Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial,

Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un război global
declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au
participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-
unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte
milioane de civili au murit ca urmare a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul
tehnologic și industrial al beligeranților și impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost
unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice, inclusiv
revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul
conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.[5]
Situația din Europa, înainte de război, era îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și
Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a
condus la un nivel crescut de militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au
creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la descompunerea
relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale lumii, grupate
în două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German
și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-
Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând
termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni
au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au alăturat Puterilor Aliate,
în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.[6]

Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei,

moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul iugoslav Gavrilo Princip la Sarajevo
la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat
un ultimatum Regatul Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul
deceniilor anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar
conflictul se răspândea în curând în întreaga lume.

Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie,
iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la
30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel,
Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a
îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.[7]

Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu
francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu
această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să accepte
pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la
3 august, a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată
pe ambele părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre ca
Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să
declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene. [8]

Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia
distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și
Pacific.

Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe
Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori
până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva austro-
ungurilor, însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile
Mazurice. În noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând
fronturi în Caucaz, Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar
Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au
fost scufundate șapte nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele
germane și revelația că germanii încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război
împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.

Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția
din Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu
Puterile Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie
semnificativă. După uimitoarele[judecată de valoare] ofensive germane de primăvară de-a lungul
Frontului de Vest, în primăvara anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de
100 de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a acceptat
Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care avea propriile probleme cu revoluționarii, a fost de
acord cu încheierea unui armistițiu la 11 noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria
forțelor aliate.

Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul
Austro-Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite.
Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni
independente, iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile
victorioase. În timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie,
Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost
creată cu scopul de a împiedica repetarea unui astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar
depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de
umilință (în special pentru Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al
Doilea Război Mondial. [9]

Cuprins

1 Denumirea

2 Cauze

2.1 Cauze și responsabilități

3 1914: Primele bătălii

3.1 Mobilizare și chemarea la arme

3.2 Frontul de Vest

3.2.1 Violarea neutralității Belgiei de către Germania

3.2.2 Marna

3.2.3 Ypres

3.3 Frontul de Est

3.3.1 Tannenberg

3.4 Frontul Oriental

3.4.1 Primele bătălii navale

4 1915: Războiul de poziții

4.1 Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli

4.2 Frontul Italian: Isonzo

5 1916: Infernul

5.1 Frontul de Vest

5.1.1 Verdun (1916)

5.1.2 Somme (1916)

6 Revoluția Rusă

7 Ultima jumătate

7.1 Intrarea Statelor Unite în război

7.2 Ofensiva germană din primăvara anului 1918

7.3 Victoria Antantei

8 Sfârșitul războiului

9 Experiența cotidiană în tranșee

10 Societatea la război

11 Economia pe timp de război

12 Cultura pe timp de război

12.1 Literatura

12.2 Cinematografie

12.3 Memoria Primului Război Mondial

13 Scurtă cronologie

14 Bilanțul războiului

14.1 Soldați aliați morți

14.2 Soldați morți ai Puterilor Centrale

14.3 Civili morți

15 Note

16 Bibliografie

17 Vezi și

18 Legături externe

18.1 Media
Denumirea

Termenul "primul război mondial" a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de
biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că "nu există nici o îndoială că cursul și
caracterul acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul deplin
al cuvântului "citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.[10]
Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui
Război. Europenii contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind " războiul care trebuia să
pună capăt războiului " sau "războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor", datorită
percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-al Doilea
Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului Britanic, inclusiv
la canadieni, utilizând mai des termenul "Primul Război Mondial".[11]

În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: "Unele războaie se autonumesc. Acesta
este Marele Război". Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911 războaiele din
1793-1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth
Glover din 2015, Waterloo în 100 fapte,în care afirmă: "Această declarație de deschidere va
provoca o serie de nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui Război aplicat
ferm la primul război mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul
Războiului cel Mare a fost aplicat în Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat
aproape continuu împotriva Franței timp de 22 de ani între anii 1793-1815. " [12]

Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii Spaniole
(1701-1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Șapte Ani (1756-1763)
și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe fronturile a
două-trei continente.

În Germania denumirea "Marele război" a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci de ani
din 1618-1648, cunoscut și sub numele de "Marele război german" sau "Marea schismă". Una
dintre cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la opt milioane
de decese cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, marea majoritate a acestora
din statele germane din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile
proporționale din Germania, a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de
durată este parțial rezultatul pan-germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de
terminologie, rămâne cea mai mare traumă de război în memoria germană, așa cum s-a
demonstrat în dezbaterile despre convențiile de numire pentru centenarul din 1914-1918.[13]
Cauze

Articol principal: Cauzele Primului Război Mondial.

Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-
ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a
făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă
fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea
gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui
Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în
1908 a Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea
violentă [14] a provinciei de către același imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele
reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și
contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și
a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”,
Otto von Bismarck, în 1871.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii
factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa
surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul
de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa
înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor
dreptul la auto-determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în
1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la
acel moment, un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți
și unguri.[17] La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu
speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din
restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al
Serbiei.[18]

Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul
statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului
al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua.[19] Popoarele aflate în interiorul imperiilor
multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în
care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare.[20] De altfel,
unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest drept
al popoarelor la autodeterminare.[21] În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații
care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau
contra propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a
frustrării minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă
provincie cu populație diversă religios și etnic.[22]

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul
Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea
oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga
responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe
ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a
invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea
pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și
Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de
istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R.
Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de
exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a
ataca primul și de a executa planurile militare într-un ritm rapid).

Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au
triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm.
Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război
bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui
război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei
care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate
că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de
alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS
Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele
anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a
lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza
neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se
temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă,
care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus
opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite