RMN) este aceea care oferă cea mai bogată
şi completă informație structurală asupra compuşilor organici. Spre deosebire de spectroscopia IR, în
RMN practic toate semnalele sunt interpretabile relativ uşor, iar spre deosebire de spectroscopia
electronică metoda RMN oferă mult mai multe informații.

În timp ce spectroscopia IR sau cele de masă sunt prea bogate în informații, deci greu interpretabile, iar
cele UV-VIZ prea sărace, spectrele RMN, atât cele 1H cât şi cele 13C, conțin exact informația necesară,
care poate fi pusă în legătură directă cu formula structurară a substanței. Dezvoltată prin analogie cu
rezonanța electronică de spin, rezonanța magnetică nucleară de înaltă rezoluție, aplicată inițial pentru
studiul protonilor şi extinsă ulterior pentru o serie de alți nuclizi: 13C, 19F, 31P, 17O etc., a devenit în
prezent cea mai importantă metodă de studiu a structurii, configurației compuşilor organici.

28
 Studiul fenomenelor dependente de timp (spectroscopie RMN dinamică)

În partea introductivă s-a văzut că protonul supus acțiunii unui câmp magnetic exterior se comportă ca
un giroscop, axa sa de rotație (înclinată cu α=54˚ față de axa câmpului magnetic exterior) efectuând o
mişcare de precesie (“precesie Larmor”) în jurul axei câmpului magnetic exterior (fig. 1c). La frecvențele
uzuale de lucru (60 – 100 MHz) fenomenul RMN poate fi considerat un fenomen macroscopic. În absența
câmpului de radio frecvență nucleele echivalente din probă efectuează mişcări de precesie Larmor cu
aceiaşi frecvență, dar în toate fazele posibile. Aplicarea frecvenței radio conduce la “coordonarea”
precesiilor tuturor protonilor echivalenți din probă. Numai după această fazare protonii încep sa-şi
schimbe spinul, dând semnale RMN. Fenomenul de coordonare a precesiilor durează (la frecvențele
uzuale RMN) timpi de sutimi sau miimi de secundă.

Metoda RMN nu poate percepe fenomenele care se produc într-un timp mai scurt decât această
coordonare. De exemplu, un echilibru tautomer foarte rapid nu poate fi sesizat în sensul că nu se vor
distinge semnalele diferite, corespunzătoare celor două forma tautomere, ci se va obține un singur semnal,
corespunzător unei ecranări medii.

29
 Magnetismul nuclear

Întocmai ca şi electronul, protonul efectuează o mişcare rapidă de rotație în jurul axei sale, mişcare
numită “spin nuclear ” . Mişcării de rotație a protonului (sarcină electrică) i se asociază moment magnetic
de spin. Deşi lipsit de sarcină, neutronul prezintă de asemenea un moment magnetic de spin. Acest fapt
neaşteptat se poate explica prin existența unei structuri interne comportând sarcini electrice fracționare
(quark).

În cazul unor nuclee compuse din mai mulți protoni şi neutroni, are loc o compensare spinilor
particulelor elementare, spre exterior manifestându-se un moment magnetic rezultant.

Magnetismul nuclear este caracterizat prin numărul cuantic de spin nuclear, I, care, spre deosebire de
cel al electronului, poate avea valori diferite pentru nuclee diferit, în conformitate cu următoarele reguli:

a) nuclizii conținând un număr par de protoni şi un număr par de neutroni au numărul cuantic de spin
nuclear egal cu zero (I=0). La aceşti nuclizi momentele magnetice de spin ale protonilor şi neutronilor se
compensează separat; ne-apărând un moment magnetic de spin nuclear (µI=0). Există 165 asemenea
nuclizi stabili.

b) nuclizii conŃinând un număr impar fie de protoni fie de neutroni au ca valori I numere fracŃionare:
2 5 2 3 ; 2 1 I = sau . Există 110 asemenea nuclizi stabili, împărțiți aproape egal în nuclizi par-impari şi
impar-pari (după valorile lui Z şi lui N).

c) nuclizii în care atât protonii cât şi neutronii sunt prezentați în număr impar au valori I întregi: I=1;2;3
(există numai 6 asemenea nuclizi stabili: 2D, 6 Li, 10B, 14N, 50V, 180Ta). Cele de mai sus se mai pot
exprima şi în felul următor: nuclizi cu număr de masă, A= Z+N, impar au totdeauna spinul nuclear , 2 3 , 2
1 I = … în timp de nuclizii cu A par au spinul nul când Z este par şi numărul întreg diferit de zero când Z
este impar.

Fenomenul de rezonanță magnetică nucleară

În mod asemănător spectroscopiei optice trecerea de la nivelul energetic inferior (orientarea paralelă pe
cel superior (orientarea antiparalelă) se poate realiza prin absorbția unei cuante de radiație
electromagnetică de energie egală cu ∆E.
30
 Spectroscopia RMN se bazează tocmai pe acest fenomen de trecere de la un nivel energetic pe altul
(simultan cu inversarea spinului în raport cu câmpul magnetic exterior) atunci când nucleul situat în câmp
magnetic este iradiat cu o sursa de radiații electromagnetice de frecvență adecvată v. Tranziția din
orientarea paralelă în cea antiparalelă este însoțită de absorbția de energie electromagnetică.

Instalația

După cum rezultă din relația 5, pentru a putea avea loc inversarea orientării momentului magnetic
nuclear, la o anumită frecvență v a radiație electromagnetice, intensitatea H a câmpului magnetic exterior
trebuie să aibă o valoare bine precizată. În mod asemănător, pentru o intensitate de câmp magnetic dată,
radiofrecvența trebuie să prezinte o anumită valoare. Instalația experimentală RMN trebuie să realizeze
acest acord între câmp şi frecvență, permițând în acelaşi timp declararea absorbției (extrem de mici) de
energiei care are loc în momentul “rezonanței”. Realizarea experiențelor de RMN se poate face fie în
aparate de baleiaj în câmp, lucrând la frecvență fixă, cum se practică de obicei, fie în aparate cu baleiaj de
frecvență, la câmp magnetic fix.

Schița de principiu, mult simplificată a unui spectrometru RMN cu baleiaj în câmp este prezentată în
figura următoare.

31
 Tehnica de lucru

În spectroscopie RMN influența diferiților factori experimentali asupra aspectului spectrului este mai
importantă decât în cazul spectroscopiei IR sau UV-VIZ.

Dintre aceşti factori se amintesc cei mai importanți.

Rotirea probei în câmpul magnetic supune toți nucleii situați într-un anumit moment pe un cerc orizontal
de secțiune a tubului de probă aceluiaşi câmp magnetic mediu. Dacă rotirea probei se face prea lent
uniformizarea amintită nu este perfectă şi semnalul apare aplatizat. RotaŃia probei se manifestă în spectru
prin apariŃia unor “sateliți de rotație” (benzi foarte slabe situate simetric, deoparte şi de alta a semnalului
la diferențe de frecvență egale cu frecvența de rotație a probei).

La viteze prea mici de rotație intensitatea sateliților de rotație creşte mult, putând îngreuna interpretarea
spectrului. Vitezele prea mari de rotație nu sunt de asemenea recomandate întrucât scad rezoluția datorită
formării unor vârtejuri în probă.

(a) Aspectul unei benzi RMN însoțită de sateliți de rotație (frecvența de rotație 15 rot/s);

(b) aspectul unui semnal RMN la viteză mică de variație a câmpului (frecvenței) 0,1 Hz/s;

(c) aspectul aceluiaşi semnal la viteza de variație a câmpului (frecvenței) de 1 Hz/s; Viteza de variație a
câmpului magnetic (în cazul baleiajului de câmp) determină forma benzilor de absorbție.

32
 La viteze mari de variaŃie (1 Hz/s) sfârşitul semnalului de rezonanță este în sfârşit de “legănări”
caracteristice, a căror intensitate descreşte rapid. Această formă a semnalului RMN al unui compus etalon
este un indiciu al omogenității câmpului şi ea este testată 17 de regulă înainte de începerea înregistrării
spectrului. La viteze mici de variaŃie a câmpului magnetic “legănările” amintite dispar.

Realizarea unei sensibilități ridicate în înregistrările RMN este condiționată de o valoare ridicată a
raportului semnal/zgomot de font. Pentru obținerea unor sensibilități mari se lucrează cu probe relativ
concentrate (la zgomot de fond egal intensitatea semnalelor creşte prin creşterea numărului de molecule
absorbante); se începe înregistrarea după un anumit timp de la introducerea probei în aparat
(omogenizarea temperaturii în probă, diminuarea zgomotelor de fond mari inițiale) sau se utilizează
dispozitive de “acumulare a spectrelor”, prin parcurgerea lor repetată.

Probele spectrale RMN se pregătesc de regulă sub formă lichidă sau de soluție. În aceste cazuri se
obțin spectre de înaltă rezoluție, căci moleculele se mişcă liber schimbându-şi orientarea cu frecvențe mai
ridicate decât frecvenŃa radiaŃiei radio absorbite. Pentru o probă obişnuită sunt necesare 50 – 100 mg
substanță care se dizolvă în solvenți adecvați, realizându-se soluții de concentrație de la 10 – 15%. În
cazul unor probe foarte mici se poate lucra în microcuve (volum de soluție cca. 15µl) sau se pot utiliza
anexele de acumulare ale spectrelor. La substanțe lichide de mică vâscozitate se poate lucra şi fără solvent
(adică la concentrații de 100%).

Tehnica de lucru H-RMN (protonică)

În cazul spectrometriei RMN protonice se utilizează drept solvenți compuşi ce nu conțin protoni, cum
ar fi: CCl4; CS2; CDCl3; (D3C)2CO; C6D6; (D3C)2SO; D2O (v. anexa 1). În anumite cazuri se poate
folosi H2SO4 sau alŃi acizi (F3C – COOH) la care semnalul protonilor acizi este poziționat de obicei
departe de semnalele utile ale compuşilor organici. În cazuri speciale se pot utiliza şi solvenți protici, cu
condiția de a se interpreta doar regiunile din spectru în care solventul nu dă absorbții directe sau benzi
satelit. Cu majoritatea aparatelor RMN se poate lucra pe un domeniu larg de temperatură (de la - 185º
până la +250º ) fapt important pentru studiul unor fenomene dinamice (v. mai departe) dar şi din punct de
vedere al solubilității probelor.

Tehnica de lucru 13C-RMN

Pentru spectroscopia 13C-RMN se folosesc solvenți anorganici ca: H2O; D2O; H2SO4 sau solvenți
organici ce conŃin doar 1 – 2 tipuri de atomi de carbon diferiți, de obicei tot solvenții deuterați ca:
CDCl3; CD2Cl2; C6D6; (D3C)2CO; (D3C)2SO; F3C – COOH. Întrucât toate aparatele moderne folosesc
pentru “ancorare”3 frecvența nucleelor de deuteriu, dacă solventul ales nu este deuterat miscibil. Semnalul
de referință este de obicei cel al tetrametilsilanului, standard “intern” (v. mai jos) utilizat şi în
spectroscopia 1H-RMN.

33
 CAPITOLUL 6. COMPUTER TOMOGRAF
Tomografia computerizată folosește razele X pentru a crea imagini a structurilor din interiorul
corpului. Tomografia computerizată este folosită pentru a investiga diferite părți ale corpului
precum pieptul, abdomenul, pelvisul sau membrele, imagini ale organelor, precum ficatul,
pancreasul, intestinele, rinichii, glandele suprarenale, plămânii și inima, vasele sanguine, oasele și
coloana vertebrală.
Cu ajutorul unei tomografii computerizate și a reconstituirii 3D, medicul poate studia mai ușor
un dinte cu poziționarea atipică ca în exemplul de jos.

Avantajul față de o radiografie panoramică normală unde se pot suprapune detalii osoase sau
elemente anatomice este că în imaginea poate fi rotită și privită din toate unghiurile posibile,
poate fi mărită sau micșorată.

Ortodonția s-a bazat în mod tradițional pe radiografiile bidimensionale pentru evaluarea unor
structuri tridimensionale. Cu imagistica CT cu fascicul conic sau posibile o diagnoză ortodontică
și o planificare completă a tratamentului, prin faptul că sunt permise:

 vizualizări 3D ale structurilor vitale

 evaluarea 3D a poziției și anatomiei dintelui afectat
 planificarea tratamentului ortodontic și estimarea creșterii în imagistica realistică 1:1
 evaluarea căilor respiratorii
 planificarea inserării implanturilor dentare atât pentru restaurarea dentară sau ancorarea
ortodontică cât și pentru poziționarea dispozitivelor de ancorare temporare
 evaluarea simetriei sau asimetriei structurii osoase.

34
Examenul fotostatic

Ajută la stabilirea unui diagnostic de anomalie dento-maxilar. Cu ajutorul examenului

fotostatic se poate evidenția aspectul faial și modificărie intervenite de-a lungul tratamentului.
Pentru examenul fotostatic sunt necesare fotografii de fașă și profil executate la o distanță de 0,65
de m. Se pot fixa reperele cutanate în prealabil cu un creion dermayograf.

Se va aprecia pe fotografie: forma feței, simetria, proporționalitatea etajelor, aspectul șanțurilor

faciale, fanta labială.

Examenul antropometric

Observația antropologică în scopul ortodontic contă în cunoașterea programului de edezvoltare

genetică, și a rolului mediului înconjurător în dezvoltarea somatică generală. Examenul clinic
antropologic înregistrează aspectul exterior al corpului, statura, dimensiunea, conturul, forma
capului și a tuturor elementelor aparatului dento-maxilar.

Trusa antropologică este compusă din:

 tijă antropometrică gradată

 tijă antropometrică din 2 brațe și o riglă ce alunecă pe aceste brațe
 compasul antropologic
 prosopometrul
 banda antropometrică

Se determină dimenșiunile faciale prin înscrierea pe față a punctelor antropometrice cu ajutorul

unui creion dermatograf. Pe baza măsurătorilor efectuate, se realizează somatograme pentru

35
fiecare an și vârstă și sex, oferind un mijloc simplu și eficace în stabilirea anomaliilor cantitative,
de ritm, de poziție sau direcție a maxilareor și arcadelor dentare.

Ortopantomografia

- este un examen complementar important în practica stomatologică, rolul său fiind atât de a ajuta
la diagnosticarea corectă, cât şi de a verifica rezultatele obţinute şi menţinerea lor în timp;

Ortopantomografia (cunoscută și sub numele de orthopantomogramă sau radiografia

panoramică a arcadelor dentare) este o tehnică radiografică care oferă o imagine a dinților, a
arcadelor dentare, a oaselor mandibulare și maxilare, a sinusurilor maxilare doar film
radiografic. De asemenea, examinarea permite efectuarea de radiografii specifice ale îmbinărilor
mandibulare temporale, adică acele structuri cu care mandibula intră în articularea cu osul
temporal, permițând mișcările de deschidere și închidere ale gurii.

Etimologia cuvântului provine din greaca antică. "Orto" înseamnă rectilinie, "Pan" (tot), tot
"Tomo" (a tăia) (se vede un strat ca și cum ar fi o tăietură, o secțiune (ortopantomografia este o
stratigrafie curbată. , desenul "ortografie", descriere.

Subiectul supus ortopantomografiei este obligat să muște o spatulă din plastic, astfel încât
toți dinții, în special coroanele, să poată fi văzuți individual. Procesul de ortopantomografie
necesită aproximativ un minut. Timpul efectiv al expunerii pacientului la radiație variază între 5,5
și 22 secunde, adică timpul necesar pentru ca mașina să efectueze excursia necesară în jurul
craniului. Mașina este proiectată să aibă o colimație bună, adică să se calibreze pentru a obține
cea mai bună calitate a imaginii posibile. De fapt, în timpul rotației, razele X proiectează doar o
parte limitată a anatomiei pe film în momentul respectiv. Cu toate acestea, pe măsură ce rotația în
jurul craniului progresează, este creată o imagine compusă a blocului maxilo-facial. Pe măsură ce
brațul se rotește, filmul se mișcă în așa fel încât imaginea craniului parțial proiectată (limitată de
secțiunea fasciculului) curge peste el și o expune complet. Nu toate imaginile singure care se
suprapun proiectate pe film au aceeași mărire deoarece fasciculul este divergent și imaginile au
puncte focale diferite. În plus, nu toate imaginile se mișcă cu aceeași viteză pe filmul țintă,
deoarece unele dintre ele sunt mai îndepărtate și altele mai aproape de centrul rotației instantanee.

Există două tipuri de mecanisme de mișcare. Primul se bazează pe o casetă care conține
filmul, o peliculă cu o placă culisantă. Cel de-al doilea utilizează un cilindru rotativ în jurul
căruia este înfășurat filmul. Există două formate standard pentru filmele panoramice dentare: 30
cm x 12 cm (12 "x 5") și 30 cm x 15 cm (12 "x6"). Filmul mai mic primește aproximativ 8% mai
puțină doză de raze X decât cea mai mare.

36
 Teleradiografia

Datorită radiațiilor X, este posibil să vizualizați interiorul corpului pentru a obține informații
utile pentru diagnosticare. Acest lucru este valabil pentru dinți și gură ca și pentru restul corpului.
Imaginea radiografică este obținută prin proiectarea razelor X cu un tub de raze X către un
detector, plasând subiectul pentru a fi examinat în traiectoria dintre originea razelor și detector. În
mod tradițional, detectorul este un film fotografic; în ultimul timp are loc o radiografie digitală,
unde în loc de film există un senzor care furnizează datele în format digital într-un raport
electronic. Având în vedere caracteristicile raze X, inclusiv aceea de a fi radiații ionizante, ar
trebui să se țină mereu cont de faptul că expunerea la acestea trebuie să fie cât mai mică posibil.

O ortopantomografie (OPT) sau o radiografie panoramică a arcadelor dentare.

Teleradiografia

Radiografia feței profilului. Este deosebit de util atunci când doriți să cunoașteți tendințele de
creștere a oaselor maxilare, adică ortodonției, ramura științei dentare care se ocupă cu realinierea
dinților. Sunt remarcate teleradiografia Latero-laterală (LL), cu vizualizare de profil și
teleradiografia antero-posterioară (AP), cu vedere frontală.

Radiografia intraorală

Este un mic radiograf care arată nu mai mult de două sau trei dinți la un moment dat,
permițând o viziune excelentă a detaliilor. Întrucât necesită un tub radiogenic de dimensiuni și
costuri limitate, radiografiile intraorale sunt efectuate în practic toate cabinetele stomatologice și
nu este nevoie să se recurgă la institute de analiză externă.

Exemplu de radiografie intraorală

37
 Scanarea CT sau computerizarea tomografiei faciale

Oferă o imagine tridimensională, utilă pentru chirurgia maxilară. Tehnica Beam Beam, în
special, se evidențiază pentru doza mult mai mică de raze X în comparație cu sistemele care au
precedat-o.

