Introducere

Muzică bisericească ocupă un loc foarte important în serviciul liturgic ortodox, având rolul de a
favoriza şi potenţa rugăciunea obştească – dialogul credincioşilor cu Dumnezeu în spaţiul eclesial. De-a
lungul timpului aceasta a cunoscut diverse transformări în privinţa notaţiei, structurilor modale, iar mai
târziu şi tonale, asupra melosului adoptat şi relaţiei lui cu textul (în limbile greacă, slavonă, română), fiind
însuşită în şcoli particulare şi oficiale, prin implicarea multor maeştri de psaltichie, protopsalţi de renume,
profesori de muzică liniară, dirijori de cor, interpreţi, compozitori ş.a. Cercetarea acestor prefaceri
muzicale este folositoare pentru înţelegerea cât mai obiectivă a fenomenului muzical contemporan şi
pentru trasarea unei direcţii viitoare. Înainte de a trece la tratarea propriu-zisă a subiectului anunţat, facem
câteva precizări legate de terminologia folosită în lucrare.
Termenul de muzică bisericească, deşi în perioada antebelică şi interbelică se referea exclusiv la
muzica orientală, sau psaltică, sau de tradiţie bizantină, va cuprinde o arie semantică mai largă,
desemnând ambele tipuri de muzici interpretate în mediul eclesial, la serviciul divin public: muzica
psaltică şi muzica liniară.

Începutul practicării muzicii psaltice în spaţiul românesc (sec. I-XIV)

Majoritatea teologilor şi muzicologilor contemporani susţin că muzica tradiţională a Bisericii

noastre este cea „pe care poporul român a cunoscut-o odată cu creştinarea lui”,1 adică din perioada
apostolică. Istoria României ne arată că răspândirea creştinismului în spaţiul locuit de români a început
prin predica Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea (sud-estul ţării) şi a continuat până în jurul anului
600,2 timp în care se conturează o organizare bisericească de seamă, atestată de documentele vremii care
amintesc despre anumiţi episcope,3 preoţi, cântăreţi, credincioşi şi despre sărbătorile creştine ţinute aici ca
în toată lumea creştină. În perioada cuprinsă între secolele VII-XIV apar primele formaţiuni politice
româneşti din care se formează cele două state româneşti independente, Moldova şi Ţara Românească. În
plan bisericesc sunt recunoscute canonic Mitropolia Ungrovlahiei (1359) şi Mitropolia Moldovei (1401).4

1
Prof. Nicolae Lungu, Pr. Prof. Grigore Costea şi Prof. Ion Croitoru, Gramatica muzicii psaltice, studiu comparativ
cu notaţia liniară, Editura Partener, Galaţi 2007, p. 3.
2
În jurul acestui an are loc pătrunderea slavilor pe teritoriul locuit de români.
3
În secolul al IV-lea (369) este atestată documentar prima episcopie – de Tomis – dependentă canonic de
Constantinopol.
4
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 18; vezi şi
Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea românească, vol. II, Editura Interprint SRL,
Bucureşti, 1997, pp. 4-5.

1
 Mărturiile privitoare la muzica de cult din primul mileniu creştin sunt sărace, însă ele atestă faptul
că strămoşii românilor au practicat cultul creştin în limba latină şi apoi în limba greacă, datorită
deosebirilor confesionale ce se conturau tot mai mult între Apus şi Răsărit.5 Vom menţiona patru dovezi
ale practicării muzicii bisericeşti pe teritoriul „vlahilor”6 în perioada menţionată. Acestea însă nu
precizează nimic cu privire la scrierea muzicală, ceea ce ne determină să afirmăm că muzică bisericească
se transmitea pe cale orală, păstrând aceiaşi linie cu muzica ce se cânta la Bizanţ.7
A) Primul cântăreţ atestat documentar este martirul Sava Gotul (334-372), înecat în râul Buzău la
12 aprilie 372, în timpul persecuţiei lui Atanaric. Acesta „cânta psalmi în biserică şi cultiva cântarea
psalmilor cu mare zel.”8 Este posibil ca preotul de origine daco-romană, Sansala, să-i fi fost nu numai
duhovnic, ci şi dascăl de cântări bisericeşti.
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, referindu-se la documentaţia săracă privitoare la cântarea
bisericească până la formarea statelor româneşti, argumentează totuşi existenţa unei practici muzicale în
bisericile atestate din acea perioadă, organizate cu tot ceea ce era necesar oficierii serviciului liturgic, din
care nu a lipsit cântarea bisericească. Mai mult decât atât, câteva manuscrise, precum Lecţionarul
evanghelic de la Iaşi, în notaţie ekfonetică (BCU), datând din secolele X-XI, Stihirarele 930 de la BAR şi
IV-39 de la Iaşi (BCU), din secolele XIV-XV, demonstrează „că existau preocupări de acest fel (în spaţiul
românesc), chiar dacă acestea n-au fost copiate la noi.”9
1. Implementarea Reformei hrisantice – secolul al XIX-lea
Reforma hrisantică a fost iniţiată de Patriarhia de Constantinopol prin edictul din 1814 şi
implementată prin activitatea celor trei mari reformatori10: Hrisant de Madyt (†1843), teoreticianul
sistemului nou de notaţie,11 Grigorie Protopsaltul sau Levitul (†1822) şi Hurmuz Hartofilax (†1840),
practicieni de excepţie prin acţiunea lor de transcriere în noua notaţie a vechilor cântări bizantine.
Aplicarea concretă a Reformei a fost posibilă şi prin înfiinţarea unei şcoli de muzică la Constantinopol în
anul 1815, în care Hrisant predă noua teorie, iar Hurmuz o punea în practică. Aceste schimbări au survenit
pe fondul influenţelor orientale şi occidentale în stil, la care s-a adăugat încărcarea exagerată a notaţiei

