Sunteți pe pagina 1din 5

Dupǎ abdicarea lui Cuza, atât liberalii cât şi conservatorii urmǎreau instituirea unui

mediu politic care sǎ garanteze stabilitate guvernamentalǎ şi care sǎ contribuie la dezvolatarea


societǎţii româneşti. În aceste condiţii se opteazǎ pentru aducerea pe tronul ţǎrii a unui principe
strǎin, Carol de Hohenzolern. Aduanrea legislativǎ care fusese aleasǎ cu o lunǎ înaintea venirii
lui Carol îl proclamǎ pe acesta domn şi se transformǎ în Adunarea Constituantǎ. Aceastǎ
Adunare avea rolul de a discuta şi vota proiectul unei constituţii.

Dupǎ numirea noului domnitor, Adunarea Constituantǎ voteazǎ o nouǎ constituţie ce avea la
bazǎ principiile constituţiei belgiene, dar care au fost adaptate la realitǎţile româneşti. Constituţia
a fost aprobatǎ de domnitor şi a intrat în vigoare odatǎ cu publicarea în Monitorul oficia lîn 1
iulie 1866.

Constituţie de inspiraţie belgiană

Adoptarea acestei constituţii este un fapt remarcabil în sine. Ţara se gǎsea sub
suzeranitate otomanǎ şi plǎtea tribut, dar în Constituţie nu apare nicio referire la aceastǎ stare de
dependenţǎ. În articolul 1 se preciza cǎ „Principatele Unite Române constituie un singur stat
indivizinil, sub denumirea de România.” Folosirea termenului indivizibil încǎ de la primul articol
apare ca o reacţie la insistenţa Puterilor Garante ca Principatele sǎ se separe. Utilizarea
termenului România reprezintǎ o altǎ încǎlcare a prevederilor Convenţiei de la Paris şi o nouǎ
dovadǎ a faptului cǎ se dorea aplicarea tuturor hotǎrârilor luate de adunǎrile ad-hoc

Constituţia a fost în bunǎ parte o copie a constituţiei belgiane din 1831. Diferenţele dintre
cele douǎ societǎţi erau însǎ semnificative. Belgia era o ţarǎ cu secole de viaţǎ urbanǎ, cu un
climat de disciplinǎ şi cu o tradiţie solidǎ de ordine în viaţa publicǎ. Astfel, liberalismul
constituţiei belgiene era perfect adaptat societǎţii. În cazul românesc, exista o tradiţie a
confruntǎriilor dintre obiceiul pǎmântului şi lege la care se adǎugau arbitrariul domnitorului şi
corupţia dregǎtorilor. Principele Carol însuşi considera consituţia nepotrivitǎ gradului de
educaţie a opinie publice româneşti.

Constituţia adoptatǎ în 1866 stǎ la baza regimului monarhiei constituţionale. Era


redactatǎ pe baza principiului democratic al separǎrii puterilor în stat. Astfel, puterea
legislativǎ era exercitatǎ de domn şi de Reprezentanţa Naţionalǎ, iar legile puteau fi trimise spre
adoptare domnului doar dacǎ au fost discutate şi votate liber în ambele Adunǎri. Iniţiativa
legislativǎ este o atribuţie a tuturor celor trei componente ale puterii legislative. Puterea
executivǎ era încedinţatǎ domnului iar puterea judecǎtoreascǎ era exercitatǎ de curţi şi tribunale,
hotǎrârile şi sentinţele se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele domnului.
Stabilirea formei de guvernămământ:monarhia ereditară

Constituţia din 1866 are opt titluri:I. Despre teritoriul României, II. Despre drepturile
românilor, III. Depre puterile statului, IV. Depre finanţe, V. Despre puterea armatǎ, VI.
Dispoziţiuni genrale, VII. Despre revisuirea Constituțiunei, VIII. Dispoziţiuni Transitorii şi
suplimentare.

Conform articolului 31 din legea fundamentalǎ „toate puterile statului enamǎ de la


naţiune” iar aceasta le poate exercita doar prin delegare, dupǎ principiile constituţiei.

Puterea executivǎ era exercitatǎ de domnitor împreunǎ cu guvernul. Conform noii


constituţii forma de guvernǎmânt a României devenea monarhia ereditarǎ. Articolul 82 stabilea
cǎ „puterile constituţionale ale domitorului sunt ereditare”în linie directǎ, maculinǎ şi legitimǎ,
cu drept de primogeniturǎ. Se prevedea, de asemena faptul cǎ urmaşii lui Carol vor fi crescuţi în
religia ortodoxǎ. La baza Constituţiei se afla principiul conform cǎruira suveranul „domneşte dar
nu guverneazǎ”. Astfel articolul 92 prevedea cǎ „persoana regenui este neviolabilǎ. Miniştrii sǎi
sunt rǎspunzǎtori. Niciun act al regelui nu poate avea tǎrie dacǎ nu este contrasemnat de cǎtre
un ministru care prin aceasta chiar devine rǎspunzǎtor de acel act.”

Prerogativele Domnitorului

Conform articolului 93 din Constituţie domnul numeşte şi revocǎ miniştrii, sancţioneazǎ


şi promulgǎ legile dar poate refuza sancţionarea legilor. Domnitorul are, de asemenea dreptul de
aministie în materie politicǎ şi de a micşora pedepsele în materii criminale, nu poate suspenda
cursul cercetǎrii sau al judecǎţii şi nici nu poate interveni în adminstrarea justiţiei. Domnitorul
deţine prerogativa de a numi sau confirma în toate funcţiile publice, însă nu are posibilitatea de a
crea o nouǎ funcţieie fǎrǎ o lege specialǎ, nu poate modifica sau supenda legile şi nu poate scuti
pe nimeni de executare lor. Domnitorul era declarat conducǎtorul armatei, oferǎ decoraţiile
şi gradele militare în conformitete cu legea. Domnul are dreptul de a bate monedǎ şi de a încheia
tratate cu alte state dar acestea trebuie ratificate de cǎtre puterea legislativǎ. Constituţia prevedea
la articolul 95 faptul cǎ domnitorul are dreptul de a se adresa Adunǎrii la începutul sesiunii
printr-un mesaj referitor la starea tǎrii dar şi posibilitatea Adunǎrilor de a rǎspunde acestui mesaj.
Domnitorul este cel care pronunţa închiderea sesiunii, are dreptul de a convoca Adunǎrile în
sesiune extraordinarǎ dar şi de a dizolva ambele Adunǎri sau numai una dintre ele, iar actul de
dizolvare trebuia sǎ conţinǎ convocarea viitoarealor alegeri.

Articolul 96 prevedea în mod explicit faptul cǎ „domnul nu are alte puteri, decât acelea
date lui prin Constituţie.”

Atribuţiile miniştrilor

Constituţia cuprindea prevederi referitoare la condiţiile pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ un


ministru precum şi la atribuţiile acestora. Astfel, nu poate fi ministru decât un cetaţean român
(prin naştere sau naturalizare). Membrii familie regale nu pot face parte din guvern. Miniştrii pot
lua parte la dezbaterile Adunǎrii chiar dacǎ nu sunt membrii ai acesteia, iar prezenţa unui
membru al guvernului la dezbaterile Adunǎrii este necesarǎ. Ministrul nu este scutit de
rǎspundere dacǎ invocǎ un ordin verbal sau scris al Domnului . Miniştrii pot fi acuzaţi atât de
cǎtre Senat şi Adunarea Deputaţilor, cât şi de cǎtre domnitor, trimişi în faţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. La articolul 103 se prevedea faptul cǎ domnul nu putea sǎ ierte sau sǎ
micşoreze pedeapsa hotǎrâtǎ miniştrilor de cǎtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decât dacǎ se
face în prealabil o cerere din partea Adunǎrii care l-a pus sub acuzare.

Adoptarea sistemului bicameral prin constituţie

Puterea legislativǎ este exercitatǎ colectiv de cǎtre domn şi reprezentanţa naţionalǎ.


Reprezenanţa Naţionalǎ era formatǎ din Adunarea Deputaţilor şi din Senat, se adopta sistemul
bicameral. Fiecare lege trebuia sǎ primeascǎ acordul tuturor celor trei pǎrţi ale puterii legislative
pentru a intra în vigoare. Nicio lege nu putea fi supusǎ sancţiunii domnului decât dupǎ ce era
discutatǎ şi votatǎ liber de majoritatea celor douǎ Adunǎri. Iniţiativa legislativǎ aparţine
domnului, Senatului, Adunǎrii Deputaţilor. Se prevede de asemenea faptul cǎ orice lege
referitoare la veniturile şi cheltuielile statului sau la armatǎ trebuie sǎ fie votatǎ mai întâi de cǎtre
Adunarea Deputaţilor.

Dreptul de vot rǎmâne unul cenzitar, alegǎtorii fiind împǎrţiţi în colegii electorale în
funcţie de venit, profesiune şi demnitǎţi deţinute.

În constituţie sunt prevǎzute atât imunitatea şi inviolabiliattea seantorilor şi deputaţilor


cât şi responsabilitatea ministerialǎ.

Dreptul de a alege şi de a fi ales

Conform Constituţiei din 1866 deputaţii sunt aleşi în mod indirect. Astfel, corpul electoral din
fiecare judeţ este împǎrţit în patru colegii:din primul colegiu fac parte cei care au venituri mai
mari de 300 de galbeni, din al doilea colegiu fac perte cei care au venituri cuprinse între 100 şi
300 de galbeni, din al treilea colegiu (al oraşelor) fac parte comercianţii şi industriaşii care
plǎtesc un impozit de 80 de lei, dar şi reprezentanţii profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere,
profesorii şi pensionarii statului (toţi aceştia sunt scutiţi de cens), din al patrulea colegiu fǎceau
parte cei care plǎteau un impozit (indiferent cât de mic) cǎtre stat şi care nu intra în niciuna dintre
categoriile anterioare. Primele trei colegii aleg direct:primele douǎ câte un deputat fiecare, iar cel
de-al treilea – Bucureşti şase, Iaşi patru, Craiova, Galaşi, Ploieşti, Focşani, Bârlad, Botoşani câte
trei, Piteşti, Bacǎu, Roman, Turnu Severin câte doi iar celelalte câte unul. Se precizeazǎ, de
asemnea faptul cǎ toate oraşele unui district formeazǎ un singur colegiu cu oraşul de reşedinţǎ.
Al patrulea acolegiu alege câte un deputat de district.

Constituţia prevede şi condiţiile de eligibilitate pentru Adunarea Deputaţilor:candidatul trebuia


sǎ fie român (prin naştere sau naturalziare), sǎ aibǎ drepturi civile şi politice, sǎ aibǎ vârsta de
douǎzeci şi cinci de ani, sǎ aibǎ domiciliul în România. Deputaţii au un mandat de patru ani.

Senatulorii sunt aleşi de douǎ colegii:primul dintre acestea este format din proprietarii de pǎmânt
din judeţ care au venituri mai mari de 300 de galbeni, iar cel de-al doilea colegiu este cel al
oraşelor şi este format din proprietari având un venit mai mic de 300 de galbeni. Se prevedea de
asemanea faptul cǎ cele dpuǎ colegii voteazǎ separat şi aleg fiecare câte un deputat. Constiutuţia
menţiona şi faptul cǎ Universitǎţile din Iaşi şi Bucureşti trimiteau câte un reprezentant în Senat,
reprezentant ales de cǎtre profesorii universitǎţii respective.

Condiţiile de eligibiliate pentru Senat erau:cetǎteania românǎ (prin naştere sau naturalizare),
domiciliul în România, vârsta de 40 de ani, un venit de orice naturǎ de 800 de galbeni.
Constituţia prevedea şi anumite categorii de persoane care erau scutite de acest cens:preşedinţii
sau vice-preşedinţii vreunei Adunǎri legislative, deputaţii care au fǎcut parte din trei sesiuni,
generalii, coloneii care au o vechime de ani, persoanele care au ocupat funcţia de ministru sau
de reprezentant diplomatic al ţǎrii, cei care au ocupat timp de un an funcţia de preşedinte de
curte, de procuror general, de consilier la Curtea de Casaţie, cei cu diplomǎ de doctorat sau de
licenţiat, care au exercitat timp de şase ani profesiunea lor. Existau şi membrii de drept ai
Senatului:moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani, dar va avea drept de vot deliberativ doar
de la 25 de ani, mitropolitul şi episcopii. Membrii Senatului sunt aleşi pe o perioadǎ de 8 ani şi se
înnoiesc pe jumǎtate la fiecare patru ani prin tragerea la sorţi a unui membru din fiecare judeţ. Se
precizeazǎ de asemenea faptul cǎ membrii sunt reeligibili.

Structura puterii judecătoreşti

Puterea judecǎtoreascǎ era exercitatǎ de curţi şi tribunale. Hotǎrârile lor şi sentinţele se pronunţǎ
în virtutea legii şi se executǎ în numele domunului.

În afarǎ de curţile şi tribunalele ordinare mai erau înfiinţate şi curţile cu juri, care judecau
crimele precum şi delictele politice şi de presǎ. Se interzicea prin constituţie înfiinţarea de
tribunale excepţionale

Totuşi, în constituţia din 1866 nu era prevǎzutǎ inamovibilitatea şi stabilitatea judecǎtorilor, un


regres faţǎ de Convenţia de la Paris. Aceasta nu era o misiune a legiuitorului, ci s-a evitat în mod
intenţionat sǎ se facǎ din inamovibiliatea judecǎtorilor un principiu constituţional deoarece în
România licenţiaţii în drept erau foarte puţini. Autoritǎţile au preferat sǎ legifereze progresiv
aceastǎ situaţie, prin legi ordinare, pe mǎsura creǎrii unui personal competent.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

Titlul al II-lea al Constituţiei cuprindea drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor români:libertatea


constiinţei, a presei, a învǎţǎmântului, a întrunirilor. În acelaşi capitol era prevǎzutǎ şi
desfiinţarea privilegiilor şi titulrilor de nobleţe strǎine. Se grantau inviolabilitatea persoanei şi a
domiciliului. Se interziceau pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Se asigura secretul
corespondenţei. În articolul 24 era garantatǎ libertatea presei:se specifica faptul cǎ ziarele nu
aveau nevoie de autorizaţie pentru a apǎrea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor, nici
nu puteau fi supriamate sau suspendate. Nu se puteau vota legi speciale în materie de presǎ. În
aceastǎ Constituţie exista o singurǎ interdicţie pentru cetǎţenii români:de a nu intra în servicul
altui stat fǎrǎ consimţǎmântul guvernului, iar sacţiunea era pierderea cetǎţeniei române şi o
singurǎ discrimiare era impusǎ cetǎţenilor strǎini:numai cei de rit creştin puteau cere cetǎţenia.
Aceast articol a fost introdus în legea fundamentalǎ românǎ din cazua unor considerente de
naturǎ socialǎ şi economicǎ pentru cǎ evreii constituiau o minoritate numeroasǎ cu o mare
pondere economicǎ şi din raţiuni de ordin istoric pentru turci, aceastǎ excludere fiind de altfel
tradiţionalǎ în relaţiile româno-otomane, mǎsurǎ ce garantase pǎstrarea identitǎţii naţionale.

Constituţia din 1866 este una de facturǎ liberalǎ, a fost elaboratǎ dupǎ modelul Constituţiei
belgiene şi este consideratǎ una dintre cele mai democratice constituţii din Europa în mometul
respectiv, a fost adoptatǎ fǎrǎ acordul Marilor Puteri, procalama suveranitatea naţionalǎ,
guvernarea era reprezentativǎ şi responsabilǎ, se instituia principiul sepǎarǎrii puterilor în stat,
monarhia erediatarǎ reprezentând foma de guvernǎmânt.

Bibiografie

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sincerǎ a poporului român, Ed. Unives Enciclopedic,

FOCȘENEANU, Eleodor, Istoria Constituţionalǎ a României 1859-1991, Ed. Humanitas,

SCURTU Ioan, Monarhia în România 1866-1947, Ed. Danubius