Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dupǎ numirea noului domnitor, Adunarea Constituantǎ voteazǎ o nouǎ constituţie ce avea la
bazǎ principiile constituţiei belgiene, dar care au fost adaptate la realitǎţile româneşti. Constituţia
a fost aprobatǎ de domnitor şi a intrat în vigoare odatǎ cu publicarea în Monitorul oficia lîn 1
iulie 1866.
Adoptarea acestei constituţii este un fapt remarcabil în sine. Ţara se gǎsea sub
suzeranitate otomanǎ şi plǎtea tribut, dar în Constituţie nu apare nicio referire la aceastǎ stare de
dependenţǎ. În articolul 1 se preciza cǎ „Principatele Unite Române constituie un singur stat
indivizinil, sub denumirea de România.” Folosirea termenului indivizibil încǎ de la primul articol
apare ca o reacţie la insistenţa Puterilor Garante ca Principatele sǎ se separe. Utilizarea
termenului România reprezintǎ o altǎ încǎlcare a prevederilor Convenţiei de la Paris şi o nouǎ
dovadǎ a faptului cǎ se dorea aplicarea tuturor hotǎrârilor luate de adunǎrile ad-hoc
Constituţia a fost în bunǎ parte o copie a constituţiei belgiane din 1831. Diferenţele dintre
cele douǎ societǎţi erau însǎ semnificative. Belgia era o ţarǎ cu secole de viaţǎ urbanǎ, cu un
climat de disciplinǎ şi cu o tradiţie solidǎ de ordine în viaţa publicǎ. Astfel, liberalismul
constituţiei belgiene era perfect adaptat societǎţii. În cazul românesc, exista o tradiţie a
confruntǎriilor dintre obiceiul pǎmântului şi lege la care se adǎugau arbitrariul domnitorului şi
corupţia dregǎtorilor. Principele Carol însuşi considera consituţia nepotrivitǎ gradului de
educaţie a opinie publice româneşti.
Constituţia din 1866 are opt titluri:I. Despre teritoriul României, II. Despre drepturile
românilor, III. Depre puterile statului, IV. Depre finanţe, V. Despre puterea armatǎ, VI.
Dispoziţiuni genrale, VII. Despre revisuirea Constituțiunei, VIII. Dispoziţiuni Transitorii şi
suplimentare.
Prerogativele Domnitorului
Articolul 96 prevedea în mod explicit faptul cǎ „domnul nu are alte puteri, decât acelea
date lui prin Constituţie.”
Atribuţiile miniştrilor
Dreptul de vot rǎmâne unul cenzitar, alegǎtorii fiind împǎrţiţi în colegii electorale în
funcţie de venit, profesiune şi demnitǎţi deţinute.
Conform Constituţiei din 1866 deputaţii sunt aleşi în mod indirect. Astfel, corpul electoral din
fiecare judeţ este împǎrţit în patru colegii:din primul colegiu fac parte cei care au venituri mai
mari de 300 de galbeni, din al doilea colegiu fac perte cei care au venituri cuprinse între 100 şi
300 de galbeni, din al treilea colegiu (al oraşelor) fac parte comercianţii şi industriaşii care
plǎtesc un impozit de 80 de lei, dar şi reprezentanţii profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere,
profesorii şi pensionarii statului (toţi aceştia sunt scutiţi de cens), din al patrulea colegiu fǎceau
parte cei care plǎteau un impozit (indiferent cât de mic) cǎtre stat şi care nu intra în niciuna dintre
categoriile anterioare. Primele trei colegii aleg direct:primele douǎ câte un deputat fiecare, iar cel
de-al treilea – Bucureşti şase, Iaşi patru, Craiova, Galaşi, Ploieşti, Focşani, Bârlad, Botoşani câte
trei, Piteşti, Bacǎu, Roman, Turnu Severin câte doi iar celelalte câte unul. Se precizeazǎ, de
asemnea faptul cǎ toate oraşele unui district formeazǎ un singur colegiu cu oraşul de reşedinţǎ.
Al patrulea acolegiu alege câte un deputat de district.
Senatulorii sunt aleşi de douǎ colegii:primul dintre acestea este format din proprietarii de pǎmânt
din judeţ care au venituri mai mari de 300 de galbeni, iar cel de-al doilea colegiu este cel al
oraşelor şi este format din proprietari având un venit mai mic de 300 de galbeni. Se prevedea de
asemanea faptul cǎ cele dpuǎ colegii voteazǎ separat şi aleg fiecare câte un deputat. Constiutuţia
menţiona şi faptul cǎ Universitǎţile din Iaşi şi Bucureşti trimiteau câte un reprezentant în Senat,
reprezentant ales de cǎtre profesorii universitǎţii respective.
Condiţiile de eligibiliate pentru Senat erau:cetǎteania românǎ (prin naştere sau naturalizare),
domiciliul în România, vârsta de 40 de ani, un venit de orice naturǎ de 800 de galbeni.
Constituţia prevedea şi anumite categorii de persoane care erau scutite de acest cens:preşedinţii
sau vice-preşedinţii vreunei Adunǎri legislative, deputaţii care au fǎcut parte din trei sesiuni,
generalii, coloneii care au o vechime de ani, persoanele care au ocupat funcţia de ministru sau
de reprezentant diplomatic al ţǎrii, cei care au ocupat timp de un an funcţia de preşedinte de
curte, de procuror general, de consilier la Curtea de Casaţie, cei cu diplomǎ de doctorat sau de
licenţiat, care au exercitat timp de şase ani profesiunea lor. Existau şi membrii de drept ai
Senatului:moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani, dar va avea drept de vot deliberativ doar
de la 25 de ani, mitropolitul şi episcopii. Membrii Senatului sunt aleşi pe o perioadǎ de 8 ani şi se
înnoiesc pe jumǎtate la fiecare patru ani prin tragerea la sorţi a unui membru din fiecare judeţ. Se
precizeazǎ de asemenea faptul cǎ membrii sunt reeligibili.
Puterea judecǎtoreascǎ era exercitatǎ de curţi şi tribunale. Hotǎrârile lor şi sentinţele se pronunţǎ
în virtutea legii şi se executǎ în numele domunului.
În afarǎ de curţile şi tribunalele ordinare mai erau înfiinţate şi curţile cu juri, care judecau
crimele precum şi delictele politice şi de presǎ. Se interzicea prin constituţie înfiinţarea de
tribunale excepţionale
Constituţia din 1866 este una de facturǎ liberalǎ, a fost elaboratǎ dupǎ modelul Constituţiei
belgiene şi este consideratǎ una dintre cele mai democratice constituţii din Europa în mometul
respectiv, a fost adoptatǎ fǎrǎ acordul Marilor Puteri, procalama suveranitatea naţionalǎ,
guvernarea era reprezentativǎ şi responsabilǎ, se instituia principiul sepǎarǎrii puterilor în stat,
monarhia erediatarǎ reprezentând foma de guvernǎmânt.
Bibiografie