Dental x-ray în timpul sarcinii

Potrivit Colegiului American de Radiologie, nu există niciun tip de radiografie diagnostic care,
odată aplicată, poate emite o doză periculoasă pentru dezvoltarea normală a embrionului sau a
fătului. Tratamentele pot fi dăunătoare în cazul radiațiilor majore. Pacientul este protejat cu un
șorț pentru protecție împotriva radiațiilor pentru a contracara razele X.

Tomografia Computerizată este metodă de investigaţie imagistică extrem de precisă,

atraumatică şi foarte rapidă, care foloseşte radiaţia X pentru a obţine imagini detaliate, de înaltă
rezoluţie şi extrem de precise, ale organelor interne.

Este destinată în special examinării următoarelor segmente ale corpului uman: cap, gât,
torace, abdomen, pelvis, sistem vascular şi musculo-scheletal. În funcţie de software-ul folosit, cu
ajutorul rezultatelor acestei investigaţii este posibilă reconstrucţia 3D a diferitelor organe, a
sistemului vascular sau a articulaţiilor, a coloanei vertebrale, în mod virtual, ceea ce permite
medicului specialist analizarea anatomică integrală şi, în anumite cazuri, şi din punct de vedere
funcţional.

Tomografia computerizată (CT) este metoda recomandată de primă intenţie în investigarea

accidentelor vasculare cerebrale. Metoda de examinare prin CT este complet atraumatică pentru
pacient. Cantitatea de radiaţie X folosită este permanent optimizată de aparat pentru a obţine
38
maxim de informaţie cu expunerea minimă a pacientului. Pe întreaga perioadă de examinare,
medicul specialist şi personalul instituției noastre vor supraveghea pacientul.

Pregătirea pacientului :

• Pentru anumite tipuri de examinări CT este necesară pregătirea pacientului înainte de procedură,
prin administrarea orală de substanţă de contrast şi/sau injectarea intravenoasă a unei substanţe de
contrast în cea de-a doua parte a examinării, care va facilita diagnosticul corect şi complet al
afecţiunilor investigate.

• Dacă pacientul a efectuat o examinare radiologică cu bariu (inclusiv irigografie) anterior

examinării CT, este necesar ca între cele două investigaţii să treacă un interval minim de 5-7 zile.

• Instrucţiunile specifice fiecărui tip de examinare CT vor fi comunicate de personalul specialist

fiecărui pacient în parte, ţinând cont de specificitatea investigaţiei şi tipul afecţiunii examinate.

• Pentru unele investigaţii CT, pacientul va trebui să efectueze un set de analize de laborator,
anterior examinării.

• Femeile trebuie totdeauna să informeze radiologul despre prezenţa sarcinii.

• Este extrem de important ca pacientul să aibă asupra sa rezultatele analizelor medicale efectuate
anterior.

ATENȚIE ! În cazul în care este nevoie de efectuat tomografie computerizată cu contrast sau
angiografie Vă recomandăm să efectuați prealabil analize de laborator pentru determinarea
valorilor ureei și creatininei, pentru a fi prezentate medicului aceste rezultate înainte de
efectuarea investigației.

În mod obişnuit o investigaţie CT se desfăşoară pe parcursul a 3-5 minute, doar unele

investigații pot dura 15-20 de minute.

Investigaţia imagistică CT implică absorbţia de către pacient a unei anumite doze de radiaţie X.
Medicul specialist este singurul în măsură să decidă dacă riscul expunerii pacientului la o
asemenea investigaţie este necesar sau nu.

Există restricţii severe pentru examinarea CT la femei însărcinate în primele 3 luni de sarcină,
excepţie făcând cazul în care viaţa mamei depinde de examinarea CT (de exemplu în cazul unui
anevrism cerebral rupt). În acest sens este foarte important ca aparţinătorul sau pacienta să anunţe
medicul specialist că pacienta este însărcinată, înaintea etapei de pregătire sau celei de investigare
în sine.

Pacientul va trebui să stea culcat pe masa aparatului - de regulă aşezat pe spate.

Pacientul va fi introdus în zona de examinare a aparatului prin deplasarea mesei aparatului şi

va trebui să stea nemişcat pe parcursul examinării.

39
 Pacientul va trebui să renunţe la bijuterii pe perioada examinării.

Contraindicații :

 Administrarea substanţei de contrast poate determina senzaţia de căldură şi apariţia unui

gust metalic în gură. Unii pacienţi pot avea senzaţia de greaţă sau dureri de cap. Indiferent
de senzaţii pacientul va trebui să i le comunice medicului sau tehnicianului.
 Investigaţia computer tomografică are contraindicaţii ca: sarcină, alergie cunoscută la
substanţele iodate, insuficienţă renală şi afecţiunile tiroidiene. În toate aceste cazuri
trebuie evaluat care este raportul risc/beneficiu, şi luată decizia corectă pentru a putea
stabili un diagnostic corect.

Avantajele și beneficiile Tomografiei Computerizate (CT) :

 rapiditate în examinare;

 doză mică de iradiere;

 furnizează imagini foarte clare;

 CT poate fi efectuată si pacienţilor aflaţi în stare gravă, cu funcţii vitale instabile, ce necesita
monitorizarea (pacienţi conectaţi la aparate speciale - razele X nu interferează cu aceste aparate);

 în cazul unor traumatisme, CT furnizează date rapide legate de hemoragii interne sau alte
leziuni grave;

 recomandat în investigarea pacienţilor cu afecţiuni cardio-respiratorii grave, datorită timpului

scurt de achiziţie al imaginilor, fapt ce reduce la numai câteva secunde timpul de apnee (perioada
de timp în care pacientul trebuie să nu respire);

 poate fi folosit în radioterapie pentru „plan de tratament” – identificarea cu precizie a zonei ce

trebuie iradiată;

 prin prelucrarea imaginilor obţinute se pot realiza imagini tridimensionale ale regiunii studiate
(reconstrucţii) sau se pot pune în evidenţă numai anumite structuri.

40
CONCLUZII

Până acum câțiva ani, dacă eram trimiși de către medicul dentist la radiografie, eram supuși la

numeroase radiații și era un proces incomod care dura mult și nu iesea tot timpul cum trebuie.
Acum avem opțiunea de radiografie dentară panoramică. Ușor de făcut și cu mai puține radiații.

În urma celor studiate pentru a crea o lucrare de licență cât mai elaborată am descoperit că
mulți dintre pacienți își rezolvă prblemele dentare fără a fi siguri de problema în cauză.

