Instalarea

Puteti avea un sistem Linux operational in circa 20 minute. Insta-larea poate fi facuta folosind unitatea CD-ROM
care se afla co-nectata la un calculator dintr-o retea Windows.
Ce veste mai buna va puteti dori in acest moment? Poate faptul
ca intrebarile puse de procedura de instalare sunt foarte simple, iar distributia RedHat de pe CD-ul pe care il aveti la
indemina se poate instala folosind aproape orice metoda de acces la date in retea pe care v-ati putea-o dori.
O scurta privire
Inainte de a incepe instalarea unui nou sistem de operare este bine sa vedem ce presupune aceasta operatiune,
pentru a ne putea pregati corespunzator. Trebuie discutate trei aspecte:
1. Sursa distributiei, sau suportul pe care este disponibil noul sistem de operare.
Cazul dumneavoastra: dispuneti de un CD pe care se afla tot ceea ce este necesar.
Mai rar, distributia se poate afla pe un harddisk. Instalari interesante si comode se pot face prin retea, de la un
server care exporta un sistem de fisiere in retea de tip NFS, sau chiar prin FTP. Aceste doua modalitati de instalare
pot fi luate in con-siderare daca aveti o legatura buna si ief-tina la Internet.
Un detaliu legat de citirea CD-ului este unitatea CD-ROM: este posibil sa avem o asemenea unitate instalata pe
cal-culatorul pe care vrem sa punem sistemul sau doar pe un server din retea. Daca ser-verul este UNIX, trebuie sa
ne asiguram ca putem vedea CD-ul fie prin NFS fie prin FTP. In cazul in care serverul este Windows, va trebui ca
unitatea CD-ROM sa fie partajata si sa avem o legatura TCP/IP cu serverul.
Daca nu avem acces la un CD local si nici la unul din retea..., ei bine, nu trebuie sa disperam, poate gasim un
prieten sa ni-l imprumute pe al lui.
2.Destinatia instalarii, care trebuie sa fie o partitie de disc.
Ne putem decide ca tot discul sa fie o singura partitie. Nu este cea mai buna idee decat daca discul este prea mic
pentru a fi partitionat. Avand insa un harddisk cu o capacitate de minim 1GB, este indicata partitionarea harddisk-
ului. O a doua instalare, alta versiune de Linux sau chiar alt sistem de operare vor fi adaptate mai usor pe un disc
partitionat. De asemenea, in general este recomandabil ca spatiul pentru fisierul de swap sa fie disponibil intr-o
partitie, desi aceasta opera- tiune este posibila si intr-un fisier.
Daca aveti deja Windows instalat pe disc si va e lehamite sa va ganditi la rein-stalare, puteti sa va ganditi serios
la folosirea programului FIPS.EXE, care poate redimensiona o partitie. In ciuda avertismentelor care insotesc acest
program, riscurile de a strica totul sunt destul de mici si se pare ca pana in prezent nimeni nu s-a plans ca ar fi patit
asa ceva. Cititi oricum documentatia programului.
3.Procedura de instalare, sau mai bine zis, modul in care se executa aceasta.
Instalarea Linux-ului se face tot sub Linux, un sistem minimal care se incar-ca de pe discheta. In cazul in care
instalarea este locala, aveti nevoie de o singura discheta, numita de boot (incarcare). Daca folositi reteaua pentru a
avea acces la un calculator cu CD sau la un alt server de fisiere sau daca instalati de pe un CD atasat prin PCMCIA,
veti avea nevoie de o discheta suplimentara. Cele doua dischete, de boot si cea suplimentara, vor fi create pe un
calculator cu CD.
Crearea dischetelor
In cazul in care ati achizitionat distributia Red Hat din comert, este posibil ca aceasta sa contina si cele doua
dischete de pornire. In caz contrar va trebui sa le creati singuri.
