În urma vizionării unor reportaje privitoare la situația actuală a învățământului românesc

și după ce nu demult citesem diverse scrieri ce făceau referire la epoca marilor clasici, cu precădere la
Titu Maiorescu și Junimea, îmi stăruie în minte ideea că, deși a trecut mai bine de un veac și jumătate
de când marele nostru Maiorescu vorbea de teoria formelor fără fond, se pare că societatea
românească, dacă nu cumva a involuat, atunci cu siguranță a evoluat prea puțin în raport cu acele
timpuri. Viciile, problemele, neajunsurile societății românești din perioada 1863-1890 sunt mai actuale
astăzi ca niciodată, iar lucrările/ operele lui Maiorescu, Caragiale, Eminescu devin oglinda nu doar a
societății din perioada în care ei au trăit, ci se pare oglinda unui prezent etern.

În lucrarea de față intitulată „Teoria formelor fără fond în sistemul educativ românesc- ieri, dar
mai ales, astăzi” ne vom opri în special la semnificația teoriei formelor fără fond și la importanța
acesteea de-a lungul timpului, cu precădere în domeniul educației, domeniu sensibil, la ale cărui
probleme nu putem rămâne indiferenți.

Deși în general se consideră că inițiatorul teoriei formelor fără fond a fost Titu Maiorescu, cu
toate acestea teoria în cauză se regăsește, e drept, în formă incipientă și la alți scriitori, considerați
precursori ai Junimii. În primul capitol din lucrarea intitulată ”Formele fără fond, un brand românesc”,
Constantin Schifirneț face un scurt inventar al celor care și-au manifestat, înaintea lui Maiorescu,
convingerea că adoptarea de forme fără conținut nu face niciun bine societății românești, ba din contră
îi crează o falsă impresie de dezvoltare, ce se traduce în timp printr-o involuție. În lucrarea mai sus
amintită, criticul îi menționează pe Costache Conachi, Alecu Russo, Gheorghe Lazăr, Gheorghe
Asachi, Ion Heliade Rădulescu și Simion Bărnuțiu, din a căror scrieri reiese faptul că formele fără fond
au existat în domenii cheie, cum ar fi domeniul cultural, politic, educațional. Referindu-se la impactul
formelor fără fond asupra sistemului educativ românesc, căci acesta este cel care face obiectul
prezentei lucrări, Ion Heliade Rădulescu spunea: „Activitatea cea mai mare a acestii sisteme n-a fost
întru învãțãturã (fie în ce limbã va fi) cât în faza formelor, în scrieri și corespondențe sterpe a cãror
sãvârșire au trebuința cu adevãrat de vreme, și vremea de zece ani nu s-a pierdut întru învãțãturã în
limba patriei ci în paza formelor, în intrigi, în urã, în rivalitate“. Ion Heliade Rădulescu considera că
învățământul românesc trebuie să răspundă nevoilor societății noastre și nu trebuie să copieze
regulamente străine. La rândul său, Gheorghe Asachi, deși fără a fi fost educat în școli românești, ci
doar în scoli străine, considera ca „schimbarea unui popor nu constă în luarea formelor străine, ci în
respectul trecutului”. Din punctul său de vedere, românii trebuiau să meargă în străinătate, să studieze
acele aspecte ce fac diferența între popoarele civilizate și poporul român, iar apoi să adopte doar pe
acelea ce cu adevărat servesc poporului nostru. Un lucru trebuie remarcat vis-a-vis de toți acești
prejunimiști: niciunul dintre ei nu se împotrivea adoptării de forme noi, cu toții însă considerau necesar
a exista mai întâi fondul, baza pe care să se sprijine aceste forme străine. Același punct de vedere îl va
avea mai târziu și Titu Maiorescu, cel care a fost acuzat mai mult decât nimeni altul, de
antioccidentalism și conservatorism.

Înainte însă de a vorbi despre teoria formelor fără fond prezentată din perspectiva lui Titu
Maiorescu, vom trece în revistă câteva date biografice ale marelui critic. Titu Maiorescu s-a născut pe
data de 15 februarie1840, într-o familie modestă și a murit pe 18 iunie 1917; Este trimis la studii la
Viena la o vârstă fragedă, iar acolo dă dovadă de o capacitate de învățare extraordinară. Ceea ce
impresionează mai mult decât inteligența, este ambitia lui fără margini...într-un timp foarte scurt,
tânărul care plecase la studii fără să fi vorbit vreodată limba germană, are capacitatea de a o învăța
extrem de repede nu la nivel conversational, ci folosind-o ca instrument pentru scrierea unor texte.
Întors în țară, Titu Maiorescu ocupă o serie de funcții importante la vârste foarte fragede. La doar 23
de ani este rector al Universității din Iasi; mai târziu devine profesor de filosofie, avocat si deputat.
Anul 1863 este crucial, Maiorescu fondează alături de alți patru tineri doctoranzi (Vasile Pogor,
Theodor Rossetti, Iacob Negruzzi și Petre Carp) ceea ce el însuși numește „o societate bazată pe
principii de încetățenit”. În anul 1867, apare primul număr al revistei „Convorbiri literare”, revistă în
care au fost publicate lucrări ale celor mai importante nume ale literaturii din acele timpuri:
Alecsandri, Odobescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Zamfirescu, Coșbuc, Lovinescu,
inclusiv Macedonski și Heliade Rădulescu. În anul 1868 Titu Maiorescu publică articolul intitulat „În
contra direcției de astăzi în literatura română”, articol în care apare formulată teza formelor fără fond,
teză contestată de numeroși critici, cum ar fi Alexandru George, Adrian Marino, Eugen Lovinescu,
care îi reproșează lui Maiorescu în principal faptul că în loc să contribuie la umplerea acelor forme
goale, el „a visat la un proces organic și reformator, care se cuvenea să înceapă nu cu forma, ci cu
fondul”1.

Așa cum am menționat mai devreme, Titu Maiorescu a fost cel mai criticat susținător a ceea ce
se numește teza formelor fără fond. Se pare însă, cel puțin dacă susținem punctul de vedere expus de
Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române” că acuzațiile ce i se aduc sunt în mare parte
rezultatul unei înțelegeri eronate a abordării lui Titu Maiorescu referitoare la teoria formelor fără fond.
Important de menționat, considerăm, este faptul că Manolescu este unul din criticii ce încearcă să-l
reabiliteze pe Maiorescu, după ce un număr însemnat de exegeți, printre care și G. Călinescu, au
evidențiat aspecte negative, verosimile sau nu, din viața, activitatea și opera lui Titu Maiorescu. Despre
poziționarea românilor în raport cu civilizația europeană din a doua jumătate a secolului al-XIX-lea,
Maiorescu spunea: „Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei și ne-a pus

1
Manolescu Nicolae, „Istoria critică a literaturii române-5 secole de literatură”, Editura „Paralela 45”, Pitești 2008
în fața Europei. Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis porțile Carpaților, și prin ele au intrat
formele civilizației din Franța și Germania și au năvălit în viața publică a poporului nostru. Din acest
moment, am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate”.
După lectura acestui citat și cu precădere a finalului său, e evident că a-l acuza pe Maiorescu de
antioccidentalism este o eroare, căci el vorbește clar și răspicat despre „bunăstarea stării civilizate”.
Afirmația lui Maiorescu „este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea”, nu
trebuie înțeleasă ad literam. De fapt, criticul în niciun caz nu își propune să distrugă acele forme
copiate, ci dorește ca procesul de umplere a lor să fie unul conștient, bine implementat în conștiința
poporului. Tot el, vine cu clarificări: „primejdioasă [...] nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este
lipsa de orice simțire a necesității acestui fundament, este suficiența cu care oamenii noștri cred și
sunt crezuți că au făcut o faptă atunci când au produs sau au tradus numai o formă goală a stărilor”.
G. Călinescu2, în paginile dedicate lui Titu Maiorescu spunea că acesta pledează pentru o absolută
potrivire între fond și formă. Pentru Maiorescu, școlile fără profesori buni sunt nefolositoare; însă acest
lucru nu înseamnă că nu trebuie să se mai facă școală, ci din contră, trebuie căutați profesori cu vocație
și instruiți. Chiar el ajunge să facă cu tinerii institutori mai puțin instruiți, exerciții de scriere și lectură.
Și a făcut acest lucru din dorința arzândă de a contribui la formarea, la educarea poporului român, căci
era conștient de importanța educației în evoluția unui popor. Adoptarea de modele străine, indiferent
de forma lor, nu reprezenta nici ieri și nu reprezintă nici astăzi baza unui învățământ de calitate, care să
educe și să formeze oameni conștienți de rolul lor în societate.

Învățământul românesc actual, parte dintr-un prezent etern, se confruntă cu o serie de probleme
ce nu fac decât să ne confirme faptul că teoria formelor fără fond continuă să fie mai actuală ca
niciodată. Una dintre probleme și poate cea mai stringentă, este lipsa de profesori calificați. Fostul
Ministru al educației, Liviu Pop declara într-un interviu că România este singura țară din Uniunea
Europeană care are profesori necalificați; 2% dintre cadrele didactice din România se află în această
situație3. În acest context, preluarea de modele educaționale din exterior pare a fi de prisos. Esențială
este corelarea politicilor educaționale la realitățile actuale, astfel încât să nu mai existe profesori doar
cu studii medii.

Un alt aspect important ar fi corelarea programelor de licență/ programelor formative cu

nevoile de pe piața muncii. Există domenii de activitate pentru care nu există forță de muncă calificată;
există în același timp absolvenți de facultăți sau de diferite cursuri ce nu se pot transforma în forță de
muncă activă deoarece studiile absolvite nu corespund necesităților de pe piața muncii. În noiembrie
2017, conform unor date statistice preluate de pe siteul ANOFM, 4,75% din totalul șomerilor de la
acea dată erau persoane cu studii superioare, iar 16,72% persoane cu studii liceale și post- liceale.

2
Călinescu G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura
3
https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22140110-liviu-pop-suntem-singura-tara-care-are-profesori-necalificati-2-
dintre-cadrele-didactice-sunt-aceasta-situatie.htm
 Copierea unor modele educaționale străine pare a fi la modă în zilele noastre. Diferențele dintre
sistemul educațional nordic, de exemplu și cel românesc sunt nenumărate și e clar că balanța se înclină
în favoarea sistemului nordic, de aici și dorința de copiere. Întrebările care se pun sunt ce și mai ales
cât copiem? și mai mult decât atât, este suficientă doar copierea fără o adaptare prealabilă? Există
numeroase voci, atât în rândul profesorilor, cât și în rândul părinților care pledează pentru lipsa temelor
de acasă; există profesori care au încetat să mai dea teme pentru acasă, unul dintre argumente fiind
faptul că în străinătate copiii nu au teme pentru acasă, înafara școlii puntându-și dedica timpul
activiăților recreative.Problema este foarte complexă. Multe țări au implementat sistemul „after
school” gratuit; elevii mănâncă la școală și apoi își pregătesc temele pentru a doua zi; de fapt, nici nu
se vorbește de teme, în realitate ei pregătindu-se pentru ziua următoare prin efectuarea unor exerciții.
Conceptul de temă pentru acasă nu există în multe țări, întrucât pregătirea pentru ziua următoare este
înglobată în activitatea ce se desfășoară în interiorul școlii. La noi, pare a fi imposibil acest lucru.
Școlile sunt de multe ori neîncăpătoare, prin urmare nu există nici măcar spațiul pentru desfășurarea
unei asemenea activități. Pe de altă parte, nu există nici cadre didactice și nici bani pentru acea masă ce
ar trebui să li se ofere elevilor. În aceste condiții, a spune că elevii români nu ar trebui să mai
primească teme pentru acasă, mi se pare rupt de context. Ideea în sine e minunată, dar pentru a putea
depăși stadiul de „formă fără fond” ar trebui făcută o reformă din rădăcini, reformă ce se lasă foarte
mult așteptată.

Referindu-ne la învățământul românesc actual, exemplele ar putea continua. Considerăm însă

că cele menționate mai sus probează suficient faptul că învățământul nostru are nevoie, înainte de
copierea formelor, de o schimbare din temelii...practic, pentru ca modelele străine să poată fi aplicate
cu eficacitate, e nevoie de efectuarea de modificări majore, de adaptarea condițiilor existente la ceea ce
se dorește a se importa.

„Fără școală, spunea Ion Heliade Rădulescu, să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare
nici stat bine organizat și bine cârmuit”. Titu Maiorescu, ar mai fi adăugat probabil un singur lucru: nu orice fel
de școală, ci școală de calitate. În această formă, vorbele marelului scriitor se impun și astăzi și ar trebui să
răsune în conștiința celor cu putere decizională.
Bibliografie: