Omul secolului al XXI – lea: între dumnezeu după har sau

supraom

1. Dumnezeul după har

Sfântul Vasile cel Mare, din dorinţa de a-i face pe tineri să o apuce pe drumul
virtuţii, le-a spus următoarea povestioară: “Pe când Hercule era tânăr şi se gândea pe ce
cale să apuce, pe aceea care prin osteneli duce la virtute sau pe cea uşoară, s-au apropiat
de el două femei; erau virtutea şi viciul. Una era împodobită cu tot felul de podoabe şi
înconjurată de un roi de plăceri, iar cealaltă era istovită şi slabă, cu privirea aspră, care nu
i-a făgăduit, ceva uşor sau plăcut, ci nenumărate sudori, osteneli şi primejdii, iar ca
răsplată îndumnezeirea. Până la urmă Hercule a ales virtutea”1.
Asemenea lui Hercule, fiecare om este pus să aleagă. Astfel în Viaţa Sfântului
Andrei cel nebun pentru Hristos, ni se spune, că în tinereţe, într-o zi, acesta “s-a rugat în
taină toată ziua, până ce a venit noaptea. Atunci a adormit puţin şi a văzut în somnul său
că se afla în nişte palate împărăteşti. Chemându-l, Împăratul i-a spus:
- Vrei să îmi slujeşti cu tot sufletul şi să te fac una din căpeteniile palatului
Meu?
- Există cineva, Stăpâne, care să nu vrea binele său? – i-a răspuns Andrei. Eu, în
tot cazul doresc mult aceasta.
- Dacă doreşti aceasta, încearcă gustul Împărăţiei mele.
Şi în acelaşi timp i-a oferit să mănânce ceva care semăna cu zăpada şi era atât de
dulce şi de gustos, pe cât nu poate omul să îşi închipuie. De cum a mâncat-o Andrei a
spus:
- Mai dă-mi, Te rog, şi alta pentru că mâncând-o, am simţit că bine miresmează
ca un mir dumnezeiesc.
Acela i-a dat a doua oară ceva care semăna cu gutuia. Aceasta era însă mai acră şi
mai amară decât absintul. De îndată ce a mâncat-o s-a arătat dezamăgit şi a uitat gustul de
mai înainte. Văzându-l întristat, Împăratul i-a spus:

1
SFÂNTUL VASILE CEL MARE , Omilia a XXII-a, Către tineri, cum pot întrebuinţa cu folos literatura
scriitorilor elini, Scrieri, Parta I, Colecţia PSB, trad. Pr.Dr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.
572.