Am ales tema , Tehnici și metode de investigare radiologică a aparatului dentar’ pentru a le

demonstra pacienților ca o radiografie ii poate ajuta în multe afecțiuni dentare.

La momentul de față, în orațele mari, există numeroase centre de imagistică dentară.

Costurile pot fi diferite în funcție de centrul de imagistică în care alegi să mergi, de aparatură
pe care o au în dotare și chiar și în funcție de modalitatea în care vrei să primești rezultatele, însă
în mare parte se învârt în jurul sumei de 50 de lei.

În concluzie, radiografia dentară panoramica este o modalitate simplă, necostisitoare și rapidă

de a primi informațiile necesare în legătură cu sănătatea dinților tăi.

41
 PREZENTARE DE CAZ

Date personale________________________________________________

 Nume, Prenume Mihaila Andreea

 Adresa, Telefon, Date privind mediul geographic
 Varsta 45 ani
 Ocupatia patiser
 Conditii de viata

Motivul prezentarii____________________________________________

 Urgenta stomatologica
 Sangerari gingivale la periaj
 Tulburari functionale
 Control periodic

Istoricul afectiunii_____________________________________________

 Data debutului, evolutie, tratamentul urmat, rezultate

 Caracteristicile durerii:
1. forma de manifestare
2. localizare
3. intensitate
4. momentul aparitiei

Antecedente__________________________________________________

Heredo-colaterale:

 predispozitie la carie sau parodontopatii

 malformatii congenitale, diabet

Personale generale:

42
 TBC, lues, alergii, afectiuni cardiace, vasculare, respiratorii, reumatismale, boli infectioase
contagioase (hepatita, SIDA), amigdalite repetate, avitaminoze, epilepsie, boli ale sangelui,
rahitism, diabet, nr. de sarcini.

Personale stomatologice:

 cum si-a pierdut dintii

 tratamente odontale, protetice, ortodontice, chirurgicale
 eventuale alergii la anestezice sau medicamente
 starea de igiena bucala

Examen general sumar_________________________________________

puls, TA 12,3

Examen exobucal______________________________________________

Inspectie

 forma fetei
 simetria fetei
 profil
 culoarea tegumentelor
 cicatrici, fistule, nevi
 raportul dintre cele trei etaje
 examinarea buzelor
 deschiderea cavitatii bucale (mm)
 excursia mentonului

Palpare

 sensibilitate si temperature locala

 sensibilitate la punctele de emergenta ale nervilor si punctele sinusale
 palparea ganglionilor submandibulari, submentonieri, laterocervicali
 palparea contururilor osoase
 examinarea ATM prin palpare pretragiana sau auriculara

43
Examen endobucal_____________________________________________

Examinarea partilor moi

 mucoasa bucala in general

 mucoasa jugala:orificiile de deschidere ale canalelor Stenon
 examinarea regiunii vestibulare sup. si inf.
 bolta palatina
 limba
 planseul bucal
 mucoasa gingivala

Examinarea monomaxilara statica

 Forma arcadelor: normal superior – parabola, inferior – semielipsa

 Examenul dintilor: 1.8 1.1 2.1 2.8

4.8 4.1 3.1 3.8

1. se examineaza fiecare suprafata a dintelui

2. examinarea integritatii: coroana – din ce material, corecta sau nu
obturatie – ce fel, in ce cavitate

carie – localizare anatomica, simpla sau complicate

3. deficiente de strucutra: hipocalcefieri, distrofii, displazii

4. pozitia: torsiune, ectopie, entopie,incluzie, etc.
5. tartrul: pe ce suprafata, supra, subgingival

Examinarea bimaxilara statica

SAGITAL

1. normal
 primul sant V al M1 inf este situate in dreptul cuspidului M-V al M1 sup
 C inf este situate intre I lat si C sup
 incisivii: ocluzie psalidodonta sau cap la cap

44
 2. patologic
 raport D/M la nivelul molarilor de … mm
 raport D/M la nivelul caninilor de … mm
 spatiu de inocluzie sagitala de … mm
 ocluzie inversa frontala cu spatiu de inocluzie sagitala de … mm

TRANSVERSAL

1. normal
2. patologic
 ocluzie inversa totala
 ocluzie incrucisata
 ocluzie inversa laterala
 raport invers la nivelul …
 ocluzie lingualizata
 raport lingualizat la nivelul …

VERTICAL

1. normal
 incisivii superiori acopera 1/3 din suprafata vestibulara a celor inferiori
 fiecare dinte prezinta 2 antagonisti cu exceptia ICI si a ultimului molar superior
2. patologic
 ocluzie adanca in acoperis
 ocluzie adanca acoperita
 ocluzie adanca prabusita
 ocluzie adanca blocata
 ocluzie deschisa frontala
 ocluzie dechisa laterala

Examene complementare________________________________________

Examenul radiologi

 In scop diagnostic
 In scop de orientare inaintea tratamentului
 Controlul corectitudinii tratamentului
Citirea radiografiei:

 localizare: sup. sau inf.

 nominalizarea dintilor
 modificari in partea coronara
 camera pulpara si canalele radiculare
 obstacole pe canalul radicular
45
  lungimea si curburile radacinilor
 calitatea obturatiei radiculare
 aspectul parodontiului apical osos
 aspectul parodontiului marginal osos
Diagnostic____________________________________________________

1. Diagnostic de urgenta
2. Diagnostic odontal
3. Diagnostic de edentatie
4. Diagnostic de ocluzie
Prognosticul cazului si pentru fiecare diagnostic in parte

Plan de tratament______________________________________________

 Tratament de urgenta: combaterea durerii si tratamentul inflametiei acute

 Igienizarea cavitatii bucale: detartraj, instruire, periaj
 Tratament odontal
 Tratament chirurgical

46
 EXAMENUL PACIENTULUI/ FOAIA DE OBSERVATIE/ PREZENTARE CAZ CLINIC

I. ANAMNEZA

1.1.DATE PERSONALE

Pacient(a) Andreescu Mihaela vârsta 30 ani , domiciliul, profesia, ocupaţia

1.2.MOTIVELE PREZENTARII

-consultaţie

-durere parodontalã

-durere pulparã

-descimentare sau fractura piesei protetice

-fractura protezei

-tulburãri masticatorii, fizionomice, fonatorii

Intereseazã ceea ce pacientul considerã cel mai important

1.3. ANTECEDENTE HEREDO-COLATERALE (A.H.C)

- pãrinţi, rude grad I

-suferinţe grave, intervenţii chirurgicale la nivelul A.D.M.

