Când Ahile întâlneşte Broasca ţestoasă

Vlad Enache

Rezumat: Paradoxul Ahile şi Broasca ţestoasă al lui Zenon scoate în evidenţă faptul că
printre postulatele fundamentale privitoare la spaţiu, timp şi mişcare trebuie inclusă şi ideea că „În
orice cursă ahileană există un punct în care cel iute îl întâlneşte pe cel lent”. Această idee nu
decurge din divizibilitatea la infinit („Între două puncte mai există unul”) şi nici din „Un corp în
mişcare nu poate depăşi un punct fără să treacă mai întâi prin acel punct”. Este independentă şi
nedemonstrabilă pe baza acestor intuiţii. Fără acest postulat, întâlnirea celor doi concurenţi nu este
garantată. El este echivalent cu Axioma Completitudinii numerelor reale: „Orice şir mărginit şi
monoton are limită”. Chiar admiţându-l axiomatic, punctul de întâlnire nu poate fi specificat pe cale
finită – exact cum susţine Zenon, atât în paradoxul Ahile, cât şi în Dihotomia. Aceste idei stau la
baza teoriei moderne a numerelor reale, caracterizate de Axioma Completitudinii şi de
imposibilitatea descrierii finite a numărului real generic.

Abstract: Zeno's paradox Achilles and the Tortoise shows that among the fundamental
postulates regarding space, time and motion we have to include the idea that “In every Achillean
race there exists a point in which the quicker one meets the slower one.” This idea does not follow
from “Between two points there exists another,” and neither from “A moving body cannot get
beyond a point without first passing through it”. It is independent and cannot be proved from these
intuitions. Without this postulate, the meeting of the two contestants is not guaranteed. It is
equivalent to the Completeness Axiom of the real numbers: “Every bounded monotone array has a
limit.” Even admitting by axiom its existence, the meeting point cannot be specified finitely –
exactly as Zeno says in Achilles and in The Dichotomy. The modern theory of the real numbers,
defined by the Completeness Axiom and by the impossibility of finite description, is based on these
ideas.

Aporia
Nu dispunem de textul original al paradoxului Ahile aşa cum l-a formulat Zenon, dar ideea
este prezentată succint în Fizica lui Aristotel:
„Cel ce aleargă mai lent nu va fi niciodată depăşit de cel iute, deoarece acel care urmăreşte
trebuie să ajungă mai întâi în punctul în care se afla celălalt înainte, astfel încât cel lent va poseda
întotdeauna în mod inevitabil un anumit avans.”1
Indiferent de detaliile formulării, ideea este: Un mobil A („cel iute”) porneşte într-o cursă
pentru a întrece un alt mobil, B („cel lent”). Dat fiind dezechilibrul dintre aptitudinile de alergători
ale celor doi, A îi acordă lui B un anumit avans, astfel încât B porneşte de undeva din faţa lui –
împreună cu momentul startului, aceste două puncte sunt singurele date explicit, prin ipoteză.
În continuare raţionăm astfel: A s-ar putea să reuşească să-l întreacă pe B, sau nu; dacă nu
reuşeşte, nu avem nimic paradoxal şi deci nu vom studia acest caz; dacă însă A va reuşi cândva să-l
depăşească pe B, atunci este necesar ca mai întâi să fi trecut prin punctul în care se afla B la
începutul cursei. Aflăm astfel despre un nou moment de timp cu existenţă certă, pe care-l putem
adăuga la lista elementelor cunoscute: momentul când A ajunge în punctul de unde-a plecat B.
Cercetând situaţia lui B, vedem că poziţia lui la acest moment de timp s-a schimbat, pentru că în
strădania lui (oricât de puţin productivă), B a mai avansat o anume distanţă. Astfel obţinem un nou
punct – cel în care se află B la momentul pe care tocmai l-am identificat – pe care-l putem adăuga la

1 Apud E. Kolman, Istoria matematicii în antichitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 98.
lista elementelor cunoscute.
Observăm însă că din punct de vedere calitativ acum ne aflăm exact în situaţia iniţială:
suntem într-un moment când B are un anumit avans faţă de A. Deci putem aplica din nou
raţionamentul. Apoi din nou. Şi tot aşa, la nesfârşit. La fiecare pas se întâmplă două lucruri:
− lista elementelor cunoscute se îmbogăţeşte cu un moment de timp şi cu un punct,
− situaţia de la sfârşitul raţionamentului este calitativ identică cu aceea de la începutul lui:
B are un anumit avans faţă de A.
Oricât am continua iteraţiile raţionamentului, lista elementelor cunoscute nu va cuprinde
niciodată vreun moment de timp la care A să-l fi ajuns din urmă pe B.

Condiţia vitezelor
Condiţia vitezelor pare esenţială pentru funcţionarea paradoxului. Într-adevăr, dacă n-am şti
prin ipoteză că Ahile este mai rapid decât Broasca ţestoasă, n-ar fi nimic uimitor în concluzia
zenoniană că n-o poate ajunge din urmă.
Ce înseamnă însă condiţia vitezelor? Din perspectivă modernă, am putea spune: viteza
momentană a lui Ahile este mereu mai mare decât viteza momentană a Broaştei ţestoase. Dar e
puţin probabil ca Zenon să fi înţeles astfel condiţia vitezelor, pentru că viteza momentană presupune
conceptul modern de limită. Din scrierile vremii însă putem vedea că anticii aveau o metodă
echivalentă, perfect validă, de a exprima această idee:
Condiţia vitezelor: În orice interval de timp, distanţa parcursă de Ahile este mai mare decât
distanţa parcursă de Broasca ţestoasă.
Dar această condiţie a vitezelor (indiferent cum am exprima-o) chiar garantează că Ahile va
depăşi cândva Broasca ţestoasă? Exemplele utilizate de regulă în ilustrarea paradoxului par a
confirma acest lucru. O analiză mai atentă relevă însă faptul că este perfect posibil ca un Ahile mai
iute decât Broasca ţestoasă să rămână mereu în urma ei.
Să luăm spre exemplu nişte legi de mişcare care în notaţii moderne ar arăta astfel:
A(t ) = t
1
B(t ) = (t + 1) + .
t +1
Se verifică imediat că la începutul cursei Ahile îi dă Broaştei ţestoase un avans, aşa cum
spune Zenon:
A (0 ) = 0
B(0 ) = 2.
Să evaluăm distanţele parcurse de cei doi între momentele oarecare t1 şi t2:
ΔA(t 1, t 2 ) = A(t 2 ) − A(t 1 ) = t 2 − t 1
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎡ ⎤
ΔB(t 1, t 2 ) = B(t 2 ) − B(t 1 ) = ⎜⎜ t 2 + 1 +
1
⎟⎟ − ⎜⎜ t 1 + 1 + ⎟⎟ = (t 2 − t 1 ) ⋅ ⎢1 − ⎥.
⎝ t 2 +1⎠ ⎝ t1 + 1 ⎠ ⎣ (t 1 + 1) ⋅ (t 2 + 1)⎦

Pe scurt,
ΔA(t 1, t 2 ) = Δt
⎡ ⎤
ΔB(t 1, t 2 ) = Δt ⋅ ⎢1 −
1
⎥.
⎣ (t 1 + 1) ⋅ (t 2 + 1)⎦
Se vede că distanţa parcursă de B în intervalul Δt este întotdeauna mai mică decât distanţa
parcursă de A în acelaşi interval de timp (paranteza dreaptă este un factor strict subunitar). Deci
condiţia vitezelor este îndeplinită2.
Şi totuşi, distanţa dintre cei doi nu are nicio şansă să se anuleze:
1
Δ(t ) = B(t ) − A(t ) = 1 + .
t +1

x
1)
4 (t+
1/
+
1)
3 (t+
=
t)
B(

t
=
t)
2 A(

0 1 2 3 4 5 6 t

Figura 1: Deşi Broasca ţestoasă e mai lentă, Ahile n-o poate ajunge.
Ahile nu numai că nu ajunge din urmă Broasca ţestoasă, dar nici măcar nu reuşeşte să se
apropie de ea la mai puţin de 1 m. Pe diagrama de mai sus, cu ajutorul săgeţilor se pot urmări primii
paşi ai raţionamentului zenonian.
Să ne imaginăm o cursă reală, în care cei doi concurenţi au ales în secret să respecte legile de
mişcare de mai sus. Un spectator al cursei ar putea spune „Ah, abia aştept să văd cum A îl întrece
pe B! Doar se ştie că B aleargă mai încet, deci cu siguranţă va fi întrecut, chiar dacă porneşte cu un
avans. E doar o chestiune de timp.” Dacă după primele momente ale cursei este chemat de urgenţă
altundeva, ar putea să dea din când în când telefon prietenilor de pe stadion: „Ei, cum e: l-a ajuns A
din urmă pe B?” Răspunsul „Încă nu, e la mai mult de un metru în spate” îl va uimi, aşa că probabil
va întreba „Dar cu vitezele cum e? Are A viteză mai mare decât B?” De data aceasta răspunsul
afirmativ îl va linişti, astfel că va spune „Bine, mai sun peste zece minute”. Dar peste zece minute
răspunsurile vor fi aceleaşi. Şi peste şaizeci de minute. Şi peste şase mii de minute. Şi oricând. Ce
este ciudat în explicaţia dată de prietenii de pe stadion „E drept că A avansează mai repede decât B,
dar de fiecare dată când ajunge în punctul în care era B, acesta deja nu mai e acolo…”? Explicaţia
nu reflectă altceva decât realitatea întrecerii, constatabilă nu numai logic (analizând legile de
mişcare), ci şi empiric, de către orice spectator.
Iată deci că „cel iute” nu e obligatoriu să-l întreacă pe „cel lent” după ce i-a dat un avans, aşa
cum ne spune intuiţia.

2 Acelaşi rezultat obţinem şi dacă folosim teoria modernă a derivatelor pentru a evalua vitezele momentane:
dA (t )
v A (t ) = =1
dt
dB(t ) 1
v B (t ) = =1− .
dt (t + 1)2
Ahile aleargă cu viteză constantă de 1 m/s, iar viteza Broaştei ţestoase este întotdeauna riguros mai mică de 1 m/s.
Condiţia inegalităţii vitezelor este respectată întocmai, indiferent cum am calcula.
 Concluzia în acest punct al analizei ar putea fi formulată astfel: „Există cazuri când Zenon
are dreptate şi există cazuri când Zenon n-are dreptate. Depinde de legile de mişcare ale
concurenţilor.” Chiar oprind aici discuţia, concluzia ar fi mult mai puţin satisfăcătoare decât părea:
Zenon nu se înşală la modul absolut, ci doar în anumite cazuri particulare.

Alte restricţii
Poate că reuşim să garantăm întâlnirea dacă impunem condiţia (artificială şi nespecificată în
enunţul paradoxului) ca raportul vitezelor să fie constant3. Să luăm un exemplu în care viteza
Broaştei ţestoase este întotdeauna exact jumătate din viteza lui Ahile:
t
A(t ) = 2 ⋅
t +1
t
B(t ) = 2 + .
t +1
La început, Ahile îi dă Broaştei ţestoase un avans, aşa cum cer condiţiile iniţiale:
A (0 ) = 0
B(0 ) = 2.
Vitezele momentane sunt:
dA (t ) t
v A (t ) = = 2⋅
dt (t + 1)2
dB(t ) t
v B (t ) = = .
dt (t + 1)2
Se vede că viteza Broaştei ţestoase este întotdeauna jumătate din viteza lui Ahile. Şi totuşi
distanţa dintre cei doi, deşi se micşorează permanent, nu poate deveni vreodată mai mică de 1 m:
⎛ t ⎞ ⎛ t ⎞ t 1
Δ(t ) = B(t ) − A(t ) = ⎜ 2 + ⎟ − ⎜2 ⋅ ⎟=2− =1+ .
⎝ t +1 ⎠ ⎝ t +1 ⎠ t +1 t +1

3 A se vedea de exemplu John D. Barrow, Cartea Infinitului, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 30: „Al doilea paradox al
lui Zenon prezintă scenariul unei întreceri între faimosul atlet Ahile şi un rival mai lent, pe care legenda l-a prefăcut
într-o broască ţestoasă. Ahile începe la poziţia 0 în timp ce ţestoasa, care poate alerga doar cu jumătate din viteza ui
Ahile, [s.n.] are un avans la start şi începe în acelaşi moment de la borna marcată cu un kilometru.” Alt exemplu:
“Zeno's second argument is about Achilles trying to overtake a tortoise. To begin with, let us say that Achilles is 100
yards behind the tortoise and that he is running ten times as fast as the tortoise [s.n.].” – R. M. Smullyan, Satan,
Cantor and infinity, and other mind-boggling puzzles, Alfred A. Knopf, New York, 1992, p. 208.
 x
4

(t+1)
B(t) = 2 + t/
3

2
t/(t+1)
A(t) = 2

0 1 2 3 4 5 6 t

Figura 2: Ahile nu poate ajunge Broasca ţestoasă nici dacă este în

permanenţă de două ori mai rapid decât ea.
Deci nici vitezele în raport constant nu pot garanta întâlnirea.
O posibilă obiecţie ar fi că am considerat viteze variabile. Deşi nicăieri în enunţul
paradoxului nu se menţionează că alergătorii ar păstra viteze constante4, să vedem ce se întâmplă
dacă impunem artificial această restricţie – aşa cum fac de obicei comentatorii, începând cu
Aristotel5.
Să notăm cu Δ = B(t0) – A(t0) distanţa iniţială dintre alergători. Să mai notăm cu v viteza
constantă a Broaştei ţestoase şi să considerăm că viteza lui Ahile este de k ori mai mare. Rezultă că
legile de mişcare ale concurenţilor sunt:
A (t ) = k ⋅ v ⋅ t,
B(t ) = Δ + v ⋅ t.
Distanţa dintre cei doi este Δ(t ) = B(t ) − A(t ) = Δ − v ⋅ (k −1)⋅ t şi se anulează la momentul
1 Δ k
tî = ⋅ , când abscisele lor devin egale: A(t î ) = B(t î ) = ⋅ Δ.
k −1 v k −1
Am obţinut deci atât momentul întâlnirii, cât şi punctul întâlnirii – pe scurt, am obţinut
întâlnirea despre care Zenon spune că nu există. Se pare deci că pentru cazul vitezelor constante am
rezolvat paradoxul.
Dar ce ne facem dacă vitezele nu sunt riguros constante? În majoritatea covârşitoare a
cazurilor de interes practic concurenţii nu au viteze perfect constante (ar fi şi imposibil de verificat
aşa ceva, dată fiind precizia reală limitată de măsurare a vitezelor momentane a două mobile), deci
formulele de mai sus devin inaplicabile. Rezultă că am rezolvat paradoxul doar pentru o clasă
extrem de particulară de mişcări, ideale şi imposibil de verificat în practică.
Pentru mişcări cu viteze aproximativ constante am putea încerca să înlocuim semnul
egalităţii cu semnul „egalităţii aproximative”:
A(t ) ≈ k ⋅ v ⋅ t,
B(t ) ≈ Δ + v ⋅ t.

4 Condiţia vitezelor se referă doar la inegalitatea şi nicidecum la constanţa lor.

5 Referinţă, ceva ???
 1 Δ
De-aici ar rezulta că la momentul t î = ⋅ abscisele celor doi devin aproximativ
k −1 v
egale: A(t î ) ≈ B(t î ). Dar în acest fel nu facem decât să confirmăm concluzia zenoniană, în loc s-o
infirmăm: distanţa dintre concurenţi devine „aproximativ nulă”, adică ei se „aproximativ întâlnesc”,
mai precis nu ştim sigur că se întâlnesc. Zenon este de acord că distanţa dintre cei doi poate deveni
„aproximativ zero” (dar nenulă), deci argumentând acest lucru pentru cazul particular al vitezelor
„aproximativ constante” nu înseamnă că l-am contrazis. Ca să rezolvăm paradoxul trebuie să arătăm
că distanţa dintre concurenţi devine cândva efectiv şi precis zero – ceea ce nu se poate face prin
metode aproximative.
Şi alte încercări de a impune condiţii restrictive suplimentare au aceeaşi soartă: ori ele
eşuează în încercarea de a garanta întâlnirea (cum s-a văzut mai sus), ori, dacă reuşesc, atunci sunt
prea restrictive şi elimină doar o clasă foarte specializată de legi de mişcare, pentru marea
majoritate a mişcărilor Zenon rămânând necontrazis6. Dacă vrem să contrazicem paradoxul în
întregimea lui, în mod temeinic, serios şi convingător, trebuie s-o facem pe cazul general, când
vitezele şi legile de mişcare se supun doar condiţiilor lui Zenon.
În concluzie, condiţii impuse vitezelor (inegale, în raport constant, constante etc.) nu sunt
proprii aporiei Ahile. Contraargumentul „Şi totuşi Ahile va depăşi Broasca ţestoasă şi va câştiga
întrecerea!” nu se poate sprijini pe astfel de condiţii restrictive privind mişcarea concurenţilor.

Adevăratul paradox
Există însă o cale de a restaura paradoxul la întreaga lui putere: dacă înţelegem că „cel iute”
se referă la „cel ce câştigă cursa”7 (iar „cel lent” la „cel ce pierde cursa”). Asta vrea să spună Zenon
despre Ahile: că este acel concurent despre care ştim că trece linia de sosire înaintea celuilalt.
Deci povestea întrecerii trebuie citită astfel: „Cel ce pierde cursa nu va fi niciodată depăşit
de cel ce o câştigă, deoarece acela care urmăreşte trebuie să ajungă mai întâi în punctul în care se
afla celălalt înainte, astfel încât învinsul va poseda întotdeauna în mod inevitabil un anumit avans.”
În acest fel renunţăm la viteze (fie ele momentane ori medii) şi includem explicit în
formularea paradoxului chiar afirmaţia pe care avem reflexul intuitiv de a o invoca pe post de
contraexemplu: ideea că în final Ahile câştigă cursa.
Esenţa paradoxului pe care a încercat Zenon să ni-l transmită este:
Un corp în mişcare nu poate depăşi un punct fără ca mai întâi să treacă prin acel punct. În
timp ce Broasca ţestoasă înaintează, Ahile se află mai întâi în urma, iar apoi în faţa ei. Din aceste
ipoteze raţionamentul zenonian deduce că cei doi nu se întâlnesc într-un număr finit de paşi.
Contradicţie.
Deci importantă nu este depăşirea (care acum, iată, este garantată prin ipoteză), ci întâlnirea
concurenţilor: argumentul lui Zenon arată strict că momentul la care Ahile se află în acelaşi punct8
cu Broasca ţestoasă nu poate fi atins pe cale finită.

6 „Ne vom strădui de asemenea să scoatem în evidenţă că toate încercările de a demonstra caracterul eronat al
argumentelor zenoniene nu oferă decât simple evaziuni; ele reuşesc doar să ocolească sau să deplaseze dificultăţile,
fără să le rezolve, şi că nici chiar această evaziune nu reuşeşte decât în cazuri cu totul particulare şi subordonate, de
o semnificaţie minoră.” – I. Toth, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 46.
7 În fond, criteriul practic pentru a-l declara „cel iute” pe un anume concurent este exact câştigarea întrecerii.
8 Evident, este vorba nu de coincidenţa/suprapunerea volumelor unor corpuri fizice, ci de egalitatea absciselor
(coordonatelor spaţiale ale) celor doi. În realitate ei se deplasează pe culoare paralele, iar ceea ce măsurăm este
distanţa fiecăruia faţă de linia de start – aceste distanţe spune Zenon că nu devin egale într-un număr finit de paşi.
Experienţa practică
Sentinţa finală a textului din chenar naşte întrebarea: contradicţie cu ce? Reflexul imediat
este de a-l contrazice pe Zenon aducând argumentul experienţei practice: „Putem determina practic
că cei doi se întâlnesc!” Însă experienţa nu poate contrazice concluzia raţionamentului. Din simplul
motiv că nu putem măsura cu precizie infinită poziţia sau timpul. Să presupunem că legile de
mişcare ale celor doi concurenţi sunt:
A(t ) = t 2
B(t ) = t + 1.
Iniţial, Ahile îi dă Broaştei ţestoase un avans, aşa cum cer condiţiile problemei:
A(0) = 0
B(0) = 1.
Considerând că întrecerea se termină la t = 2, vedem că în final Ahile a trecut în faţă:
A (2 ) = 4
B(2 ) = 3.
Momentul teoretic de întâlnire este soluţia (pozitivă a) ecuaţiei t2 = t + 1. Această soluţie este
numărul iraţional:
1+ 5
tî = = 1,61803398875... ,
2
căruia îi corespunde punctul de întâlnire având abscisa iraţională:
x î = 2,61803398875... .
Simbolul „puncte-puncte” arată că urmează o infinitate de zecimale care nu se repetă. Cum
am putea verifica printr-o măsurătoare practică această întâlnire, încât să-l contrazicem pe Zenon?
Un eventual rezultat experimental de tipul „la t = 1,618 concurenţi aveau abscise egale” este greşit –
din legile de mişcare se poate demonstra uşor că la t = 1,618 concurenţii aveau abscise riguros
inegale. Nici la t = 1,6180339 concurenţii nu aveau coordonatele spaţiale egale. Pentru o confirmare
experimentală a întâlnirii ar trebui să facem o măsurătoare care produce numere cu o infinitate de
zecimale – ceea ce este imposibil.
De fapt, nici nu e nevoie de un număr iraţional: chiar şi într-o cursă având punctul de
întâlnire teoretic xî = 1,00000000… (adică xî = 1) întâlnirea este imposibil de confirmat practic,
pentru că nicio măsurătoare nu poate verifica efectiv, prin observaţie, toate zecimalele preconizate
pe cale teoretică9.
Punctul efectiv de întâlnire este inaccesibil experienţei. El este un construct teoretic, o
presupunere a noastră privind modul cum am putea descrie/caracteriza spaţiul, timpul şi mişcarea.
În concluzie, povestea spusă de Zenon nu implică o contradicţie între gândire şi experienţă,
cum se crede de obicei. Dacă e să doborâm raţionamentul zenonian, experienţa trebuie lăsată
deoparte, ca irelevantă.10 Contradicţia este strict în planul gândirii, între două idei: aceea că două