5
Părăsirea scrierii latine şi adoptarea celei greceşti, apoi şi a celei slavone (prin secolul al X-lea) a avut drept scop
eliminarea tuturor elmentelor de legătură cu Biserica Romei, în contextul unui prozelitism exagerat din partea
acesteia.
6
În unele izvoare bizantine din secolul VIII popoarele romanice erau numite „vlahe”. În secolul XII se ajunge chiar
la „imperiul vlaho-bulgar”.
7
Dovezi despre practica muzicală bisericească din primele veacuri creştine au fost prezentate de Pr. Prof. Dr. Nicu
Moldoveanu, Istoria muzicii bisericeşti la români, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, pp. 40, 45-48; vezi şi V.
Vasile, op. cit., pp. 6-14.
8
Apud V. Vasile, op. cit., p. 7.
9
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, op. cit., p. 48.
10
Toţi trei au fost discipoli ai renumitului psalt, Petru Lampadarie (†1770).
11
Sunt reprezentative două lucrări teoretice ale lui Hrisant: Introducere în teoria şi în practica muzicii bisericeşti
(Paris 1821) şi Marea teorie a muzicii (Triest 1832).

2
cucuzeliene (sec. XIII-XIX) cu semne mai ales hironomice (ornamentale) a căror execuţie nu mai era
unitară.12
În spaţiul românesc, această reformă a fost aplicată chiar de la început, din 1817 funcţionând la
biserica Sf. Nicolae-Şelari din Bucureşti o şcoală pentru deprinderea „sistemei celei noi”, în care se
remarcă activitatea profesorului protopsalt grec de origine, Petru Emanuil Efesiu (†1840), autorul
primelor lucrări în notaţie hrisantică.13 În acelaşi timp, Dionisie Lupu, mitropolitul Ţării Româneşti,
reînfiinţează în 1819 şcoala de cântări „în limba Ţării”, unde va activă ca profesor protopsaltul român,
Macarie Ieromonahul – discipol al lui Petru E. Efesiu.
În Moldova erau organizate la începutul secolului al XIX-lea două şcoli importante, la Iaşi – Seminarul de
la Socola (din 1804) şi Şcoala de psaltichie (din 1805), la iniţiativa şi sub grija Mitropolitului Veniamin
Costache, el însuşi un iubitor de psaltichie, chiar compozitor. Acesta a adus în oraşul ieşean numeroşi
protopsalţi, care au aplicat treptat noua reformă: Dimcea-bătrânul (de la Bucureşti, prin 1816), Petru
Protopsaltul, Grigorie Vizantie, Iancu Malaxa, Gheorghe Paraschiade (de la Constantinopol), şi chiar pe
Macarie Ieromonahul – la mănăstirile Bârnova şi Neamţ (1829-1833).14 Dar psalţii străini solicitaţi să
vină în spaţiul românesc nu puteau împlini aspiraţia dezvoltării cântării psaltice în limba română. De
aceea, în secolul al XIX-lea, s-au ridicat câţiva teoreticieni, psalţi şi compozitori români instruiţi în şcolile
amintite, care au folosit contextul înlocuirii notaţiei vechi cu una nouă pentru dezvoltarea procesului de
românire a cântărilor bisericeşti ortodoxe. Aceştia sunt: Macarie Ieromonahul15 (1770-1836), Anton
Pann16 (1796? - 1854) şi Dimitrie Suceveanu17 (1813-1898). Lucrările lor constituie până astăzi izvoare
ale muzicii psaltice româneşti, modele ale aplicării reformei hrisantice pe teritoriul românesc şi expresii
ale desăvârşirii amplei acţiuni de românire a cântărilor bisericeşti. Mai mult decât atât, axioanele lui
Macarie, răspunsurile mari pe glasul V de A. Pann şi cântările din sărbătorile întregului an bisericesc ale
lui Suceveanu dăinuie până astăzi în practica muzicală a mănăstirilor şi bisericilor din Moldova şi din
toată România.
Alături de aceşti trei corifei ai muzicii psaltice româneşti din secolul al XIX-lea amintim şi câţiva
psalţi moldoveni cu activitate muzicală bisericească remarcabilă: Visarion Protopsaltul de la Neamţ
(1794-1844), care a transcris în notaţie hrisantică o parte din lucrările lui Iosif Protopsaltul, aducându-şi

12
Vezi Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea românească, Vol. I, Editura Interprint
SRL, Bucureşti, 1997, pp.166-168.
13
În anul 1820, deci înaintea lui Hrisant, publică la Bucureşti Noul Anastasimatar şi Doxastariu pe scurt, în limba
greacă.
14
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, op. cit., pp. 163, 166.
15
Dintre lucările sale amintim: Teoriticonul, Anastasimatariul bisericesc după aşezământul sistimii ceii noao şi
Irmologhion sau Catavasieriu muzicesc (Viena, 1823), Prohodul Domnului (Buzău, 1836) etc.
16
A. Pann a scris în jur de 14 lucrări precum: Noul Doxastar în trei volume (Bucureşti, 1841, 1853), Bazul teoretic
(Bucureşti, 1845-1846), Irmologhiu sau Catavasier (1846), Heruvico-chinonicar (1846), Privegher (1848) etc.
17
În afară de reeditarea cărţilor lui Macarie în 1848, lucrarea sa de referinţă rămâne Idiomelarul unit Doxastarul,
tipărit la mănăstirea Neamţ în 1856-1857, în două volume.

3
un aport important la procesul de românire a cântărilor bisericeşti în spaţiul nemţean,18 Nectarie Frimu de
la Huşi, viitor arhiereu de Tripoleos, care a tipărit la Mănăstirea Neamţ o Carte de cântări bisericeşti
(1840), Nectarie Ieroschimonahul (1804-1899), născut la Huşi şi retras la Muntele Athos,19 Iosif
Naniescu,20 Mitropolitul Moldovei (†1902), Gheorghe Cociu (Scofariu) de la Neamţ şi apoi Iaşi, Ghelasie
Basarabeanul21 (†1855), Manolache Zmeu (1822-1907), Ioan Zmeu (†1922), născut la Botoşani, din al
cărui Utrenier şi Liturghier (Buzău 1892) se cântă şi astăzi, Nicoale Barcan (1841-1912), profesor la
Şcoala de psaltichie de la Piatra Neamţ, Preotul Teodor V. Stupcanu22 (†1936), profesor de muzică la
Seminarul Veniamin etc. În Bucovina, Mitropolitul Sivestru Morariu-Andrievici (1818-1895) a cules
cântări bisericeşti folosite în practica de strană, moştenite prin tradiţie orală, pe care le-a transcris în
notaţie guidonică (liniară), publicându-le într-o broşură numită Psaltichia română pe note liniare (97
pagini), Viena, 1879, într-un context dificil pentru bucovineni, aflaţi încă sub ocupaţie austriacă (din
1775). O lucrare asemănătoare a întreprins şi G. Musicescu la Iaşi, susţinut de Episcopul Melchisedec
Ştefănescu, însă nu a fost împărtăşită şi de alţi membri ai Sf. Sinod (precum Nifon Ploieşteanu).23
Aspecte privind cântarea omofonă din Biserica Primară
Cântarea bisericească a luat naştere din muzică religioasă a doua popoare antice. Este vorba
despre poporul biblic, evreii şi poprul elin sau grecii. Numeroase cercetări ştiinţifice făcute pe marginea
manuscriselor şi documentelor antice precum şi o serie de concluzii ce se desprind în urma studierii Sf.
Scripturi sau scrierilor a numeroşi Sf. Părinţi şi dascăli bisericeşti, ne conduc spre sursele principale din
care muzica creştină îşi trage seva. Ştim că primii creştini s-au convertit la credinţa în Hristos dintre iudei.
Aşadar ei veneau acum în nouă biserică cu moştenirea sinagogală, cu ceea ce învăţaseră la Templu.
Din punct de vedere muzica, în cadrul ritualului iudeii din sinagogă, elementul muzical principal îl
constituia psalmodia sau cântarea psalmilor. Aceasta era un fel de recitativ având anumite nuanţe de
modulaţii ale accentului. Psalmii cuprindeau, tematic vorbind, cele mai importante problem religioase ale
Vechiului Testament.
Psalmii şi-au găsit încă de la început teren fertil în sufletele celor care credeau cu adevărat şi de
aceea au intrat în cult ca mod de exprimare a slăvirii lui Dumnezeu, În biserică veche, modul de cântare a
psalmilor era cântarea responsorială şi antifonică. Primul fel de cântare a fost singurul din biserică până în
sec. IV” era condusă de cântăreţul bisericii care cânta versetele din psalmii rânduiţi la slujba respective,
iar credincioşii din biserică îl acompaniau prin diferite refrene sau răspunsuri scurte.

18
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, op. cit., p. 167.
19
Ibidem, pp. 172-174.
20
Răspunsurile mari pe glasul VIII compuse de el sunt şi astăzi foarte populare.
21
Cea mai populară cântare compusă de el este Doxologia pe glasul V.
22
A tipărit un Anastasimatar (1916, 1926) ca material didactic pentru seminarul teologic.
23
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, op. cit., pp. 177-178.

4
 Dacă privim azi structura serviciului nostru divin, observăm înrudirea lui cu vechiul cult
sinagogal tocmai prin aceşti psalmi. Întregul serviciu al celor şapte laude este brăzdat de cântarea
psalmilor, iar utilizarea acestora are aceeaşi logică ca în rânduială sinagogii adeseori, iar uneori o lipsă de
logică, cel puţin aparentă.
În cadrul psalmodiei, cântăreţul avea rolul principal fiind un om anume pregătit şi angajat pentru
aceasta. El era cel care conducea întreaga cântare, poporul unindu-se în cânt doar prin răspunsurile foarte
scurte. Acest fel de cântare a fost cunoscută sub numele de cântare responsoric. În constituţiile apostolic,
cuprinde rânduiala “că citirea să se facă în doi, iar după aceea unul să cânte psalmii lui David, iar poporul
să răspundă cântând începutul stihurilor”. Cea mai veche mărturie din literatura creştină despre execuţie
cântării psalmodice responsoriale o avem din scrierea “Ospăţului celor zece fecioare” a Sf. Metodiu. Spre
sfârşitul sec IV-lea cântarea psalmodică din cadrul serviciului bisericii creştine, ajunse la o nouă formă de
dezvoltare în privinţa modului de execuţie.În această perioadă prindea contur tot mai mult obiceiul ca
psalmii să fie cantată în întregime de către popor. Dezvoltarea cântării bisericeşti exprimă foarte bine
triumful Bisericii şi îmbogăţirea liturghiei.
Cântarea antifonică era corală, dar nu în sensul în care noi îl cunoaştem azi. Ea nu era o cântare
polifonică cu toate că se execută în grup. Cântarea pe mai multe voci aşa cum o cunoaştem azi, în sensul
executării concomitent a două sau mai multe melodii diferit armonizate, era practice necunoscută şi
neobişnuită la vechii evrei sau greci.
În privinţa muzicii vocale, se practică doar monodia sau cântarea pe o singură voce, la unison,
cum am spune noi acum.În cadrul cântării antifonice, când în cor se aflau alături de bărbate şi copii şi
femei, cântau cu toţii aceeaşi melodie, cu deosebirea că aceste din urmă două voci, fiind şi cele subţiri,
intonau melodia cu o octavă mai sus decât cele grave bărbăteşti. Cântarea antifonică s-a păstrat până azi
în cultul ortodox îndeosebi psalmii antifonici au fost păstraţi în Liturghia catehumenilor împreună cu cele
trei rugăciuni ce se rostesc în taină în prima parte a Liturghiei.
Citind Sf. Scriptură aflăm că însuşi Mântuitorul împreună cu Sfinţii Apostoli şi ucenicii Săi
cântau cântări care nu puteau fi altele decât cele ce se cântau în sinagogă:” Şi dup ace au cântat laude, au
ieşit în Muntele Măslinilor”. Şi ieşind ei din sinagogă iudeii, îi rugau neamurile ca sâmbăta viitoare să li
se grăiască cuvintele acestea. Nu numai în sinagogă se practica această cântare, dar şi cu multe alte ocazii
cum ar fi serbările religioase, dar şi cele naţionale, cortegii şi diferite manifestări. O primă cântare pe care
Vechiul Testament o atribuie lui Moise este cea cuprinsă în capitolul 15 al Exodului:” Să cântăm
domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit.24

