INTRODUCERE

Sporirea în desăvârşire constă în curăţirea de patimi de care

credinciosul s-a îmbolnăvit după botez, sau într-o desfiinţare a tuturor
trebuinţelor spre ele şi pe înaintarea pe calea virtuţilor.
Patimile şi virtuţile sunt cele două modalităţi de existenţă şi de viaţă a
firii omeneşti, viaţa de patimi este o modalitate strâmbă, bolnavă ,
murdară, întinată a firii; viaţa de virtuţi e modalitate normală,
sănătoasă, curată, liberă a ei. De aceea revenirea la nepătimire , este
revenirea firii la starea primordială.
Lupta pt. eliberarea de patimi şi dobândirea virtuţilor, constituie
misiunea fundamentală a creştinului.
Această luptă este susţinută de harul lui Iisus Hristos e o creştere a
acestuia în Hristos , pt. a se face asemenea cu Dumnezeu.1
Urcuşul credinciosului pt. dobândirea desăvîrşirii are următoarele
trepte; înfrânarea, răbdarea, nădejdea, nepătimirea, iubirea. Această
treaptă a iubirii poate fi iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, aceste
două se completează una pe cealaltă şi reprezintă aceeaşi căldură a
sufletului care s-a uitat şi s-a depăşit pe sine. Dar pt. a ajunge la
iubirea, creştinul trebuie să dobândească nepătimirea, curăţia de toate
patimile. Numai omul nepătimaş poate avea iubirea de Dumnezeu şi
de semeni.

1
Pr. Prof. Teodor Bodogae, Sf. Vasile cel Mare, P.S.B., Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R. Buc 1989, p.
38

1
Cap.I

IMPORTANŢA DESĂVÂRŞIRII

Orice om cu frică de Dumnezeu doreşte să fie desăvârşit, şi oricare ar

fi gradul lui, omul e luminat de nădejdea unei vieţi şi unei trepte mai
înalte decât aceea pe care se află. Desăvârşirea e un progres continuu,
e urcuş neîncetat pe scara de aur care duce la palatul de lumină al
vieţii fericite, luminate de adevăr, de sfinţenie de bucurii negrăite.
Desăvîrşirea are trei scopuri;
- e suma tuturor strădaniilor de a ajunge mai bine şi mai sus
- e vârful la care ne-au dus strădaniile noastre
- această continuă stare de mişcare de frământare şi de avânt care
caracterizează orice zbor spre înălţimi
Desăvârşirea nu e niciodată terminată ci totdeauna urci din treaptă în
treaptă.2
Ideea şi fapta desăvârşirii apar odată cu omul în lumea materială,
socială şi spirituală. Există o desăvârşire în meşteşuguri, o desăvârşire
în slujbe, o desăvârşire în organizaţia şi administrarea statelor, o
desăvârşire în raporturile sociale şi economice, o de săvârşire în
ştiinţă, o desăvârşire în conducere, o desăvârşire în frumuseţe şi
maniere etc. Această desăvârşire din această ramură poartă numele de
progres; progres economic, social, ştiinţific, artistic. Aplicată
persoanei omului, desăvârşirea priveşte mai mult sufletul decât trupul.
2
Ibidem. p. 47

2
După învăţătura creştină, trupul primeşte şi execută îndemnurile
sufletului, căci fără suflet, trupul nu înseamnă nimic, e o mână de
ţărână. Însuşi Mântuitorul zice; ,,fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru
din ceruri desăvârşit este” (Matei V,48)
Lucrarea aceasta se referă la suflet, deoarece Tatăl ceresc, este model
netrupesc.3
Creştinul este religia desăvârşirii, adevăratul creştin e un râvnitor şi un
căutător continuu după desăvârşire. Desăvârşirea creştină e strâns
legată de mântuire, tot creştinul urmăreşte mântuirea, iar aceasta se
obţine prin nevoinţe nesfârşite ale desăvârşirii.
La începutul creştinismului creştinii aveau o râvnă după Dumnezeu
aşa de mistuitoare, încât mai bine de 250 de ani, în vremea
persecuţiilor, ei îăi dădeau viaţa în gura leilor şi a altor fiare.
Când au încetat persecuţiile, mulţi creştini au luat calea pustiului, a
munţilor, a peşterilor, sau a vieţii de obşte, pt. ca prin nevoinţe,
lipsuri, suferinţe, rugăciuni milostenie şi alte virtuţi să poată ajunge la
unirea cu Hristos, la acea împreunare cu adevărul şi lumina absolută
încât nimic nu e mai dulce în cer şi pe pământ.4
Apariţia monahismului înseamnă apariţia ideii de desăvârşire,
strădanii eroice, eroismul de fiecare clipă a vieţii în dobândirea
desăvârşirii.
Dacă pt. creştinii obişnuiţi, desăvârşirea e un ţel scump, dar depărtat,
pt. monahi ea este gândul, năzuinţa şi hrana sufletească de fiecare

3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia vol. X Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Edit. Instit.
Biblic şi de Misiune al B.O.R. Buc. 1979 p. 78
4
Ibidem. p. 89

3
clipă, ea este pâinea şi apa monahului, plămânul vieţii lui, sângele
duhului până la sfârşit.
Monahul nu dă odihnă vieţii sale în căutarea desăvârşirii, zi şi noapte
el luptă în căutarea acestui mărgăritar, chiar dacă uneori puterile îi
slăbesc, dar nădejdea nu-l părăseşte niciodată.
Cel care a dat o formă de organizare vieţii monahale rămasă definitivă
şi normativă pt. marea majoritate a monahilor a fost Sf. Pahomie.5

a. MIJLOACE PT. DOBÂNDIREA DESĂVÂRŞIRII

Primul mijloc prin care călugărul intră pe calea desăvârşirii este;

-rugăciunea urmată de, munca, postul.
Rugăciunea- este aerul sufletesc pe care călugărul îl respiră
continuu. Rugăciunea este o scară pe care sufletul urcă la
Dumnezeu şi Dumnezeu coboară la suflet o nesfârşită reţea de
legături prin care rugătorul înfăţişează lui Dumnezeu bucuriile,
necazurile, cererile şi nădejdile sale şi ale semenilor săi.
Prin legătura pe care rugăciunea o stabileşte între sufletul
călugărului, Dumnezeu, oameni şi firea întreagă, sufletul se curăţă
de egoism, se luminează prin prezenţa celorlalte fiinţe şi se
îmbunătăţeşte prin dragostea pe care o revarsă asupra altora
rugându-se pt. ei, aceasta fiind şi misiunea călugărului de a se ruga
pt. toată lumea.

5
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teolocia Dogmatică, vol. II Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R. Buc. 2003,
p. 315

4
 De aceea adevărata rugăciune se face nu numai pt. cel care se
roagă, ci pt. cât mai mulţi, pt. toată lumea, pt. vii şi pt. morţi, pt.
oameni pt. animale, pt. plante, pt. pământ, pt. are, ape, etc.
Rugăciunea trebuie făcută din inimă, sinceră, cu căldură, fără
întrerupere, ajutându-ne de rugăcuinea minţii, şi nu va cere răul
nimănui.6
Munca- este viaţa însăşi a lui Dumnezeu, El nu există în afara
muncii, Dumnezeu e muncă, activitate, e mişcare, după cum spune
Mântuitorul în Sf. Scriptură; ,,Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez”.
Munca e al doilea plămân al călugărului; munca manuală, munca
misionară, muncă intelectuală de adâncire şi lumunare a
adevărurilor credinţei şi ale înţelepciunii, muncă ştiinţifică, muncă
obştească. Munca nu e numai mijlocul de întreţinere a vieţii
personale, ea contribuie la ajutorarea şi întreţinerea altor vieţi,
vieţile fraţilor tăi şi ale surorilor tale din toată lumea , dar ea
înseamnă un spor de bine şi de fericire, ea înseamnă o continuă
creaţie, adică colaborare la opera lui Dumnezeu.7
Munca sfinţeşte pe credincios şi-l apropie de Dumnezeu; ea e una
din puterile care îndumnezeiesc pe omul credincios. Munca alungă
gândurile rele, ispitele şi păcatele, prin ea se înving toate greutăţile,
şi omul e înălţat în faţa lui însuşi şi în faţa altora.
Postul- Postul călugărului nu e numai renunţarea la anumite
mâncăruri, băuturi sau pofte, ci el este mai ales desprinderea de

