Pregătirea hard discului pentru stocarea de date: formatare, partiţionare, sistem de fişiere

Pregătirea unui hard disc pentru stocarea de date implică trei etape:
1. Formatarea de nivel jos (Low-Level Formatting sau LLF)
2. Partiţionarea
3. Formatarea de nivel înalt (High-Level Formatting sau HLF)

Structura fizică a unui hard disc constă din discuri rotative, cu capete care se mişcă pe deasupra suprafeţei lor şi stochează date pe piste şi
sectoare. Capetele citesc şi scriu date în inele concentrice numite piste (tracks), care sunt divizate în segmente numite sectoare, care
stochează de obicei câte 512 octeţi fiecare. De obicei, unităţile de hard disc au mai multe discuri, numite platane, care sunt amplasate unul
deasupra celuilalt şi se rotesc solidar, fiecare având câte două feţe, pe care unitatea stochează date. Pistele aflate la aceeaşi poziţie, de pe
fiecare faţă a fiecărui platan, luate împreună, alcătuiesc un cilindru.

Ce este formatarea de nivel jos? (Low-Level Formatting sau LLF)

Prin formatare de nivel inferior sau formatare fizică (low-level format) pistele discului sunt împărţite într-un anumit număr de sectoare.

Toate unităţile de hard disc noi sunt formatate la nivel fizic de către producător şi nu este necesar să efectuaţi încă o formatare de nivel fizic la
instalarea unităţii. Uneori pot apărea situaţii când trebuie sa efectuaţi o astfel de formatare pentru remedierea defectelor (erori de citire pe
unitatea de disc, sectoare defecte etc.). În momentul formatării fizice, suprafaţa discului este testată pentru sectoare cu defecţiuni fizice; dacă
sunt depistate asemenea sectoare defecte, ele sunt marcate şi devin inaccesibile componentelor software. Astfel este asigurată siguranţa
datelor, deoarece sistemul de operare nu are acces la sectoarele marcate ca fiind defecte şi deci nu poate stoca date

Pentru a evita apariţia erorilor este recomandat să realizaţi formatarea la nivel fizic folosind programele puse la dispoziţie de producătorul
unităţii de disc. Verificaţi care este producătorul şi ce model de hard disc folosiţi pentru a determina programul utilitar de care aveţi nevoie.
Dacă producătorul nu pune la dispoziţie programe de formatare fizică, puteţi folosi softuri cum ar fi: Disk Manager, MicroScope, IBM Drive
Fitness Test etc.

Toate aceste soft-uri realizează formatări distructive, toate datele de pe hard disc pierzându-se prin formatare fizică.
Există şi programe de formatare nedistructivă de uz general, la nivel de BIOS, precum Calibrate şi SpinRite. Aceste programe încearcă să
realizeze o formatare fizică pistă cu pistă utilizând funcţii din BIOS, salvând şi recuperând datele de pe pistă din mers. Programele de
formatare nedistructivă sunt utile pentru recuperarea datelor care se află pe unităţi cu erori de citire, datorită metodei de citire repetată a
erorilor şi de analiză a rezultatelor pentru reconstituirea datelor absente.

2.1.1 Ce este partiţionarea?

Fiecare sistem de operare sau familie de sisteme de operare foloseşte un anumit tip de sistem de fişiere. Aceste sisteme de fişiere, fie ele
FAT16, FAT32, NTFS, EXT2 sau EXT3 sunt organizate sub formă de partiţii ce ocupă spaţiul disponibil de pe disc.
Când cumpărăm un hard disc, acesta vine nepartiţionat. Pentru a pregăti lucrul cu el, trebuie sa definim modul in care vrem sa fie repartizat
spaţiul disponibil. Toate hard disc-urile trebuie partiţionate, chiar dacă este vorba despre o singură partiţie ce cuprinde tot spaţiul. Prin
partiţionare se poate transforma o unitate fizică în două sau mai multe unităţi de disc virtuale. Fiecărei partiţii sistemul de operare îi va atribui o
literă. Sistemele Windows permit lucrul cu un maxim de 24 de partiţii, fie că sunt făcute pe un singur disc, fie că sunt întinse pe mai multe
discuri, cum este cazul matricelor RAID. Aceasta limitare provine de la modalitatea de numirea a discurilor, prin literele alfabetului, începând
de la C: şi terminând cu Z.
Se recomandă să facem o partiţie pentru sistemul de operare şi pentru celelalte programe instalate, şi una sau mai multe pentru a păstra
celelalte fişiere. In primul rând, fişierele vor fi în siguranţă în cazul deteriorariii partiţiei ce conţine sistemul de operare, deoarece aceasta are
cele mai mari şanse să se defecteze. În al doilea rând, lucrul de zi cu zi cu fişiere duce inevitabil la fragmentarea discului. Prin soluţia cu două
partiţii se evită fragmentarea partiţiei ce conţine sistemul de operare.
De asemenea, partiţionarea face posibilă coexistenţa unor sisteme de operare diferite pe un singur hard disc.

Partiţiile pentru sistemele de operare Windows pot fi: partiţii primare, partiţii active, partiţii extinse si discuri logice.

Partiţia primară este de obicei prima partiţie. Nu poate fi împărţită în partiţii mai mici. Pe un hard disc pot exista până la 4 partiţii primare.
Partiţie activă – este partiţia folosită de sistemul de operare pentru a boota sistemul de operare. Dacă hard-discul conţine mai multe partiţii,
doar partiţia primară poate fi făcută activă. O unitate de hard-disc poate avea doar o partiţie activă.
Partiţia extinsă este o partiţie ce este destinată găzduirii discurilor logice. Partiţiei extinse nu i se atribuie nici o literă, deoarece nu este
vizibilă din sistemul de operare.
Discurile logice sunt unităţi de disc virtuale, care din punct de vedere al sistemului de operare se comportă ca unităţi separate de disc.
Cum partiţionăm?
Programul FDisk este standardul acceptat pentru partiţionarea unităţilor de hard disc în orice sistem de operare apărut până la versiunea
Windows Me. Windows 2000 şi XP utilizează un program similar numit DISKPART. Toate versiunile de Windows începând cu Windows 95 pot
să partiţioneze şi să formateze unitatea utilizând programul SETUP de instalare a sistemului de operare. Utilitarul FDisk funcţionează şi sub
Linux însă, cea mai simplă metodă de partiţionare sub Linux, este utilitarul Disk Druid care vine însoţit de o interfaţă grafică prietenoasă.

Operaţia de partiţionare şterge iremediabil toate datele. Informaţii despre partiţiile existente pe un hard-disc sunt stocate intr-o zonă special
rezervată în acest scop, în tabele de partiţii.

Există programe de partiţionare, cum ar fi Partition Magic, Partition Manager, Partition Commander, care vă permit partiţionarea unităţilor
de disc fără pierderi de date.

2.1.2 Formatarea de nivel înalt (High-Level Formatting sau HLF)

Sistemul de operare scrie structurile necesare pentru a gestiona fişierele şi datele pe disc. Aceste structuri de date permit sistemului de
operare să gestioneze spaţiul pe disc, să ţină evidenţa fişierelor şi chiar să gestioneze porţiunile defecte, astfel ca acestea să nu cauzeze
probleme. Formatarea la nivel înalt nu este efectiv o formatare fizică a unităţii, ci mai degrabă crearea unui „tabel de cuprins” pentru disc.
Formatarea logică este specifică sistemului de fişiere pe care aţi ales să-l utilizaţi pe disc.
 Cum formatăm?
Cel mai simplu mod de a formata un
disc constă în folosirea utilitarului pus la
dispoziţie de Windows:
1. În My Computer selectaţi unitatea
de stocare pe care doriţi să o
formataţi.
2. Din meniul de context (clic dreapta)
al unităţii selectaţi comanda Format
(Fig.2.1.1)

Fig.2.1.1. – Formatarea unei unităţi de

stocare
 Opţiuni la formatare
Capacitate - afişează capacitatea de stocare
a partiţiei. Pentru anumite tipuri de dischete
putem selecta o altă capacitate de stocare
decât cea standard.
Sistem de fişiere (File System) - puteţi opta
pentru unul dintre sistemele de fişiere
disponibile.
Etichetă Volum (Volume Label) - depinde
de tipul de sistem de fişiere folosit. Sistemul
de fişiere FAT limitează  la maxim 11
caractere mărimea etichetei, în timp ce
sistemul de fişiere NTFS permite folosirea
unei etichete de maxim 32 de caractere.