24
Pr. Lect. Dr. Mihai Brie, apud Aspecte privind cântarea omofonă din Biserica Primară. Orizonturi
Teologice,Anul IV, Nr.4/2003, Oradea, p. 60

5
Cântarea în comun a credincioşilor
Prin sec. III-IV, nu existau cântăreţi bisericeşti în înţelesul de azi. Toată lumea din biserici cânta la
Liturghie. Cântăreţii au luat naştere, ca reprezentanţi ai credincioşilor din biserică, atunci când, datorită
dezvoltării Cultului, a început să se simtă mai adânc nevoia disciplinării şi a organizării cântării religioase
în Cultul creştin. Ei erau meniţi nu să înlocuiască pe credincioşi în executarea cântării rituale, ci să-i ajute,
să-i reprezinte, să-i instruiască şi să-i conducă, în calitatea lor de profesionişti şi responsabili ai cântării
bisericeşti, cântând Domnului şi dând răspunsurile la strană împreună cu credincioşii, iar nu în locul lor.
În Biserică de Răsărit, ei au încetat, de altfel de timpuriu, de a mai face parte din rândul clericilor
(inferiori), rămânând în rândul laicilor.
Prin introducerea masivă a noilor produse ale poeziei imnografice în Cult (tropare, condace,
canoane, etc), şi mai ales în urma sistematizării cântărilor noi prin gruparea lor pe cele opt moduri de
cântare (sau glasuri) de către Sfântul Ioan Damaschin (sec. VIII), cântarea liturgică devine din ce în ce
mai complicată şi mai greu de învăţat. Deoarece nu toată lumea îşi putea însuşi - această artă sau tehnică
pretenţioasă a muzicii bisericeşti, ea a fost lăsată, cu timpul, pe seama cântăreţilor de strană, cu pregătire
anume, mai ales la slujbele serviciului divin zilnic, în rânduiala cărora au fost încadrate de preferinţă noile
cântări (Vecernia şi Utrenia).
Dacă în majoritatea Bisericilor Ortodoxe (de rit bizantin) cântarea credincioşilor la slujbă a fost
lăsată de la o vreme (sec. XV înainte) pe seama cântăreţilor sau a corurilor, ea s-a păstrat cu fidelitate la
eterodocşii răsăriteni (Armeni, Sirieni, monofiziţi, nestorieni), unde până astăzi toată lumea cântă în
biserică, cele mai multe cântări fiind ştiute de toţi pe din afară. De fapt, nici în Biserica Ortodoxă această
tradiţie nu s-a pierdut cu totul. De exemplu, în Biserica Ortodoxă Rusă, ea s-a menţinut totdeauna şi s-a
practicat într-o largă măsură. În Biserica Ortodoxă Română, ea a reînviat - îndată ce aceasta a fost posibil,
adică după reintroducerea limbei româneşti în slujba, mai întâi în Ardeal, atât ortodocşi cât şi la uniţi, ca
o reacţie împotriva influenţei Cultelor protestante şi a prozelitismului sectelor, mai intens în Ardeal, încă
dinainte de primul război mondial.
Participarea laicilor la cântarea religioasă în Cultul ortodox nu este nici erezie, nici inovaţie şi nici
metoda de lucru neortodoxă sau necanonică. Ea nu este specifică sau proprie Confesiunilor protestante
sau Cultelor neoprotestante, cum se crede şi cum se spune uneori, ci constituie o tradiţie veche şi un
principiu perfect ortodox, a cărui aplicare în practică a variat după vremuri şi împrejurări, dar care n-a fost
niciodată desfiinţat sau anulat.25

25
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cantarea-comun-credinciosilor-70003.html, 20.10.2011

6
 Cântarea Bisericească- o reală formă de exprimare a sentimentului religios
Cântarea are un mare rol în pregătirea interioară a creştinului, pentru intrare în comuniunea de
iubire cu Dumnezeu, în cadrul cultului creştin public. Ea îl sensibilizează, îl pregăteşte pentru o
participare active şi eficientă în efortul creştinului de dialog cu divinitatea. Există o relaţie strânsă între
muzica şi constituţia psihofizica a fiecărui om. Relaţia este evident, dacă luăm în considerare structura
muzicii şi a omului. Muzica este formată din combinaţii de sunete, suntele la rândul lor” reprezintă o
adevărată organizare de sunete armonice, nesfârşite ca număr, în perfect echilibru de forţe, având în
central sistemului lor un sunet fundamental”. Muzică bisericească, dar mai ales cântarea în comun a
credincioşilor s-a dovedit a fi una dintre metodele cele mai eficiente pentru participarea active a
credincioşilor la slujbele religioase. Cântarea bisericească poate fi folosită drept mijloc de activitate
misionară pentru că are putere de comunicare şi comuniune pin expresivitatea şi gingăşia ei.
Cântarea în comun se poate realiza pretutindeni, în special la Sfânta Liturghie, la diferite Taine şi
Ierurgii sau Laude. Direct implicat şi responsabil în acest sens este preotul, care trebuie să fie conştient de
faptul că muzică bisericească practicată intens în parohie poate da roade nebănuite. Aşadar tânărul preot,
de curând venit la parohie, va lua iniţiative promovării cântări în comun, de învăţare a cântărilor liturghice
pe principiul foarte bine cunoscut al educării deprinderilor pornind de la uşor la greu, de la simplu la
compus. Pornind astfel treptat şi cu multă răbdare, ajutat de cântăreţul de strană, va putea cu timpul să
imprime în mintea credincioşilor melodiile tradiţionale ale Sfintei Liturghii. În sprijinul cantării în comun
a credincioşilor, Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe în anul 1950, cu revenirea în anul 2004, arată
necesitatea participării tuturor credincioşilor la cântare, la citirea unor rugăciuni, ca un drept legitim,
întemeiat pe o veche şi îndelungata practică creştină. O dată cu introducerea cântării în comun s-a ridicat s
problema uniformizării cântării bisericeşti care nu este la fel în biserica noastră. Cu toate că în întreaga
ortodoxie se practica acelaşi rit liturgic, cel bizantin, trebuie remarcat faptul că nu exista pretutindeni o
cântare uniformă, ci se disting unele diferenţe între diferitele Biserici.
Cea mai vie şi cea mia masivă participare a elementului laic la cult este în ritul liturgic a Bisericii
Copte, unde la Sfânta Liturghie, toţi credincioşii dau răspunsurile la ecteniile preotului cântând în cor, în
locul cântăreţilor sau împreună cu ei.
Sub aspect misionar, cântarea în comun a credincioşilor în Biserică s-a dovedit a fi” una dintre
cele mai eficiente metode pentru participarea active a acestora la sfintele slujbe”. Rolul misionar al
cântării cultice ortodoxe reiese din faptul că ea reprezintă un puternic factor de ecuaţie religios moral.
Prin cântare credinciosul poate spori în viaţa duhovnicească, devine mai sensibil la problemele existenţial
ale vieţii, abordează cu multă seriozitate preocuparea sa pentru mântuire. Cântarea îl conştientizează pe
credincios de omniprezenţa lui Dumnezeu şi-l îndeamnă la smerenie şi supunere. Tot prin cântare se
picură în sufletul credincioşilor mireasma rugăciunii fierbinţi şi umile.

7
Pe lângă rolul religios moral, cântarea bisericească se dovedeşte a fi un mijloc de întărire a unităţii în
dreapta credinţă.În muzică religioasă melodia este în concordant cu textul pe care-l înveşmântează,
dându-I noi valenţe. Cântarea este nu numai un mijloc de înţelegere, ci şi de întărire a adevărurilor de
credinţă, este un mijloc de cultivare şi de întărire a unităţii, a comuniunii dintre membri Bisericii.
Cântarea îi înrudeşte pe oameni, îi apropie, îi adună în jurul unei idei comune, aceea de preamărire a lui
Dumnezeu, Biserica are rolul de a unii pre oameni, de-a trezi în ei aceleaşi gânduri şi sentimente.
Marele liturgist român Ene Branişte referindu-se la cântarea în comun zice: “Prin cantarea în
comun în biserică, fiecare credincios în parte are conştiinţa de mădular al bisericii şi-L face astfel să
trăiască profundul sentiment de comuniune cu fraţii lui de credinţă, din care face parte...”. De asemenea
Sf. Ambrozie remarcă puterea cantării în comun de a-I uni pe credincioşi, spunând că” sunt deosebite
sunetele chitarei dar armonia este una.”26

Cântarea în comun - mijloc de susţinere şi apărare a dreptei credinţe

Se ştie că nu a existat popor în lume care să nu fi avut muzică şiş a nu fi practicat cântarea.
Sentimentul frumosului s-a manifestat din-totdeauna prin muzică ca şi prin celelalte arte.
Muzica are putere emoţional, fiind socotită un tezaur preţios al simţirii şi gândirii finite umane.
Ea se impune ca o forţă psihologică şi intelectuală prin valoarea intrinsecă pe care o are. Astfel după
Platon muzica este:” Muzica este o lege morala. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt imaginaţiei,
înălţând spre tot ceea ce este bun, drept şi frumos. Are o formă nevăzută, dar uimitoare, veşnică”
Puterea de influenţă a muzicii, valoarea şi frumuseţea ei a continuat să constituie o preocupare majoră şi
în rândul gânditorilor din epoca modernă.
Cântarea îndulceşte cuvintele de rugăciune şi de slăvire ale credincioşilor şi deci şi inima celor ce
o folosesc. Prin cântare interpretul trezeşte în sine o relaţie afectuoasă cu ceea ce formează obiectul ei,
mai bine-zis, cântarea îl pune într-o relaţie totală prin fiinţă întreagă cu ceea ce a cântat. Cântarea este
modelul cel mai propriu de a vorbi despre sau lui Dumnezeu, ca despre sic Celui ce neputinţa de a vorbi
despre sau lui Dumnezeu, ca despre şi Celui cu neputinţă de cuprins în noţiuni.
Biserica Ortodoxă, lăudând pe Dumnezeu cel în Treime, laudă faptele lui Hristos, Care, aşa cum
le-a săvârşit în istorie, le poate săvârşi şi în continuare, sau cum a venit în istorie aproape de noi, rămâne
în continuare aproape de noi.
Cântarea serveşte astfel întăririi în adevărurile credinţei tocmai întrucât le face, ca adevăruri
despre persoanele şi faptele iubitoare ale lui Dumnezeu trăite de inimă. Dar tocmai faptul că prin cântare

26
Pr. Prof. Dr. Nicolae Belea, Cântarea Bisericească- o reală formă de exprimare a sentimentului religios apud.
Altarl Banatului,Revista Arhiepiscopiei Timişoarei,Episcopiei Aradului,Episcopiei Caransebesului, Episcopiei
Gyulei şi Episcopie Vârşeţului,Anul XVII(LVI),Serie Nouă, Nr 4-6 pag 93, Aprilie- Iunie, Ed. Mitropoliei
Banatului, 2006, pp. 93

8
sufletul se întăreşte şi mai adânc în credinţă, face ca convingerea lui să se comunice şi altor suflete sau îi
face pe cei ce o mărturisesc împreună în cântare să se unească şi mai mult în mărturisirea ei în planul mai
adânc al inimii. Unitatea gândirii iubitoare la Dumnezeu produce cântarea comună, iar emoţia cântării
comune întăreşte unitatea gândirii la EL.
Pentru că această cântare comună să producă o mai mare apropiere a tuturor sufletelor la
adevărurile mântuitoare ale credinţei, acestea sunt rostite mai întâi în mod clar de preot. Apoi întrucât la
Liturghie, credincioşii nu afirmă numai credinţa lor în Sf. Treime şi în faptele mântuitoare ale Domnului
Hristos, ci şi trăiesc săvârşirea lor în prezent, sau pe Mântuitorul ca Învăţător ce învaţă acum, şi ca
Arhiereu deosebit de ei ce Se aduce jertfă pentru ei, în preot văd si pe cel prin care Domnul Hristos
săvârşeşte tainic aceste fapte din nou pentru ei. De aceea, cântarea credincioşilor în Biserica Ortodoxă are
rostul să mărturisească credinţa nu numai faţă de ceea ce s-a săvârşit odinioară de Mântuitorul, ci şi faţă
de ceea ce se săvârşeşte acum de El prin preot.
Cântărea de obşte în Biserică este un factor hotărâtor pentru menţinerea unităţii credincioşilor. Sf.
Vasile cel Mare relevă puterea cântării de a linişti sufletele, de a potoli gândurile furtunoase şi
tulburătoare, de a le da odihnă şi pace:” Cine oare mai poate fi socotit vrăjmaş al altuia, atunci când îşi
uneşte glasul la un loc cu el, pentru a da laudă lui Dumnezeu.
Lupta de apărare a Bisericii primare, dusă împotriva învăţăturilor greşite propagate de către reprezentanţii
diferitelor erezii, este necesară să se continue şi în epoca noastră deoarece denominaţiunile şi sectele
creştine desfăşoară o activitate predilectă legată de sporirea numărului membrilor lor, recrutaţi din rândul
credincioşilor nostri ortodoxi. S-a constatat că unul din principalele motive care contribuie la acest proces
de trecere la neoprotestanţi îl constituie lipsa participării mai active a credincioşilor ortodoxi la viaţa
cultic.
Dacă din punct de vedere soteriologic, sectele creştine pun accent pe mântuirea personală,
propovăduind subiectivismul religios, când este vorba de cult, ele pun accentul pe manifestarea în comun,
ori aceasta o realizează prin cântarea în comun.
La propagandă pe care unele secte au desfăşurat-o în ţara noastră, Biserica Ortodoxă a răspuns printr-o
susţinută acţiune de apărare a dreptei credinţe cu aceleaşi mijloace: presa, literatura religioasă, predici,
înfrumuseţarea cultului divin prin intermediul cântării.
Pentru stăvilirea acestei influienţe a sectelor în anul 1950, Sf. Sinod al B.O.R. prin grija vrednicului de
pomenire Patriarhul Justinian Marina a luat măsurile necesare să se reintroducă cântărea de obşte a
credincioşilor în biserică şi în special la slujba Sf. Litughii. Astfel în şedinţa din 5 Oct. 1950, s-a hotărât
să se redea credincioşilor mireni dreptul participării active la cântările, citirile şi rugăciunile folosite în
cadrul Cultului divin, drept legitim întemeiat pe o veche şi îndelungată practică creştină. Aducerea la
îndeplinire a acestei hotărâri sinodale a necesitat o complexă şi susţinută activitate din partea autorităţii

