MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA DREPT

PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ ÎN FAȚA

CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
CONF. UNIV. DR. FELICIAN COTEA

ABSOLVENT:
MIRCEA BREAZ

ALBA IULIA
2019
 CUPRINS

Introducere
Capitolul 1
Curtea de Justiție a Uniunii Europene – prezentare generală

1.1 Scurt istoric și competență

1.2 Principii
1.3 Instanțe

Capitolul 2

Procedura de judecată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene

Capitolul 3

Spețe din activitatea Curții de Justiție privind achizițiile publice

Concluzii (va rog sa imi sugerati directia concluziilor)

Bibliografie

2
 INTRODUCERE
Prezenta lucrare cu titlul Procedura de judecată în primă instanță în fața Curții de
Justiție a Uniunii Europene își dorește să prezinte o temă relevantă atât pentru cetățenii
României, care sunt în același timp cetățeni ai Uniunii Europene, prin aderarea României
la aceasta, cât și pentru instituțiile de drept privat de pe teritoriul României.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că statul membru care produce
prejudicii ori daune persoanelor de drept privat prin încălcarea legislaţiei comunitare să
fie răspunzător pentru prejudiciile provocate şi să repare prejudiciul prin acordarea de
despăgubiri. Astfel, fiecare persoană de drept privat, se poate adresa Curții de Justiție a
Uniunii Europene în cauze care țin de competența acesteia. Anul 2017, conform Raportului
anual al Curții de Justiție a Uniunii Europene, a înregistrat 739 de cauze, din care au fost
soluționate 669, structurate astfel:

 533 de proceduri preliminare

 46 de acțiuni directe
 146 de recursuri împotriva Tribunalului
 1 aviz
 12 cereri de asistență judiciară

În ceea ce privește domeniile la care au făcut referire respectivele spețe, acestea pot
fi reprezentate grafic astfel:

3
Sursa: https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2018-
09/20180421_qdaq18001ron_pdf.pdf

După cum observăm, acestea aparțin domeniilor agriculturii, al concurenței și al

ajutoarelor de la stat, dreptului social, fiscalității, libertății de circulație și de stabilire,
pieței interne, mediului, proprietății intelectuale și industriale, protecției consumatorului,
spațiului de libertate, securitate și justiție, transporturilor și uniunii vamale. Practic, toate
domeniile majore ale vieții socio-economice sunt acoperite pe parcursul unui an în
cazuistica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Lucrarea de față este structurată pe trei capitole: Capitolul 1. Curtea de justiție a
Uniunii Europene – prezentarea generală, Capitolul 2. Procedura de judecată în primă
instanță în fața Curții de Justiție și Capitolul 3. Spețe din activitatea Curții de Justiție în
domeniul achizițiilor publice, precedate de introducerea de față și care acoperă atât aspecte
teoretice, cât și prezentări practice privind activitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene,
chiar și procedura de judecată în primă instanță în fața Curții de Justiție. Capitolele lucrării
sunt urmate de Concluzii și Bibliografie.
Primul capitol este dedicat unei prezentări generale a Curții de Justiție a Uniunii
Europene, aducând în atenție un scurt istoric a acestei Curți și competența sa generală,
însumând competențele Curții de Justiție și a Tribunalului, cele două instanțe ale Curții de
Justiție a Uniunii Europene, principiile aplicate în activitatea Curții și instanțele acesteia:
Curtea de Justiție și Tribunalul, fiecare dintre ele beneficiind în descriere de considerații
privind componența și competențele.
Capitolul al doilea prezintă Procedura de judecată în primă instanță în fața Curții
de Justiție, urmărind câteva paliere: calitatea procesuală, sesizarea Curții de Justiție,
etapele procedurii de judecată – etapa scrisă, etapa orală și etapa deliberărilor. De
asemenea sunt aduse în discuție căile extraordinare de atac, deoarece hotărârile Curții de
Justiție nu sunt supuse căilor extraordinare de atac, fiind obligatorii și executorii din
momentul pronunțării lor.
Ultimul capitol al lucrării noastre este dedicat exemplificării procedurii de judecată
în primă instanță în fața Curții de Justiție, unde prezentăm două spețe din activitatea Curții,
conexe domeniului achizițiilor publice.
Concluziile lucrării noastre țin de importanța cunoașterii activității Curții de Justiție
a Uniunii Europene în general, dar și de importanța cunoașterii procedurii de judecată în
primă („și ultimă”) instanță în fața Curții de Justiție.

4
 Lucrarea se încheie cu prezentarea selectivă a bibliografiei consultate, structurată
pe acte normative, lucrări de doctrină și alte resurse folosite în documentarea efectuată
pentru scrierea lucrării de față.
Cred că am reușit să construim o prezentare coerentă a temei pe care ne-am propus
să o abordăm în cadrul acestei lucrări de licență, în limitele acestui tip de cercetare
științifică, ceea ce este, în opinia noastră, un punct forte al acesteia. Un alt aspect pozitiv
este faptul că această structură poate fi folosită ca punct de plecare în dezvoltarea temei la
un nivel superior. Punctele slabe ale lucrării pot fi considerate a fi bibliografia străină în
domeniu, la care nu am avut acces decât în mod limitat, și probabil insuficienta experiență
în prezentarea și interpretarea unor spețe din dreptul Curții de Justiție a Uniunii Europene,
o experiență pe care intenționăm să o dezvoltăm în viitor.

5
 CAPITOLUL 1
CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE– PREZENTARE
GENERALĂ

1.1. Scurt istoric și competență

Fondarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pleacă de la ideea creării unui nou
spirit european în politică, lege și justiție: viziunea unui viitor european lipsit de conflict și
război politic și economic, prin acțiunea unor instituții care să folosească mijloace legale și
mediere într-o atmosferă de cooperare. Aceasta este ideea centrală care trebuie să
însoțească orice analiză a activității Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene are atribuții similare acelora ale curților
supreme sau curților constituționale, însă nu este nici o curte națională, nici o curte
internațională. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este o curte de sine stătătoare,
supranațională, care aparține Europei în sine. Istoria Curții de Justiție a Uniunii Europene
nu poate fi prezentată fără a reitera constant că această curte a fost constituită ca parte a
unui proiect politic de formare a Europei, iar poziția ei a fost definită de interpretarea pe
larg a tratatelor care au dus la formarea ei și care i-au permis să dezvolte noi principii de
drept care, pentru ca legislația europeană să își poată îndeplini misiunea, trebuie să aibă
efect direct și supremație în relație cu legislația națională1.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este o continuare la o scară mai extinsă a
Curții înființate de Tratatul de la Paris (1951) ca parte a primei organizații supranaționale,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Această curte s-a dovedit utilă și
eficientă până în 1957, la Roma, când s-au constituit Comunitatea Economică Europeană și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. În literatura de specialitate se arată:
„În privința organizării unei instituții cu funcții judiciare, ambele Tratate de la
Roma conțineau Reglementări asemănătoare Tratatului de la Paris, astfel că documentul
intitulat Convenție relativă la unele instituții comune Comunităților Europene a consfințit
faptul că reglementările cu specific jurisdicțional din toate cele trei Tratate urmau să fie