Fig.2.1.2. – Opţiuni la formatare

Formatare rapidă (Quick Format) - În cazul formatării rapide, Windows pregăteşte direct discul pentru stocarea de fişiere sărind peste etapa
în care verifică dacă pe suprafaţa discului există sectoare defecte. Dacă există sectoare defecte pe suprafaţa discului, iar acestea nu sunt
identificate la formatare, integritatea datelor stocate pe discul formatat rapid este pusă în pericol.

Activare comprimare (Compression) - Prin comprimare se poate mări pe ansamblu capacitatea de stocare considerabil, în funcţie şi de tipul
de date conţinute.

Ce este un sistem de fişiere?

Ansamblul de reguli după care fişierele sunt numite, stocate şi organizate pe suportul de stocare formează un sistem de fişiere.
Se pune problema alegerii unui sistem de fişiere atunci când formatăm un disc, instalăm un hard disk nou sau atunci când instalam sistemul
de operare.

Windows şi sistemele de fişiere

FAT - File Allocation Table (sau FAT16)

Dezvoltat iniţial pentru sistemul de operare MS-DOS
acest sistem de fişiere poate fi accesat din orice
versiune de Windows.
FAT este folosit pentru mediile de stocare ce dispun
de un spaţiu de stocare redus. Dischetele pot fi
formatate folosind doar acest sistem de fişiere.

FAT 32

Începând cu Windows 95 OSR2 orice versiune de

Windows poate recunoaşte şi folosi discurile
formatate cu acest sistem de fişiere. Acest sistem de
fişiere aduce îmbunătăţiri sistemul original FAT, dă
dovadă de o rapiditate foarte bună dar treptat a fost
Fig.2.1.3 – Identificare sistem de abandonat de către utilizatori datorită limitării
fişiere instalat capacităţii de stocare a unui fişier la maxim 4 GB.

NTFS - New Technology File System

Este un sistem de fişiere superior sistemului FAT şi standardul de azi în ceea ce

priveşte stocarea datelor pe hard disc. Un calculator ce rulează Windows Vista,
Windows 2000, Windows XP etc. poate accesa o partiţie formatată cu acest sistem de
fişiere. Acest sistem de fişiere este îmbunătăţit periodic. Cele mai noi versiuni aduc
îmbunătăţiri importante în privinţa: criptării fişierelor, arhivării fişierelor, tehnicilor
avansate de recuperare a datelor.
Comparaţii între sistemele de fişiere

Criteriul de deosebire NTFS FAT32 FAT16

DOS v7
Windows NT
Windows 98
Windows 2000 DOS
Sistemul de operare Windows ME
Windows XP Toate versiunile de Windows
Windows 2000
Windows 2003 Server
Windows XP
LIMITĂ R I
32GB 2GB
Mărimea maximă partiţie 2TB
2TB in unele OS 4GB in unele OS
Număr maxim de fişiere Nelimitat 4194304 65536
Mărimea maxima a unui fişier Limitat doar de mărimea HDD-ului 4GB minus 2 octeţi 2GB
Standard - 8.3
Lungimea maximă a numelui unui fişier 255 255
Extended - 255

Tipuri de sisteme de fişiere utilizate de Linux

 ext2 este un sistem de fişiere folosit atât pentru discuri fixe, cât şi pentru medii de stocare portabile.
 ext3 este versiunea jurnalizată a sistemului de fişiere ext2, oferind informaţii pentru recuperări rapide a datelor în cazul unor incidente
hardware.
 Reiserfs este mult mai rapid decât ext3, când se lucrează cu fişiere mici, dar ceva mai lent atunci când se lucrează cu fişiere mari.