6
Studii Teologice, vol. 3-4 Seria II, Patriarhia Română, Instit.. Biblic şi de Misiune Ortod. , Buc. 1955, p.218
7
Ibidem. p. 219

5
 lanţul gândurilor rele, al ispitelor viclene, al faptelor urâte, al
planurilor diavoleşti care distrug de atâtea ori în vremea postului.
Postul este o curăţire de toate gândurile necurate ale sufletului şi
trupului, postul subţiază sufletul de grosimea păcatului, făcându-i
zborul uşor spre piscurile desăvârşirii.
Dar ceea ce este mai sigur şi mai direct pt. desăvârşire pt. un
călugăr este, împlinirea celor trei voturi monahale; ascultarea,
fecioria, sărăcia de bună voie.8
b. Cele trei voturi monahale
Ascultarea- Este temelie a vieţii călugăreşti, după modelul lui
Iisus Hristos. Aşa cum Iisus Hristos s-a supus Tatălui, aşa şi
monahul nu se află în raiul vieţii îngereşti decît atât timp cât îşi taie
în întregime voia lui şi stă sub ascultarea stareţului, a soborului, a
episcopului sau a sinodului. Monahul care iese de sub ascultare,
urmează fapta lui Lucifer, care a ieşit de sub ascultarea lui
Dumnezeu. După cum Satan din înger luminat, a devenit drac
întunecat, tot aşa monahul sau monahia care calcă votul ascultării
ajung din cetăţeni ai cerului, cetăţeni ai pământului frământat de
gândurile mândriei, al îndărătniciei şi lăcomiei.9
Puterea cea mare a ascultării stă în smerenie, numai prin smerenie
ne putem mântui, aşa cum Fiul lui Dumnezeu s-a smerit luând chip
de om pt. a ne mântui pe noi.

Votul fecioriei- sau al curăţiei

8
Ibidem. p. 220
9
Ibidem .p. 221

6
 Acest vot apropie pe călugăr sau călugăriţă de iatacul de nuntă al
mirelui celui feciorelnic, care este Iisus Hristos. Curăţia sufletului
şi a trupului nu e o stare pasivă ea este o radiere de parfum
dumnezeiesc, o răspândire de forţe ale sfinţeniei care ies din
darurile ce coboară asupra celor feciorelnici.
Fecioria apropie de desăvârşire pe cel care o practică şi pe ccel care
o respectă, ea e roua Duhului Sfânt.
Cel feciorelnic face numai fapte ale Duhului Sfânt, strălucind de
curăţia dumnezeească, adică; dreptate, milostenie, dragoste.
Fecioria trupului fără fecioria sufletului nu înseamnă nimic.
Fecioria călugărului trebuie să se asemene cu fecioria îngerească,
de aceea călugărul se mai numeşte şi înger în trup.10

Sărăcia de bună voie-

Este o urmare a ascultării şi a fecioriei. Cel care şi-a tăiat voia şi e
curat ca un înger, se lasă în grija mai marilor săi pt. orice
eventualitate. După cum citim în vieţile sfinţilor, oamenii bogaţi ca;
Sf. Ciprian, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ambrozie, au renunţat la averile
lor spre a-şi duce viaţa într-o totală sărăcie, bogăţia însemnând griji,
zbucium şi pierdere de timp pt. administrarea şi păstrarea ei.
Lepădându-se de bogăţii, monahii creştinişi-au netezit drumul spre
desăvârşire, căci numai lipsindu-se de bogăţie, ei puteau să trăiască
în ascultare şi feciorie.11