Vom incepe deci cu crearea respectivelor dischete. Aveti nevoie de una sau doua dischete de 3.5". Pe CD se
gasesc fisiere care contin imagini ale dischetelor necesare. Sub UNIX exista un utilitar ca-pabil sa scrie fizic un
fisier pe floppy: el se numeste dd. Sub sistemul de operare DOS neexistand asa ceva, a fost scris un pro gram
numit RAWRITE.EXE care se afla tot pe CD.
Crearea dischetelor sub DOS devine simpla din momentul in care CD-ul este vazut de sistem. Sa presupunem ca
drive-ul de CD este D:. Luati o discheta goala, scrieti pe ea „Linux BOOT", introduceti-o in unitate si tastati
comenzile urmatoare:
D: CD \IMAGES \DOSUTILS\RAWRITE.EXE
Programul va va cere sa introduceti intai numele fisierului cu imaginea discheta. Tastati: boot.img. Apoi va
intreba despre unitatea de discheta in care sa copieze aceasta imagine. Introduceti a:. Daca aveti nevoie de discheta
suplimentara, etichetati-o „Linux SUPLIMENTAR", reluati comenzile si, la numele fisierului tastati supp.img.
Sub UNIX,singura complicatie ar putea fi accesul la CD si la floppy: trebuie sa va asigurati ca puteti monta CD-ul
si ca aveti drept de scriere pe /dev/fd0. Ambele probleme vi le rezolva administratia sistemului. Comenzile de creare
sunt:
dd if=boot.img of=/dev/fd0 bs=1440k dd if=supp.img of=/dev/fd0 bs=1440k
Puteti incarca sistemul sub DOS direct de pe floppy cu secventa de comenzi:
D: CD \DOSUTILS AUTOBOOT.BAT
dar si in acest caz este de preferat sa aveti dischete.
Partitionarea discului
Daca va hotarati ca pe harddisk sa nu existe numai o singura partitie, este foarte util sa stati 5 minute cu un
creion in mana si sa scrieti pe hartie un mic plan despre cum sa faceti impartirea. Acest lucru este obligatoriu in
situatia in care instalatia va deservi mai multi utilizatori in retea. Di-mensiunea de plecare poate varia intre 50 MB
(sistem minimal) si 500 MB pentru instalarea completa a distributiei Red Hat. Un sistem tipic va avea undeva intre
200 MB si 300 MB. La aceasta se adauga alte aplicatii precum si datele utilizator, ale caror dimensiuni depind de
destina-tia sistemului. Va trebui sa tineti cont de urmatoarele:
Partitia de swap _ cu cat mai mare cu atat mai bine; chiar daca aveti multa memorie interna in calculator, faceti o
partitie de swap de 16 MB sau 32 MB. Sunt programe care obisnuiesc sa aloce o cantitate mare de memorie virtuala,
chiar daca n-o folosesc niciodata pe toata. In sisteme de tip server cu mai multi utilizatori creati pana la 128 MB de
spatiu de swap. Daca in mod exceptional aveti ne-voie de mai mult, va trebui sa faceti mai multe partitii fiindca, din
motive tehnice, o partitie de swap nu poate fi mai mare de 128 MB.
Partitia radacina _ de aici se va incarca sistemul de operare; aceasta partitie si trebuie sa contina strictul
necesar. O dimensiune rezonabila este cuprinsa intre 50 _ 80 MB.
Partitia /usr _ puteti opta pentru separarea ierarhiei /usr de restul sistemului. Este cea mai voluminoasa parte a
sis-temului, avand intre 200 MB si 500 MB. Daca nu o realizati separat, adaugati spatiul corespunzator la partitia
radacina.
Partitia /home _ daca exista multi utilizatori si gestiunea lor va fi o problema in sine, e mai bine sa faceti o partitie
separata si sa o dimensionati corespunzator. Utilizatorul tipic nu foloseste decat cativa megabyte pentru fisierele
personale, cu conditia ca toate programele de care are nevoie sa fie disponibile in sistem.
Partitia /usr/local _ este bine sa rupem distributia Red Hat de alte pachete de programe care nu sunt distribuite in
formatul gestionat de aceasta (RPM).
Pentru servere in retele mai mari, consideratiile de partitionare sunt mai ample: intretinerea sistemului, gestiunea
unor volume mari de date, arhive, partajarea unor fisiere program sau fonturi, si asa mai departe. De exemplu,
ierarhia /var va trebui instalata separat.
Rezultatul analizei va trebui sa-l constituie un tabel cu partitii, dimensiune si punct de montare (mount). Un
exemplu ar putea fi:
/dev/hda1 / 100MB /dev/hda2 swap 32MB /dev/hda3 /usr 200MB /dev/hda4 /var 500MB
Partitionarea discului se face cu programul fdisk, care este ceva mai flexibil decat omonimul sau de sub DOS.
Apelarea sa se face avand ca argument discul ce urmeaza a fi partitionat, de exemplu
fdisk /dev/hda
Programul afiseaza urmatorul prompt (mesaj):
vom putea citi o lista cu parametrii comenzii fdisk. Am aminti aici pe cei care sunt mai importanti:
a _ modifica indicatorul „partitie bootabila"
d _ sterge o partitie
l _ listeaza tipurile cunoscute de partitii
n _ creeaza o noua partitie
p _ tipareste tabela de partitii
t _ schimba tipul unei partitii
q_ termina programul abandonand modificarile
w _ scrie tabela de partitii pe disc si termina
Comenzile sunt usor de folosit. Raman de facut cateva comentarii. Fdisk creeaza implicit partitii de tipul Linux
nativ. In definitiv de aceea il folosim. Este posibil sa facem spatiu de swap si din partitii de acest tip, dar este mai
convenabil sa folosim comanda t si sa modificam tipul in Linux swap. Pe de alta parte, traditia face sa nu poata fi
create mai mult de 4 partitii pri-mare pe un singur disc. Daca ne dorim mai mult de 4 partitii,va trebui ca una din ele
sa fie de tip extins si sa acopere tot restul spatiului. Apoi vom putea sa cream oricate partitii dorim. In cazul in care
fa-cem, de exemplu, partitia 4 de tip extins, vor fi disponibile partitiile 1, 2, 3 si apoi 5 etc. Acest lucru se intampla
din cauza ca partitia extinsa nu este accesibila explicit,ci prin intermediul partitiilor logice pe care a fost creata.
Console virtuale si taste functionale
Procedura de instalare ne prilejuieste primul contact cu ceea ce in lumea Linux este cunoscut drept console
virtuale. O consola virtuala este o sesiune distincta cu sistemul de operare care utilizeaza aceeasi consola fizica.
Procedura de instalare are cinci astfel de console virtuale intre care se poate comuta apasand simultan <Alt>
impreuna cu una din tastele functionale F1, F2, F3, F4 sau F5. Fiecare din ele este utilizata intr-un scop distinct.
1 Alt+F1 _ dialogul de instalare 2 Alt+F2 _ interpretor de comenzi 3 Alt+F3 _ jurnalul instalarii 4 Alt+F4 _ jurnalul
sistem
Cursorul poate fi manevrat prin intermediul tastelor cursor. Intre campuri se poate comuta cu [Tab] sau [Alt]+
[Tab].
Selectarea unui element dintr-o lista se face prin intermediul tastei [Space] (spatiu). Apasarea tastei [F12]
produce acceptarea valorilor introduse in dialogul curent si trecerea la urmatorul camp de dialog.
Instalarea pas cu pas
Pentru a incepe instalarea se introduce in unitate discheta etichetata „Linux BOOT" creata anterior si se
reseteaza calculatorul. Daca sistemul de operare pe care ruleaza calculatorul este DOS, putem incarca procedura de
instalare de pe CD prin intermediul comenzii autoboot.bat asa cum a fost descris anterior. Dupa exe-cutia acestui,
sistemul va afisa urmatorul prompt:
boot:
la care va trebui sa apasam [Enter]. La acest prompt, utilizatorul avizat poate in-troduce optiuni de incarcare. De
exemplu, in cazul in care hardware-ul nu este detectat corect, putem specifica aici
 linux hdc=cdrom
Dupa incarcare, procedura de instalare incepe prin a ne intreba daca avem un monitor color. Daca raspunsul este
cel implicit, adica da, putem sa apasam [Enter] si sa continuam. In cazul in care mo-nitorul nu este unul color,
apasam [Tab] pentru a trece pe optiunea nu si apoi [Enter]. Daca dorim, acum sau mai tarziu sa abandonam
procedura de instalare, putem sa scoatem discheta din unitate si sa reboot-am calculatorul.
Urmatorul meniu ne permite sa alegem dispunerea sau layout-ul tastaturii. Tastaturile tipice in Romania sunt de
tip US. In unele cazuri sunt germane si trebuie sa selectam de/latin1. Apoi trebuie sa raspundem la intrebarea daca
CD-ul este pe PCMCIA sau SCSI, caz in care ni se va cere sa introducem discheta suplimentara.
Selectia urmatoare se refera la metoda de instalare. Asa cum am aratat, exista urmatoarele posibilitati:
CD-ROM _ distributia se afla pe un CD si exista o unitate CD-ROM atasata local;
NFS _ prin retea avem acces la un server care exporta prin NFS o distributie Linux;
Harddisk _ distributia a fost copiata pe discul local;
FTP _ un server FTP are stocata pe harddisk o distributie;
SMB _ CD-ul cu distributia este partajat intr-o retea TCP/IP sub Windows NT sau 95 (LanManager).
In functie de metoda de instalare, procedura continua diferit.
In ceea ce priveste unitatea CD-ROM care va fi instalata, programul se intereseaza de tipul acestuia: IDE (ATAPI),
SCSI sau altele.
In cazul instalarilor din retea (NFS, FTP sau SMB) se va configura mai intai placa de retea. Procedura da
posibilitatea selectiei tipului de placa pentru a putea incarca driverul adecvat. Configurarea placii de retea se poate
face prin autodetectie sau cu parametri introdusi manual. In cele mai frecvente cazuri, driverul poate detecta corect
parametrii placii. In altele, foarte rare, autodetectia poate bloca sistemul de calcul. Caz in care va trebui sa reluati
toate operatiunile realizate pana in prezent si, reajunsi in aceasta faza, sa configurati manual driverul placii de retea.
In continuare vi se vor cere date necesare configurarii protocolului TCP/IP. Daca aveti posibilitatea sa faceti o
instalare din retea, administratia retelei va fi capabila sa va furnizeze datele necesare. Acestea sunt:
Adresa IP 193.254.33.1 Masca de retea 255.255.255.0 Poarta implicita 10.0.2.254 Server de nume primar 10.0.2.1
Nume de domeniu chip.ro Nume de calculator linux.chip.ro
Numai primele doua campuri sunt strict necesare. Adresa portii poate fi la fel cu adresa IP. Daca nu avem server
de nume (DNS _ Domain Name Server) vom folosi doar adrese IP, insa nu si nume de calculatoare.
Dupa configurarea propriului calculator ni se vor solicita, dupa caz, referin-te despre serverul NFS, FTP sau SMB.
In toate cazurile va trebui sa identificam intai serverul in retea prin adresa IP sau prin nume (nu folositi nume daca
nu aveti server de nume!). Pentru NFS si FTP va trebui sa specificam directorul care contine distributia. In ceea ce
priveste SMB, va trebui sa dam numele volumului

Configurarea nucleului simplificata: interfata grafica produsa cu „make xconfig" va permite sa modificati usor ce
va, intereseaza lasand pe loc valorile implicite in rest.
bila sa aduca la zi versiuni mai vechi Red Hat, dar in acest moment nu avem in vedere acest lucru. Vom
presupune deci ca realizam o instalare completa. Dupa aceasta confirmare, procedura de instalare ne intreaba daca
avem adaptoare SCSI sau nu.
In continuare ne este prezentata o lista cu discurile pe care programul le-a detectat in calculator si avem
posibilitatea sa-l alegem pe cel care va gazdui Linux-ul. Daca este necesara partitionarea harddisk-ului, mutam
cursorul pe el si apasam [Enter]. Programul de instalare va lansa utilitarul fdisk cu care vom putea creea partitiile
conform schemei proiectate anterior.
Dupa terminarea partitionarii se revine in meniul de instalare care continua cu configurarea spatiului de swap.
Procedura va cauta si va lista partitiile de swap, le va afisa si ne va intreba pe care sa o ini-tializeze. Va trebui sa
plasam cu [Tab] cursorul pe cele dorite, iar cu bara de spa-tiu [Space] sa determinam selectarea lor. Vor fi initializate
unitatile sau partitiile marcate cu asterisc.
Instalarea continua cu configurarea sistemului de fisiere. Programul ne afiseaza o lista a partitiilor din care va
trebui sa o selectam pe cea care urmeaza sa gaz-duiasca sistemul de fisiere radacina. Urmatorul dialog poate fi
folosit pentru a monta alte partitii. Se selecteaza partitia si se introduce punctul de montare proiectat. Dupa
introducerea punctelor de montare, cu ajutorul meniului urmator se vor selecta partitiile a caror formatare este
necesara.
Pentru o instalare completa se vor marca pentru formatare toate partitiile. In scopul actualizarii vom marca
partitii ca /usr/local sau /home.
Urmeaza selectarea si instalarea pachetelor software. Diferite componente sistem sunt grupate in functii pe care
instalatia ar trebui sa le execute: Dezvoltare de programe in C, Server Web sau Statie de lucru in retea. Putem sa
selectam fiecare functie in parte sau sa selectam ultima optiune: Instaleaza tot (Everything). Exista o optiune
importanta, si anume selectarea pachetelor individuale.
Selectarea pachetelor individuale este gestionata abil de procedura de instalare. In primul rand, un pachet poate
fi nece-sar pentru mai multe functii. In al doilea rand, exista dependente functionale in-tre pachete. De exemplu,
interfata grafica pentru administrarea sistemului in Red Hat este facuta cu mediul de programare numit python si,
deci, necesita pachetele python si pythonlib. La sfarsit vom fi in-trebati daca dorim sa fie rezolvate automat aceste
dependente si pachetele necesare sa fie instalate.
Dupa terminarea selectiei incepe procesul de copiere a pachetelor pe harddisk, proces care dureaza aproximativ
de 10 -15 minute

Harddisk-uri, floppy, unitati de CD sau de streamer pot fi incluse in configuratie dupa dorinta. In plus suportul
software poate fi cablat in nucleu sau compilat in-tr-un modul separat incarcabil la cerere
Configurarea
Ultima etapa consta intr-o prima configurare a sistemului care tocmai a fost instalat. Este important sa stim ca
putem reveni, si in unele cazuri vom fi obligati sa revenim, asupra oricarui parametru de configurare. Primul meniu
va configura mouse-ul, oferind o lista cu tipuri de ase-menea periferice precum si optiunea de a emula 3 butoane pe
un mouse cu numai doua butoane.
In continuare va fi configurat serverul X. Pentru detalii de configurare ale sistemului X-Window puteti parcurge
sectiunea respectiva. Miza acestei configurari este mica si este posibil sa nu o folositi niciodata. Trebuie sa alegeti o
placa video si un monitor care sa corespunda cat mai exact cu hardware-ul pe care il aveti pe sistem. Neavand date
exacte, alegeti echipamente mai putin performante. Daca in rest optiunile sunt destul de evidente, una poate parea
mai obscura: ceasul procesorului de pe placa video. Selectia recomandata este cea implicita: fara setarea ceasului,
deci cu detectie automata. Oricum, notati ca o prima sarcina, dupa ce obtineti un sistem functional,configurarea
sistemului X cu XF86Setup.
Dupa configurarea serverului X programul de instalare ne propune sa ne ocupam de configurarea retelei. In cazul
in care facem o instalare locala suntem intrebati daca dorim configurarea retelei. Un refuz duce la obtinerea unui
calculator individual. Daca am facut o instalare din retea, avem deja o configuratie TCP/IP si putem opta pentru
pastrarea acesteia sau pentru modificarea ei. Pentru parametrii retelei va propunem sa revedeti exemplul anterior.
Urmeaza configurarea imprimantei. Va trebui sa specificam daca:
- imprimanta este locala, adica legata la calculatorul la care lucram;
- imprimanta la distanta se afla pe un calculator UNIX la care avem acces prin retea;
- imprimanta LAN-Manager este o imprimanta partajata in retea de catre Windows sau LAN-Manager cu SMB prin
TCP/IP.
Apoi va trebui sa introducem numele imprimantei, directorul de spool, tipul imprimantei, tipul hartiei, rezolutia si
culoarea.
Imprimanta locala va avea nevoie de numele calculatorului la care este atasata, adresa IP a acestuia, numele
imprimantei partajate, numele de utilizator si parola de acces la imprimanta.
Meniul urmator ne propune configurarea ceasului. Vom putea alege cu satisfactie ora Europe/Bucharest. Daca ne
mutam in alta zona geografica, putem folosi /usr/sbin/timeconfig pentru modificarea fusului orar. Dupa fusul orar ni
se cere sa introducem o parola pentru uti-lizatorul root. Este important sa prote-jam accesul cu aceasta identificare.
Parola trebuie sa aiba minim 6 caractere.
 Ultima secventa a acestei operatiuni de configurare este setarea incarcatorului LILO (LInux LOader). Acesta
urmeaza sa fie scris pe disc si sa fie executat la pornirea sistemului. LILO poate fi scris in mai multe locuri diferite:
MBR, Master Boot Record, de unde este pornit au-tomat si poate controla incarcarea sistemului. Cand este
executat, LILO afiseaza pe ecran promptul boot:. LILO poate fi configurat sa boot-eze si alte sisteme de operare cum
ar fi de exemplu sistemul Windows.
Primul sector al partitiei de root. Acest lucru este posibil daca in MBR avem un alt manager de boot cum este cel
al OS/2. In acest caz LILO se incarca sub contro-lul acelui boot manager.
Dupa terminare, procedura de instalare va reincarca sistemul. Nu uitati dischete in unitate. La promptul boot:
apasati [Enter]. Cand se afiseaza login: tastati root si apoi parola configurata mai sus. si... pregatiti-va sa introduceti
comenzi!
Legatura la Internet
Daca nu ati configurat reteaua, este momentul sa o faceti acum. Ca root lansati X-Windows cu startx si de acolo
mergeti in Control Panel. Acesta are o functie speciala de gestiune a retelei: Network Configuration. In primul rand
va trebui sa configurati o interfata la retea. Selectati Interfaces si apoi Add (adauga). Vi se va oferi o lista cu tipurile
(destul de multe) de legaturi posibile. Daca sunteti conectati la o retea locala va va interesa tipul Ethernet. In caz
contrar va va interesa probabil legatura PPP. Configurarea unei legaturi Ethernet este ceva mai simpla, fiind
necesara doar adresa IP si masca de retea pe care le obtineti de la administratia retelei. Legatura PPP este ceva mai
complicat de sta-bilit. Parametri sunt de doua feluri: cei ale caror valori vor fi furnizate de administratie si ceilalti,
pentru care valorile implicite sunt de cele mai multe ori suficiente. Ce este mai sensibil la legatura PPP este dialogul
(chat) intre cele doua modemuri care incearca sa stabileasca legatura si deci modul in care calculatorul va controla
acest dialog. Acest mod de control difera de la modem la modem.
Dupa configurarea interfetei puteti sa o activati. Dupa aceea sunteti conectat si nu va mai ramane decat sa
utilizati reteaua. Pana la aparitia browser-ului de Web fiecare serviciu avea clientul lui, a carui utilizare trebuie sa o
invatati. Din pacate, acele vremuri au cam trecut si acest capitol, in care ar fi intrat utilizarea programelor ca telnet
sau ftp se reduce la o propozitie: luati un broswer de isprava (exista Netscape pentru Linux, e liber pentru uz
personal!) si invatati sa-l folositi. Pentru detalii despre conectarea la retea, cititi capitolul urmator.
Putem sa compilam nucleul?
Raspunsul este da, e chiar mai simplu decat multe alte activitati in sistem: daca nu va reuseste, in mod sigur ati
gresit un-deva. In primul rand, daca sunteti incepator, nu faceti aceasta operatie decat la nevoie: un motiv ar fi ca
aveti hardware care nu a fost inclus in nucleul implicit. In al doilea rand nu este indicata inceperea unei operatiuni
de optimizare. Ramaneti la modificarile strict necesare si anume la includerea hardware-ului care va intereseaza.
Lansati X-Window cu startx. Asigurati-va ca aveti sursele nucleului pe sistem. Altfel, copiati si despachetati
nucleul in /usr/src. Schimbati directorul curent prin intermediul instructiunii
cd /usr/src/linux.
Acest director exista dupa instalarea surselor nucleului. Tastati comanda
make xconfig
care va va ajuta sa configurati nucleul. Configuratorul, veti vedea, este interactiv si placut in utilizare. Alegeti
sectiunea de configurare dorita si includeti suportul software necesar in nucleu. Salvati si terminati configuratorul.
Apoi tastati
make dep; make clean

Putem selecta mai multe placi de retea suportate de Linux apasand butonul „y" de pe toate liniile. Obtinem un
nucleu mai flexibil dar mai mare.
Prelucrarea nu va necesita mult timp, va genera dependentele intre componente si va sterge eventualele urme
ale unor compilari anterioare. Apoi tastati
make zImage
 care va compila nucleul. Comanda dureaza 10-20 de minute, in functie de calculator si complexitatea nucleului
configurat. In situatia in care aveti module in nucleu (daca nu stiti, aproape sigur aveti) tastati doua comenzi
suplimentare:
make modules make modules- install
Dupa ce se termina tot, dispuneti de nucleul dorit. Ramane sa il puneti in functiune

Exista multe tipuri de sisteme de fisiere si Linux poate utiliza o buna parte din ele. Nu uitati ca, in cazul in care
aveti unitate CD-ROM, sa selectati iso9660
Copiati nucleul obtinut in /boot sub numele zDebug prin intermediul urmatoarei instructiuni:
cp arch/i386/boot/zImage /boot/zDebug
Mergeti in /etc si editati lilo.conf:
cd /etc joe lilo.conf
La sfarsitul fisierului adaugati:
image=/boot/zDebug label=debug root=/dev/hda1 read-only
In loc de /dev/hda1, scrieti numele partitiei din care boot-ati de obicei. Salvati, iesiti si rulati lilo:
lilo
Acum puteti reboot-a sistemul. tineti tasta [Shift] apasata pentru ca incarcatorul sa se opreasca la promptul boot.
Introduceti debug, numele noului nucleu. Daca lucrurile nu merg, reveniti la incarcarea normala (fara tasta [Shift]).
In caz contrar puteti sterge celelalte nuclee din /etc/lilo.conf si rula din nou.

<cuprins.htm> <cuprins.htm>