9 Orice rezultat experimental care are pretenţia că a determinat efectiv întâlnirea se reduce în esenţă la „Am
determinat că întâlnirea a avut loc cândva în intervalul [t1,t2], cu t1 şi t2 foarte apropiate (atât cât permit aparatele de
măsură).” Cu alte cuvinte, „Am determinat că la momentul t1 A se afla în urma lui B, iar la momentul t2 se afla în
faţa lui.” Or, aceasta nu este decât o reluare a povestirii lui Zenon, în care „începutul cursei” şi „sfârşitul cursei” au
devenit alte două momente temporale distincte, mai apropiate. Pe această cale nu putem spera să demontăm
paradoxul.
10 „Arbitrul nu este în stare să furnizeze un argument în plus şi independent; dimpotrivă, el este la dispoziţia
demonstraţiei. Întrecerea se încheie cu eşecul cert al observaţiei empirice. Ea nu ne poate oferi nimic, nu este nevoie
de ea şi în mod automat se elimină din competiţie. […] Contradicţia dintre empirie şi raţiune este aici aparentă; nu
apare niciun paradox, deoarece judecata empirică opusă concluziei demonstraţiei este riguros falsă.” – I. Toth, op.
cit., p. 31-32.
funcţii ce nu omit puncte îşi inversează ordinea şi aceea că ele nu devin egale într-un număr finit de
paşi.

Precizarea ipotezelor
Pentru o analiză a paradoxului Ahile este necesar să clarificăm noţiunile pe care acesta le
implică. Instrumentul cu care vom lucra este logica predicatelor, la care se adaugă teoria mulţimilor.
Nu este necesar să fixăm o anume axiomatizare a teoriei mulţimilor, pentru că paradoxul nu
izvorăşte din aspectele tehnice mai delicate legate de mulţimi – ne putem limita la „teoria naivă a
mulţimilor”, neaxiomatizată.
În continuare, noţiunile fundamentale pe care trebuie să le introducem sunt acelea de spaţiu,
timp şi mişcare. Setul minimal de presupuneri referitoare la acestea este:
Spaţiul: Fie S o mulţime nevidă pe care o numim spaţiu. Elementele lui S le numim puncte
(sau abscise11 sau locuri).
Timpul: Fie T o mulţime nevidă pe care o numim timp. Elemente lui T le numim momente.
Omogenitatea: Spaţiul şi timpul au aceleaşi proprietăţi peste tot.
Aceasta înseamnă că nu există puncte sau zone privilegiate, cu proprietăţi speciale, care să
nu se regăsească şi la alte puncte sau zone.
Observaţie: Singura excepţie posibilă de la această regulă ar fi existenţa unor „margini” sau
„capete” ale spaţiului/timpului, dar pentru discuţia referitoare la paradoxul Ahile nu este necesar să
facem vreo presupoziţie privind mărginirea sau nemărginirea spaţio-temporală. Întrecerea celor doi
se desfăşoară într-un timp şi într-un spaţiu mărginit, care poate fi „scufundat” la fel de bine într-un
spaţiu-timp mărginit sau într-unul nemărginit.
Observaţie: Aplicată la povestea întrecerii zenoniene, omogenitatea înseamnă că toate
punctele şi momentele sunt arbitrare, generice, oarecare – deci orice concluzii generale am trage în
privinţa unui punct/moment, ele sunt valabile despre orice alt punct/moment. Altfel spus, întrecerea
se poate desfăşura oriunde şi oricând (respectând ipotezele specifice, bineînţeles) şi concluziile ei
trebuie să fie general valabile.
Ordonarea: S şi T sunt ordonate – adică despre două puncte/momente distincte putem
spune care îl precede pe celălalt12. Ambele relaţii de ordine le vom nota „<” (întotdeauna vom
compara fie puncte între ele, fie momente între ele, dar niciodată puncte cu momente – deci nu se
pot naşte ambiguităţi).
Omogenitatea implică faptul că ordinea este totală: dacă două puncte/momente nu sunt unul
înaintea celuilalt, atunci ele coincid. Altă variantă nu există.
Observaţie: Acestea sunt elementele de bază pentru a privi S şi T ca spaţii topologice, în care
putem discuta despre intervale, mulţimi deschise, vecinătăţi, puncte de acumulare, limită,
continuitate topologică etc.
Observaţie: Povestirea lui Zenon poate fi înţeleasă fără să definim o distanţă sau măsură
pentru spaţiu şi timp. Astfel de noţiuni se referă inevitabil la numere şi la proprietăţile lor
aritmetice, dar esenţa paradoxului este topologică, independentă de numere. În consecinţă, nu vom
discuta de operaţii aritmetice cu momente sau cu puncte.
În continuare să facem câteva presupuneri rezonabile despre corpuri, privite în mod idealizat
ca puncte materiale:
Permanenţa temporală: Dacă un corp există în două momente distincte, el există în toate

11 Un spaţiu unidimensional este suficient pentru analiza paradoxului.

12 “Continuity, in mathematics, is a property only possible to a series of terms, i.e. to terms arranged in an order, so
that we can say of any two that one comes before the other. Numbers in order of magnitude, the points on a line
from left to right, the moments of time from earlier to later, are instances of series.” – B. Russell, Our Knowledge of
the External World as a Field for Scientific Method in Philosophy, Open CPublishing, Chicago and London, 1914.
momentele intermediare.
Prezenţa spaţială: Într-un moment în care un corp există, el se află cel puţin într-un loc.
Non-ubicuitatea: La un moment dat un corp nu se poate afla în mai multe locuri.
Din aceste proprietăţi rezultă că locul (poziţia, abscisa) unui corp e o funcţie de timp, pe
care-o vom numi legea de mişcare asociată corpului. Vom conveni ca numele funcţiei să fie identic
cu numele corpului. De fapt, în discuţia de faţă rolul corpurilor se rezumă la această legătură
asimetrică de tip funcţie pe care o fac între timp şi spaţiu – de aceea nu este important să detaliem
alte proprietăţi ale corpurilor, ci practic le identificăm cu legile lor de mişcare. Pentru o cinematică
a corpurilor (punctiforme) este de ajuns.
Observaţie: Din Permanenţa temporală rezultă că un corp nu poate avea „pauze în existenţă”.
Deci legile de mişcare sunt în general definite pe intervale de timp.
Mai este necesară o ipoteză foarte importantă, care selectează dintre toate funcţiile posibile
de la T la S o clasă specială de funcţii ce pot fi legi de mişcare:
Non-teleportarea: Un corp în mişcare nu poate depăşi un punct fără să treacă mai întâi prin
acel punct:
∀x ∈ S (∀τ , τ
1 2 ∈T (A(τ ) < x
1 & A(τ 2 ) > x ⇒ ∃t ∈ (τ1, τ 2 ) (A(t ) = x ))).
Ideea apare explicit în textul paradoxului, fiind introdusă prin „trebuie”: „acel care urmăreşte
trebuie să ajungă mai întâi în punctul în care se afla celălalt înainte”. Este posibilă şi o formulare
echivalentă, similară cu Permanenţa temporală: „Dacă un corp trece prin două puncte, el trebuie să
treacă prin toate punctele intermediare”.
Observaţie: Non-teleportarea nu afirmă ceva despre proprietăţi definite anterior, ci spune
doar că dintre toate funcţiile ce pot fi definite de la T la S, convenim să le considerăm legi de
mişcare numai pe acelea care îndeplinesc un anume criteriu. Funcţii care nu îndeplinesc criteriul
există din punct de vedere matematic, dar nu ne vor interesa pe noi în studiul mişcării. Non-
teleportarea este un filtru şi nimic mai mult. De aceea nu se pune problema demonstrării acestei
proprietăţi şi nici a decurgerii ei din altceva. Cel mai important: Non-teleportarea nu decurge din
„între două puncte/momente mai există unul”.
Observaţie: Această proprietate este necesară13 pentru a reprezenta intuiţia noastră (şi a
anticilor) privind continuitatea mişcării. Aceasta înseamnă că oricum am defini continuitatea, Non-
teleportarea trebuie să fie valabilă: fie că o luăm prin ipoteză, fie că o derivăm din alte ipoteze, ea
trebuie să caracterizeze conceptul de mişcare. Orice definiţii am da, un corp ce „sare peste puncte”
nu corespunde intuiţiei noastre privind mişcarea normală, naturală.
Aceste elemente sunt suficiente pentru a introduce protagoniştii paradoxului şi ipotezele
specifice întrecerii lor:
Actorii: Fie două corpuri (pe care le vom numi în text Ahile şi Broasca ţestoasă), având
legile de mişcare:
A : T → S, A(t ) = x
B : T → S, B(t ) = x.
Pista: Fie două puncte ale spaţiului x0 şi xf, astfel încât x0 < xf. Primul punct va fi numit
linia de start, iar ultimul linia de sosire.
Avansul: Fie un punct x1 situat între linia de start şi cea de sosire: x0 < x1 < xf.
Startul: La un moment dat Ahile se află la linia de start şi Broasca ţestoasă se află în x1:
∃t 0 ∈ T (A(t 0 ) = x 0 & B(t 0 ) = x 1 ).