10
Studii Teologice Vol.7-8, Revista Insti. Teologice din Patriarhia Română, Seria II, Buc. 1952, p.390
11
Ibidem.p.391

7
 Cap.II APROPIEREA DE DUMNEZEU

O cale care apropie pe călugăr de desăvârşire este înţelepciunea, pe

care el o capătă prin învăţătură, prin studii înalte.
Studiul în toate domeniile descoperă din ce în ce mai multe şi mai
minunate taine ale lui Dumnezeu şi ale firii înconjurătoare. Cu cât
credinciosul ştie mai mult, cu atât el se apropie mai mult de
Dumnezeu, căci Dumnezeu este Adevărul. Călugărul învăţat însă să
fie atent să nu cadă în păcatul mândriei sau în păcatul şi mai mare
al lepădării de Dumnezeu, socotind că adevărul omenesc e mai
mare şi mai definitiv decât adevărul dumnezeiesc.
Cei doi stâlpi ai porţii prin care se intră în împărăţia desăvârşirii
sunt cele două sfinte taine; a pocăinţei şi a împărtăşaniei.12

a. Taina pocăinţei sau a spovedaniei - este numită şi al doilea

botez. Călugărul trebuie să se spovedească des pt. aşi curăţa total
fiinţa sa de orice întinăciune şi a o înfăţişa mereu feciorelnică
mirelui Hristos. Spovedania nu e ceva formal, ea e brazdă adâncă în
trupul şi sufletul omului, în care duhovnicul trebuie să privească şi
să vindece.
Spovedania călugărului trebuie să fie totală, sinceră fără
ascunzişuri, fără ocolişuri şi însoţită de lacrimile bogate ale
pocăinţei. Duhovnicul, care este cea mai mare forţă spirituală a
mănăstirii, trebuie să fie ieromonah îmbunătăţit, doctor priceput în

12
Arhim. Teofil Părăian, Din ospăţul credinţei, Edit. MITROPOLIEI Olteniei, Craiova 2005, p. 57

8
 ccunoaşterea şi alinarea suferinţelor sufleteşti, ştiind să pună pe
fiecare rană leacul potrivit, gata să ardă cu fierul înroşit acolo unde
e nevoie, dar şi să mângâie, şi să întărească să încurajeze sufletele
slabe, nesigure, dezorientate.
Duhovnicul trebuie să fie cu mult tact şi să cerceteze mereu pe cei
ce au nevoie de sfatul său.13

b. Taina Sf. Împărtăşanii

Prin această taină, creştinul primeşte pe însuşi Mântuitorul Iisus
Hristos, sub chipul pâinii şi a vinului, unind pe călugăr cu Fiul lui
Dumnezeu.
Sfânta Împărtăşanie fiind un lucru excepţional, trebuie luată printr-
o pregătire excepţională, în nici un caz fără spovedanie.
Sfânta Împărtăşanie ne face purtători de Hristos, hristofori, trăitori
în duhul desăvârşirii, în duhul lui Hristos.
Poartă de mărgăritar a de săvârşirii este dragostea, dragostea este nu
numai cea mai mare virtute sau putere creştină, după cum zice Sf.
Apostol Pavel; ea este însuşi Dumnezeu, după spusa Sf.
Evanghelist Ioan; ,,Cel ce nu iubeşte nu a cunoscut pe Dumnezeu,
căci Dumnezeu este iubire”(I Ioan IV, 8).
Dacă creştinul obişnuit lipsit de dragoste nu se mântuieşte, cu atât
mai mult nu se mântuieşte călugărul lipsit de dragoste.
Călugărul a venit din lume la loc de pustnicie sau în mănăstire, nu
pt. că urăşte lumea, ci pt. ca să se roage pt. mântuirea lui şi pt.
mântuirea semenilor cu mai multă voie şi mai mult avânt.
13
Pr.Dr. Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea Ort. Edit. Arhiepiscopia Sibiului 1983, p. 78

9
 Nimic nu înalţă, nu înfrumuseţează şi nu îndumnezeeşte pe un
călugăr, ca dragostea faţă de toţi şi de toate.14

CONCLUZII

Din toate temeiurile duhovniceşti şi dogmatice înşirate, rezultă

superioritatea incontestabilă a vieţii monahale de obşte, dar şi alte
temeiuri arată superioritatea viţii monahale, o simţire religioasă vie
caută totdeauna comuniunea. Credincioşii însetaţi după o trăire
religioasă mai intensă simt trebuinţa să se adune, să se încălzească
reciproc, să slăvească împreună pe Dumnezeu, să vorbească despre
El, despre experienţele ce le produce El în ei; sufletul lor, încălzit
de dragostea lui Dumnezeu, vrea să se reverse şi în manifestări de
dragoste împreună.
Mănăstirile s-au născut tocmai pt. ca aceste suflete să-şi găsească
putinţa unei astâmpărări a setei lor de a trăi mai deplin cu
Dumnezeu, de a vorbi mai mult despre El, în atmosfera de căldură a
comuniunii dintre ele. Mănăstirile adunând în sânul lor aceste
suflete şi satisfăcându-le această sete, au ferit Biserica de apariţia
grupurilor sectare.
14
Ibidem. p 89

10
 În mănăstiri, Biserica a găsit mijlocul de a ţine în sânul ei asemenea
suflete, de a utiliza forţa lor religioasă deosebită, spre folosul de
obşte. De aceea Ortodoxia a rezistat influenţei sectelor atâta vreme
cât în mănăstiri se ţinea aprinsă viaţa religioasă printr-o comuniune
adevărată.
Este în interesul Bisericii şi din acest punct de vedere ca mănăstirile
să continue a fi asemenea locaşuri de comuniune adevărată.
E în interesul Bisericii din acest punct de vedere ca mănăstirile să
continue a fi asemenea locaşuri de comuniune, căci unde e
comuniune, e viaţă religioasă intensă, precum unde slăbeşte
comuniunea, sărăceşte viţa religioasă şi ca urmare întreaga Biserică
începe să fie slăbită în unitatea ei de apariţia grupurilor sectare.
Dar în afară de folosul ce-l aduc prin viaţa lor de obşte Bisericii în
întregime, monahii îşi dobândesc ei înşi-şi mai uşor şi mai sigur
mântuirea prin acest fel de viaţă.15

PLAN DE LUCRU

INTRODUCERE

15
Studii Teologice, op. cit. p. 392

11
CAP.I. IMPORTANŢA DESĂVÂRŞIRII

 Mijloace pentru dobândirea desăvârşirii

 Cele trei voturi monahale

CAP.II. APROPIEREA DE DUMNEZEU

 Taina pocăinţei sau a spovedaniei

 Taina Sf. Împărtăşanii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

 Biblia, sau Sf. Scriptură, Edit. Instit. Biblic şi de Misiune al

B.O.R. Buc. 1982

12
 Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Sf. Vasile cel Mare, P.S.B. Edit. Instit.

Biblic şi de Misiune al B.OR. Buc. 1989

 Plămădeală Dr. Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ort.

Edit. Arhiepiscopia Sibiului, 1983

 Părăian Arhim. Teofil, Din ospăţul credinţei, Edit. Mitropoliei

Olteniei, Craiova, 2005

 Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Filocalia vol. X, Sf. Isaac Sirul,

Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Edit. Instit. Biblic şi de

Misiune al B.O.R. Buc. 1979

 Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia

Română, seria II, nr. 3-4, Buc. 1955

 Sudii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhie

Română, seria II, nr. 7-8, Buc. 1952

13