1
Michael Bobek, The Court of Justice of the European Union, în „European Legal Studies”, nr.2, 2014.

6
aplicate de către o unică Curte de Justiție, care în fiecare caz dedus judecății trebuia să
aplice dispozițiile fiecărui Tratat”2.
Același autor concluzionează că istoria Curții se confundă cu istoria Comunităților 3.
De asemenea, „de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009,
Uniunea Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior
Comunității Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene
și include, de asemenea, toate dispozițiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind
Uniunea Europeană, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona. În prezentarea care
urmează, expresia „drept comunitar" va fi utilizată atunci când este vorba despre
jurisprudența Curții de Justiție anterioară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Alături de Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom)
continuă să existe. Având în vedere că, în principiu, competențele Curții de Justiție în ceea
ce privește Euratom sunt aceleași cu cele exercitate în cadrul Uniunii Europene - și pentru
claritatea prezentării - orice referire la dreptul Uniunii va acoperi și dreptul privind
Euratom”4.
În ceea ce privește competența Curții, aceasta „este chemată să hotărască în
probleme de natură constituțională sau administrativă”5. Gornig și Rusu sintetizează
Competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene astfel6:

 Control direct împotriva actelor emise de organele Comunității

 Control incident asupra actelor comunitare în acțiuni aflate pe rol
 Protecție juridică provizorie
 Măsuri provizorii
 Competență nelimitată asupra litigiilor în ceea ce privește amenzile sau
penalitățile cu titlu cominatoriu stabilite în regulamentele emise de Consiliu sau
Parlament împreună cu Consiliul.

În ceea ce privește competențele CJUE în domeniul de aplicare a Tratatului UE,

aceeași autori7 arată faptul că există o limitare a competențelor la:

2
Felician Cotea, Drept comunitar instituțional, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2004, p. 125.
3
Ibidem, p. 126.
4
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/
5
J. Sack apud Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, București, Editura
C.H.Beck, 2007, p. 66.
6
Ibidem.
7
Gornig&Rusu, op.cit., p. 67.

7
  Prevederile legate de modificarea tratatelor constitutive
 Prevederile din Titlul IV al Tratatului UE, referitoare la PESC și CJP
 Prevederile privind cooperarea consolidată
 Respectarea normelor procedurale atunci când un Stat Membru încalcă principiile
statuate prin art.6 al Tratatului UE
 Respectarea de către instituțiile Comunității a drepturilor art.6 alin.2 al Tratatului
UE în cadrul actelor juridice emise

Ghidul privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, arată că, din punct
de vedere al atribuțiilor jurisdicționale, Curtea „îndeplinește funcții care în statele membre
ar fi atribuite unor tipuri de instanțe diferite, în funcție de sistemele naționale ale
acestora”8. Astfel:

 curte constituțională, atunci când Curtea interpretează dreptul Uniunii sau exercită
un control de legalitate, în ceea ce privește actele Uniunii și/sau respectarea de
Statele Membre a obligațiilor acestora pe baza dreptului Uniunii;
 curte administrativă, atunci când Curtea exercită controlul legalității în caz de
inacțiune a instituțiilor UE;
 instanță civilă, atunci când Curtea judecă cereri având ca obiect acordarea de
daune-interese;
 instanță de recurs, atunci când Curtea judecă recursurile împotriva hotărârilor
pronunţate de Tribunal.

1.2. Principii

În adoptarea hotărârilor sale CJUE se ghidează după următoarele principii

fundamentale9:

 Principiul împuternicirii speciale limitate – CJUE îi revin doar competențele

stipulate în mod expres prin art. 220 și următoarele din Tratatul CE, competențe
care sunt individual determinate.

8
Uniunea Europeană, Guvernul României, Ghid privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene,
București, Act Communication Team, 2013, p. 19.
9
Armin van Bogdandy, Founding Principles of EU Law, articol disponibil la adresa
https://journals.openedition.org/revus/131 , consultat la 12.02.2019.

8
  Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele
membre.
 Principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate
 Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și
obiectivele de integrare europeană stabilite.
 Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar
 Principiul dreptului comparat sau respectarea principiilor de drept fundamentale
specifice statelor membre și sistemelor de drept europene

1.3. Instanțe

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are două instanțe: Curtea de Justiție și Tribunalul, pe
care le vom prezenta în cele ce urmează, urmând ca în capitolul al doilea al lucrării noastre
să prezentăm procedura în primă instanță în fața Curții de Justiție.

1.3.1 Curtea de Justiție

Curtea de Justiție are sediul la Luxemburg, iar competența acesteia urmează să fie
detaliată mai jos. Curtea este compusă din 28 de judecători, care sunt desemnați de acord
cu Statele Membre ale Uniunii Europene. Mandatul unui judecător are o durată de 6 ani,
existând posibilitatea numirii pentru un nou mandat.
„Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, aleşi dintre persoane care oferă toate
garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările
lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi de competenţă
recunoscută, sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o
perioadă de şase ani”10.
Curtea de Justiție beneficiază de asistența a 8 avocați generali, care au „rolul de a
prezenta în şedinţă publică, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă,
concluziile motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de
Justiţie, necesită intervenţia sa”11.
Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene arată de asemenea că judecătorii și avocații
parțiali sunt înlocuiți periodic la fiecare trei ani.

10
Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, art. 254.
11
Ibidem, art. 252.

9
Atât președintele, cât și vicepreședintele Curți de Justiție sunt desemnați de judecătorii
acesteia dintre ei.
Există trei feluri de ședințe ale Curții de Justiție:

 În complete de trei sau cinci judecători, pentru majoritatea cauzelor de pe rolul

acestei Curți
 În ședință plenară, „când este sesizată în temeiul articolului 228 alineatul (2),
articolului 245 alineatul (2), articolului 247 sau articolului 286 alineatul (6)
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În plus, în cazul în care
consideră că o cauză cu care este sesizată are o importanță excepțională, Curtea
aceasta poate decide, după ascultarea avocatului general, să trimită cauza la
ședința plenară”12.
 În ședința a Marii Camere: „Marea Cameră este alcătuită din 15 judecători. Aceasta
este prezidată de președintele Curții. Din Marea Cameră mai fac parte
vicepreședintele Curții și, în condițiile prevăzute de regulamentul de procedură,
trei președinți de cameră formată din cinci judecători, precum și alți judecători.
Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei
instituții a Uniunii, care este parte într-un proces”13.