13 Nu şi suficientă. Există exemple de funcţii care îndeplinesc Non-teleportarea (numită în matematica modernă PVI –
Proprietatea Valorilor Intermediare) şi totuşi nu corespund deloc intuiţiei noastre privind continuitatea. De aceea
astăzi matematicienii admit o definiţie mai restrictivă a continuităţii. Dar în discuţia de faţă putem lăsa acea definiţie
deoparte, pentru că oricum funcţiile continue trebuie să îndeplinească PVI.
 Finalul: Cândva după start Ahile ajunge la linia de sosire:
∃t f > t 0 (A(t f ) = x f ).
Momentul t0 este începutul cursei, tf este sfârşitul cursei, iar intervalul [t0,tf] este durata
cursei.
Victoria: Ahile este „cel iute”, adică este câştigătorul cursei (Broasca ţestoasă nu ajunge la
linia de sosire nici înaintea lui şi nici simultan cu el):
∀t ∈ [t 0 , t f ] (B(t ) ≠ x f ).
Observaţie: Din aceasta se poate demonstra că Broasca ţestoasă rămâne strict în spatele liniei
de sosire pe toată durata întrecerii:
∀t ∈ [t 0 , t f ] (B(t ) < x f ).
Într-adevăr, dacă în intervalul [t0,tf] ar exista un moment t când B(t) > xf, atunci (ştiind din
Avans că B(t0) < xf) din Non-teleportare ar trebui să existe un moment t' ∈ (t0,t) ⊂ [t0,tf] când B(t') =
xf, ceea ce ar contrazice Victoria. Deci pe durata cursei este imposibil B(t) > xf. Dar Victoria ne
spune că pe durata cursei este imposibil şi B(t) = xf, deci singura variantă care mai rămâne (din
Ordonare şi Omogenitate) este B(t) < xf.
Perseverenţa: Broasca ţestoasă înaintează fără oprire pe toată durata cursei (funcţia B este
strict crescătoare14):
∀τ1 , τ 2 ∈ [t 0, t f ] (τ1 < τ 2 ⇒ B(τ1 ) < B(τ 2 )).

Raţionamentul
Pe baza ipotezelor de mai sus, Zenon ne propune următorul raţionament:
1. Din ipoteza Avansului ştim că la momentul startului t0, când Ahile se află în x0, Broasca
ţestoasă se află în faţa lui, în x1: x0 < x1 < xf.
2. Aplicând Non-teleportarea între t0 (când Ahile este înaintea lui x1) şi tf (când Finalul
spune că Ahile este în xf, deci după x1), rezultă că între aceste două momente există un
moment t1 în care Ahile ajunge în punctul x1 de unde a pornit Broasca ţestoasă.
3. Aplicând Perseverenţa între t0 şi t1, rezultă că la t1 Broasca ţestoasă a înaintat în x2 > x1.
4. Din ipoteza Victoriei ştim că la t1 < tf Broasca ţestoasă nu trecuse linia de sosire: x2 < xf.
5. Deci la momentul t1 Ahile este în x1 şi Broasca ţestoasă este în faţa lui, în x2: x1 < x2 <
xf.
6. Aplicând Non-teleportarea între t1 (când Ahile este înaintea lui x2) şi tf (când Finalul
spune că Ahile este în xf, deci după x2), rezultă că între aceste două momente există un
moment t2 în care Ahile ajunge în punctul x2.
7. Aplicând Perseverenţa între t1 şi t2, rezultă că la t2 Broasca ţestoasă a înaintat în x3 > x2.
8. Din ipoteza Victoriei ştim că la t2 < tf Broasca ţestoasă nu trecuse linia de sosire: x3 < xf.
9. Deci la momentul t2 Ahile este în x2 şi Broasca ţestoasă este în faţa lui, în x3: x2 < x3 <
xf.
10. … continuăm raţionamentul oricât de mult, repetând paşii 6-7-8-9:
11. Aplicând Non-teleportarea între tn-1 (când Ahile este înaintea lui xn) şi tf (când Finalul
spune că Ahile este în xf, deci după xn), rezultă că între aceste două momente există un
moment tn în care Ahile ajunge în punctul xn.
12. Aplicând Perseverenţa între tn-1 şi tn, rezultă că la tn Broasca ţestoasă a înaintat în xn+1 >

14 Ipoteza este menţionată explicit de Zenon atunci când spune „cel lent va poseda întotdeauna în mod inevitabil un
anumit avans”. Dacă Broaştei ţestoase i-ar fi permis să se oprească sau să se întoarcă din drum, avansul (strict
pozitiv) n-ar mai fi „inevitabil”.
 xn.
13. Din ipoteza Victoriei ştim că la tn < tf Broasca ţestoasă nu trecuse linia de sosire: xn+1 <
xf.
14. Deci la momentul tn Ahile este în xn şi Broasca ţestoasă este în faţa lui, în xn+1: xn < xn+1
< xf.
15. …
16. Deci oricât am continua iteraţiile, Ahile nu ajunge s-o întâlnească pe Broasca ţestoasă.
Aşadar, din ipotezele:
− spaţiul şi timpul sunt omogene şi ordonate
− în mişcarea lor, corpurile nu sar peste puncte spaţiale (nu se „teleportează”),
Zenon deduce că dacă două corpuri îşi inversează ordinea (cel ce era în urmă trece în faţa celui ce
avansează fără oprire), atunci despre întâlnirea lor putem spune că:
− nu se petrece
− chiar dacă s-ar petrece, nu poate fi atinsă într-un număr finit de paşi.

Analiza

Divizibilitatea la infinit
Unul din cele mai frecvente comentarii vizavi de paradoxul Ahile este că pune sub semnul
întrebării putinţa divizării la infinit a spaţiului şi a timpului. Şi totuşi, cercetând ipotezele şi
raţionamentul zenonian, vedem că divizibilitatea la infinit nu intervine explicit ca ipoteză în
povestea lui Zenon. Niciunde în raţionament nu intervine proprietatea:
Densitatea: Între două puncte/momente există cel puţin încă unul.
Singura ipoteză care pare că ar avea legătură cu Densitatea este Non-teleportarea, care spune
că un corp în mişcare trebuie să treacă prin toate punctele intermediare. Dar Non-teleportarea nu
garantează existenţa punctelor intermediare, ci spune doar „dacă există vreun punct intermediar,
atunci corpul este obligat să-l atingă”. Această proprietate este perfect compatibilă cu un univers
cuantic, discret, granular, caracterizat de opusul Densităţii:
Cuantificarea: Între două puncte/momente există cel mult un număr finit de alte
puncte/momente.
Într-un astfel de univers punctele şi momentele se succed unul altuia precum numerele
întregi, legate prin următorul şi precedentul astfel încât nu există intermediar nici între precedentul
şi acesta, nici între acesta şi următorul. În acest caz, Non-teleportarea se poate exprima echivalent
astfel:
Non-teleportarea cuantică: La momente consecutive, un corp se află în puncte consecutive
(sau identice, dacă stă pe loc).
Într-adevăr, dacă la momentul acesta şi la cel imediat următor corpul se află în puncte
distincte neconsecutive, între ele există puncte intermediare – pe care însă un corp non-teleportabil
nu ar avea când să le atingă, deoarece între momentul acesta şi cel următor nu există momente
intermediare:
 6 x

v=3
4

1
v=
3 v=0

v=
2

-1
1
? t
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Figura 3: La momente consecutive corpul trebuie să se afle în puncte consecutive (sau

identice); altfel, violează Non-teleportarea.
Deci în universul cuantic imaginat Non-teleportarea impune oricărui corp ca în fiecare
cuantă temporală să se deplaseze cel mult o cuantă spaţială (eventual niciuna, dacă stă pe loc).
Rezultă că viteza maximă de înaintare într-un astfel de univers este 1.15
Or, dacă prin ipoteza Perseverenţei Broasca ţestoasă este obligată să înainteze mereu, fără
oprire, înseamnă că ea avansează constant cu viteza de o cuantă spaţială într-o cuantă temporală,
care este viteza maximă din univers. Ahile nu poate avea viteză mai mare (fără să violeze Non-
teleportarea) şi deci n-o poate nici ajunge din urmă, nici depăşi, condiţia Victoriei fiind imposibil de
satisfăcut:

15 Această consecinţă a Cuantificării este exploatată de Zenon într-un alt paradox, Stadionul: Într-un univers cuantic,
două corpuri care se deplasează cu viteza maximă în sensuri contrare vor avea viteză relativă (unul faţă de celălalt)
egală cu 2, mai mare decât viteza maximă din univers. Contradicţie.
 12
x
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
t
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22
Figura 4: Dacă Broasca ţestoasă înaintează mereu, Ahile n-o poate nici ajunge, nici depăşi.
Nu este nimic paradoxal, dar nici n-am respectat condiţiile lui Zenon (nu se mai poate spune
despre Ahile că este „cel iute”).
Putem restaura Victoria dacă relaxăm condiţia Perseverenţei, permiţând Broaştei ţestoase să
se mai şi oprească din când în când:
12
x
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
t
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22
Figura 5: Într-un univers cuantic Ahile întâlneşte Broasca ţestoasă doar dacă ea se opreşte.
Dar această soluţie este banală. Dacă Broasca ţestoasă se opreşte pe parcurs, nu e nimic
uimitor în faptul că Ahile o întâlneşte: între momentul 9 (când cel ce urmăreşte se află în urma
celuilalt) şi momentul 10 (când cel ce urmăreşte ajunge în punctul unde se afla celălalt înainte),
observăm că Broasca ţestoasă staţionează, renunţând la „inevitabilul” avans garantat de Zenon. Din
nou: nu avem paradox, dar nici n-am respectat condiţiile întrecerii.
În fine, dacă vrem să menţinem Perseverenţa şi Victoria, suntem obligaţi să renunţăm la
Non-teleportare: după ce i-a dat un avans, Ahile reuşeşte să câştige cursa împotriva adversarului
mereu-mergător doar dacă-i permitem să se teleporteze peste el, fără obligaţia de a mai trece prin
„punctul în care se afla celălalt înainte”16 – caz în care iarăşi nu apare niciun paradox, dar nici n-am
respectat condiţiile întrecerii:
12
x
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
t
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22
Figura 6: Ahile ar putea câştiga cursa prin „teleportare”.
Iată deci că, deşi niciuna din ipotezele Non-teleportării, Perseverenţei şi Victoriei nu impune
divizibilitatea la infinit (nici măcar luându-le în combinaţii de câte două), totuşi combinaţia
simultană a tuturor acestor trei ipoteze este incompatibilă cu Cuantificarea spaţiului şi timpului:

16 Adeseori este trecut cu vederea faptul că dacă cel în mişcare permanentă este depăşit (într-un univers discret), atunci
se încalcă condiţia definitorie a povestirii zenoniene: „acel care urmăreşte trebuie să ajungă mai întâi în punctul în
care se afla celălalt înainte”. A se vedea de exemplu I. Toth, op. cit., p. 35: „În acest scop să presupunem că la un
moment dat distanţa dintre A şi B a scăzut la o unitate ε. În pasul următor B nu mai poate avansa decât o unitate. Să
presupunem, mai departe, că raportul vitezelor este în acest moment egal cu 3: deci, în timp ce B traversează
segmentul elementar de o unitate, A va traversa un segment de 3 unităţi, depăşindu-l pe B cu exact o unitate. […]
Ahile a depăşit efectiv Broasca ţestoasă. Dar oare s-a produs în mod efectiv şi incidenţa lor? […] Rezultă că dacă
acceptăm constituţia atomică a traiectoriei, trebuie să acceptăm eventuala posibilitate ca Ahile să-şi depăşească
concurentul, fără ca să-l fi ajuns în mod necesar din urmă!”
 ea Per
tar sev
por e
ele

re
n
t
n-

a
No

Cazul paradoxal

Victoria
Figura 7: Respectarea tuturor ipotezelor este compatibilă doar cu un univers divizibil la infinit.
(Zonele cu fundal granular sunt acelea în care este posibilă Cuantificarea.)
Pentru a fi îndeplinite condiţiile menţionate explicit şi imperativ de Zenon („acel care
urmăreşte trebuie să ajungă mai întâi în punctul în care se afla celălalt înainte” şi „cel lent va
poseda întotdeauna în mod inevitabil un anumit avans”), precum şi condiţia esenţială „la final
câştigă cursa cel ce-a pornit din urmă”, este obligatoriu să considerăm spaţiul şi timpul divizibile la
infinit.
De fapt, legile de mişcare fiind arbitrare, punctele de start şi de final pot fi alese oarecare, iar
raţionamentul zenonian ne arată cum, pe baza ipotezelor considerate, se poate construi efectiv un şir
infinit de puncte x1, x2, … , xn, … care se află între punctele x0 şi xf, oricare ar fi ele. Deci ipotezele
considerate au drept consecinţă că între orice două puncte se află o infinitate de alte puncte. De
aceea ideea contrară („între orice două puncte se află cel mult un număr finit de alte puncte”) este
incompatibilă cu ipotezele.

Garanţia întâlnirii
De ce este absurd ca Ahile să depăşească Broasca ţestoasă fără s-o întâlnească? După cum
am văzut, experienţa nu ne poate furniza dovada întâlnirii – deci de ce în loc să acceptăm senini
concluzia raţionamentului impecabil al lui Zenon, simţim nevoia s-o calificăm ca „absurdă”?
Probabil din cauza Non-teleportării, care figurează explicit printre ipotezele raţionamentului: dacă
Ahile porneşte din urma Broaştei ţestoase şi termină cursa în faţa ei, mişcarea lor petrecându-se cu
obligaţia de a trece prin toate punctele intermediare, intuiţia ne spune că ei trebuie să se fi întâlnit
undeva pe parcurs.
Dar intuiţia greşeşte şi Zenon are dreptate: din ipotezele considerate nu se poate demonstra
că Ahile întâlneşte efectiv Broasca ţestoasă înainte de a o depăşi17 (nu se poate demonstra că două
funcţii „non-teleportabile” ce-şi inversează ordinea devin obligatoriu egale undeva pe parcurs). La
baza intuiţiei noastre stă o idee ascunsă, suplimentară, diferită de Non-teleportare, idee ce nu
figurează pe lista intuiţiilor fundamentale menţionate explicit în capitolele anterioare. Care este însă
această idee?
Pentru a o identifica, să pornim cu observaţia că şirul infinit x0, x1, x2, … , xn, … al poziţiilor
din raţionamentul lui Zenon este mărginit şi crescător. Aceasta rezultă din paşii 1, 5, 9 (şi pasul
generic 14) ai raţionamentului:
pasul 1: x0 < x1 < xf
pasul 5: x1 < x2 < xf
pasul 9: x2 < x3 < xf
…
pasul 14: xn < xn+1 < xf
…
Termenii şirului sunt deci în relaţia x0 < x1 < x2 < … < xn < xn+1 < …, toţi fiind mai mici
decât xf. Punctul de întâlnire xî, dacă există, ar trebui să fie limita acestui şir. Adică ar trebui să aibă
proprietatea că pentru orice x < xî, de la un rang încolo toţi termenii şirului se află între x şi xî:
∀x ∈ S (∃N x ∈ N (∀n ∈ N (n > N x ⇒ x < x n < x î ))).
Legile de mişcare ale concurenţilor fiind arbitrare, putem neglija modul cum am ajuns să
construim şirul xn, el devenind astfel un şir mărginit şi monoton oarecare. În aceste condiţii, ce
anume garantează că pentru orice şir mărginit şi monoton (crescător, în cazul de faţă) există un
punct xî cu proprietatea indicată? Poate fi derivată această garanţie din ipotezele generice referitoare
la spaţiu şi timp? Aceste ipoteze generice sunt:
− mulţimile S şi T sunt omogene şi total ordonate
− mulţimile S şi T sunt divizibile la infinit (pentru a ne situa în cadrul care face posibilă
întrecerea zenoniană).
Se ştie însă că de exemplu mulţimea ℚ a numerelor raţionale respectă ambele condiţii şi
totuşi în ℚ există şiruri monotone şi mărginite care nu au limită. Să luăm şirul de numere raţionale
definit prin:
x 0 = 1,
3⋅ xn + 4
x n +1 = .
2⋅ xn + 3
Primii termeni ai şirului18 sunt:
7 41 239 1393
x 0 = 1, x 1 = , x 2 = , x3 = , x4 = , ...
5 29 169 985

17 „Esenţa argumentului Ahile se reduce acum la următoarele: nu avem dreptul de a vorbi de existenţa unui punct-
limită, în discurs nu există dat nimic care ne-ar permite să deducem existenţa unui asemenea punct, din moment ce
discursul este compus dintr-o succesiune fără sfârşit de enunţuri care stabilesc inexistenţa unui asemenea punct; noi
nu avem aşadar dreptul să afirmăm mereu decât inexistenţa şi niciodată existenţa acestui punct. Este adevărat că
punctele pe care le parcurg pe rând concurenţii se acumulează – cu excepţia unui număr finit de puncte – într-un
interval care poate fi făcut arbitrar de mic; de aici nu rezultă însă că ar exista un punct anume de acumulare.” – I.
Toth, op. cit., p. 50.
18 Este de fapt şirul aproximaţiilor raţionale prin lipsă ale lui 2 .
 Se verifică imediat că şirul este crescător şi mărginit. Şi totuşi, dacă ar fi să existe vreun
număr raţional xî de care termenii şirului să se apropie nedefinit, acesta ar trebui să respecte relaţia
de recurenţă:
3⋅ xî + 4
xî = ⇒ 2 ⋅ x 2î + 3 ⋅ x î = 3 ⋅ x î + 4 ⇒ 2 ⋅ x 2î = 4 ⇒ x 2î = 2.
2 ⋅ xî + 3
Dar se poate demonstra că nu există număr raţional care ridicat la pătrat să fie egal cu 2.
Deci în mulţimea considerată (ordonată şi densă) nu există punct-limită al şirului.
Aşadar, dacă din ordonare şi densitate s-ar putea deduce că orice şir mărginit şi monoton are
limită, demonstraţia s-ar putea face şi în ℚ, rezultând o contradicţie: că în ℚ există şi nu există
număr al cărui pătrat să fie egal cu 2. Concluzia: din ordonare şi densitate nu se poate deduce că
orice şir mărginit şi monoton are limită.
Există totuşi o mulţime în care ştim sigur că orice şir mărginit şi monoton are limită. Aceasta
este mulţimea numerelor reale ℝ. Dar ℝ are o singură proprietate axiomatică în plus faţă de ℚ:
Axioma Completitudinii, care spune nici mai mult nici mai puţin decât „Orice şir mărginit şi
monoton are limită”. Construcţia modernă numită „numărul real” nu este altceva decât capitularea
în faţa lui Zenon: garanţia existenţei unui punct în care Ahile ar putea întâlni Broasca ţestoasă poate
fi obţinută doar postulând existenţa acelui punct.
Aceasta este soluţia – singura soluţie: observând că şirul poziţiilor succesive ale lui Ahile în
urmărirea Broaştei ţestoase nu converge în general către un punct, postulăm existenţa lui, ca ipoteză
suplimentară şi independentă de celelalte ipoteze. Pentru a reprezenta coerent şi consistent intuiţiile
noastre despre spaţiu, timp şi mişcare (inclusiv „Ahile întâlneşte Broasca ţestoasă”), suntem obligaţi
ca pe lista ipotezelor să mai adăugăm una nouă, proaspătă, ce nu decurge din celelalte: „Pentru
orice şir de poziţii succesive ale unui Ahile ce încearcă să-şi depăşească Broasca ţestoasă, există un
punct al spaţiului de care acel şir se apropie tot mai mult”. Aceasta este în esenţă Axioma
Completitudinii numerelor reale.
Acela care susţine că l-a învins pe Zenon folosind rezultate din Analiza matematică modernă
(dând exemple cu limite de serii convergente: sume infinite despre care „ştim” că se apropie tot mai
mult de un număr finit) se plasează implicit în mulţimea ℝ, caracterizată de Axioma
Completitudinii – singura garanţie a existenţei limitei. Şi prin aceasta nu face decât să admită
exasperat „Punctul despre care Zenon demonstrează că nu există, eu postulez că există!”19. Cu alte
cuvinte, Zenon poate fi contrazis doar prezentând pe masa argumentelor axioma „Nu e cum spune
Zenon”.
Această „rezolvare” nu este atât de neobişnuită cum pare. Principial, acelaşi lucru se
întâmplă şi în geometrie: când constatăm că ideea intuitivă „Printr-un punct exterior unei drepte se
poate duce o singură paralelă la acea dreaptă” nu se poate demonstra din celelalte postulate, soluţia
este să admitem un postulat suplimentar, ce afirmă exact această idee. Sau în domeniul numeric:
când constatăm că nu există vreun număr natural n astfel încât n + 1 = 0, acestei inexistenţe clare,
indubitabile, demonstrabile, îi opunem ideea „Totuşi, să postulăm că există. Îl vom numi «minus
unu» şi cu el vom construi o mulţime nouă.” Este singura cale de a-l concepe/construi pe ℤ: prin
negarea axiomatică a imposibilităţii demonstrate în ℕ. Tot astfel, şi inexistenţa (demonstrabilă în ℤ)
a unui n astfel încât n·2 = 1 conduce, prin refuz axiomatic, la mulţimea numerelor raţionale ℚ. Mai
departe, inexistenţa demonstrabilă a unui x astfel încât x·x + 1 = 0 conduce, prin neacceptarea ei
axiomatică, la „imaginarea” numărului i şi la construcţia mulţimii numerelor complexe ℂ. În cazul

19 „Ideea de a-l combate pe Zenon invocând teoria şirurilor infinite, popularizată şi în prezent – deşi unii matematicieni
au recunoscut deschis inadecvarea acestei «soluţii» la problema eleaţilor – nu este corectă; de fapt, teoria şirurilor
infinite nu rezolvă aporiile, ci le acceptă nereflexiv, pornind de la faptul că analiza matematică s-a dovedit utilă şi a
dat rezultate bune în cercetarea legilor naturii.” – I. Pârvu, Infinitul, Editura Teora, 2000, p. 96.
mulţimii ℝ, ceea ce trebuie refuzat axiomatic pentru a o concepe nu mai este o proprietate
aritmetică simplă, ci exact demonstraţia lui Zenon că în general Ahile nu întâlneşte Broasca
ţestoasă. Conţinutul acestui refuz este Axioma Completitudinii a lui Dedekind.
Dar dificultăţile nu se încheie aici, pentru că nici măcar postularea existenţei limitei şirului
xn nu invalidează raţionamentul zenonian. Faptul că ştim (de fapt presupunem – prin axiomă) că
există un punct xî de care poziţiile xn se apropie indefinit nu ne garantează că Ahile şi Broasca
ţestoasă vor ajunge efectiv şi simultan în xî. Limita este, prin definiţie, un punct despre care nu
avem nicio garanţie că este efectiv atins. Exemplu: despre şirul 1/n spunem că are limita 0, dar
aceasta nu înseamnă că şirul atinge vreodată efectiv valoarea 0. A spune „1/n este egal la limită cu
0” este doar un alt mod de a spune „1/n nu este niciodată egal cu 0”.
Punctul-limită, chiar postulând că există, poate rămâne intangibil pe cale finită.

