CERONAV CONSTANTA

REFERAT ELECTRICIAN DE BORD

Generatoare sincrone

Coordontor Cursant
Butoi Sevastian Suliman Emuran
 Funcţionarea maşinii sincrone în paralel cu o reţea de o putere infinită

Cuplarea la reţea a unei maşini sincrone

Schema principială de cuplare la reţea a unei maşini sincrone trifazate, în

reprezentarea simplificată (unifilară), este dată în fig.103. cuplarea la reţea trebuie făcută
astfel încât perturbaţia produsă să fie minimă. Acest lucru are loc dacă la cuplare nu avem
şoc de curent, adică I = 0

Fig. 103
Şocurile de curent la cuplare, la fel ca în cazul pornirii motoarelor asincrone produc o
serie de neajunsuri cum ar fi scăderea tensiunii la barele locale de alimentare, eforturi
electrodinamice (forţe) şi termice importante, şocuri de cuplu la axul maşinilor, pierderea
stabilităţiistatice sau dinamice etc...
Pentru ca la închiderea întrerupătorului K să nu avem şoc de curent, estenecesar ca
tensiunile de o parte şi de alta a contactelor acestuia să fie identice ca formă, de variaţie
în timp.
Aceasta înseamnă, ţinând seama de variaţia sinusoidală şi de existenţa celor trei faze,
următoarele condiţii:
(1) – aceeaşi succesiune a fazelor
(2) – aceleaşi frecvenţe
(3) – aceleaşi valori efective
(4) – de fazaj nul
pentru tensiunea reţelei şi respectiv a generatorului. Cum înaintea închiderii
întrerupătorului K, generatorul funcţionează în gol, deci U G  E0 , condiţiile precedente

se reduc la egalitatea fazorială E0  U ,pe fiecare fază. În adevăr, dacă considerăm

ecuaţia de tensiuni a generatorului sincron:
(207) E0  U  R I  jX d I d  jX q I q

şi ţinem seama de condiţia precedentă E 0 =U , se obţine:

(208) R I  jxd I d  jxq I q  0

adică într-adevăr curentul este nul.

A. Metoda sincronizării precise

Metoda de cuplare în reţea care urmăreşte îndeplinirea cu precizie a condiţiilor 1...4

enunţate anterior, se numeşte „metoda sincronizării precise (exacte)” şi necesită pentru
verificare condiţiilor aparatură de măsurare şi indicare, precum şi aparatură de comutare
şi comandă în vederea realizării practice a condiţiilor.
În cele mai simple cazuri se folosesc voltmetre de curent alternativ şi
syncronoscoape, de exemplu cu becuri incandescente, ca cel din fig.104, denumit
„syncronoscop cu foc învârtitor”. Cu ajutorul său se pot verifica primele două condiţii.
Înainte de a expune modul de verificare, trebuie subliniat faptul că cele patru condiţii
de sincronizare precisă, trebuiesc realizate în ordinea enumerării lor (astfel realizarea unei
condiţii poate duce la stricarea alteia îndeplinite deja).
Acest lucru se datorează faptului că t.e.m. E0 depinde atât de viteza  cât şi de
curentul de
 Fig.104
excitaţie ie , în timp ce frecvenţa f depinde numai de viteza  şi nu depinde (teoretic)
de ie (în practică depinde totuşi puţin de ie , din cauză că variaţia curentului de