Prezentarea competențelor Curții de Justiție a Uniunii Europene este inclusă și în

prezentarea acesteia pentru cetățenii europeni după cum urmează: „Pentru a-şi îndeplini cu
bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite competenţe jurisdicţionale bine definite, pe care le
exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni” 14.
Astfel, sunt enumerate următoarele domenii de competență:

 Procedura întrebărilor preliminare – „Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele

judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele de drept comun în materia
dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei
Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot şi
uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect
privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să
verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de

12
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene , art.16, paragraf 3;4.
13
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, art.16, paragraf 1; 2
14
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#composition , accesat la 05.01.2019

10
 pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul
validităţii unui act de dreptul Uniunii”15.
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor –„ Această acţiune permite Curţii
de Justiţie să controleze respectarea de către statele membre a obligaţiilor care le
revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de Justiţie este precedată de o
procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat
posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură
nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă la
Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii”16.
 Acţiunea în anulare – „Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită
anularea unui act al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a
Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie). Curtea de Justiţie este singura
competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat membru împotriva
Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor acestuia
din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau
pe cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituții. Tribunalul
este competent să judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi
îndeosebi acţiunile introduse de persoane private”17.
 Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona – „Această acţiune permite Curţii să
controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a unei
agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât
după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a constatat
nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a
acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea
abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie
de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare”18.
 Recursul – „Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de
drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul
este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în
care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În

15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
18
Ibidem.

11
 caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată
de Curte în recurs”19.

1.3.2 Tribunalul

Tribunalul de primă instanță s-a înființat în 1988, cu scopul de a degreva activitatea

Curții de Justiție. În componența Tribunalului intră un judecător din fiecare Stat Membru,
adică 45 de judecători în total. Fiecare judecător are un mandat de 6 ani, putând fi numit
din nou la expirarea mandatului. Tribunalul judecă cazurile în ședințe:

 Cu complet de 3 sau 5 judecători

 Plenară
 În Marea Cameră

Spre deosebire de hotărârile Curții de Justiție care pot fi atacate doar prin căi
extraordinare, deosebirile Tribunalului pot fi subiect al recursului.
În ceea ce privește competența de a judeca a Tribunalului, aceastea sunt prezentate
astfel:

 „acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor,

organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene ale căror destinatare sunt sau
care le privesc în mod direct și individual (este vorba, de exemplu, de o acțiune
formulată de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i s a aplicat
o amendă), precum și împotriva actelor normative care îi privesc direct și care nu
presupun măsuri de executare sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a
acestor instituţii, organe, oficii sau agenții;
 acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
 acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție comercială
(„dumping") și la actele prin care Consiliul exercită competențe de executare;
 acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate
de instituțiile sau de organele, de oficiile ori de agențiile Uniunii Europene sau de
agenții acestora;

19
Ibidem.

12
  acțiuni care se întemeiază pe contrate încheiate de Uniunea Europeană în care se
prevede în mod expres competența Tribunalului;
 acțiuni în domeniul proprietății intelectuale îndreptate împotriva Oficiului Uniunii
Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) și împotriva Oficiului Comunitar
pentru Soiuri de Plante (OCSP);
 litigii între instituțiile Uniunii Europene și personalul acestora privind raporturile de
muncă, precum și sistemul de asigurări sociale”20.

1.3.3. Tribunalul Funcției Publice – o instanță desființată în prezent

Legat de această instanță care a funcționat doar o perioadă de 13 ani, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene prezintă următoarele: „Întrucât Tratatul de la Nisa a prevăzut în
2003 posibilitatea de a crea tribunale specializate la nivelul Uniunii Europene, Consiliul
Uniunii Europene a decis, la 2 noiembrie 2004, instituirea Tribunalului Funcției Publice, a
cărui misiune, îndeplinită până atunci de Tribunalul Uniunii Europene, era să soluționeze
litigiile dintre Uniunea Europeană și agenții săi. În 2015, ținând seama de creșterea
contenciosului și de durata excesivă de soluționare a cauzelor în fața Tribunalului Uniunii
Europene, legiuitorul Uniunii a decis să majoreze progresiv numărul judecătorilor la
Tribunalul Uniunii Europene până la 56 și să integreze competențele Tribunalului Funcției
Publice în cadrul Tribunalului. Tribunalul Funcției Publice a fost desființat la 1 septembrie
2016”21.
Nu vom insista asupra unor detalii legat de componența și activitatea acestei
instanțe, dorind doar să facem semnalată durata de viață limitată a acesteia și rolul pe care
l-a deținut în economia judiciară a Uniunii Europene.

20
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/ro/ , accesat la 12.02. 2019.
21
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5230/ , accesat la 12.02.2019.

13
 CAPITOLUL 2
PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ ÎN FAȚA CURȚII DE
JUSTIȚIE
2.1. Calitatea procesuală
Calitatea de parte procesuală în fața Curții de Justiție poate aparține:

 Instituțiilor comunitare
 Statelor Membre
 Funcționarilor comunitari
 Persoanelor juridice
 Persoanelor fizice

Conform Regulamentului de Procedură a Curții de Justiție, aprobat în 25

septembrie 2012, există posibilitatea acordării anonimatului în următoarele cazuri22:

 Atunci când instanța de trimitere a acordat anonimatul, acesta fiind respectat pe

parcursul procedurii de către Curte;
 La cererea instanței de trimitere
 La cererea unei părți din litigiu
 Din oficiu, atunci când Curtea consideră că este necesar.

Cu toate acestea, Curtea consideră că este o posibilitate tot mai greu de realizat:
„Ca urmare a utilizării tot mai răspândite a noilor tehnologii ale informației și ale
comunicării, anonimizarea se dovedește a fi astfel mult mai dificil de pus în
aplicare atunci când comunicarea referitoare la cauza vizată a fost deja publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau, în materie preliminară, atunci când cererea
de decizie preliminară a fost deja notificată persoanelor interesate prevăzute la
articolul 23 din statut, la aproximativ o lună după depunerea cererii la Curte”23.

2.2. Sesizarea Curții

22
Regulamentului de Procedură a Curții de Justiție, Art.95.
23
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2015-11/tra-doc-ro-div-c-0000-2015-201508723-
05_00.pdf consultat la 01.02.2019.

14
 În ceea ce privește limbile de procedură, art. 36 din Regulamentului de Procedură
a Curții de Justiție stabilește: „Limbile de procedură sunt bulgara, ceha, croata, daneza,
engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza, italiana, letona,
lituaniana, maghiara, malteza, neerlandeza, polona, portugheza, româna, slovaca,
slovena, spaniola și suedeza”24.
În cazul acțiunilor directe, reclamantul poate alege limba de procedură, în condițiile
și cazurile stabilite de art. 37 al aceluiași Regulament.
În ceea ce privește termenele de introducere a plângerilor și calculul acestora,
acestea sunt prevăzute în Capitolul 3 al Regulamentului menționat. Se constată două
caracteristici ale acestor termene:

 Sunt termene de prescripție

 Sunt proprii dreptului comunitar, și nu legislațiilor naționale

2.3. Procedura de judecată

Procedura de judecată, în fața Curții de Justiție, are trei etape, pe care le vom
prezenta în cele ce urmează.
2.3.1 Etapa scrisă
Această etapă a procedurii este reglementată de reglementată de Capitolul 5 al
Regulamentului. Plângerea este depusă la grefierul Curții, existând câteva elemente
obligatorii ale acesteia, așa cum arată art. 57 alin. (1):

 Originalul actului de procedură trebuie semnat de avocatul (sau agentul) părții

 Observațiile din cadrul procedurilor preliminare trebuie semnate de partea din
litigiu sau de reprezentantul său legal
 Plângerea, împreună cu anexele, traduse dacă este cazul, în limba procedurii, este
însoțită de cinci copii pentru Curte.

Alin. (4) prevede că actul de procedură este însoțit de un dosare conținând

înscrisurile și mijloacele de probă care susțin plângerea, precum și un opis al acestora.
Actele de procedură sunt datate (data și ora), iar calculul termenelor se face luând
în considerare această datare25.

24
Regulamentului de Procedură a Curții de Justiție, Art. 36.
25
Ibidem, Art. 57 alin. (4).

15
 Grefierul verifică îndeplinirea condițiilor înscrisurilor din această etapă
procedurală, putând acorda un termen de completare al dosarului, dacă este nevoie. Dacă
nici după acest termen nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la înscrisuri, după
consultarea avocatului general, Curtea decide dacă dă sau nu curs plângerii.
Plângerea și actele doveditoare sunt predate Președintelui Curții, iar procedura intră
stadiul raportului preliminar și al trimiterii la completul de judecată, aspecte reglementate
de Capitolul 6 al Regulamentului de Procedură a Curții de Justiție. Art. 59 alin. (1) arată
că închiderea fazei scrise a procedurii înseamnă și stabilirea datei de prezentare a
raportului preliminar către Curtea reunită26.
Raportul preliminar cuprinde27:

 propuneri cu privire la necesitatea luării în cauză a unor măsuri speciale de

organizare a procedurii sau a unor măsuri de cercetare judecătorească
 propuneri cu privire la necesitatea adresării unor cereri de lămuririinstanței de
trimitere
 propuneri cu privire la completul de judecată căruia trebuie să îi fie trimisă
cauza
 propunerea judecătorului raportor cu privire la eventuala omitere a ședinței de
audiere a pledoariilor, precum și cu privire la eventuala omitere a concluziilor
avocatului general

După ascultarea avocatului general și ca răspuns la propunerile judecătorului

raportor, Curtea poate pe de o parte să propună instrucția, dacă consideră necesar acest
stadiu, sau să încheie etapa procedurii scrise și să treacă la cea orală. În cazul în care se
decide procedura de instrucție, sunt ascultate părțile, se audiază martori și experți, se pot
solicita informații și documente, precum și efectuarea de expertize, și se pot face cercetări
la fața locului, atunci când sunt considerate ca fiind necesare.
Odată finalizată și procedura de instrucție, judecătorul raportor poate acorda un
termen părților pentru ca acestea să poată depune observații scrise sau poate închide etapa
procedurii scrise, trecând la procedura orală, prin stabilirea unui termen de judecată.

2.3.2 Etapa orală

26
Ibidem, art. 59 alin. (1).
27
Ibidem, art. 59 alin. (2).

16
 Această etapă constă în dezbateri publice în fața Curții, cu excepția cauzelor în care
se decide desfășurarea dezbaterilor cu „ușile închise”, la cererea părților sau din oficiu.
Această procedură se deschide cu citirea raportului cauzei, urmată de adresarea de
întrebări de către judecători și avocatul general, întrebări la care vor răspunde, după caz,
agenții, consilierii sau avocații părților. Sesiunea de întrebări este urmată de pledoarii,
ținute de reprezentanții părților. După încheierea pledoariilor, avocatul general prezintă
concluziile sale motivate. Acest ultim pas este urmat de închiderea procedurii orale de
către președinte.

2.3.3 Etapa deliberărilor

Această etapă finală a procedurii de judecată poate fi delimitată la rândul său în
următoarele proceduri subsecvente:

 deliberarea propriu-zisă – deliberarea are loc în camera de consiliu, în ședințe

secrete
 luarea hotărârii – aceasta se ia cu votul majoritar al judecătorilor. În ceea ce
privește conținutul hotărârii, acesta este în mod expres reglementat în articolul 87 al
Regulamentului de funcționare, astfel:

„Hotărârea cuprinde:
(a) mențiunea că este dată de Curte;
(b) indicarea completului de judecată;
(c) data pronunțării;
(d) numele președintelui și cele ale judecătorilor care au luat parte la deliberări, cu
indicarea judecătorului raportor;
(e) numele avocatului general;
(f) numele grefierului;
(g) indicarea părților sau a persoanelor interesate prevăzute la articolul23 din Statut
care au participat la procedură;
(h) numele reprezentanților lor;
(i) în cazul acțiunilor directe și al recursurilor, concluziile părților;
(j) dacă este cazul, data ședinței de audiere a pledoariilor;
(k) mențiunea că avocatul general a fost ascultat și, dacă este cazul, data concluziilor
sale;

17
 (l) expunerea sumară a faptelor;
(m) motivele;
(n) dispozitivul, inclusiv, dacă este cazul, soluția privitoare la cheltuielile de
judecată”28.
Pronunțarea hotărârii are loc în ședință publică, iar originalul hotărârii, după ce este
semnat de președinte, judecătorii participanți la deliberări și grefier, este „sigilat și
depus la grefă”29. Părțile sunt notificate printr-o copie conformă cu originalul.
Hotărârile pot fi modificate ulterior doar în două cazuri:

 existența unor erori materiale sau de calcul, precum și alte inexactități evidente –
acestea se corectează prin procedura de rectificare, în termen de 2 săptămâni de la
pronunțare, fie din oficiu, fie la cererea unei părți interesate
 omisiunea instanței de a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată – la cererea
unei părți interesate, care trebuie să facă o plângere adresată curții, în termen de 1
lună de la pronunțarea hotărârii
 omisiunea instanței de a hotărî asupra unui capăt de cerere – în aceleași condiții ca
în cazul anterior

2.4. Proceduri speciale

Titlul III al Regulamentului privește procedurile speciale ale Curții de Justiție. În demersul
său de diseminare a informațiilor privind organizarea, funcționarea și activitatea sa, Curtea
de Justiție a Uniunii Europene prezintă aceste proceduri celor interesați pe site-ul său
oficial, în mod sintetic, enumerativ, clasificându-le astfel:

A. Procedura simplificată – aceasta are loc atunci când întrebarea preliminară este
identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat în altă cauză. De
asemenea, acest tip de procedură are loc atunci când răspunsul „nu lasă loc niciunei
îndoieli rezonabile sau poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă” 30. În astfel de
cazuri, după ascultarea avocatului general, Curtea se poate pronunța printr-o
ordonanță în care se face trimitere, după caz, la hotărârea când s-a pronunțat asupra
întrebării, sau la jurisprudență.

28
Ibidem, art. 87.
29
Ibidem, art. 88
30
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures , accesat la 15.02.2019.

18
 B. Procedura accelerată – este destinată cauzelor foarte urgente, deoarece reduce
maximum termenele și acordă prioritate absolută cauzelor. O astfel de procedură se
inițiază la cererea unei din părți, iar decizia inițierii acesteia aparține preşedintelui
Curţii, „la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general
și a celorlalte părţi”31.
C. Procedura preliminară de urgenţă (PPU) – „permite Curții de Justiție să soluționeze
într-un termen considerabil redus întrebările cele mai sensibile referitoare la spațiul
de libertate, securitate și justiție (cooperare polițienească și judiciară în materiile
civilă și penală, precum și vize, drept de azil, imigrare și alte politici referitoare la
libera circulație a persoanelor). Cauzele în care se aplică PPU sunt încredințate unei
camere de cinci judecători special desemnată, iar faza scrisă se derulează, în
practică, în principal pe cale electronică și este extrem de redusă, atât în ceea ce
privește durata, cât și în ceea ce privește numărul actorilor care pot depune
observații scrise, majoritatea actorilor intervenind în faza orală a procedurii, care
este obligatorie”32.
D. Procedura măsurilor provizorii – „urmăreşte să obţină suspendarea executării unui
act al unei instituţii, care face de asemenea obiectul unei acţiuni, sau orice altă
măsură provizorie necesară pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în
dauna unei părţi”33.

2.5. Căi extraordinare de atac a hotărârilor Curții de Justiție

Hotărârile Curții de Justiție, așa cum arătam mai sus, nu pot fi atacate prin recurs, ci
doar prin căi extraordinare, delimitându-se două posibilități:

 Terța opoziție – este la îndemâna persoanelor care nu au fost parte în proces, dar ale
căror drepturi sunt lezate de hotărârea pronunțată.
 Revizuirea – poate fi o cale de atac folosită când, după pronunțarea hotărârii, se
descoperă împrejurări noi de natură a schimba soluția Curții. Revizuirea poate fi
cerută de partea din proces interesată.

2.6. Transparența procedurală a Curții de Justiție

31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Ibidem.

19
 În demersul său de a disemina informațiile juridice legat de componența,
procedurile și activitatea sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sintetizat grafic
procedura în primă instanță în fața Curții de Justiție, publicând-o pe pagina sa web oficială,
arătând astfel transparență și realizând o necesară diseminare a informațiilor pe teritoriul
Uniunii Europene.

Sursa: https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures

20
 CAPITOLUL 3
Spețe din activitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene în domeniul achizițiilor
publice
(Textele sunt din Ghidul Guvernului României, vă rog să îmi notificați dacă spețele
sunt corespunzătoare, pentru a putea prelucra textele)
3.1. Cazul 1 - C-359/93 Comisia Comunităților Europene vs. Regatul Țărilor de Jos
Obiect:
Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, formulată în temeiul Articolului
169 din Tratatul CEE de către Comisia Comunităților Europene împotriva Regatului
Țărilor de Jos. Comisia solicită Curții să constate că Regatul Țărilor de Jos nu și-a
îndeplinit obligațiile care îi revin în conformitate cu prevederile Directivei 62/1977/CEE
privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de furnizare, precum și cu
prevederile Articolului 30 din Tratatul CEE.
Litigiu:
Nederlands Inkoopcentrum NV – o autoritate contractantă olandeză – a iniţiat o
procedură deschisă pentru atribuirea unui contract de achiziţii publice pentru furnizarea și
întreținerea unor stații meteorologice, prin publicarea unui anunț de participare în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.
Anunțul de participare a fost elaborat conform modelului din Anexa III a
Directivei 62/1977/CEE, utilizarea acestui model fiind impusă conform Articolului 9 (5)
din respectiva directivă. În cadrul acestei anexe era precizat faptul că anunțurile de
participare trebuie să conțină (printre altele) următoarele informații:
”Persoanele acceptate să fie prezente la deschiderea ofertelor...”
și
”Data, ora și locul deschiderii [ofertelor]...”
Deși anunțul publicat a urmărit modelul din Anexa III, acesta nu a conținut nicio
informație cu privire la persoanele acceptate să asiste la deschiderea ofertalor și nici la
data, ora și locul de deschidere a acestora.
Mai mult, în cuprinsul caietului de sarcini s-a menționat că sistemul de operare
solicitat era ”UNIX”, aceasta fiind denumirea unui software special dezvoltat de o
companie americană (Bell Laboratories ITT) pentru asigurarea conectării între mai multe
computere diferite.
Comisia a decis introducerea acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de
către Regatul Țărilor de Jos, invocând două motive.

21
 Primul motiv a vizat faptul că autoritatea contractantă, prin nepublicarea anumitor
informații în anunțul de participare, a încălcat Articolul 9 (5) și punctul 7 al Anexei III din
Directiva 62/1977/CEE.
În apărare, Guvernul olandez nu a contestat aceste fapte, însă a susținut că
informațiile în discuție sunt necesare numai atunci când autoritatea contractantă
intenționează să limiteze doar la o anumită categorie de persoane posibilitatea de a asista la
deschiderea ofertelor. Atâta timp cât deschiderea ofertelor în cadrul respectivei proceduri
de atribuire a fost publică, orice persoană interesată având oportunitatea de a participa la
acest eveniment, nu ar fi fost necesară o astfel de precizare.
Al doilea motiv s-a referit la omisiunea autorității contractante de a adăuga expresia
”sau echivalent” după denumirea UNIX, în această situație trebuind a fi constatată nu
numai încălcarea Art. 7 (6) din Directiva 62/1977/CEE, dar și a
Articolului 30 din Tratat.
La fel ca și în cazul primului motiv, Guvernul olandez a susținut că nu ar fi
necesară adăugarea cuvintelor ”sau echivalent”, argumentul fiind acela că sistemul UNIX
trebuie privit ca o specificație tehnică general recunoscută de operatorii economici care
activează în domeniul tehnologiei informațiilor iar o astfel de precizare ar fi complet
inutilă.
Constatările Instanței (pe fond) Primul motiv:
Informațiile prevăzute la punctul 7 din Anexa III a Directivei 62/1977/CEE
reprezintă mențiuni obligatorii și necondiționate
Mai mult, chiar dacă deschiderea ofertelor este publică, orice persoană fiind acceptată să
asiste la eveniment, acest lucru devine puțin probabil în cazul în care nu sunt anunțate data,
ora sau locul de desfășurare.
Al doilea motiv:
Art. 7 (6) din Directiva 62/1977/CEE interzice indicarea unei mărci de comerț dacă
o astfel de mențiune nu este însoțită de expresia ”sau echivalent” și numai în cazul în care
obiectul contractului nu poate fi descris altfel prin specificații care să fie suficient de
precise și inteligibile pentru toți cei interesați.
Deoarece sistemul UNIX nu este unul standardizat și reprezintă, de fapt, numele mărcii
unui produs anume, omisiune a de a adăuga cuvintele ”sau echivalent” după această
denumire, nu numai că poate descuraja operatorii economici care utilizează sisteme
similare să participe la procedură, dar poate afecta fluxul de importuri în cadrul
schimburilor comerciale intracomunitare, contrar prevederilor Tratatului.

22
 Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea a constatat că prin omisiunea
(autorității contractante) de a indica în anunțul de participare persoanele acceptate să fie
prezente la deschiderea ofertelor, data, ora și locul de deschidere, precum și prin
introducerea în caietul de sarcini a unei referințe cu privire la un produs de fabricație
determinată, Regatul Țărilor de Jos nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin conform
Directivei 62/1977/CEE și Articolului 30 din Tratat.
Comentarii
Cazul prezentat este vechi de 20 de ani iar decizia Curții nu ar trebui să mai
surprindă pe nimeni în momentul actual. Cu toate acestea, este util să evidențiem două
aspecte care reies din considerentele expuse:
”Inutilitatea” unor informații nu poate constitui un argument care să justifice lipsa
acestora din anunțul de participare. Chiar dacă acest caz vizează prevederile unei Directive
mai vechi, concluzia în ceea ce privește conținutul anunțurilor este cât se poate de clară:
toate informațiile care, conform Directivei, sunt prevăzute a fi incluse într-un anunț,
trebuie să fie completate în mod obligatoriu și necondiționat. Autorității contractante nu îi
este acordată nicio marjă de apreciere în ceea ce privește utilitatea sau inutilitatea acestor
informații.
În ceea ce privește adăugarea expresiei ”sau echivalent” după indicarea unui nume
sau marcă de produs, și aceasta este obligatorie - indiferent dacă produsul respectiv are o
notorietate atât de mare, încât în limbajul curent al operatorilor economici din domeniul
respectiv, acesta este asimilabil unei specificații tehnice.
În raport cu prevederile din Anexa la OUG 66/2011 privind prevenirea, constatarea
şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a
fondurilor publice naţionale aferente acestora, cazul ar putea fi relevant pentru unele
abateri de natura celor menționate sub titlul generic ”Nerespectarea procedurilor de
publicitate, dar, totuşi, a existat un anumit grad de publicitate”.

3.2. Cazul C-241/06 Lämmerzahl GmbH vs. Freie Hansestadt Bremen

Obiect:
Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul articolului
234 CE de Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Germania). Cererea priveşte
interpretarea Directivei 665/1989/CEE, astfel cum a fost modificată prin Directiva
50/1992/CEE și a fost formulată în cadrul unui litigiu între operatorul economic

23
Lämmerzahl GmbH pe de o parte, și Freie Hansestadt Bremen (Municipalitatea Bremen),
pe de altă parte, cu privire la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice.
Litigiu:
Municipalitatea Bremen a iniţiat o procedură (națională) de cerere de oferte pentru
atribuirea unui contract vizând realizarea unui software destinat prelucrării pe calculator a
dosarelor serviciului social pentru adulți și ajutoare economice. Anunțul de participare
referitor la această cerere de ofertă nu conținea vreo informație cu privire la valoarea
estimată a contractului și nici cu privire la cantitățile care urmau a reprezenta prestații
aferente acestui contract. În caietul de sarcini, sub titlul ”Cantități”, se preciza că în
centrele sociale descentralizate lucrează aproximativ 200 de colaboratori lucrează în
domeniul ajutoarelor economice și 45 în serviciul social, la care se adaugă aproximativ 65
de colaboratori care lucrează în unitățile centrale, rezultând, practic, un număr total de
aproximativ 310 colaboratori. Cu toate acestea, formularul aferent propunerii financiare,
nu stabilea în mod explicit, numărul total al licențelor care urmau a fi achiziționate,
impunând doar menționarea prețului unitar al fiecărei licențe. În cadrul procesului de
solicitare de clarificări cu privire la documentația de atribuire, Lämmerzahl a solicitat ca
autoritatea contractantă să indice dacă voia să achiziționeze în total 310 licențe și în ce
măsură ar trebui să fie reflectat în ofertă și prețul calculat prin luarea în considerare a
tuturor licențelor propuse. Autoritatea contractantă a răspuns că era necesar să se precizeze
„prețul pe ansamblu, și anume prețul total pentru punerea la dispoziție a licențelor,
costurile de întreținere și alte servicii aferente”. Lämmerzahl a prezentat o ofertă cu o
valoare de 603 500 de euro, fără TVA. Ca urmare a finalizării evaluărilor, autoritatea
contractantă a informat Lämmerzahl că oferta acesteia nu a fost declarată câștigătoare,
motivând că aceasta nu era cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.
Lämmerzahl a atacat această decizie inițial la Comitetul pentru Achiziții Publice
(organism specializat de revizuire în primă instanță) și, ulterior, la Curtea de Apel din
Bremen, invocând în primul rând faptul că trebuia organizată o procedură de atribuire la
nivel european, întrucât valoarea contractului depășea 200.000 euro, precum și faptul că
testarea software-ului nu ar fi fost realizată în mod corect.
În ceea ce privește termenele în care o plângere ar putea fi depusă împotriva unui
act al autorității contractante, legislația națională prevedea, printre altele, următoarele:
„Cererea este inadmisibilă în cazul în care solicitantul a remarcat pretinsa încălcare a
normelor de atribuire a contractelor în cursul procedurii și nu a denunțat imediat această
încălcare autorității contractante. Cererea este de asemenea inadmisibilă în cazul în care

24
încălcările normelor de atribuire a contractelor care pot fi determinate în baza anunțului de
participare nu au fost denunțate autorității contractante cel mai târziu înainte de expirarea
termenului de depunere a candidaturii sau de prezentare a ofertelor indicat în anunțul de
participare.”
În legătură cu această prevedere, Lämmerzahl a susținut că era imposibil să se
deducă din informațiile care figurau în anunțul de participare că valoarea estimată a
contractului depășea pragul prevăzut de directivele comunitare și, prin urmare, că
procedura națională de atribuire fusese greșit aleasă. Faptul că i-ar fi fost opusă decăderea
în condițiile în care aceasta nu putea deduce existența unei încălcări a normelor comunitare
din informațiile furnizate de autoritatea contractantă ar fi privat-o de o cale de atac
eficientă și ar fi contrar Directivei 89/665.
Cu toate acestea, prima instanță a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă (Nota:
pentru tardivitate), motivând că Lämmerzahl ar fi putut determina încălcarea normelor
legale încă de la publicarea anunțului de participare și că, datorită decăderii care îi era
opusă, operatorul economic pierdea de asemenea și dreptul de a formula o cale de atac în
fața instanțelor competente în domeniul achizițiilor publice. A doua instanță a respins la
rândul ei solicitarea de prelungire a efectului suspensiv al apelului până la pronunțarea
deciziei pe fond, însă, dorind să clarifice dacă nu cumva o prevedere națională precum cea
în discuție nu ar putea conduce la o excludere generalizată a dreptului la exercitarea unei
căi de atac, a decis să adreseze Curţii de Justiție două întrebări preliminare, care, în esență,
vizau următoarele (în ordinea în care au fost, ulterior, abordate de Curte):
1) Care sunt cerințele impuse de dreptul comunitar în ceea ce privește, pe de o parte,
indicațiile referitoare la valoarea estimată a unui contract care trebuie să figureze într-un
anunț de participare și, pe de altă parte, căile de atac prevăzute în lipsa acestor indicații?
2) În ce condiții dreptul comunitar permite ca dreptul național să supună unui termen de
decădere căile de atac care privesc alegerea procedurii de atribuire a unui contract de
achiziții publice, estimarea valorii contractului sau actele care intervin în primele faze ale
unei proceduri de atribuire? În ipoteza în care o astfel de normă de decădere poate fi
admisă, dreptul comunitar permite ca aceasta să fie extinsă în mod general asupra căilor de
atac privind deciziile autorității contractante, inclusiv cele intervenite în cursul fazelor
ulterioare ale procedurii de atribuire?
Răspunsuri:
1) În ceea ce priveşte prima întrebare, Curtea a arătat că:

25
- Conținutul anunțului de participare este reglementat și, prin urmare, orice astfel de anunț
trebuie să fie elaborat în conformitate cu modelele prezentate în anexele la directivele
aplicabile și să specifice informațiile cerute în respectivele modele.
- Deși s-a afirmat că directivele comunitare nu impun indicarea valorii estimate a
contractului în anunțul de participare, modelele în discuție prevăd, totuși, indicarea
cantității totale sau a întinderii contractului (incluzând, după toate loturilor și toate
opțiunile).
Având în vedere toate aceste considerente, cu privire la prima întrebare, Curtea a răspuns
că:
Anunțul de participare referitor la un contract care intră în domeniul de aplicare
directivei trebuie să precizeze cantitatea totală sau întinderea acestui contract. Lipsa unei
astfel de indicații trebuie să poată face obiectul unei căi de atac, în temeiul articolului 1
alineatul (1) din Directiva 89/665.
2) În ceea ce priveşte a doua întrebare, Curtea a arătat că:
- Directiva 665/1989/CEE nu se opune unei reglementări naționale care prevede că orice
cale de atac împotriva unei decizii a autorității contractante trebuie formulată într-un
termen prevăzut în acest scop și că orice neregularitate a procedurii de atribuire invocată în
sprijinul acestei căi de atac trebuie invocată în același termen, sub sancțiunea decăderii,
astfel încât, după împlinirea acestui termen, nu mai este posibil să se conteste o astfel de
decizie sau să se invoce o astfel de neregularitate, în măsura în care termenul respectiv este
rezonabil. Această poziție se întemeiază pe considerentul că îndeplinirea completă a
obiectivului urmărit de Directiva 665/1989/CEE ar fi compromisă dacă ar fi posibil pentru
candidați și ofertanți să invoce, în orice moment al procedurii de atribuire, încălcări ale
normelor de atribuire a contractelor, obligând astfel autoritatea contractantă să reia întreaga
procedură pentru a îndrepta aceste încălcări.
- Pe de altă parte, termenele naționale de decădere, inclusiv condițiile de aplicare a
acestora, nu pot să fie ele însele de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă
exercitarea drepturilor pe care persoana interesată le deține în temeiul dreptului comunitar.
- Un anunț de participare lipsit de orice informație referitoare la valoarea
estimată a contractului, urmat de un comportament evaziv al autorității contractante în fața
întrebărilor unui ofertant potențial, trebuie considerat, în ipoteza existenței unui termen de
decădere, ca făcând excesiv de dificilă exercitarea de către ofertantul interesat a drepturilor
care îi sunt conferite de sistemul juridic comunitar.

26
 - Rezultă astfel că, deși o normă națională de decădere precum cea în speță, poate în
principiu să fie considerată conformă dreptului comunitar, aplicarea acestei norme în cazul
unui ofertant în împrejurări precum cele din acțiunea principală nu satisface cerința
eficienței care decurge din Directiva 89/665.
- Norma națională în discuție stabilește ca dată la care se împlinește termenul de
decădere expirarea termenului de depunere a candidaturii sau de prezentare a ofertelor. Ca
urmare a acestui fapt, dispoziția respectivă pare că trebuie să se aplice numai
neregularităților care pot fi constatate înainte de expirarea acestor termene. În schimb,
acestea nu pot privi situații ca re prin ipoteză pot apărea num a i în stadii ulterioare ale
procedurii de atribuire a unui contract.
- Instanța de trimitere a aplicat norma de decădere în discuție în acțiunea principală
astfel încât să o extindă în privința tuturor deciziilor care pot fi luate de autoritatea
contractantă pe tot parcursul procedurii de atribuire a unui contract de achiziții publice
(cum ar fi incorectitudinea testelor pentru software). O astfel de aplicare a acestei norme de
decădere face practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite persoanei interesate de
dreptul comunitar în ceea ce privește neregularitățile care nu pot avea loc decât după
expirarea termenului de prezentare a ofertelor. În concluzie, aceasta este contrară
Directivei 665/1989/CEE și în special articolului 1 alineatele (1) și (3) din aceasta.
- Este de competența instanței naționale să interpreteze legea internă pe care trebuie
să o aplice, în măsura posibilului, în conformitate cu obiectivul Directivei 665/1989/CEE.
Dacă o astfel de interpretare conformă obiectivului Directivei 665/1989/CEE nu este
posibilă, instanța națională va trebui să nu aplice dispozițiile naționale contrare acestei
directive.
În consecinţă, cu privire la a doua întrebare, Curtea a răspuns că:
Directiva 89/665, în special articolul 1 alineatele (1) și (3) din aceasta, se opune ca o normă
de decădere prevăzută de dreptul național să fie aplicată astfel încât să se refuze accesul
unui ofertant la o cale de atac privind alegerea procedurii de atribuire a unui contract de
achiziții publice sau estimarea valorii acelui contract, în condițiile în care autoritatea
contractantă nu a indicat în mod clar persoanei interesate cantitatea totală sau întinderea
contractului respectiv. Aceleași dispoziții ale directivei se opun de asemenea ca o astfel de
normă să fie extinsă în mod general asupra căilor de atac privind deciziile autorității
contractante, inclusiv cele intervenite în cursul fazelor procedurii de atribuire ulterioare
termenului stabilit prin această normă de decădere.
Comentarii:

27
 Directiva 665/1989/CEE nu se opune stabilirii în legislația națională a unui termen
limită de depunere a contestațiilor, cu condiția ca acesta să fie unul rezonabil, care să nu
facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea acestui drept. Posibilitatea de
stabilire a unui astfel de termen limită a fost deja consființită prin amendamentele
ulterioare asupra Directivei ”de remedii”, respectiv prin Directiva 66/2007/CE.
Problema principală în cazul prezentat a constat în faptul că operatorul economic se
afla, practic, în imposibilitatea de a contesta alegerea procedurii de atribuire, lipsindu-i
elementele esențiale pe baza cărora ar fi putut să își argumenteze poziția. Anunțul de
participare nu cuprindea informații explicite nici cu privire la valoarea estimată și nici la
cantitatea prestațiilor solicitate.
Aspectul privind obligativitatea completării în cadrul anunțului de participare a
întregului set de informații prevăzute în Directivele aplicabile a mai fost tratat și în alte
cazuri (cum ar fi C-359/93, prezentat în această secțiune).
Este interesant de remarcat că norma de decădere nu poate fi extinsă și pentru
neregularitățile care nu pot avea loc decât după expirarea termenului de prezentare a
ofertelor. Acest aspect poate fi interpretat și în sensul că acele elemente a căror termen de
decădere a expirat în principiu, ar putea fi în continuare atacate dacă informații noi,
relevante, ar deveni cunoscute ulterior expirării termenului de decădere. În cazul în care nu
ar fi acceptată o asemenea interpretare, ar exista riscul ca, cel puțin în anumite situații,
accesul real la căile de atac să devină imposibil sau disproporționat de dificil, ceea ce ar fi
contrar Directivei 665/1989/CEE.
În raport cu prevederile din Anexa la OUG 66/2011 privind prevenirea, constatarea
şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a
fondurilor publice naţionale aferente acestora, cazul ar putea fi relevant pentru unele
abateri de natura celor menționate sub titlul generic ”Nerespectarea procedurilor de
publicitate, dar, totuşi, a existat un anumit grad de publicitate” și ”Definirea insuficientă
sau discriminatorie a obiectului contractului”.

28
 BIBLIOGRAFIE

A. LEGISLAȚIE

Regulamentul de procedură al Curții de Justiție din 25 septembrie 2012 (JO L 265,

29.9.2012), astfel cum a fost modificat la 18 iunie 2013 (JO L 173, 26.6.2013, p.
65)și la 19 iulie 2016 (JO L 217, 12.8.2016, p. 69).
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, precum și anexele și
protocoalele la acesta, în care au fost integrate modificările aduse prin Tratatul de
la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1
decembrie 2009.
Tratatul de instituire a Comunității Europene (97/C 340/03 + 2001/C 80/01)
Tratatul de funcționare a Uniunii Europene
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

B. BIBLIOGRAFIE ÎN VOLUM

Cotea, Felician, Drept comunitar instituțional, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2004.
Gâlea, Ion, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, București, Editura CH
Beck, 2012.
Gornig, Gilbert, Rusu, Ioana Eleonora, Dreptul Uniunii Europene, București, Editura CH
Beck, 2007.
Guvernul României, Ghid privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene,
București, SC Act Communication Team SRL, 2013.
Manolache, Octavian, Tratat de drept comunitar, București, Editura CH Beck, 2006.
Petrescu, Oana Măriuca, Dreptul procesual al Uniunii Europene, București, Editura CH
Beck, 2011.
Șandru, Daniel Mihai, Dreptul Uniunii Europene. Jurisprudență și legislație, București,
Editura Universitară, 2012.

C. BIBLIOGRAFIE ÎN PERIODICE

Bobek, Michael, The Court of Justice of the European Union, în „European Legal
Studies”, nr.2, 2014.

29
 D. BIBLIOGRAFIE PE INTERNET
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6/ro/
Bogdandy, Armin van, Founding Principles of EU Law, articol disponibil la adresa
https://journals.openedition.org/revus/131 , consultat la 12.02.2019.

30