Specificare pe cale finită

Să privim mai atent concluzia zenoniană: „Oricât am continua iteraţiile, Ahile nu ajunge să
întâlnească Broasca ţestoasă”. Aceasta înseamnă că prin procedeul descris (care exploatează la
maximum ipotezele), noi, cei care gândim întrecerea, nu putem ajunge ca într-un număr finit de paşi
să „atingem cu mintea” momentul întâlnirii. După avansul iniţial, depăşirea are loc încă din ipoteză,
iar existenţa unui potenţial punct de întâlnire o putem postula, aşa cum am arătat – dar Zenon ne
arată că în general acest punct nu poate fi descris (specificat, construit mental, indicat) pe cale
finită.
Ce înseamnă că un număr poate (sau nu poate) fi specificat pe cale finită? De exemplu un
element oarecare din ℤ este reprezentat printr-un şir finit de cifre (eventual cu semnul minus în
faţă). Deci orice număr întreg poate fi indicat exact printr-o succesiune finită de paşi: scriem efectiv
cifrele numărului şi este garantat că la un moment dat vom putea spune „Gata, am terminat: Iată,
acesta este exact numărul la care-am vrut să mă refer.” Similar, un element generic al mulţimii ℚ
este un raport de două numere întregi, deci poate fi specificat exact indicând respectivele numere
întregi care-l definesc – şi acest proces se încheie garantat după un număr finit de paşi.
Dar un element generic al lui ℝ nu mai poate fi specificat pe cale finită. Numerele reale la
care ajungem acceptând Axioma Completitudinii sunt în general entităţi infinit de greu de precizat:
punctul xî în care Ahile o întâlneşte pe Broasca ţestoasă este definit tocmai prin şirul infinit de
puncte x0, x1, x2, … , xn, … care converge către el, fără ca vreun termen al şirului să atingă efectiv
destinaţia. În general nu există cale alternativă (finită) de a indica punctul întâlnirii. ℕ, ℤ şi ℚ
5
(chiar şi ℚ îmbogăţit cu toate numerele algebrice, de tip 2, 7 etc.) sunt colecţii infinite de
13
entităţi descriptibile finit. Dar ℝ este o colecţie infinită în care fiecare element este „infinit de
adânc”, dacă putem spune aşa.
Asta este paradoxal (de fapt doar uimitor) în ce povesteşte Zenon: chiar acceptând axiomatic
că punctul de întâlnire există, în general nu-l putem indica pe cale finită.
Ideea că un număr real generic nu admite o specificare finită este de fapt evidentă, dacă ne
gândim la reprezentarea zecimală: un număr real generic conţine un şir infinit de zecimale care nu
pot fi generate algoritmic, prin vreo regulă exprimabilă finit – deci pentru a indica numărul este
obligatoriu să enumerăm întreg şirul de zecimale; oriunde ne-am opri pe parcurs, înainte de infinit,
se cheamă că am indicat alt număr decât acela intenţionat.
La aceeaşi concluzie ajungem şi considerând definiţia numărului real prin şiruri: un număr
real este limita unui şir de raţionale, deci pentru a indica numărul real trebuie să epuizăm efectiv
întreg şirul care-l defineşte. Metaforic, este ca şi cum am indica prin arătare cu degetul (cât de
neelegant ar fi gestul) punctul de fugă al unui peisaj, acela în care se întâlnesc şinele paralele de
cale ferată: acest punct nu se află nici la vârful degetului, nici la un pas în faţa lui, nici la o sută de
paşi; nu se află la nicio distanţă finită, ci până la el trebuie parcurs un drum infinit; oriunde ne-am
opri pe parcurs, s-ar numi că n-am atins efectiv punctul pe care vrem să-l indicăm. Punctul de fugă
nu este altceva decât limita de neatins a acestui şir infinit de paşi. Aceasta este definiţia lui. Tot
astfel, un număr real generic se află dincolo de orice „distanţă mentală” finită în termeni de număr
de paşi necesari pentru a-l atinge. Şirul infinit de raţionale care converge către el fără a-l atinge
vreodată îi este nu doar definiţie, ci şi singura cale generică de specificare. ℝ este alcătuit numai din
„puncte de fugă”.
Este adevărat că afirmaţia „Un număr real oarecare nu poate fi specificat/atins pe cale finită”
naşte împotrivire, existând tendinţa de a da contraexemple. De pildă numărul 2 poate fi indicat
foarte simplu, într-un număr finit de paşi. La fel şi 0,5 = ½. De fapt, orice număr raţional, care se
spune că este implicit şi număr real, poate fi indicat pe cale finită. În plus, mai putem specifica pe
cale finită şi numerele algebrice – cele care sunt soluţii ale ecuaţiilor polinomiale cu numere întregi.
Metoda este: specificăm ecuaţia şi apoi menţionăm a câta soluţie ne interesează. De exemplu 2
este a doua soluţie a ecuaţiei x2 – 2 = 0 (prima soluţie este − 2 ). Apoi, mai putem pune etichete
finite şi pe unele numere transcendente, cum ar fi e, ln(5) sau π. Dar toate acestea sunt doar cazuri
particulare, care nu numai că nu reuşesc să epuizeze mulţimea ℝ, dar nici măcar nu-i reduc
vastitatea: numerele reale rămase neatinse prin aceste metode sunt la fel de multe câte puncte sunt
pe dreaptă.
Prin analogie, dacă am considera afirmaţia „Un număr raţional generic nu poate fi specificat
cu doar trei simboluri”, cineva ar putea să o conteste aducând exemplul „Iată, 0,75 poate fi scris cu
doar trei simboluri: 3/4”. Dar în felul acesta, oricâte exemple ar aduce, nu va putea să demonstreze
că „Un număr raţional generic poate fi specificat cu doar trei simboluri”. În ciuda acestor exemple,
rămâne valabil că doar o parte infimă din raţionale pot fi specificate astfel, numărul raţional generic
nefiind specificabil prin această metodă. La fel şi în cazul ℝ: chiar dacă admitem că unele numere
reale pot fi specificate pe cale finită, adevărul este că numărul real generic nu poate fi specificat pe
cale finită.
Or, tocmai aceasta ne arată Zenon: că în cazul general întâlnirea dintre Ahile şi Broasca
ţestoasă se poate produce în orice punct de pe dreapta reală, iar acest „cetăţean generic” al dreptei
reale nu poate fi atins printr-o descriere finită20. Oricâte exemple particulare de descrieri finite am
aduce, nu vom putea contrazice afirmaţia generală a lui Zenon.
Mai mult, dacă cineva ar demonstra vreodată că Zenon se înşală, acela ar demonstra că
numărul real generic are o descriere finită – deci ar demonstra că mulţimea ℝ este numărabilă
(descrierile finite se pot ordona, de exemplu lexicografic, şi apoi număra: prima descriere, a doua
descriere etc.). Dar o astfel de demonstraţie ar veni în contradicţie cu demonstraţia lui Cantor că ℝ
este nenumărabilă21. Abia atunci am avea un paradox veritabil: mulţimea ℝ este şi nu este
numărabilă.
În concluzie, „paradoxul” Ahile nu numai că este adevărat, dar nici nu poate fi contrazis fără
să zguduim din temelii întreaga construcţie modernă a numărului real. Zenon îi are ca avocat al
apărării pe Cantor, Dedekind şi Weierstrass, care certifică: în general, punctul real în care Ahile
întâlneşte Broasca ţestoasă nu numai că trebuie postulat, dar nici nu poate fi descris într-un număr
finit de paşi.