excitaţie modifică cuplul de mers în gol, ca urmare a pierderilor în fier, fapt resimţit la
axul motorului primar de antrenare).
Prima condiţie (1) de realizare a aceleiaşi succesiuni a fazelor se verifică cu
syncronoscopul cu foc învârtitor din fig.104 în modul următor: dacă cele trei becuri
L1,L2,L3 se aprind şi se sting în acelaşi ritm (se zice că avem foc propulsatoriu) înseamnă
că succesiunea este inversată, iar dacă ele se aprind şi se sting succesiv creând impresia
de lumină rotitoare (foc învârtitor) înseamnă că succesiunea fazelor este aceeaşi la
ambele sisteme de tensiuni trifazate. În adevăr, în fig.105 s-au figurat cele două cazuri
posibile în care se pot afla la un moment de timp dat, cele două sisteme de fazori 1,2,3 şi
1’2’3’ (în stânga succesiuni identice, în dreapta sucesiuni inverse).
Fig.105
Cele trei becuri electrice sunt supuse tensiunilor diferenţă 1-1’, 2-3’ şi 3-2’
reprezentate prin fazorii L1, L2 şi L3.
Pe desen, alături de stelele fazorilor sunt reprezentate stările de luminre ale celor trei
becuri pentru cazurile reprezentate la momentul de timp considerat. Cu frecvenţele nu
sunt în general aceleaşi, cele două sisteme de fazori se rotesc reciproc cu o viteză egală
cu diferenţa pulsaţiilor 1  2 , ceea ce face ca în cazul succesiunii corecte tensiunile
pe cele trei becuri să varieze în timp în mod periodic şi defazat, producând impresia de
„foc învârtitor” (dacă 2 > 1 sensul de rotire al „focului” este cel din figură). În cazul
succesiunii inverse tensiunile pe cele trei becuri sunt egale în orice moment (dar variabile
în timp), ceea ce produce variaţii în fază ale luminii lor, adică impresie de „foc pulsator”.
În acest din urmă caz, pentru restabilirea succesiunii corecte putem inversa două faze
pe partea reţelei, sau pe partea generatorului (în nici un caz pe ambele !), sau putem
inversa sensul de rotaţie al generatorului (procedeu neuzual). În centralele electrice unde
conexiunile sunt executate odată pentru totdeauna, iar sensul de rotaţie este întotdeauna
acelaţi, nu es pune problema verificării succesiunii fazelor, decît o singură dată în faza de
montaj.
Cea de-a doua condiţie de egalitate a frecvenţelor (2) revine la aprecierea
momentului în care cele două stele re fazori vor fi în repaus relativ, caz în care cele trei
tensiuni aplicate becurilor nu vor mai varia în timp (ca valoare efectivă bineînţeles).
Acest lucru înseamnă o stare de iluminare invariabilă a fiecărui bec electric, adică
„oprirea focului învârtitor”. Pentru realzarea acestei condiţii trebuie reglată viteza de
antrenare a generatorului, acţionând asupra motorului primar în sensul necesar.
În legăturî cu verificarea şi realizarea primelor două condiţii trebuie observate
următoarele:
- becurile electrice, vor crea impresia de foc învârtitor cu cea mai mare pregnanţă,
atunci când tensiunile reţelei şi ale generatorului vor fi cel mai apropiate.
- Tensiunile apropiate ale becurilor trebuie să fie cel puţin duble faţă de tensiunea
pe fază a reţelei.
- Tensiunile instantanee aplicate becurilor au o formă de variaţie în timp identică
cu cea a „bătăilor” observate în fenomenele ondulatorii; în adevăr, tensiunile pe fazele
reţelei şi generatorului în ipoteza egalităţii valorilor lor efective sunt:
(209) u V 2 sin 1t

ug  V 2 sin 2t

diferenţa lor fiind:

   2    2
(210) u  u g  2 2V sin 1 t  cos 1 t
 2  2

relaţiile precedente ffind reprezentate grafic pe fig.106 alăturată.

