Rândunica şi vulpea

Cândva, demult o rândunică şi o vulpe erau foarte bune prietene şi-şi dădeau ajutor la nevoie.
În fiecare primavară rândunica se întorcea din ţările calde şi o căuta pe prietena ei, vulpea; iar vulpea o
aştepta cu nerăbdare să-i povestească drumul ei din ţările calde.
Dar, de la o vreme, iată că pe vulpea cea şireată o chinuia un gând: cum să facă să o înşele pe
rândunică. Într-o bună zi îi spuse:
─ Hai dragă prietenă, să semănăm (să punem în pământ) grâu! Vom munci împreună iar când va
trebui să-l strângem, îl vom împărţi frăţeşte: cu paiele vom construi o căsuţă şi poate tu nu vei mai
pleca la toamnă în ţările calde, iar cu boabele ne vom hrăni.
Rândunica a fost de acord şi a plecat împreună cu vulpea pe câmp să semene grâul. Dar cumetrei
vulpi, leneşă cum era, numai de treabă nu-i ardea. S-a gândit ce s-a gândit şi i-a spus rândunicii:
─ Dragă prietenă, tu lucrezi aici, iar eu mă duc să sprijin cerul să nu se prăbuşească peste câmp.
Şi vulpea mincinoasă s-a aşezat la marginea câmpului şi a stat acolo toată ziua, în timp ce
rândunica semăna grâul.
Când a venit vremea secerişului (a tăierii paielor) vulpea i-a spus iarăşi rândunicii:
─ Dragă prietenă, seceră tu, că eu mă duc să sprijin norii aceia de deasupra câmpului să nu cumva
să plouă şi să ude grâul. Zis şi făcut. S-a aşezat vulpea dinapoi ca şi cum ar sprijini norii şi începu să
râdă, văzând cum munceşte rândunica.
Când a venit vremea treieratului (când se separă paiele de boabe), vulpea i-a spus iarăşi rândunicii:
─ Dragă prietenă, treieră tu că eu mă duc să ţin vântul să nu cumva să bată şi să împrăştie grâul
nostru auriu!
Şi iarăşi s-a aşezat vulpea cea şireată la marginea câmpului, încălzindu-se la soare şi râzând de
rândunică.
Iată că a venit vremea să-şi împartă rodul.
─ Cumătră vulpe, a întrebat-o rândunica, cum o să-mpărţim noi grâul?
─ Păi, cum să-l împărţim? Ţie un grăunte, mie nouă grăunţe; ţie unul- mie nouă.
Şi aşa cum a spus, aşa a împărţit.
Rândunica ce s-a ostenit semănând grâul, secerându-l şi treierându-l, s-a ales cu o nimica toată, iar
vulpea care s-a odihnit, şi-a luat aproape toata recolta (tot ceea ce s-a strâns).
A plecat rândunica păcălită şi pe drum s-a întâlnit cu un câine:
─ De ce eşti supărată rândunico? Cine te-a necăjit?
Rândunica i-a povestit câinelui toată întâmplarea: cum a semănat grâul şi vulpea a sprijinit cerul,
cum a secerat şi vulpea a ţinut norii şi cum a treierat iar vulpea a întâmpinat vântul…
─ Hai spune, cine a muncit mai mult? L-a întrebat rândunica pe câine.
─ Phii! Da tu nu vezi că vulpea te-a înşelat? Dar nu-i nimic, nu fi supărată. O s-o învăţăm noi
minte!
După ce s-au sfătuit ei ce-i de făcut, rândunica a zburat la vulpe:

─ Fugi repede cumătră vulpe! Vine încoace un câine mare şi rău. Se laudă că o să te mănânce. Fugi
repede c-am să-ţi păzesc eu grâul!
Vulpea a rupt-o la fugă, mâncând pământul, nu alta…
Din grâul luat de la vulpe, rândunica a ciugulit până a plecat în ţările calde, iar restul
l-a împărţit câinelui şi prietenelor sale vrăbiuţele, ciocănitoarele, ca să aibă pentru iarnă.
Vulpea cea vicleană a flămânzit, ascunzându-se prin scorburile pădurii.