20 „[…] acceptând existenţa unui punct-limită, Ahile nu are altă posibilitate de a-l defini decât prin însăşi totalitatea
infinită a universului său: «acest punct este acela care este limita universului meu»; […]” – I. Toth, op. cit., p. 104.
21 Prima demonstraţie a faptului că ℝ este nenumărabilă a fost dată de Georg Cantor în articolul Über eine Eigenschaft
des Ingebriffes aller reelen algebraischen Zahlen, publicat în 1874 în „Journal für die Reine und Angewandte
Mathematik”. Demonstraţia este diferită de mai familiarul argument diagonal, pe care Cantor l-a publicat în 1891.
Dihotomia
Este interesant să comparăm paradoxul Ahile cu alt paradox zenonian, Dihotomia: „Nu
există mişcare, deoarece ceea ce se mişcă trebuie să ajungă până la jumătatea drumului înainte de a
ajunge până la capăt.” Cei ce au analizat paradoxul au observat, pe bună dreptate, că raţionamentul
poate continua pe două căi: fie spunem „Dar înainte de a ajunge la jumătatea drumului, ceea ce se
mişcă trebuie să ajungă la sfertul drumului; şi înainte de asta la optimea drumului… Deci mişcarea
nici măcar nu poate începe”, fie spunem „Dar după ce a ajuns la jumătatea drumului, ceea ce se
mişcă trebuie să ajungă la jumătatea distanţei rămase; apoi din nou la jumătatea distanţei rămase…
Deci mişcarea nu ajunge niciodată la capăt”.
Păstrând ipotezele generice referitoare la spaţiu, timp şi mişcare, să vedem ce ipoteze
specifice sunt necesare pentru a analiza riguros această întrecere cu un singur concurent (care,
paradoxal, pare că pierde cursa):
Actorul: Fie un corp (pe care îl vom numi în text Corpul), având legea de mişcare
C : T → S, C(t ) = x.
Pista: Fie două puncte ale spaţiului x0 şi xf, astfel încât x0 < xf. Primul punct va fi numit
linia de start, iar ultimul linia de sosire.
Startul: La un moment dat Corpul se află la linia de start:
∃t 0 ∈ T (C(t 0 ) = x 0 ).
Finalul: Cândva după start Corpul ajunge la linia de sosire:
∃t f > t 0 (C(t f ) = x f ).
Momentul t0 este începutul cursei, tf este sfârşitul cursei, iar intervalul [t0,tf] este durata
cursei.
În afară de acestea, mai este necesară condiţia:
Dihotomia: Dacă trece dintr-un punct în altul, Corpul trebuie să atingă punctul aflat la
jumătatea distanţei dintre cele două puncte („ceea ce se mişcă trebuie să ajungă până la jumătatea
drumului înainte de a ajunge până la capăt”):
⎛ ⎛ C(τ1 ) + C(τ 2 ) ⎞ ⎞
∀τ1 , τ 2 ∈ T ⎜⎜ τ1 ≠ τ 2 ⇒ ∃t ∈ (τ1, τ 2 ) ⎜ C(t ) = ⎟ ⎟⎟.
⎝ ⎝ 2 ⎠⎠
Povestea este mai simplă decât aceea a întrecerii cu doi concurenţi, dar preţul pe care-l
plătim este ieşirea din domeniul pur topologic: „jumătatea distanţei” ne obligă să facem operaţii
aritmetice cu puncte (de fapt cu numerele pe care le asociem punctelor prin definirea unei metrici
peste S).
Observăm că ipoteza Dihotomiei implică „între două puncte mai există cel puţin unul
(anume: cel aflat la jumătatea distanţei dintre ele)”. Deci, exact ca şi în cazul lui Ahile, povestea nu
funcţionează într-un univers cuantic, discret, ci suntem obligaţi să o plasăm într-un univers divizibil
la infinit.
În fine, mai trebuie observat că în paradoxul Dihotomia mişcarea capătă un rol secundar –
posibilitatea înjumătăţirii la nesfârşit a intervalelor (spaţiale sau temporale) este o proprietate a
spaţiului/timpului, pentru analiza ei nefiind necesară considerarea funcţiilor de la T la S. Singura
funcţie de care am avea nevoie ar fi funcţia identitate C(t) = t, care reprezintă un corp ce se
deplasează cu viteza constantă 1. Dar, în măsura în care admitem că S şi T au la bază aceeaşi
mulţime abstractă, ne putem dispensa chiar şi de această funcţie.

Raţionamentul
Fără să reducem generalitatea, să considerăm că în cursa Corpului linia de start este la x0 = 0
şi linia de sosire la xf = 1 (este suficient să luăm ca unitate de măsură a lungimii exact distanţa
dintre x0 şi xf). Dat fiind că textul paradoxului nu ne oferă decât primul pas al raţionamentului
dihotomic şi nu ştim cu care din cele două jumătăţi trebuie să continuăm, vom face următoarea
convenţie:
− dacă alegem să continuăm cu prima jumătate, marcăm această opţiune cu „0”
− dacă alegem să continuăm cu a doua jumătate, marcăm această opţiune cu „1”.
Observăm însă că nimic nu ne obligă să facem alegerea o singură dată, la începutul
raţionamentului, păstrând-o apoi neschimbată. Ne putem exercita dreptul de a alege la fiecare pas,
de exemplu:

– (analizăm intervalul iniţial): înaintând de la x0 la xf, Corpul trebuie să atingă x1 = 0,5:

0 (analizăm prima jumătate): înaintând de la x0 la x1, Corpul trebuie să atingă x2 = 0,25:

1 (analizăm a doua jumătate): înaintând de la x2 la x1, Corpul trebuie să atingă x3 = 0,375:
1 (analizăm a doua jumătate): înaintând de la x3 la x1, Corpul trebuie să atingă x4 = 0,4375:

0 (analizăm prima jumătate): înaintând de la x3 la x4, Corpul trebuie să atingă x5 = 0,40625:

…
Fiecare pas (în afară de primul) are marcată în stânga opţiunea „din cele două jumătăţi
identificate în pasul anterior, ce jumătate analizăm, prima sau a doua?” sub forma cifrelor 0 şi 1,
conform convenţiei stabilite. Un raţionament complet este reprezentat astfel printr-o succesiune
infinită de cifre 0 şi 1, de tipul 0110…
Dacă la fiecare pas alegem mereu să analizăm prima jumătate, obţinem şirul 0000…, care
reprezintă prima variantă de analiză a paradoxului menţionată la început („Corpul nu reuşeşte să
plece din x0”). Dacă alegem mereu să analizăm a doua jumătate, obţinem a doua variantă („Corpul
nu ajunge niciodată la destinaţia xf”), reprezentată prin şirul 1111…
Dar acestea nu sunt decât două variante particulare de şiruri, deci de raţionamente
dihotomice. Cazul general este un şir arbitrar de 0 şi 1, care corespunde divizării tot mai fine a
segmentului iniţial într-o zonă nu neapărat apropiată de capete. De exemplu, dacă ne hotărâm să
decidem alternativ 0 (prima jumătate), 1 (a doua jumătate), 0, 1, 0, 1, 0, 1 şi tot aşa la nesfârşit, se
poate demonstra că ne apropiem tot mai mult de punctul ⅓ (în sensul că orice interval, oricât de
mic, ce conţine punctul ⅓ va conţine şi toţi termenii şirului, eventual cu excepţia unui număr finit
de termeni de la început). Dar în acelaşi timp se poate demonstra că nu vom ajunge niciodată în ⅓ –
punctul este efectiv intangibil prin metoda dihotomiei.
Se pune aceeaşi problemă ca şi la paradoxul Ahile: ce garanţie avem că intersecţia şirului
infinit de intervale dihotomice cuprinse unele în altele este nevidă? Cu alte cuvinte, de unde ştim că
pentru orice şir x0, x1, x2, … , xn, … obţinut prin dihotomii succesive există un punct al spaţiului
care să-i fie limită? Din ipotezele uzuale despre spaţiu şi timp nu se poate demonstra existenţa
limitei – ştim asta pentru că acele ipoteze sunt compatibile cu mulţimea numerelor raţionale ℚ, în
care este perfect posibil ca un şir dihotomic să nu fie convergent (de exemplu şirul de dihotomii
reprezentat prin succesiunea 10110101000001001111001100110011111110… se apropie indefinit
 1
de – care însă nu poate fi în ℚ limita niciunui şir, pentru că în ℚ nu există număr care ridicat
2
1
la pătrat să fie egal cu ). Din nou, soluţia este mulţimea ℝ, a cărei unică axiomă suplimentară în
2
raport cu ℚ este echivalentă cu „Orice şir dihotomic are limită”. În cazul general existenţa limitei
nu poate fi demonstrată: dacă ţinem la ea, suntem obligaţi s-o postulăm.
Dar paradoxul Dihotomia pare că ocoleşte această dificultate, considerând nişte puncte
extrem de particulare: cele date iniţial, x0 şi xf. Putem să neglijăm orice puncte generice cu existenţă
incertă şi să ne referim, de exemplu, doar la x0. Existenţa lui este certă, garantată prin ipoteză, ca
prim punct-ancoră în procesul dihotomic22 – şi totuşi raţionamentul caracterizat de şirul 0000…
(analizăm mereu prima jumătate) evoluează la nesfârşit fără să atingă efectiv punctul x0. Nici măcar
punctul de pornire nu poate fi specificat pe cale finită.

Reprezentarea binară
Şirul de decizii „continuăm dihotomia în prima jumătate sau în a doua jumătate?” pe care-
am convenit să-l reprezentăm ca o succesiune de simboluri 0 şi 1 nu este altceva decât construcţia
zecimală a numărului real23, doar că în loc de cifre zecimale utilizăm cifre binare. Exprimarea
zecimală a unui număr real (pozitiv subunitar) este:
1 2 3 n
⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛1⎞
x = z1 ⋅ ⎜ ⎟ + z 2 ⋅ ⎜ ⎟ + z 3 ⋅ ⎜ ⎟ + ... + z n ⋅ ⎜ ⎟ + ...
⎝ 10 ⎠ ⎝ 10 ⎠ ⎝ 10 ⎠ ⎝ 10 ⎠
unde z1, z2, z3, … , zn, … sunt cifre zecimale (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, sau 9). Pe scurt, numărul se
scrie cu zecimalele la rând, după virgulă: x = 0,z1z2z3…zn…
Dar acelaşi număr se poate scrie şi ca:
1 2 3 n
⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛1⎞
x = b1 ⋅ ⎜ ⎟ + b 2 ⋅ ⎜ ⎟ + b 3 ⋅ ⎜ ⎟ + ... + b n ⋅ ⎜ ⎟ + ...
⎝2⎠ ⎝2⎠ ⎝2⎠ ⎝2⎠
unde b1, b2, b3, … , bn, … sunt cifre binare (0 sau 1). Pe scurt, numărul se scrie x = 0,b1b2b3…bn…
La scrierea zecimală există convenţia ca numărul 0,9999… (cu toate zecimalele egale cu 9)
să fie considerat identic cu numărul 1,0000… (cu toate zecimalele egale cu 0). Similar, scrierea
binară consideră numărul 0,1111… egal cu 1,0000…
Fiecare număr real conţine o infinitate de cifre (fie ele zecimale sau binare). De exemplu
numărul 0,5 (care în binar se scrie 0,1), ca număr real este de fapt 0,50000… (în binar 0,10000…).
Faptul că uneori putem omite şirul infinit de zero-uri este doar o convenţie practică – utilă fără
îndoială, dar ea camuflează proprietatea esenţială a numerelor reale: că orice număr real implică în
mod necesar o expansiune infinită de cifre (zecimale ori binare). Proprietatea devine mai clară dacă
cercetăm soluţia reală a ecuaţiei 3·x = 1, care în notaţie zecimală se scrie 0,3333… (un şir fără
sfârşit de „3”), iar în notaţie binară este 0,01010101… (un şir nesfârşit de „01”). În ambele cazuri,
ciuntirea şirului prin reţinerea doar a unui număr finit de cifre ne-ar face să ratăm ţinta: rezultatul n-
ar mai fi numărul dorit, în sensul că n-ar mai avea proprietatea că înmulţindu-l cu 3 obţinem 1 (de
exemplu 0,33·3 = 0,99000…, care diferă de 1 prin cantitatea 0,01000…). Există un singur număr
real care înmulţit cu 3 egalează unitatea – şi acel număr are cu necesitate o infinitate de cifre, atât în
reprezentare zecimală, cât şi în reprezentare binară.

22 „Aşadar, Dihotomia demonstrează tocmai imposibilitatea de a pune semnul egalităţii între limită şi şirul infinit care
converge către ea, chiar şi atunci când limita este dată, cunoscută dinainte şi prezentă sub forma exprimată în
discurs. […] Spre deosebire de Dihotomie, specificul aporiei Ahile constă în aceea că aici este dată o succesiune fără
sfârşit de valori monoton crescătoare […] dar […] nu este dată nici limita către care ar tinde aceasta; expresia
acestei limite nu este iniţial prezentă în discurs.” – I. Toth, op. cit., p. 49-50.
23 A lui Weierstrass.
 Aşadar, numărul real nu este „limita către care tinde şirul cifrelor din scrierea zecimală (sau
binară)”, ca şi cum limita respectivă ar fi definibilă altfel şi acest şir infinit ar fi doar o metodă
printre altele (destul de nesatisfăcătoare) de a o indica24, ci el este efectiv, prin definiţie, şirul infinit
de cifre care-l specifică. Infinitatea specificării îi este esenţă, nu accident.25
În acest fel obţinem garanţia că orice şir dihotomic are limită: definim că limita este şirul
însuşi, adică este un anume număr real construit prin plasarea după virgulă a întregului şir obţinut
prin dihotomie. Spre exemplu, limita şirului infinit de dihotomii 0, 1, 0, 1, 0, 1… este numărul real
având exprimarea binară infinită 0,010101…
Zenon, prin procesul dihotomic invocat, plasează povestea Corpului călător într-un univers
în care originea nu este nici 0∈ℕ, nici 0∈ℤ şi nici 0/1∈ℚ, ci este obligatoriu 0,0000…∈ℝ, adică o
entitate matematică ce nu poate fi specificată altfel decât printr-un proces infinit. Din această
perspectivă, propoziţia „Corpul porneşte din punctul x0 având abscisa reală 0,0000…” nu se
sfârşeşte niciodată, astfel încât paradoxul Dihotomia capătă următoarea întorsătură: indiferent de
concluzia lui, raţionamentul dihotomic nici măcar nu poate fi enunţat – pentru că mai întâi ar trebui
să terminăm de pronunţat propoziţia infinită ce stabileşte punctul de plecare.

Concluzii
Pornind de la intuiţiile obişnuite referitoare la spaţiu, timp şi mişcare, este riguros adevărat
că în general Ahile nu ajunge să întâlnească Broasca ţestoasă înainte de a o depăşi. Existenţa unui
punct de întâlnire este nedemonstrabilă din ipotezele uzuale. Ea trebuie postulată, sub forma unei
idei noi şi independente: Axioma Completitudinii, care ne cere să ne imaginăm o mulţime în care
orice şir monoton şi mărginit are limită (sau, în limbajul povestirii zenoniene, o mulţime în care „la
limită, orice Ahile îşi întâlneşte Broasca ţestoasă”). Oricât ar părea de neintuitiv, această idee – sau
una echivalentă – trebuie adăugată explicit pe lista intuiţiilor fundamentale despre spaţiu, timp şi
mişcare.
Chiar postulând existenţa punctului de întâlnire, el nu poate fi descris pe cale finită. În
universul imaginar în care orice cursă ahileană are (la limită) un punct de întâlnire, punctele
spaţiului şi momentele timpului sunt în mod necesar infinit de greu de specificat. Ele nu pot fi
definite altfel decât prin şiruri infinite. În limbajul paradoxului Dihotomia: neputând obţine altfel
garanţia că la capătul unei dihotomii infinite găsim ceva, convenim să spunem că procesul
dihotomic însuşi, în întreaga lui infinitate, reprezintă „ceva”-ul căutat – anume, numărul real cu o
infinitate de cifre binare după semnul virgulei.
„Dreapta reală” modernă ce (presupunem că) modelează spaţiu-timpul nu reprezintă altceva
decât admiterea explicită a neputinţei de a-l contrazice pe Zenon pe cale logică.

Addendum
Ideea mişcării într-un spaţiu-timp divizibil la infinit (care, aşa cum ne atrage atenţia Zenon,
conduce cu necesitate la postularea numărului real, cu toate proprietăţile subtile şi neintuitive ale
acestuia) este doar o construcţie a minţii. Despre care nu ştim cu certitudine că modelează adecvat

24 „Convingerea matematicienilor elini era că traiectoria zenoniană nu reprezintă în niciun caz unicul drum de acces
către punctul-limită, şi că, paralel cu această cale, care nu duce nicăieri, există întotdeauna şi un procedeu finit care
ne conduce efectiv la acest punct; astfel ar exista mereu posibilitatea de a ocoli calea paradoxală a lui Zenon. Cu alte
cuvinte, ei erau convinşi că evaziunea din faţa căii paradoxale nu constituie un fenomen excepţional şi aleatoriu, ci o
cale normală ce stă mereu la dispoziţia noastră; unica dificultate s-ar afla doar în găsirea efectivă a acestei căi de
acces către Indii, ceea ce ar constitui însă o problemă tehnică subordonată.” – I. Toth, op. cit., p. 94.
25 Atunci când spunem că numărul raţional ½ = 0,5 este în acelaşi timp şi un număr real, facem de fapt abuz de limbaj:
în realitate 0,5 este doar un număr raţional şi, în această calitate, el nu coincide cu vreun element al mulţimii ℝ.
Ceea ce se are în vedere când se spune că numerele raţionale sunt conţinute în ℝ este existenţa unui izomorfism între
ℚ şi o submulţime a lui ℝ, izomorfism care conservă structura şi operaţiile algebrice.
mişcarea fizică. Teza „spaţiu-timpul fizic ⇔ continuumul ℝ imaginat matematic” este o ipoteză de
lucru care s-a dovedit fructoasă până acum, dar are acelaşi statut ca şi teza „spaţiul fizic ⇔
geometria euclidiană”: s-ar putea să fim nevoiţi s-o abandonăm în viitor, dacă experimentele şi
teoriile cu care le explicăm vor impune acest lucru.
Experienţa cotidiană şi experimentele ştiinţifice nu dovedesc că „între două puncte mai
există unul, la nesfârşit”. Această dovadă este imposibilă principial, pentru că ar cere o infinitate de
verificări. La fel, ipotetica întâlnire dintre Ahile şi Broasca ţestoasă nu poate fi verificată
experimental, deci nici ideea „orice şir monoton şi mărginit are limită” nu se poate spune că
izvorăşte din experienţă. Intuiţia atât de puternică a continuumului este până la urmă un produs
cultural, datorat succesului (relativ, la scară istorică) pe care l-a avut în inginerie, o dată cu
perfecţionarea metodelor de calcul dezvoltate de Newton şi Leibniz.
Dar zone mai profunde ale ştiinţei par să dea semne că ar fi necesară o revizuire
fundamentală a ideilor despre spaţiu, timp şi mişcare. Mecanica cuantică a fost nevoită să
îmbrăţişeze ideea că materia şi energia nu sunt divizibile la infinit, ci vin în porţii discrete,
numărabile – deşi formalismul ei matematic continuă să se bazeze pe continuumul ℝ. Richard
Feynman remarca într-o notă de subsol la QED The Strange Theory of Light and Matter: “[P]erhaps
the idea that two points can be infinitely close together is wrong – the assumption that we can use
geometry down to the last notch is false.” Un alt fizican, Lee Smolin, scria în 2004: ”We perceive
space and time to be continuous, but if the amazing theory of loop quantum gravity is correct, they
actually come in discrete pieces. […] A theory with the strange name of ‘loop quantum gravity’
predicts that space and time are indeed made of discrete pieces. The picture revealed by calculations
carried out within the framework of this theory is both simple and beautiful. The theory has
deepened our understanding of puzzling phenomena having to do with black holes and the big bang.
Best of all, it is testable; it makes predictions for experiments that can be done in the near future
that will enable us to detect the atoms of space, if they are really there.”
Iată deci că, deşi „soluţia” cvasi-unanim acceptată azi a paradoxului Ahile este „Postulăm că
spaţiu-timpul fizic este în aşa fel încât Zenon n-are dreptate (anume: ℝ, un continuum caracterizat
de Axioma Completitudinii, care garantează că suma infinită a distanţelor succesive parcurse de
Broasca ţestoasă are «la limită» un rezultat finit)”, s-ar putea ca într-un viitor nu prea îndepărtat
fizicienii să ne ceară insistent să ne manifestăm libertatea de a postula invers: „Spaţiu-timpul fizic
este în aşa fel încât Zenon are dreptate”.

Bibliografie
1. Aristotel, Fizica VI
2. John D. Barrow, Cartea Infinitului, Humanitas, Bucureşti, 2008.
3. F. Cajori, History of Zeno's Arguments on Motion: Phases in the Development of the
Theory of Limits, The American Mathematical Monthly, Vol. 22, No. 9, 1915.
4. G. Cantor, Über eine Eigenschaft des Ingebriffes aller reelen algebraischen Zahlen,
Journal für die Reine und Angewandte Mathematik 77: 258–262, 1874.
5. G. Cantor, Über eine elementare Frage der Mannigfaltigkeitslehre, Jahresbericht der
Deutschen Mathematiker-Vereinigung 1: 75–78, 1891.
6. R. Dedekind, Essays on the Theory of Numbers, tr. W. W. Berman, Chicago, 1901.
7. R. Dedekind, Stetigkeit und irrationale Zahlen, Friedr. Vieweg & Sohn, Braunschweig,
1912.
8. R. P. Feynman, QED The Strange Theory of Light and Matter, Princeton University
Press, 1988.
9. A. Grünbaum, Modern Science and Zeno’s Paradoxes, George Allen & Unwin Ltd.,
London, 1968.
10. E. Kolman, Istoria matematicii în antichitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
11. I. Pârvu, Infinitul, Editura Teora, 2000.
12. B. Russell, Our Knowledge of the External World as a Field for Scientific Method in
Philosophy, Open CPublishing, Chicago and London, 1914.
13. Z. K. Silagadze, Zeno Meets Modern Science, Acta Physica Polonica B No. 10, Vol. 36,
Budker Institute of Nuclear Physics, Novosibirsk, 2005.
14. R. Sorensen, A brief history of the paradox: philosophy and the labyrinths of the mind,
Oxford University Press, 2005.
15. L. Smolin, Atoms of Space and Time, Scientific American, 2004.
16. R. M. Smullyan, Satan, Cantor and infinity, and other mind-boggling puzzles, Alfred A.
Knopf, New York, 1992.
17. O. Stănăşilă, Analiză Matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
18. I. Toth, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969.