1
 - Ai văzut că nu poţi suferi amărăciunea mâncării? Ţi-am dat să înţelegi modul
cel mai desăvârşit, prin care poate cineva să Mă slujească. Aceasta este exact
calea cea strâmtă şi îngustă, care duce la viaţă. (Matei 7, 14)
- Mi se pare amar lucrul, Stăpâne. Cine poate să-Ţi slujească, mâncându-l?
- Amarul ţi-l aminteşti, - i-a răspuns Împăratul. Dar dulcele de ce l-ai uitat?
Înainte de amar nu ţi-am dat dulcele?
- Da, Stăpâne, dar mi-ai spus că seamănă cu amarul „calea cea îngustă”.
- Nu, este altcumva! Calea aceasta se află între amar şi dulce. Amarul sunt
ostenelile şi nevoinţele, în timp ce dulcele şi plăcutul sunt răcorirea, odihna şi
mângâierea pe care le oferă bunătatea Mea celor ce se întristeză pentru Mine.
Nu ofer aşadar numai amarul, nici iarăşi numai dulcele, ci când pe unul, când
pe altul; unul urmează celuilalt. Dacă vrei să-mi slujeşti, spune-Mi, ca să ştiu.
- Dă-mi iarăşi să le încerc şi Îţi voi spune, - a răspuns fericitul
Acela i-a dat mai întâi amarul. Atunci Andrei, foarte întristat, I-a spus:
- Nu pot să-Ţi slujesc şi mănânc din acesta. Este amar şi nesuferit.
Împăratul a zâmbit şi scoţând din sânul Său ceva ca de foc şi înflorit care mirosea
frumos i-a spus:
- Ia şi mănâncă, pentru ca să le uiţi pe toate.
Luând el într-adevăr şi mâncând, vreme îndelungată a simţit atâta plăcere,
dulceaţă şi bucurie, încât se afla afară de sine. Credea că trăieşte într-o mireasmă
covârşitoare, într-o slavă şi o veselie de negrăit. Când şi-a revenit, a căzut la
picioarele Acelui mare Împărat şi L-a rugat:
- Miluieşte-mă, bunule Stăpâne, şi mă primeşte ca să-Ţi slujesc, fiindcă am
înţeles cu adevărat ca slujirea Ta este foarte plăcută.
- Crede-Mă, - i-a spus Acela – că din bogăţiile Mele acesta este cel mai
neînsemnat. Dacă însă Îmi vei sluji, cele pe care le am vor deveni ale tale şi te
voi face moştenitor Împărăţiei Mele.
Aşa a vorbit Împăratul şi l-a lăsat să plece. Atunci când fericitul s-a deşteptat,
păstra în mintea sa toate acestea, însă, fiind întru totul copleşit, nu putea să şi le explice”2.

2
***, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, trad. Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Ed. Evanghelismos,
Sfântul Munte Athos, 2002, p. 29-31.

2
 Aşadar, soluţia ca tânărul să pornească pe calea virtuţii, a îndumnezeirii după har,
este ca “să guste şi să vadă că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Astfel, şi în viaţa Sfintei
Teodora de la Sihla, ni se spune: “Teodora înţelesese de mult cât de bună este vieţuirea
cea după voia lui Dumnezeu. Cât de dulce este virtutea când, dobândind «frica fericitelor
porunci», calci toate poftele trupului şi petreci o vieţuire duhovnicească. Dulceaţa virtuţii
– aceasta este descoperirea Teodorei, căutării căreia i se dedicase de mulţi ani: dulceaţa
credinţei, a nădejdii, a dragostei, a bunătăţii, a dreptăţii şi a rodului acestora, pacea
duhovnicească – reprezenta hrana ei zilnică”3.
Prin urmare, dulceaţa virtuţii! A virtuţii creştine a cărei esenţă stă în prezenţa lui
Dumnezeu în noi… Izvorând din acelaşi Dumnezeu, virtutea trebuie să fie pentru toţi
aceeaşi, ea e o virtute unitară… Dar dacă virtutea are o unitate, este una, prin aceasta nu i
se ridică diversitatea şi nici deosebirile graduale… Ţinând seama de diferitele raporturi
sau referinţe ale omului credincios, virtutea va lua înfăţişări felurite, însă toate vor fi
derivări ale unicului principiu de virtute; în acest sens, se poate vorbi despre felurite şi
despre gradele virtuţii creştine”4.
De aceea pentru a avea virtutea una, creştinul trebuie să cultive toate virtuţile.
Virtutea una este ca un pahar făcut din foiţe de aur. Este suficient să lipsească o foiţă şi se
scurge tot harul (Sfântul Simeon Noul Teolog).
Şi pentru a avea dulceaţa virtuţii una nu este suficient să avem numai toate
virtuţile, dar acestea trebuiesc să fie într-o proporţie, ca să fie armonie între ele. Nu ne
împlinim numai fiind foarte stricţi şi supercorecţi în obţinerea virtuţilor, ci având armonie
între ele. Rămânând numai la stricteţe şi supercorectitudine apare „o primejdie mult mai
adâncă – pierderea savorii Ortodoxiei... «Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai
avea simţământul şi gustul Ortodoxiei”5.
În acelaşi sens, la întrebarea: „Ce însemnează: «cântaţi cu înţelegere» (Ps. 46,
7)?, Sfântul Vasile cel Mare răspunde: Ceea ce este la mâncăruri gustul calităţii fiecărui
fel de mâncare, aceasta este înţelegerea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Pentru că spune:

3
Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU, „Cuvioasa Teodora de la Sihla”, în vol. Sfinţi români şi apărători ai
Legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 433 – 434.
4
Mitropolit Dr. Nicolae MLADIN (coord.), Teologia morală ortodoxă, vol. 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1979, p. 359 – 360.
5
Ieromonahul DAMASCHIN, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, trad. Constantin Făgeţan şi Pr.
Constantin Jinga, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 468.

3
«cerul gurii gustă bucatele, iar mintea înţelege cuvintele» (Iov 12, 11). Deci, dacă cineva
îşi rânduieşte sufletul din puterea fiecărui cuvânt, cum îşi rânduieşte gustul din calitatea
fiecărui fel de mâncare, unul ca acesta a împlinit porunca cea care spune: «cântaţi cu
înţelegere»”6.
Astfel este omul virtuos, astfel este omul când ajunge dumnezeu după har.
„Rugăciunea lui atunci este numai să se facă voia lui Dumnezeu. Şi, din când în când, în
timpul rugăciunii este răpit de dragostea lui Iisus. Şi mulţumind Domnului fără încetare
pentru atâtea binefaceri, mintea lui este răpită în multă mirare şi admiraţie. Şi suflarea
harului dumnezeiesc pătrunde în gura lui. Şi Hristos domneşte întru el. Şi, după ce trece
puţin de la această vedere dumnezeiască, acesta devine ca şi când nu ar mai avea trup”7.
„O, măreţie cerească! O, slavă şi cinste a omului! Este ţărână umilă, dar este şi
suflare dumnezeiască!
...Când a ieşit de la Dumnezeu, suflarea dumnezeiască era binemirositoare”8.
Aşa este şi acum suflarea oamenilor sfinţi. Astfel Gheron Iosif ne spune despre
Gheron Ignatios, că „în timpul rugăciunii gura lui răspândea mireasmă, încât se bucura
nespus cel care vorbea cu el”9. Tot aşa troparul Sfântului Ioan Gură de Aur ne arată că
„din gura sfântului ca o lumină de foc strălucind harul, toată lumea a luminat”. În acelaşi
sens, citind în Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul, ni se relatează că acesta „şezând şi
vorbind cu ucenicul său, acesta a văzut ieşind din gura Cuviosului foc şi lumina toată faţa
lui, căci dădea raze ca soarele”10.
Şi ca să nu cadă din această stare „omul ajuns dumnezeu după har, este
întemeinicit în credinţa că tot ce are este de la Dumnezeu. El are cugetul şi credinţa că
este nimic, iar Dumnezeu şi harul Său cel atotputernic sunt totul. Acesta renunţă la
propria libertate, ... libertatea nu se mai autodetermină. În Împărăţia lui Dumnezeu nu
este vreo persoană care acţionează de la sine; Dumnezeu lucrează întru toate, ... puterea
lui Dumnezeu pătrunde în duhul omului şi îşi începe lucrarea sa atotcupriunzătoare.
Aşadar, condiţia unirii cu Dumnezeu este desăvârşita încredinţare în mâinile Lui.
6
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Regulile mici, Scrieri, Partea a doua, Colecţia PSB, trad. Prof. Iorgu D. Ivan,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 442.
7
GHERON IOSIF, Mărturii din viaţa monahală, vol. II, trad. Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 1996, p. 168.
8
Ibid., p. 87
9
Ibid., vol. I, p. 71
10
***, Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, p. 384.

4
Încredinţarea noastră în mâinile lui Dumnezeu este cea mai profundă şi mai preţioasă
faptă a noastră. ... Lăsarea necondiţionată în voia lui Dumnezeu este atât de
impresionantă şi de frumoasă – şi atât de plină de roade! ...
Cel ce s-a afierosit lui Dumnezeu sau a fost învrednicit de acest dar începe să
lucreze cu El şi să petreacă în El. Voinţa liberă nu este nimicită; ea se manifestă pe deplin,
pentru că predarea de sine nu este un act final şi irevocabil, ci este o lucrare repetată
neîncetat. Nevoitorul se încredinţează lui Dumnezeu, Care îl primeşte şi lucrează în el sau
prin puterile lui. Aceasta este viaţa duhului nostru celui dumnezeiesc şi adevărat”11.

2. Supraomul

Am prezentat câteva aspecte ale omului ajuns Dumnezeu după har, ale omului care
s-a înscris pe drumul virtuţii, pe calea cea strâmtă şi îngustă, care duce la viaţă (Matei
7,14 ). De fapt am prezentat numai partea cea dulce a acestei căi, deoarece numai
cunoaşterea dulcelui ne face să ne înscriem pe această cale şi să suportăm amarul ei. Şi
într-adevăr mult dulce ne dă Dumnezeu pentru că în momentul „când omul se vede pe
sine ca pe cel mai de nimic tot ce există, atunci nedespărţit de cunoaştere de sine se dă
omului cunoaşterea lui Dumnezeu, care se numeşte la Sfinţii Părinţi «vederea» adevărului
... Domnul Se dă pe Sine să fie cunoscut şi să fie gustat, ceea ce conţine împlinirea
esenţială a vieţii omeneşti. Acesta este un mare dar şi o răsplată care nu se poate compara
cu nimic... Iar unde sunt darurile, acolo este şi Însuşi Dătătorul de daruri – Dumnezeu”12.
Dar până să ajungă la desăvârşire, diavolul caută să înşele, şi pe mulţi înşeală, că
“harul lui Dumnezeu de către el poate fi atras;” “el crede că luptele şi nevoinţele lui aduc
harul; el crede că harul i-a fost dat ca plată pentru ostenelile lui”13.
E prima ispită a celui rău, prin care îl îndepărtează pe om de credinţa că “el este
nimic şi Dumnezeu e totul”, şi îl înscrie pe drumul autonomiei. E prima breşă care se face
în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Dar cel rău nu se mulţumeşte cu atât, şi e mult până ce
omul intră pe drum greşit, că după aceea se îndepărtează din ce în ce mai mult.

11
SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL, Calea spre mântuire, trad. Bogdan Pârâială, Ed. Bunavestire, Bacău,
1999, p. 357 – 361.
12
Fericitul Arhiepiscop ANTONIE Mărturisitorul, Calea lucrării lăuntrice, Schitul Prodromu, 2002, p. 98.
13
GHERON IOSIF, op. cit., vol. II, p. 156 – 157.

5
 Şi astfel începând cu “modernitatea, omul a transferat centrul de gravitaţie al lumii
de la Dumnezeu la om, astfel că omul se simte atât de autonom în faţa Divinităţii, încât
consideră voinţa lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăţi. În
această concepţie antropocentristă, omul se realizează prin el însuşi, fără ajutorul lui
Dumnezeu. Sacrul este principalul obstacol în calea libertăţii lui, şi nu se simte liber decât
în măsura în care elimină sacrul din natură”14.
Aşa este, căci în perioada iluminismului omul se închină propiei sale raţiuni.
Imperativul kantian: «Îndrăzneşte să cunoşti!» 15 a dat omului aripi în dorinţa lui de a se
elibera de Dumnezeu şi de a stăpâni natura. Dar, dintre teoriile ştiinţifice care explicau
natura, s-au adoptat, nu cele adevărate, ci acelea care eliminau pe Dumnezeu din viaţa
omului. Aşadar, deşi se susţinea obiectivitatea ştiinţifică, în realitate ştiinţa a devenit
subiectivă.
Putem exemplifica cele spuse cel mai bine cu Teoria evoluţiei a lui Darwin. Darwin
avea el însuşi multe îndoieli privind evoluţia prin selecţie naturală. Astfel, referitor la
originea ochiului a scris aceste cuvinte: «A presupune că ochiul (cu atât de multe părţi
lucrând împreună)... s-a format prin selecţie naturală, pare, recunosc în mod deschis,
absurd în cel mai înalt grad»16.
“Darwin însuşi era un om de ştiinţă precaut, muncind până la epuizare. Dar alţii,
mai ales T. H. Huxley şi Herbert Spencer au înşfăcat ideea lui Darwin, folosind-o spre a
explica că putem avea design fără creaţie, fără Designer... Ei nu erau mulţumiţi să trateze
selecţia naturală ca un simplu proces ecologic observabil. Ei au insistat în a transforma
selecţia naturală în piatra de încercare a unei noi filosofii, o «religie fără revelaţie», cum a
numit-o mai târziu Julian Huxley. Pentru ei, ca şi pentru mulţi alţii, adevărata
semnificaţie a evoluţiei darwiniste era religioasă şi filosofică, nu ştiinţifică. Aceşti
evoluţionişti, care visau să explice design-ul fără creaţie”17, fără Designer.
În continuare, deşi evoluţia nu are nici o dovadă ştiinţifică, a fost păstrată numai
pentru a-L îndepărta pe Dumnezeu din creaţie. Aşa este, pentru că evoluţia prin selecţie
naturală s-a dovedit greşită, pentru că aceasta implica existenţa unui mare număr de fosile

14
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, 2001, Bucureşti, p. 11 – 12.
15
Idem, Teologie şi cultură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 68.
16
Henry M. MORRIS, Gary E. PARKER, Introducere în ştiinţa creaţionistă, trad. Emil Silvestru, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 148.
17
Ibid., p. 135, p. 142.

6
din faza de trecere între specii, ceea ce nu s-au găsit. Atunci, tot ca o luptă împotriva lui
Dumnezeu, s-a inventat neodarvinismul, adică evoluţia prin mutaţii. Şi acesta s-a dovedit
greşit pentru că mutaţiile nu duc la evoluţie , ci la boli şi degenerare. Atunci a apărut post
neodarvinismul, care susţine evoluţia prin restructurarea radicală a întregului ADN, teorie
prin care nu este nici o dovadă ştiinţifică. Şi, cu toate că ştiinţa creaţionistă corelează mai
bine datele existente şi predicţiile ei sunt mai bune, totuşi se păstrează evoluţionismul
numai din dorinţa de a nu-L primi pe Dumnezeu în viaţa omului.
Aşa este căci, biologul Michael Danton, într-un interviu la televiziune, întrebat care
a fost, după opinia sa, cel mai important impact al cărţii lui Darwin, după mai bine de o
sută de ani de la apariţia ei, după o scurtă pauză Danton a răspuns că impactul principal a
fost faptul că a făcut ateismul posibil sau cel puţin respectabil”18.
Pentru aceasta s-au făcut eforturi uriaşe, ca să se creeze un om nou, care să se
îndepărteze de idealurile creştine. Astfel F. Nietzsche spune despre creştin că e „animalul
casnic, dobitocul (de turmă, animalul bolnav)”. Iar despre creştinism spune că a luat
apărarea a tot ceea ce este slab, josnic, neizbutit, a făcut un ideal din împotrivirea faţă de
instinctele de conservare, ale vieţii puternice, ba chiar a corupt dreapta judecată a firilor
celor mai puternice din punct de vedere intelectual, propovăduindu-le că valorile
superioare ale intelectulităţilor nu-s decât păcate, rătăciri şi ispite. Pilda cea mai vrednică
de plâns este coruperea lui Pascal, care crede în stricăciunea minţii sale datorită păcatului
din naştere, pe când ea nu era stricată decât prin creştinismul său!”19.
De acea la întrebarea: «Care este cel mai vătămător viciu?», el răspunde: «Mila ce-
o simte fapta pentru cei dezmoşteniţi şi slabi: Creştinismul»20.
Se instaurează un nihilism distructiv al tuturor valorilor creştine, pentru a apare un
pământ nou şi un om nou. Cum e acest om nou? Spune el: “Ne-am schimbat felul nostru
de a vedea. Am devenit mai puţin pretenţioşi în toate lucrurile. Nu mai scoborâm pe om
din «spirit», din «dumnezeire», noi l-am aşezat iarăşi printre animale. E pentru noi
animalul cel mai puternic, pentru că e cel mai viclean: spiritualitatea noastră e urmarea
acestui lucru”21.