9
superioare bisericeşti pentru îndrumare şi orientarea slujitorilor bisericeşti, preoţi şi cântăreţi, pentru
asigurarea acestor slujitori şi a credincioşilor cu cărţile trebuitoare în vederea învăţării cântărilor
monodice, cât şi pentru studiul muzicii psaltice, a cântării uniformizate în învăţământul teologic. Toate
acestea corespund şi unei necesităţi actuale, în Biserica noastră, aceea de a uniformiza şi generaliza o
cântare mai cunoscută şi mai uşor de învăţat, de stil bisericesc ortodox, plăcută, corectă şi frumoasă. Prin
acest lucru cântarea psaltică devine un mijloc de catehizare a cântării omofone sufleteşti în cult a
neamului nostru.
Pentru fixarea şi unificarea melodicii psaltice, precum şi pentru ferirea ei de schimbări şi
denaturări, Sf. Sinod a apelat la specialist în domeniul muzicii psaltice, liniare si cel liturgic, care au
întocmit mai multe lucrări şi prin care s-au pus bazele monumentale opera de uniformizare şi transcriere a
muzicii psaltice pe ambele notaţii suprapuse. Sau tipărit cărţi de muzică, aceasta arată o nouă etapă în
istoria muzicii noastre, ceea ce duce la o cunoaştere si pe plan mondial.
Această grijă arătată faţă de muzicii psaltice şi cântării în comun este firească şi binemeritată,
utilizată în cultul divin public al B.O.R. muzica psaltică a devenit o muzică naţională. De accea,
activitatea de uniformizare trebuie să continuie cât şi grija pentru cântarea în comun. Datoria cea mai
importantă devine preoţilor în condiţiile micşorării cântăreţilor de a stărui în învăţătura ei de către
credincioşi, pentru a răsuna sfintele locaşuri de glasul tuturor, dând cultului ortodox caracterul pe care îl
are. Numai astfel cântarea în comun va fi un mijloc eficient de susţinere a credincioşilor.27

Cântarea în comun- un imperativ al Bisericii

Fenomenul se petrece mai ales în mediul rural, dar e semnalat, pe alocuri, şi în cel urban; există
parohii săteşti unde participarea duminicală la Sfânta Liturghie nu depăşeşte cifra de zece-cincisprezece.
Această carenţă nu trebuie pusă, neapărat, pe seama preotului sau a circumstanţelor.
Frecvenţa rămâne redusă chiar şi acolo unde preotul e bun slujitor şi bun cuvântător şi unde nu există frig
sau căldură excesivă. Se mai observă că cei ce absentează nu se duc, neapărat, la sectanţii din sat sau din
zonă, ci preferă să rămână acasă, să privească la televizor ori să-şi umple timpul cu treburi mărunte. În
general, credinciosul nostru asistă la Liturghie fără să-l ia cineva în seamă, nici la venire, nici la plecare,
nici în timpul slujbei. Intră din obişnuinţă, aprinde o lumânare, eventual dă un pomelnic, îşi ocupă un loc
şi rămâne la slujbă fără să aibă sentimentul că se află în comuniune cu ceilalţi sau că participă în vreun fel
la desfăşurarea serviciului religios. Din această perspectivă am putea presupune că noi, slujitorii Bisericii,
suntem cei ce ne-am alungat credincioşii din biserică, lăsând oficierea Liturghiei pe seama exclusivă a

27
Arhid. Prof. Alexie A.Buzera Cântarea în comun - mijloc de susţinere şi apărare a dreptei credinţe, apud.
B.O.R.Buletin Oficial al Patriarhiei Romîne , Anul CVIII, Nr. 1-2, Bucureşti Ianuarie-Februarie 1990, p.97

10
preotului şi a cântăreţului (acesta din urmă fiind suplinit, mai ales la oraş, de către cor), în vreme ce
enoriaşilor le-am rezervat dreptul şi obligaţia de a suporta, preţ de două ceasuri, modulaţiile nazale ale
unui cântăreţ care-şi răsfaţă o voce plată, înecată în rutină. În acest timp, în bisericile protestante cântă
întregul popor, ca să nu mai vorbim de sectele neoprotestante, în ale căror case de rugăciune se cultivă o
adevărată curtoazie cultică faţă de adepţi, aceştia fiind întâmpinaţi la intrare, conduşi la scaune şi invitaţi
să cânte laolaltă cu întreaga adunare. Cântarea obştească a rămas şi pe seama Asociaţiei Oastea
Domnului. Nefiind invitaţi sau deprinşi să cânte la Liturghie, ostaşii – chiar când îşi ţin adunarea intr’o
biserică – îşi deschid propriile lor cărticele şi cântă din ele laolaltă, dar cu sentimentul că fiecare ins este
un instrument viu al ansamblului orchestral.
În 1950, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian a avut iniţiativa de a introduce cântarea
omofonă în bisericile noastre, întemeiat pe o întreită motivaţie: extinderea catehizării, consolidarea
sentimentului de unitate naţională şi rezistenţă împotriva fenomenului sectar. Pentru lămurirea preoţilor şi
a credincioşilor, pe de o parte, şi pentru contracararea unor voci critice, pe de alta (acestea din urmă
pretinzând că introducerea cântării în comun ar însemna, pur şi simplu, adoptarea protestantismului în
cultul ortodox), Patriarhul a solicitat sprijinul unor mari teologi ai vremii, şi aşa se face că în revistele
noastre bisericeşti au apărut articole şi studii pe această temă, semnate de profesori celebri ca Petre
Vintilescu, Ene Branişte, Dumitru Stăniloae şi Nicolae Lungu. Din păcate, consolidarea regimului
comunist a făcut ca această acţiune a Patriarhului să rămână în stadiul bunelor intenţii. Reintroducerea
cântării omofone nu ar avea câtuşi de puţin caracterul unei inovaţii, ea nefiind altceva decât reiterarea
unei practici pe care o moştenim de la Mântuitorul Iisus Hristos, de la Sfinţii Apostoli şi de la primele
veacuri creştine. Pentru aceasta însă e nevoie, pe lângă aprobarea Sfântului Sinod din anul 2004, care
legitimează actul, şi de angajarea efectivă a specialiştilor în muzică bisericească, a preoţilor şi a
cântăreţilor în acest proces de înnoire a vieţii noastre liturgice. Prin această iniţiativă, urmărim ca viaţa
noastră liturgică să fie revigorată prin conştientizarea credincioşilor mireni că ei nu doar „asistă “la
oficierea Sfintei Liturghii, ci că, în calitatea lor de membri ai poporului lui Dumnezeu şi ai preoţiei
universale (1 Petru 2, 9), dobândite la Botez şi Mirungere, sunt participanţi activi la actul liturgic prin
răspunsurile pe care le dau în dialog cu preotul slujitor.28
Încheiere
Biserica noastră este una dintre puţinele Biserici în care muzica de cult se exprimă în dimensiuni
artistice distincte, fără a se exclude una pe cealaltă; cântării de origine bizantină i se va alătura, la
începutul secolului al XIX-lea, muzica în manieră corală, venită la început pe filieră rusească şi
occidentală. Fenomenul în sine, ce propunea o diversitate stilistică, nu a dorit niciodată să se transforme

28
http://www.ziare.com/cluj-napoca/cultura/cantarea-in-comun-un-imperativ-al-bisericii-1609066, 24.10.2011

11
într-o rivalitate, deşi cântarea corală a generat un entuziasm general şi chiar „susţinerea politică “în
momentele în care se afirma timid şi prin influienţe străine.
Biserica noastră acceptă reforma cea nouă, chrysantică, stabilită de cei trei reformatori: Chrysant
de Madit, mitropolit de Prusa, Grigorie Protopsaltul şi Hurmouz Hartofilax. În ţara noastră noua reformă a
muzicii bisericeşti a fost adusă de Petre Efesiu în 1816, care a deschis o şcoală de muzică la Biserica
Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti. El a avut ca elevi pe Macarie Ieromonahul şi Anton Pann, două
personalităţi care au deschis drumul primelor tipărituri în limba română a unor cărţi de muzică.
Cântarea psaltică chrysantică, atât de specifică ortodoxiei, a fost statornicită şi desăvârşită de Macarie
Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Ştefanache Popescu, Ioan Popescu-Pasărea şi de mulţi
alţii.
Şcoala de muzică psaltică românească a devenit autonomă şi s-a dezvoltat numai în „limba
patriei, “cum se exprima Macarie Ieromonahul. Toate oficiile liturgice au început să beneficieze de
cântări trebuincioase, astfel încât nu mai era necesar ca psalţii să apeleze la un repertoriu străin, iar prin
decretul din 1863 al lui Alexandru Ioan Cuza, s-a statornicit definitiv ca în toate mânăstirile şi bisericile
de mir, „cultul cel atotputernic să se serbeze numai în limba română “.În Biserică cântarea în comun
polarizează atenţia celor prezenţi la slujbă şi îi face participanţi activi la rugăciune. “Prin influenţarea
auzului s-a constatat că sufletul poate fi predispus mai uşor să primească adevărul cuprins în textul
imnelor religioase” ,constată Sf. Vasile cel Mare, iar Fericitul Augustin menţonează:” Prin cântare
adevărurile esenţiale pătrund în adâncul inimii” . De aceea cântarea în comun este o întoarcere la
creştinătate sau o revenire la tradiţia Bisericii primare. Mai mult este un mijloc de lămurire, de întărire şi
de apărare a dreptei credinţe şi mijlocul cel mai eficace de a stăvili trecerea credincioşilor la alte
confesiuni sau culte religioase
Mulţumită unei tradiţii ce dăinuie mai mult în mediul sătesc, dar pe alocuri şi în oraşe, numeroase
sunt bisericile în care credincioşii cântă odată cu strana. Admiţând şi promovând cântarea credincioşilor
în biserică noi trebuie să folosim toate mijloacele de luptă şi promovare lăsate nouă moştenire de biserica
primară. Avem o bogată, variată şi splendidă comoară de cântări bisericeşti: tropare, condace, stihiri şi
podobii în cărţile noastre de slujbă, aşezate pe muzica noastră psaltică tradiţională sau uniformizată, care
constituie una dintre valorile şi mândriile Bisericii noastre Ortodoxe.
Sf. Niceta, Episcop de Remesiana care ne învaţă cum să executăm aceaste cântări”... dar şi glasul vostru
al tuturor nu trebuie să fie disonant, ci unitar (ca unul singur). Nu unul so ia prosteşte înainte, iar altul să-l
ridice; ci să se silească fiecare să-şi integreze glasul, cu smerenie, înăuntrul sunetului corului care cântă,
iar să nu iasă în evidenţă în chip necuviincios,... Noi toţi, ca dintr-o gură, să să scoatem deoptrivă acelaşi
sunet de psalmi şi mlădiere a glasului... Aşa stând lucrurile, fraţilor, să ne umplem de o şi mai deplină
încredere în importanta slujbă a cântărilor, având în vedre că vom căpăta de la Dumnzeu mare har, noi

12
cărora ni s-a îngăduit să cântăm minunile veşnicului Dumnezeu, împreună cu atâţia şi aşa de mari Sfinţi,
adică cu Proorocii şi cu mucenicii... Căci când se cântă, să cânte toţi, iar când ne rugăm, să ne rugăm
toţi.” 29

29
http://fotea.blogspot.com/2011/01/cantarea-in-comun-imperativ-al-slujirii_25.html, 23.10.2011

13