Fig.106
Anvelopa (înfăşurătoarea) curbei din figură, b), corespunde parantezei patrate din
(210).
Verificarea condiţiei a treia, de egalitate a valorilor efective, se face cu ajutorul
voltmetrului V (fig.104), măsurând tensiunile de linie ale reţelei şi generatorului şi
reglând prin variaţia curentului de excitaţie tensiunea celui din urmă până la valoarea
necesară.
Ultima condiţie se verifică tot cu ajutorul voltmetrului V conectat însă între două
faze omoloage 1 – 1’ sau 2 – 2’ , sau 3 – 3’. Pentru a realiza defazaj nul, deci tensiune
nulă la voltmetru, se va strica puţin condiţia de egalitate a frecvenţelor, modofocând puţin
viteza de antrenare a generatorului, fapt ce are ca urmare o alunecare uşoară a celor două
sisteme de fazori. Urmărind indicaţiile voltmetrului se va închide întrerupătorul tripolar
în momentul trecerii prin zero a acului indicator al voltmetrului.
Ultima condiţie ar putea fi apreciată şi cu ajutorul sincronoscopului, prin stingerea
complectă a becului L3 legat între fazele 1 – 1’. Deoarece becul se stinge însă practic la
tensiuni sub 40% din cea nominală, având totodată şi o inerţie termică apreciabilă, sunt
posibile erori (operatorul poate conecta generatorul la reţea în orice moment din
intervalul  ..... din fig. 106).
În centralele electrice se folosesc pentru cuplarea la reţea „panouri de sincronizare”
ca cel din figura 107, prevăzute cu două frecvenţmetre şi două voltmetre (pentru reţea şi
generator) şi cu un sincronoscop bazat pe princpiul câmpurilor învârtitoare, care indică
operatorului sensul de reglare al vitezei de rotaţie a agregatului, precum şi momentrul de
închidere a întrerupătorului de conectare la reţea a generatorului.
Sincronoscopul cu câmp învârtitor se conectează prin rezistenţe înseriate, ca în
fig.108, fiind asemănător din punct de vedere constructiv cu un motor asincron cu rotor
monofazat. Funcţionarea sa este în esenţă următoarea: statorul trifazat produce un câmp
învârtitor care se roteşte în planul electric (fig.109) cu viteza 1 în sensul succesiunii
fazelor.
Fig.107
Să presupunem rotorul în mişcare cu viteza  R (de pori mai mare ca cea reală), în
sensul lui . Rotorul fiind monofazat şi parcurs de curent cu pulsaţia 2 a reţelei, va
da naştere la două câmpuri învârtitoare în sensuri opuse, cu viteze egale cu 2 faţă de
 
rotor, notate cu 2 d şi 2i pe fig.109. vitezela faţă de stator ale celor două fluxuri vor fi

R  2 şi R  2 .
Conform celor spuse în vol. I pag.40 (teorema celor trei pulsaţii) şi vol II pag.131,
pentru ca să avem cuplu care să roducă rotaţia motorului este necesar şi suficient să avem
relaţia:
Fig.108
(211) 1  R  2
 
Adică fluxurile 1 şi 2 d să fie în repaus relativ, caz în care cuplul excitat este dat de
relaţia (321) din vol. II pag.131, fiind de forma:
(212) M  ct  1 2 d sin(1 , 2 d )

Fig.109
Se vede că rotorul se va roti într-un sens sau celălalt, după cum avem 1 > 2 sau
1 < 2 , şi se va opri doar dacă avem 1  2 , adică îndeplinirea condiţiei de
egalitate a frecvenţelor. Rotorul învârtindu-se în gol (fără a produce cuplu la ax, fercările
fiind mult reduse), poziţia de repaus va corespunde anulării cuplului, deci condiţiei
1 , 2 d  0 .

Ori decalajul spaţial dintre fluxuri depinde de defazajul dintre cele două sisteme de
fazori, al reţelei şi al generatorului poziţia de oprire fiind deci funcţie univocă de caest
defazaj şi putând fi marcată ca atare (fig.107).
Aparatul se atalonează în condiţii experimentale, în mod individual, pentru a elimina
orice erori sistematice. Folosirea rotorului monofazat permite să nu se ţină seama la
montare de modul de legare la reţea şi generator (la schimbarea succesiunii vor
   
interacţiona fluxurile 1 şi 2i , în acelaşi mod ca 1 cu 2 ). Există desigur şi alte
sisteme de sincronoscoape.
Metoda descrisă, a sincronizării precise, asigură o cuplare teoretic perfectă a maşinii
la reţea, lipsită total de şocuri de curent sau cuplu, dacă este executată corect. Dacă însă
nu sunt respectate condiţiile (1)...(4), la cuplare vor apărea curenţi egalizatori. Maşina va
avea atunci la cuplare un regim tranzitoriu caracterizat de şocuri de putere actuvă şi
reactivă, de scăderea temporară a tensiunii la barele de alimentare, de oscilaţii ale
rotorului (pendulaţii), fenomene ce pot compromite procesul de cuplare la reţea. Şocurile
de putere reactivă sunt preluate numai de generator, dar cele de putere activă sunt
transmise şi motorului primar sub formă de şocuri de cuplu (accelerator sau frânant).
Aceste fenomene pot fi înţelese dacă considerăm ecuaţia (207) sub o formă simplificată
(neglijând rezistenţa R şi neuniformitatea întrefierului):
(213) U g  E 0  U  jX d I  U  U

şi dacă se consideră două cazuri de nerespectare a condiţiilor de sincronizare şi anume:

valori efective neegale (fig.110 - stânga), sau defazaj diferit de zero (fig.110 - dreapta).