-parodontopatici da/nu –protezaţi parţial sau total

-boli genetice

-anomalii dento-maxilare (compresiune de maxilar, ocluzie deschisã, ocluzie adâncã acoperitã, prognaţie,
ocluzie inversã; înghesuiri.

1.4. ANTECEDENTE PERSONALE FIZIOLOGICE (A.P.F.)

-locale: cronologia erupţiei dentare normalã

-generale: sarcini, naşteri multe=>decalcifieri=>tendinţã la carii

1.5. ANTECEDENTE PERSONALE PATOLOGICE (A.P.P.)

-generale: -afecţiuni cardio-vasculare, cerebrale, pulmonare, TBC, digestive, hepatice, renale,

47
glandulare (diabet), hipertiroidism, etc., neoplasm, SIDA, bolile copilãriei, meningite, oreion, alergii.

-tratamente efectuate, intervenţii chirurgicale

-locale: -echivalente cu „istoricul stomatologic”

-cronologia (ordinea) erupţiei dentare modificatã, erupţii dentare în poziţii anormale

-primele leziuni odontale (carii)

-primele extracţii (intereseaza şi extracţiile precoce din dentiţia temporarã).

-tratamente stomatologice: odontale, protetice, ortodontice

-tratamente stomatologice de necesitate sau urmate cu convalescenţã

-obiceiuri vicioase: respiraţia oralã, sugere deget, capul în extensie/flexie în somn, pumn sub
obraz.

II. EXAMEN CLINIC

2.1. EXAMEN CLINIC GENERAL

-pacient normosom, hiposom, hipersom din punct de vedere al dezvoltãrii somatice

-psihic labil, echilibrat

-dorinţa de colaborare.

2.2. EXAMEN CLINIC AL EXTREMITATII CEFALICE

2.2.1. EXAMEN EXOBUCAL (FACIAL)

A. INSPECTIE

A.1. NORMA FRONTALA

-aspect tegument: normale, cianotice, congestiv, palide, nevi pigmentari (aluniţe), efelide (pistrui),
cicatrici posttraumatice sau post-intervenţii chirurgicale (incizii, abcese, adenite, etc.) -simetria fetei
(hipertrofii musculare, pareze, înfundare obraz unilateral= edentatie lateralã intinsã, înfundare buza
superioară= edentaţie frontală mediană, deviaţie de sept (atenţie la determinarea liniei mediene pentru
lucrări protetice frontale), respiratie orală, compresiune de maxilar etc.

-proporţionalitatea etajelor feţei (proporţie estetică, nu este obligatoriu etaje egale)

-sanţuri nazo-geniene si labio-geniene: şterse/ accentuate

-ragade accentuate + etaj inferior micşorat= D.V.O. micşorată

-fanta bucală: întredeschisă/ deschisă obişnuit (la pacienţii cu respiraţie predominent orală, în tendinţa
de închidere fantei bucale se constată contracţia moţului bărbiei)

-roşul buzelor /aspect /herpes recidivant = amprentare dificilă

48
 -alte elemente caracteristice afecţiunilor generale sau locale

A.2. NORMA LATERALA

-profil: -uşor convex (normal)

-drept

-accentuat convex

-concav (prognaţie mandibulară, edentat total, etc.)

-treapta buzelor: -buza superioara depăşeşte uşor buza inferioară (normal)

-inversată (buza inferioară depăşeşte buza superioară)

-şanţul labio-mentonier: şters/accentuat

-tangenta la planul bazal al mandibulei/îndreptată spre scoama occipitală

-unghiul mandibular (125)

B. PALPARE:

-contur osos: integru/ cu deformări, depresiuni, proeminente dureroase sau nu

-puncte sinusale: -frontale

-etmoidale

-maxilare

-nedureroase

-sensibile uşor

-dureroase

-unilateral/bilateral

-puncte de emergentă ale nervului trigemen (V): -supraorbitale

-infraorbitale

-mentoniere

-nedureroase/uşor sensibile/dureroase

-dureri iradiate

-mastoida

-ganglioni: (în special cei submandibulari)

49
 -volum, consistenţă normală

-nedureroşi

-mobili, neaderenţi la planurile profunde

-musculatura: -durere localizată sau iradiată

-declanşarea spasmelor musculare

Se poate concluziona: palparea conturului osos, punctelor sinusale etc… este in limite normale.

C. PERCUTIA

-hipocalcemie/tetanie/semn Chvostek pozitiv

D. A.T.M.

-inspecţie: -deschidera cavitaţii bucale

-în limite normale ca amplitudine (grosime index+medius+inelar/falanga 2)

-limitare antalgică (dureroasă)

-continuă, în arc (în plan sagital)

-în treapta

-sacadată

-în baionetă/ cu laterodeviere dr./stg.

-palpare: (index in conductul auditiv extern si policele aplicat pretraian).

-excursia condililor: simetrică/ asimetrică

-cracmente, crepitaţii (explică posibila dizarmonie ocluzală, vechimea edentaţiei,

migrari

-sensibilitate la palparea pretragianţ în timpul excursiei condiliene

2.2.2. EXAMENUL CLINIC ENDOBUCAL

A. MUCOASE

-mucoasa labială:

-inspecţie (I): -aspect, culoare, formaţiuni patologice, ulceraţii, ragade, fisuri

-palpare (P): -noduli in grosimea buzei

-vestibul bucal:

50
 -inspecţie: -formaţiuni patologice/abcese/fistule/cicatrici/tumori (prezintă/nu)

-culoare rosie mai vie decât gingia fixa (normal)

-frenurile buzei superioare/inferioare/frenul lateral (bucal)

-insertie medie/pe vârful crestei, aproape

-insertie pe o zonăde lăţime aprox… (mm)

-direcţie oblica (mezio-distală)

-un singur fascicul bine reprezentat sau unul principal si fascicule sec.

-mobilitate

-mucoasa jugala

-inspecţie: aspect, culoare, formaţiuni patologice

-cordon de mucoasa jugală muşcată

-contacte premature, interferenţe (evită senzaţiile neplăcute)

-rest raducular = eroziuni părţi moi

-ocluzie cap la cap în zona laterală (lucrări protetice incorect realizate)

-palpare: -noduli patologici în grosimea obrazului

-calculi salivari în canalul Stenon

-la presiune asupra glandei parotide dinspre posterior spre anterior

elimina salivă aspect normal/patologic

-limba:

-inspectie: aspect normal, formaţiuni patologice (prezintă/nu)

-saburală (afecţiune digestivă/hepatică/alcoolism)

-pozitie de repaus (limbă anterioară/posterioară)

-volum normal/mărit (ocupa spatiile edentate)

-amprenta dinţilor pe fetele laterale ale limbii

-palpare: -noduli patologici în grosimea limbii

-planşeul bucal

-inspecţie: aspect, formaţiuni patologice

-inserţie/joasa/medie a planşeului

-frenul lingual: -inserţie medie/aproape vârful crestei, mobilitate

51
 -leziuni proteze vechi

-la ridicarea limbii/hernierea glandei sublinguale

-palpare: -planşeu suplu(normal)

-calculi salivari în canal Wharton/glande salivare

-mucoasa faringiană: -aspect normal, congestie, etc.

-alte leziuni: intoleranţa la acrilat, gingivo-stomatite, etc.

EXAMENUL DINTILOR

B.1. APELUL DINTILOR

EX – toţi dinţii maxilari/mandibulari prezenţi cu excepţia (Ionita)

-apelul dinţilor succesivi, precizand si starea lor

B.2. STAREA DINTILOR

-leziuni odontale (carii);

EX. –mai mult de 2 carii = policarii…..(Ionita)

-distrucţie mare= rest radicular la …..

-enumerare succesivă

- obturaţii: -material/corect-nu/adaptate marginal, ocluzal/carie secundară….

-distrofii congenitale/de vârstă (fisuri, striaţii)

-abraziune- localizată(faţete de abraziune) la …..

-generalizată, grad.

-defecte cuneiforme de colet (traumă ocluzală în antecedente sau actuale)

-fracturi coronare

-anomalii de formă/culoare/volum/numar (supranumerări, anodonţii)

B.3.POZITIA DINTILOR

-rotaţii

-inclinări (mezializări, distalizări)

-basculare (translaţie)

-ectopie/entopie (oropoziţie)

-egresiune/extruzie

52
 -infraocluzie/supraocluzie

-diastema/treme

-laterodenţie (în funcţie de fren)

-supraalveolodenţie

-protruzie/retruzie

B.4. LUCRARI PROTETICE

-mobile: partiale/totale
-fixe: unidentare(microproteze), pluridentare (punţi)

-materiale: fizionomice/nefizionomice/mixte

-tipul protezei

-corecte/incorecte (toate defecţiunile)

C. EXAMENUL PARODONTIULUI

-aspect/culoare a marginii gingivale şi a papilelor(patologic=congestiv, violaceu, palid)

-hipertrofii/hiperplazii

-retracţii: -în mm. localizate pe fete, de natura iritativă sau inflamatorie

-pungi parodontale: -false(edem gingival= gingivita, parodontita)

-adevarate

-secreţie

-papile: -congestive, edem(gingivite)

-turgescente (parod.superf.)

-desprinse de pe dinte, violaceu (parodontita profunda)

-mobilitate dentară: -grad I/II (parodontita S) VO

-grad II/III (parod. P ) VO+MD

-abcese parodontale

-fistule parodontale/polifistule pe gingia fixă în cazul pivotului radicular fracturat

-fisură Stileman/ ghirlandele Mc. Ca el

-atrofie osoasă a crestelor edentate (creste ascuţite, înguste constatate mai bine Rx)

-factori iritativi: -tartru supra/subgingival, placa bacteriană, depozite moi (igiena deficitară), margini
anfractuoase ale cavităţilor carioase şi de colet şi ale resturilor radiculare

53
 D. EXAMENUL ARCADELOR

-forma: - …………. hiperbola (maxilar), semielipsă (mandibulă) „V”, „M”, „U”, trapez, omega.

- bolta :- adâncă/medie/plată/ogivală/cripte palatine

-rezilienţa (apreciată în mm, mai ales in zonele Schroder)

-rugi palatine/pot fi foarte bine reprezentate- foliere

-papila bunoidă (incisivă)

-torus palatin – situat 1/3 anterior, 1/3 post., 2/3 post.

-forma- alungit, etc.

-mărime: -mare= foliere, chirurgical

-tuberozitaţi maxilare –retentive distal/vestibular

-procidente

-volum, mari/mici/medii

-zona Ah: -întindere (linie/zona-mm)

-inserţia vălului palatin (oblică/orizontală), intermediară,ultimele 2 favorabile

-tubercul piriform -poziţie oblică/verticală/orizontală

-inserţia lig. Pterigomandibular (1/3 post)

-aspect (gelatinos)/rezilienţa/mobilitate (sems)

Concluzie: utilizabil (frecvent)

-L.O.I., LOE: -ascuţite, dureroase/nu

-torus mandibular –bine reprezentat= foliere/chirurgical

-creste edentate:

-laţime:- bine reprezentate= late

-ascuţite

-foarte atrofiate

-înalţime

-direcţie: -ascendente/descendente mezial/distal

-cresta concava rezulta posttraumatic sau în parodontopatii

-aspect: -hiperplazii, regulată/neregulată, lipsă ţesut osos, bride inserate pe vârful

crestei (extracţie + sutura incorectă)

54
 -fistule, bombari (chist intraosos)

-spaţiul protetic vertical/orizontal redus/nu

-rezilienţa

-situaţia dinţilor vecini, antagonişti, a mucoasei, osului

-dureroase la palpare/nu

E. EXAMENUL FUNCTIONAL AL OCLUZIEI

E.1. EXAMENUL OCLUZAL STATIC: - curbele de ocluzie

-ocluzia în plan S, T, V

-masuratori+ calcule ortodontice

E.2. EXAMENUL OCLUZAL DIMANIC: -I.M.

-R.C.

-Propulsie

-Lateralitate

-Dacă in R.C. există contacte premature, intâi se elimină acestea apoi se va analiza propulsia şi
lateralitatea

-Tipul ocluziei: -ocluzia stabilă

-ocluzia instabilă ( se stabilizeaza ocluzia apoi se analizează)

-fără contacte dento-dentare (se folosesc şabloane de ocluzie pentru determinarea

şi inregistrarea R.C.)

F EXAMENUL FUNCTIILOR ADM

Masticaţie: -eficienţă redusă ( câmp masticator redus prin edentaţii)

-prehensiune redusă (ocluzie deschisă)

- predominat unilaterală dr./stg.

-ritm lent/rapid

-consistenţa alimentelor

Deglutiţie- normală

-orală

-mixtă în diferite circumstanţe

Fizionomie -afectată în anomalii dento-maxilare, edentaţie totală, parţială întinsă etc.

Fonaţie –

55
 Tonusul muscular :-orbicular, buccinator, limba, milohioidian

Igiena –bună/deficitară

III EXAMENE COMPLEMENTARE

Rx.: -retroalveolară

-panoramică

-speciale

Modele de studiu

DIAGNOSTIC

1. DIAGNOSTICUL AFECTIUNILOR ACUTE

2. DIAGNOSTICUL ODONTAL

-multiple leziuni carioase: - simple/complicate

-situate în special ……(pe ce feţe dentare)

-de etiologie: igienă deficitară, structuri dentare slab mineralizate (explozie de carii atipic
localizate)

-netratate

-parţial/complet tratate

-obturaţii: -din material fizionomic/nefizionomic

-corecte/incorecte (neadaptate ocluzal) margini cu carii secundare

cu recidivă de carie)

3. DIAGNOSTICUL PARODONTAL

Posibilităţi:

-gingivita cr.

-parodontopatie marginală cronică superficială

-parodontopatie marginală cronică profundă

Afecţiune consecutiva

-suprasolicitărilor ocluzo-articulare asociate anomaliei dento-maxilare prezente

-factorilor de iritaţie:- tartru supra/subgingival- placă bacteriană, edentaţii, migrari post extracţionale,
pierderea punctului de contact, margini anfractuoase ale cavitaţilor carioase proximale si de colet si ale
resturilor radiculare, obturaţii debordante, coroane de acoperire neadaptate cervical, ocluzal, proximal (nu
refac punctul de contact), proteze mobile incorecte actual.

4. DIAGNOSTICUL DE EDENTATIE
56
 -diagnostic topografic Costa- Ioniţa şi Kennedy

-diagnostic etiologic:

-prin complicaţii ale cariei: -multiple obturaţii la dinţii rămaşi

-creste edentate cu atrofie redusă

-consecutiv afectarii parodontale:

-retracţii, mobilitate, pungi, tartru la dinţii rămaşi

-creste edentate foarte atrofiate

-etiologie mixtă

-etiologie traumatică (frontal frecvent)

-diagnostic evolutiv:

-spaţieri interdentare

-migrari verticale/orizontale

-tulburari funcţionale (masticatorii, fizionomice, fonatorii)

-tratament:

-protezată da/nu

-adjunct/conjunct

-corect/incorect

Ex. –edentaţie laterală redusa maxilară dr. aparută consecutiv extracţiilor impuse de distrucţia
masiv carioasa (complicaţiile carioase), cu prezenţa migrarii prin înclinarea mezială a dintelui distal vecin
edentaţiei, edentaţie neprotezată

5.DIAGNOSTICUL OCLUZAL

Dizarmonie ocluzo-articulară:

-primară prin anomalia dento-maxilară prezentă

-secundară prin edentaţie, migrari, abraziuni inegal repartizate sau generalizate, resturi radiculare,
oburaţii coronare neadaptate ocluzal, lucrari protetice incorecte

-ocluzie stabilă/instabilă/fără contacte dento-dentare

-DVO păstrată/nu

-plan de ocluzie denivelat/nu

-câmp articular redus cu contacte premature in RC sau in propulsie sau lateralitate

6.DIAGNOSTICUL ORTODONTIC

57
 7. DIAGNOSTICUL ATM

8 DIAGNOSTICUL CHIRURGICAL

9. DIAGNOSTICUL FUNCTIONAL

Disfuncţie masticatorie, respiratorie, fizionomică, fonatorie, deglutiţie infantilă

10.DIAGNOSTICUL ETIOLOGIC

Se consemnează în special ca factor primar terenul deficitar al pacientului prin:

-prezenţa anomaliei dento-maxilare

-existenţa factorilor genetici vizând o pedispoziţie spre parodontopatie

-mineralizarea slaba a ţesuturilor dentare

-tratamente stomatologice de necesitate inconsecvent urmate

-igiena deficitară

11. DIAGNOSTICUL EVOLUTIV

-neefectuarea tratamentului complex, complet va duce la agravarea starii prezente, cu

distrucţie masivă a ţesuturilor dentare până la resturi radiculare şi extracţii

-suprasolicitările ocluzo-articulare şi factorii de iritaţie vor duce la afectarea progresiva a

parodonţiului de susţinere

-efectuarea tratamentului corect va conduce spre un echilibru morfo-functional ADM

PLAN DE TRATAMENT

PREGATIREA PREPROTETICA

1. PREGATIREA PSIHICA

2. REABILITARE ORALA:

-asanarea cavităţii bucale: -durere, abcese, extracţii, lucrari protetice fracturate sau descimentate

-tratament odontal

-tratament parodontal

-tratament chirugical (extracţia dinţilor irecuperabili)

-echilibrare ocluzala

-tratament ortodontic

3. PREGATIRE PREPROTETICA A DINTILOR STALPI

-carii, devitalizări, ortodontic, armarea dinţilor preparaţi cu prag, transfixaţia

4.PREGATIREA PREPROTETICA A PARODONTIULUI DINTILOR STALPI

58
5. PREGATIREA PREPROTETICA A MUCOASEI CRESTEI EDENTATE

6. PREGATIREA PREPROTETICA A OSULUI CRESTEI EDENTATE

59
Anexe

60
61
62
63
64
65
66
67
BIBLIOGRAFIE

1. Alina Adriana Feiler și Ana Maria Ungureanu, Manual de radiologie și imagistică

medicală, Editura Victor Babeș Timișoara
2. Curs de Radiologie și Imagistică Medicală, Magda Păscuț LITO U.M.F. Timişoara 2005
3. Spiral and Multislice Computed Tomography of the Body, Mathias Prokop, Michael
Galanski, New York; Thieme Stuttgart; 2003
4. Arhiva de radiografii și computer tomografii a disciplinei de Radiologie și Imagistică
Medicală, U.M.F. Victor Babeș
5. Timişoara
6. www.cncan.ro
7. Legea nr. 307/2004 - privind exercitarea profesiei de asistent medical si a profesiei de
moasă, infiintarea, organizarea si functionarea Ordinului AsistenOilor Medicali si
Moaselor din Romania

8. Birzu - I. Radiologie Medicala - Editura Didactica si Pedagogica - Bucuresti 1980

9. LUNGEANU M. -Tehnica radiologica -Editura Medicala - Bucuresti 1988

10. Mănescu, Sergiu - “Igiena”, Editura Info-Team, Bucuresti, 1996.

68