18
Ibid., p. 135.
19
Friedich NIETZSCHE, Anticristul, Ed. Antet, p. 6-7.
20
Ibid., p. 6.
21
Ibid., p. 15.

7
 Acestui om nou Freud îi dă principiul plăcerii22, Marx, Engels, Lenin îi dau revolta,
violenţa, revoluţia23.
Dar toate acestea nu duc decât la omul blazat, omul absurdului, al abisului, al
nihismului pasiv, care se închină zeului Nimicului24. Se împlineşte astfel definiţia
nihismului absolut dată de Friedrich Nietzsche: “Nu există adevăr, nu există. «lucru în
sine». Acesta este nihilismul, şi încă în forma sa extremă”25.
Dar diavolul nu se mulţumeşte nici cu atât. El îi dă un sens omului, un ţel, îl face să
dorească să fie supraom26. Omul zice că se crează pe el însuşi şi universul, dar de fapt el
vrea să fie dumnezeu fără Dumnezeu, vrea să fie supraom, crezând că aceasta îl face
liber, dar el e sub înşelăciunea diavolului care îl face slujitor al lui Antihrist27. E perioada
nihismului activ28. Astfel se fac afirmaţii precum cele ale lui Jeremy Rifkin: “Noi creăm
lumea, şi pentru că o facem, nu ne mai simţim constrânşi de forţe exterioare. Nu mai
trebuie să ne justificăm comportamentul, căci noi suntem acum arhitecţii universului. Nu
suntem responsabili în faţa a nimic altceva din afara noastră, căci noi suntem împărăţia,
puterea şi slava, în vecii vecilor”29.
Dar cum arată supraomul? Arta ni-l reprezintă cel mai adesea ca pe un monstru. El
se naşte deformat, reprezintă o «mutaţie autentică» … Se naşte o nouă specie, creatura
adâncurilor mai profunde, subumanitatea30.
Supraomul e reprezentat în artă ca un monstru. Şi într-adevăr este reprezentat astfel,
pentru că şi ştiinţa îl prezintă astfel. Spuneam că în ultima formă a evoluţionismului,
postneodarvinismului, biologul “Gould susţine că evoluţia se produce prin paşi uriaşi,
restructurări radicale ale întregului ADN, producând ceea ce el numeşte «monştri dătători
de speranţă»”31.
Iar la aceasta contribuie şi eugenía32.
22
Părintele GALERIU, Psihanaliza şi Dreapta Credinţă a Bisericii, Ed. Harisma, Bucureşti, 2005, p. 17.
23
SERAPHIM ROSE, Nihilismul, trad. Irina Dogaru, Ed. Anastasia, Bucureşti, p. 92.
24
Ibid., p. 80.
25
John MARLER, Andrew WERMUTH, Tinerii vremurilor de pe urmă, trad. Felix Truşcă, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2002, p. 67.
26
SERAPHIM ROSE, op.cit., p. 104.
27
Ibid., p. 108.
28
Friedich NIETZSCHE, Voinţa de putere, trad. Claudiu Baciu, Ed. Aion, 1999, p. 20.
29
Henry M. MORRIS, Gary E. PARKER, op.cit., p. 75.
30
SERAPHIM ROSE, op.cit., p. 95-96.
31
Henry M. MORRIS, Gary E. PARKER, op.cit., p. 174.
32
Gheorghe SANDU (Ieromonah GRIGORIE) şi colaboratorii, „Dreptul omului de a nu fi supus selecţiei”, în
vol. Educaţia în Bioetică şi Drepturile Omului în România, Bucureşti, 2006, p. 315.

8
 Aşadar acesta este sfârşitul istoric al nihilismului, Împărăţia lui Antihrist. Dar
sfârşitul lui spiritual este iadul, când nihilismul va fi biruit pentru totdeauna. Nihilismul
nu e înfrânt numai pentru că visul său despre rai sfârşeşte în nefericirea eternă; pentru că
e prea dezamăgit pentru a mai crede cu adevărat în acel rai, prea stăpânit de mânie şi
revoltă pentru a mai face şi altceva în afară de a distruge acest rai. Nihilistul e înfrânt mai
degrabă pentru că în iad dorinţa lui cea mai fierbinte, nihilizarea lui Dumnezeu, a creaţiei
şi a lui însuşi se dovedeşte zadarnică”33.

3. Atitudinea dumnezeului după har faţă de supraom

Iată cu ce vine Uniunea Europeană! Bineînţeles, aceasta este o extremă spirituală a

Uniunii Europene. Dar această extremă reprezintă destul de mult. Nu este evoluţia, zeul
multor guvernanţi ai Uniunii Europene? Julian Huxley, nepotul lui Thomas Henry
Huxley, (cel care a luptat pentru impunerea darvinismului împotriva creaţionismului) este
cel care a fondat neodarvinismul şi a fost principala personalitate la Centenarul Darwin.
Dar el este şi iniţiatorul unei religii naturaliste numite umanism evoluţionist, precum şi
secretarul fondator al UNESCO, Organizaţia Culturală, Ştiinţifică şi Educativă a
Naţiunilor Unite”34.
Dar cineva poate spune că această viziune este prea pesimistă. Poate arăta că în
Uniunea Europeană sunt mulţi oameni bine intenţionaţi, care vor să ne aducă bunăstare
materială, asistenţă socială, siguranţă politică, lupta împotriva corupţiei, etc. Aşa este, dar
ei aduc bunuri numai pentru lumea aceasta. Lumea este totul, iar Dumnezeu este nimic.
Dacă pentru dumnezeul după har “Lumea este nimic şi Dumnezeu este totul”, în schimb
pentru nihilist, pentru supraom, “lumea este totul, iar Dumnezeu este nimic35”. Aceasta ne
arată prăpastia dintre cele două drumuri.
Ce este de făcut? Ce atitudine ia dumnezeul după har faţă de supraom? Am văzut că
prima ruptură între om şi Dumnezeu se face atunci când omul consideră că primeşte harul
prin nevoinţele sale, nu ca dar al lui Dumnezeu. “Primind minciuna drept adevăr, firesc

33
SERAPHIM ROSE, op.cit., p. 108
34
Idem, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor, trad. Constantin Făgeţan, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2001, p. 6.
35
Idem, Nihilismul, ... , p. 107.

9
este să înceapă să spună şi să înveţe că omul vrea, dar nu face. Că, dacă vrea şi se sileşte,
el poate deveni sălaş al harului. Şi luptându-se cu mânie împotriva celor care nu sunt de
acord cu ei, puţin câte puţin cad în rătăcire şi devin robi ai demonului, spunând că toţi se
vor duce în iad, pentru că nimeni nu are cunoştinţa în afară de ei”36.
Dumnezeul după har se luptă să nu cadă şi el în această ispită, să considere că omul
dacă vrea face, şi harul îl primeşte datorită ostenelilor sale. De aceea “începe să
gândească spunând în sine: «O, umilule şi netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cum
că ceilalţi nu se nevoiesc şi de aceea nu înaintează? Vai ţie, că dacă Domnul nu va zidi
casa sufletului tău, în zadar te osteneşti»”37.
De aceea, acum la intrarea în Uniunea Europeană datoria noastră este să purtăm
neputinţele celor care s-au rupt de «calea cea strâmtă şi îngustă, care duce la viaţă»,
pentru că Sfântul Apostol Pavel aşa ne învaţă: “Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să
purtăm slăbiciunile celor nepunticioşi” (Rom. 15,1).
Iar Sfântul Vasile cel Mare, tâlcuind aceasta, spune: “Dacă a purta înseamnă a ridica
şi a vindeca, potrivit cu ceea ce s-a scris, că: «Acesta a luat asupra Sa neputinţele noastre
şi bolile noastre le-a purtat» (Isaia 53, 4; Matei 8, 17), nu ca şi cum le-a primit pe acestea
asupra Sa, ci că a vindecat pe cei ce pătimeau, atunci şi în cazul aceasta, prin analogie se
va înţelege chipul şi sensul pocăinţei, prin care cei nepunticioşi vor fi vindecaţi prin
purtarea de grijă a celor puternici”38.
Aşadar “păcatul este greu şi duce sufletul în fundul iadului; pe care îl ridicăm unul
cu altul şi îl luăm aducând la pocăinţă pe cei care greşesc”39.

Bibliografie generală

1. ***, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, trad. Ieroschim. Ştefan
Lacoschitiotul, Ed. Evanghelismos, Sfântul Munte Athos, 2002.
2. Fericitul Arhiepiscop ANTONIE Mărturisitorul, Calea lucrării lăuntrice, Schitul
Prodromu, 2002.
3. DAMASCHIN, Ieromonahul, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, trad.
Constantin Făgeţan şi Pr. Constantin Jinga, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005.

36
Gheron Iosif, op.cit., vol. II, p. 160.
37
Ibid., p. 165.
38
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, op.cit., p. 392.
39
Ibid., p. 393.

10
4. GALERIU, Pr. Prof. Dr. Constantin, „Cuvioasa Teodora de la Sihla”, în vol. Sfinţi
români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
5. Idem, Psihanaliza şi Dreapta Credinţă a Bisericii, Ed. Harisma, Bucureşti, 2005.
6. IOSIF, Gheron, Mărturii din viaţa monahală, vol. I+II, trad. Pr. Dr. Constantin
Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996.
7. MARLER, John; WERMUTH, Andrew, Tinerii vremurilor de pe urmă, trad. Felix
Truşcă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.
8. MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae (coord.), Teologia morală ortodoxă, vol. 1, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1979.
9. MORRIS, Henry M.; PARKER, Gary E. Introducere în ştiinţa creaţionistă, trad.
Emil Silvestru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000.
10. NIETZSCHE, Friedrich, Anticristul, Ed. Antet.
11. Idem, Voinţa de putere, trad. Claudiu Baciu, Ed. Aion, 1999.
12. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, Bucureşti,
2001.
13. Idem, Teologie şi cultură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993.
14. ROSE, Seraphim, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor, trad.
Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001.
15. Idem, Nihilismul, trad. Irina Dogaru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997.
16. SANDU, Gheorghe (Ieromonah GRIGORIE) şi colaboratorii, „Dreptul omului de a
nu fi supus selecţiei”, în vol. Educaţia în Bioetică şi Drepturile Omului în
România, Bucureşti, 2006.
17. SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL, Calea spre mântuire, trad. Bogdan Pârâială, Ed.
Bunavestire, Bacău, 1999.
18. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilia a XXII-a, Către tineri, cum pot întrebuinţa
cu folos literatura scriitorilor elini, Scrieri, Partea I, Colecţia PSB, trad. Pr.Dr. D.
Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986.
19. Idem, Regulile mici, Scrieri, Partea a doua, Colecţia PSB, trad. Prof. Iorgu D.
Ivan, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989.
20. ***, Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor,
1993.

11