Fig.110
În primul caz curentul de egalizare va avea caracter reactiv (dacă , este inductiv), în
timp ce în al doilea caz el va avea un caracter pronunţat activ.
Deşi aceste consideraţii sunt riguroase doar pentru regim staţionar, ele rămân
aproximativ valabile şi pentru regim tranzitoriu, pentru componentele periodice
tranzitorii.
Şocul de curent reactiv produce forţe electrodinamice asupra înfăşurării indusului,
precum şi scăderea tensiunii la bare, dar nu produce şocul de cuplu la ax, pentru care
contează doar puterea activă (avem P  M .  PU activă, dacă se neglijează pierderile
în cupru; dacă neglijăm şi celelalte pierderi, rezultă M  M a al motorului primar).
Şocul de curent activ produce forţe electrodinamice, o scădere ceva mai mică a
tensiunii, dar produce şoc de cuplu la axul agregatului.
 În anumite condiţii aceste solicirări pot fi foarte puternice. Anticipând rezultatele
studiului regimurilor tranzitorii, vom remarca faptul că în primele momente ale regimului
tranzitoriu maşina sincronă este caracterizată printr-o reactanţă echivalentă
supratranzitorie X ' 'd şi o t.e.m. echivalentă E ' '0 cu c.c.a.. 5...15% mai mare ca E0 .
Considerând cazul mai defavorabil al şocului de curent activ (fig.110 - dreapta) şi
folosind expresia curentului de şoc (603) dată mai departe, se determină de exemplu
pentru cazul din fig.111 curentul de cuplare maxim:
GS Tr. LE BPI
f

X’’d XT XL
Fig.111

1,8  2U
(214) im 
X ' 'd  X 
în care:

(215) U  2U n  sin
2

iar X   X T  X L este reactanţa dintre generator şi barele de putere infinită BPI, formată
din cea de scurtcircuit a transformatorului şi cea a liniei electrice Le de legătură.
Curentul maxim maximorum se obţine în cazul cel mai defavorabil când   1800 şi
are expresia:
1,8  2  2U n
(216) imm 
X ' 'd
(s-a considerat X  0 )
fiind practic dublu faţă de cel care corespunde scurcircuitului trifazat brusc direct la
bornele maşinii, deci inadmisibil. Cuplul în acest regim tranzitoriu se compune din partea
ce corespunde curenţilor periodici şi cea care corespunde curenţilor liberi.
Prima componente se poate aprecia pe baza puterii active calculată cu valoarea
instantanee efectivă a curentului:
 I
t
2
1
I (t )  i  dt
2
(217)
T T
t
2

la momentul atingerii valorii maxime. Avem cu aproximaţie relaţia:

  U
(218) P  3UI cos  (3U n cos )
2 2 X ' 'd  X 
La această valoare se adaugă componenta datorată curenţilor liberi, a cărei valoare
maximă ce trebuie adăugată lui (218) este (se dă fără demonstraţie):

3U n2 
(219) P 
'
m  2 sin
X ' 'd  X  2
Cuplul maxim va fi atunci:

3U n2 
(220) Mm  (sin   2 sin )
 ( X ' 'd  X  ) 2
ajungând în cele mai defavorabile condiţii la de patru ori valoarea corespunzătoare
scurtcircuitului brusc trifazat la borne, adică total inadmisibil.
Din cauza celor arătate, abaterile maxim admise la îndeplinirea condiţiilor de cuplare
la reţea (1)...(4), sunt: 20% pt. Valorile efective, 0,2% pt. Frecvenţe şi 15 oelectricepentru
defazaj.
Faţă de avantajul oferit al lipsei şocurilor la cuplare, metoda sincronizării precise are
însă o serie de dezavantaje:
- necesită efectuarea multor manevre, cu aparatură complexă şi cu calificare înaltă
a operatorului.
- Durează destul de mult timp (peste 5 min.)
- În cazul unor manevre gerşite poate duce la şocuri de valoare comparabilă cu
scurtcircuitul brusc la borne
- Nu poate fi aplicată în condiţii de avarie în sistem, când tensiunea şi frecvenţa
oscilează permanent
Primul dezavantaj poate fi eliminat prin eliminarea sincronizatoarelor în locul
sincronizării manuale. Cel de-al doilea şi ultimul sunt însă decisive în caz de avarie şi au
condus la folosirea mai cu seamă în ultimele decenii a unei alte metode de cuplare la
reţea şi anume metoda autosincronizării.
Această metodă necesită timp mult mai redus (1...2 min), putând fi aplicată şi în caz
de avarie în sistem (ajută chiar la lichidarea avariei şi restabilirea regimului normal de
lucru al sistemului).

B. Metoda autosincronizării

Procesul cuplării la reţea prin metoda autosincronizării decurge în trei etape:

a – generatorul neexcitat (excitaţia se închide pe o rezistenţă de cca. 10 ori mai mare
ca rezistenţa înfăşurării) se învârte cu ajutorul motorului primar în sensul corect, la o
viteză apropiată de cea de sincronism (alunecare de ordin 2...4%), indusul fiind deschis
(în gol).
b – se cuplează la reţea înfăşurarea indusului;
c – la scurt interval după cuplare (zecimi de secundă) se comută fără întrerupere
înfăşurarea de excitaţie de pe rezistenţă pe sursa de alimentare cu curent continuu, rotorul
intrând în sincronism ca urmare a cuplului sincron, în circa .1...2 sec.
Metoda este mult mai rapidă ca cea precedentă (cca.1-2 min.) necesită calificare mai
redusă, aparatură de comandă şi control, mai puţin complicată, se poate automatiza uşor
şi ceea ce este mai important se poate aplica în condiţii de avarie când tensiunea şi
frecvenţa variază de la un moment la altul.
În schimb avem dezavantajul şocului de curent care apare în etapa a doua, ca urmare
a cuplării la reţea a generatorului neexcitat. Regimul tranzitoriu este aproximativ acelaşi
cu cel care apare la scurtcircuitul brusc trifazat la bornele generatorului excitat (diferenţa
constă în reactanţa mărită cu cea a transformatorului şi a liniei de legătură până la barele
de putere infinită), astfel că valoarea instantanee maximă a curentului este:

1,8  2 E ' '0 1,8  2 U n

(221) im  
X ' 'd  X T  X L X ' 'd  X T  X L
 Maşina fiind neexcitată, curentul are caracter reactiv, deci nu produce şoc de cuplu ci
numai forţe electrodinamice asupra înfăşurării şi o scădere atensiunii la bare (cca.
0,7...0,8 din U n ), temporară, până la prinderea în sincronism.
Datorită şocului de curent metoda se poate aplica numai în anumite cazuri, criteriul
de aplicabilitate fiind stabilit după valoarea efectivă instantanee (vezi definiţia (217)) a
curentului de şoc, care se păstrează un timp mai îndelungat pe durata regimului
tranzitoriu. Se va arăta la studiul regimului tranzitoriu mai departe, că în primele sutimi
de secundă maşina este caracterizată de reactanţa supratranzitorie X ' 'd , dar după aceasta
ea este caracterizată de reactanţa tranzitorie X d ' , ceva mai mare ca valoare.
De aceea se consideră ca valoare efectivă instantanee de şoc mărimea:
Un
(222) Im 
X 'd  X T  X L
Criteriul de aplicabilitate al metodei cere ca valoarea (222) să nu depăşească de 3,5
ori curentul nominal IN pe fază al maşinii.
În ceea ce priveşte procesul intrării în sincronism, un rol decisiv îl au aici cuplurile
ce acţionează asupra rotorului.
În prima etapă rotorul este accelerat de către cuplul activ M a al motorului primar
până în apropierea vitezei sincrone, regimul stabilizat obţinându-se atunci când
M a  M 0 , unde M 0 este cuplul de mers în gol datorat pierderilor mjecanice şi în
fier (din cauza magnetismului remanent).
În etapa a doua apare în plus un cuplu asincron M as produs de înfăşurarea de
amortizare după axa D sau după ambele axe D, Q care se roteşte cu alunecare faţă de
câmpul învârtitor al curenţilor luaţi de reţea de către înfăşurarea indusului trifazat. Ascest
cuplu asincron, la fel ca în cazul motorului asincron, acelerează motorul dacă viteza sa
este mai mică ca cea de sincronism, a câmpului sau îl frânează dacă viteza rotorului este
mai mare ca cea sincron având deci un efect favorabil asupra intrării ulterioare în
sincronism.acest efect se manifstă însă într-un timp mai lung, din cauza momentului mare
de inerţie al agregatului. La maşini cu poli aparenţi apare şi un cuplu sincron de
reluctanţă M sr (cel de-al doilea termen din formula (130)) variabil în timp din cauză

că  e funcţie liniară de timp ca urmare a alunecării. În anumite cazuri acest cuplu

poate asigura intrarea în sincronism (există însă posibilitatea de prindere greşită în
sincronism, la 1800 faţă de poziţia corectă când maşina este excitată de curent continuu).
În etapa a treia, maşina fiind excitată, apare cuplul sincron M s (primul termen din
(130)) care împreună cu cel asincron joacă rolul decisiv în atragerea în sincronism a
rotorului. Un cuplu parazit suplimentar asincron apare în această etapă din cauză că
inductorul în mişcare asincronă induce curent în indus care se închid prin înfăşurările
maşinii şi ale transformatorului. Acest cuplu exercită acţiune frânantă asupra rotorului
(tinde să rotească statrul, dar acesta fiind fixat de fundaţie, conform legii acţiunii şi
reacţiunii, se resimte cu sens invers asupra rotorului). Cuplul asincron la ulunecări mici
este de forma:
(223) M as  k 's

(vol.II expresia (431) pag.187), alunecare fiind:

 f   g
(224) s  (  - corespunde reţelei;  g - corespunde
 
maşinii)
deci pozitivă dacă rotorul se mişcă mai încet decât câmpul învârtitor produs de curenţii
din stator. Considerând fig.112 avem:

Fig.112
(225)   t   0 ;  g   gt   g 0

(226)    p (t   0 )  ( g t   g 0 )  ( p g  p)t  p ( g 0   0 )  ( g   )t  1

(am considerat  pozitiv atunci când E 0 este înaintea lui U!)

Rezultă atunci:
d
(227)   g     s
dt
 Cuplul asincron este atunci:
k ' d d
(228) M as     k
 dt dt
Valoarea pozitivă a cuplului înseamnă o scădere în timp a lui  , deci o frânare a
rotorului (care este legat de ) la fel ca în cazul cuplului sincron al generatorului.
Cuplul sincron limitat la primul termen (vom neglija cuplul suplimenatr d
anizotropie, sau de reluctanţă are expresia:
3E0U
(229) Ms  sin   M max  sin 
X d

variind sinusoidal în timp, atât timp cât rotorul se mişcă asincron, după cum rezultă din
(226).
Cuplul de inerţie al maselor rotitoare este în aceste condiţii:
d g J d g J d ( g   ) J d 2
(230) j      2
dt p dt p dt p dt

Împreună cu cel sincron el joacă un rol esenţial în prinderea în sincronism.

Esenţa fizică a fenomenului de intrare în sincronism constă în procesul de accelerare
al rotorului în etapa a treia , sub acţiunea cuplurilor acceleratoare, cel asincron şi mai cu
seamă cel sincron. Cuplul asincron se anulează însă la sincronism, astfel că deşi ajută pe
parcurs, rolul principal îl joacă cuplul sincron. Din (229) şi (226) rezultă:
(231) M s (t )  M max  sin( st  1 )

În fig. 113 alăturată se arată modul de variaţie în timp al cuplului sincron, pe

perioada anterioară intrării în sincronism, pentru alunecări din ce în ce mai mici.

Fig.113