Ce este o partiţie ?

Este o diviziune a spaţiului existent pe un hard-disk (intern, extern) sau USB stick - un tutorial
despre partiţionarea unui stick veţi găsi la secţiunea Cool stuff. Dacă aţi folosit windows aţi
observat că în My Computer există 2 sau mai multe drive-uri notate cu C, D sau altă literă în
afara unităţii optice, hard extern sau stick conectat prin USB. Cele 2 sunt partiţii şi pot fi tratate
independent una de alta (navigare, formatare, defragmentare, scanare etc.) iar în general
conţinutul lor este urmatorul: în C aveţi instalat windows-ul şi programele aferente iar în D
fişierele voastre. Mulţi dintre voi aţi fost probabil nevoiţi dintr-un motiv sau altul să reinstalaţi
windows-ul iar înainte de-a începe v-aţi asigurat că nu mai sunt fişiere esenţiale salvate în C:, aţi
introdus discul, aţi formatat partiţia C: şi aţi reinstalat totul inclusiv programele de care aveţi
nevoie. Cu toate acestea fişierele de pe D: au ramas în aceeaşi stare în care le-aţi lasat - la urma
urmei pierderea lor ar fi fost adevăratul dezastru şi nu incapacitatea de funcţionare a
windowsului. De ţinut cont că unele sisteme care vin cu windows vista sau 7 preinstalat pot avea
o singură partiţie uriaşă şi în general una mai mică folosită pentru reinstalare şi care nu poate fi
vazută în My Computer. În asemenea cazuri puteţi modifica partiţiile folosind un liveCD dar în
prealabil copiaţi fişierele esenţiale pe un suport extern (just in case). Partiţiile pot fi micşorate
(câtă vreme există spaţiu neocupat de fişiere) iar în spaţiul nou obţinut (neocupat) putem crea
alte partiţii cu ce dimensiune vrem. În general un hard disk intern abia cumpărat nu are nicio
partiţie.

Partiţiile pot fi de 3 tipuri:

 primare - sunt partiţiile normale şi nu pot exista mai mult de 4 pe un singur hard disk;
acest lucru se datorează faptului că în anii '80 când hdd-urile aveau în jur de 10 MB nu
existau motive pentru crearea unui număr mare de partiţii.
 extinse - sunt partiţii create pentru a depăşi limita actuală a celor 4; acestea sunt văzute ca
o partiţie primară dar ea nu poate fi folosită ca atare ci prin crearea de partiţii logice în
interiorul ei.
 logice - pot fi create într-un număr mare dar numai în cadrul unei partiţii extinse şi sunt
folosite pentru stocarea informaţiilor ca şi partiţiile primare.

Tipurile de partiţii sunt transparente pentru utilizator iar informaţiile de mai sus vă vor fi
necesare dacă vreţi să experimentaţi crearea/modificarea de partiţii.

Modalitatea de notare a hardurilor şi partiţiilor în Linux poate părea mai complexă la început dar
veţi vedea că este foarte logică.

Să luăm un exemplu: aveţi un PC cu 2 harduri şi 5 partiţii (2 pe primul hard şi 3 pe al doilea).

Sub windows intraţi în My Computer şi vedeţi C:, D:, E:, F:, G: (făcând abstracţie de optic şi alte
drive-uri externe). Astfel puteţi deosebi partiţiile între ele dar nu veţi şti care pe ce hard se află
(ţinând cont de faptul că exceptând partiţia în care a fost instalat sistemul de operare aceste litere
pot fi modificate după bunul plac) decât intrând în Disk Management sau folosind un soft de
partiţionare. Aceeaşi structură de partiţii va arăta sub Linux în felul următor: /dev/sda1,
/dev/sda2, /dev/sdb1, /dev/sdb2, /dev/sdb3. Toate acestea sunt nişte fişiere aflate în directorul
/dev şi sunt compuse din 3 părţi: 1. sd (primele 2 litere) indică interfaţa drive-ului dar pentru un
utilizator obişnuit poate să nu aibă nicio importanţă (sd = sata drive/scsi drive, hd = hard drive
este denumirea generică pentru drive-uri cu interfaţă PATA sau IDE); 2. a, b, c etc (a treia literă)
indică hardul şi diferă de “a” numai dacă PC-ul are montate mai multe hard-uri; 3. 1, 2, 3, 4
(cifra) indică partiţia de pe acel drive

Exemple: /dev/sda2 = a doua partiţie (2) de pe primul drive sd(a), /dev/sdb1 = prima partiţie (1)
de pe cel de-al doilea drive sd(b), /dev/sda = primul drive sd(a) fără o partiţie specificată

Mergând pe această structură o unitate de dischetă este notată /dev/fd0 (floppy drive), un USB
stick va fi /dev/sdb considerând că există numai un singur hard intern, /dev/cdrom şi /dev/dvd
sunt deja intuitive acestea neputând fi partiţionate.

Ce e un sistem de fişiere ?
Gândiţi-vă că o partiţie proaspăt creată (cu un soft special şi nu utilitarul folosit automat la
instalarea windowsului) este o foaie de hârtie albă. În această stare niciun sistem de operare nu o
poate folosi pentru stocarea de fişiere - fiind implicit goală. Pentru a putea scrie pe ea trebuie să-i
aplicaţi o liniatură (dictando, de matematică, milimetrică etc). Fiecare tip de liniatură este un
sistem de fişiere individual şi se obţine în urma formatării unei partiţii indiferent dacă initial a
avut una sau nu. Fişierele existente pe o partiţie înainte de formatare nu vor mai fi accesibile
decât prin folosirea unor programe speciale de recuparare a datelor iar acest lucru este ceva demn
de evitat. De ţinut cont că partiţiile pot fi formatate individual şi pe fiecare se poate aplica orice
sistem de fişiere se doreşte. Acum apare o întrebare foarte interesantă: dacă există mai multe
tipuri de sisteme de fişiere cum alegem un anume tip şi de ce am face asta ? În general fiecare
sistem de operare are o liniatură preferată şi se descurcă mai mai bine sau mai prost cu un alt tip.
Spre exemplu windows XP foloseste NTFS (new technology file system) dar poate folosi şi
modele mai vechi precum FAT32 sau FAT16 (File Allocation Table) moştenite de la versiunile
mai vechi. Până în prezent sistemele de operare produse de micro$oft nu pot accesa niciun sistem
de fişiere folosit de cele din familia Unix (unix, Linux, solaris, BSD etc). În schimb situaţia nu
este aceeaşi şi în sens invers. Veţi vedea ca după instalarea Linux veţi putea accesa fişierele
stocate pe partiţii ale windows-ului (sau folosind un liveCD pentru recuperarea lor atunci când
windows nu mai porneşte).

Ce e partiţia swap ?
Este o partiţie dedicată de pe hard disk şi folosită de Linux atunci când capacitatea totală de
RAM instalat în sistem este ocupată în întregime; altfel spus, partiţia swap este locul în care
informaţiile "dau pe afară" atunci când nu mai au loc în RAM. Conţinutul partiţiei swap nu este
accesibil utilizatorului iar spaţiul ocupat de aceasta nu poate fi folosit pentru stocarea fişierelor.
Ce este un liveCD/liveDVD ?
Este un CD/DVD care conţine un sistem de operare capabil să pornească şi să ruleze programe
direct de pe mediul optic fără a fi instalat pe hard disk-ul unui calculator. Este foarte util pentru
testarea unei distribuţii sau modificarea partiţiilor. Cea mai importanţă diferenţă este că un
liveCD are nevoie de un suport fizic pentru scrierea de fişiere (întrucat nu putem inscripţiona pe
acel CD într-un mod "live"). Aceasta şi viteza de lucru redusă în cazul unităţilor optice
comparativ cu cele magnetice fac un liveCD să nu fie cea mai bună soluţie de implementare. De
ţinut cont că nu toate distributiile de Linux au această posibilitate.

Ce înseamnă montarea şi demontarea partiţiilor ?

Montare şi demontare înseamnă maparea şi demaparea unui drive (partiţie, CD, stick etc) la un
director pentru accesarea conţinutului acestora. În windows maparea se face automat în My
Computer unde directoarele au icon-uri specifice (ex: C:, D:, DVD-RAM, stick). În Linux
această mapare se poate face cu aproape orice director existent pe hard disk dar se recomandă
folosirea unora dedicate; dacă folderul respectiv conţine fişiere, acestea nu vor putea fi accesate
până nu se demontează drive-ul respectiv.

Cum stă Linux la capitolul viruşi informatici ?

Stă bine în sensul că nu poate fi afectat de viruşii pentru windows care în momentul de faţă
populează Internetul. La urma urmei un virus este o colecţie de instrucţiuni (cod) care se ataşează
nedetectat la codul unui alt fişier; în momentul în care acesta e executat se execută şi acele
instrucţiuni care determină windowsul să facă ceva nedorit de utilizator (spre exemplu
imposibilitatea lansării Security Center). De ce nu merg aceşti viruşi şi pe Linux ? Din aceleaşi
motive pentru care pe Linux nu funcţionează nici aplicaţiile din windows: pentru a putea fi
folosite, programele sunt create special pentru acel sistem de operare. Deci Linux e invulnerabil
în faţa unui virus pentru windows dar există şi viruşi pentru Linux ? Teoretic da, practic n-am
întâlnit niciodată iar posibilitatea de manifestare a unui astfel de virus este redusă de structura
care stă la baza kernel-lului (nucleul sistemului de operare). Fiecare fişier are un set de
permisiuni care se aplică în funcţie de user-ul care încearcă să-l acceseze. Sistemul de permisiuni
este detaliat la secţiunea 4. Administrare.

Ce e root ?
Termenul root defineşte 3 lucruri distincte:
1. root (root user numit şi super user) este userul care are drepturi administrative asupra
sistemului, nu poate fi oprit de nicio restricţie şi există implicit pe orice distribuţie Linux
neputând fi şters. Acest user poate crea şi şterge alţi useri, modifica parolele acestora, are acces
la orice director şi fişier existent în sistem, montează şi demontează drive-uri, administrează
interfaţa de reţea şi firewall-ul iar lista poate continua. În general root nu are acces de logare în
mediul grafic şi nu se recomandă folosirea acestui cont pentru lucrul obişnuit la PC ci doar
pentru sarcini administrative. Un user obişnuit poate primi "drepturi de root" ceea ce înseamnă ca
se poate atinge de lucrurile pentru care a primit acces şi care în mod normal îi aparţin doar lui
root; avantajul este că nu trebuie folosită (cunoscută) parola pentru root ci numai parola userului
cu drepturi de root.

2. / (root directory) se referă la directorul radacină adică directorul de la cel mai înalt nivel şi
care conţine întreaga structură de directoare existentă pe hard disk. / pus înaintea numelui unui
director indică faptul că directorul părinte (directorul imediat superior) este root iar / pus la
sfârşitul numelui unui director indică tocmai faptul că este un director şi nu un fişier. Spre
exemplu /home se referă la folderul home din rădăcină şi poate fi notat şi /home/ iar
/home/my_dir sau /home/my_dir/ se referă la folderul my_dir conţinut de home conţinut de root.
Observaţi că / la sfârşitul numelui este opţional numai în cazul directoarelor întrucât fişierele nu
vor avea niciodată la sfârşitul numelui /. /home/my_dir/my_file nu poate fi notat
/home/my_dir/my_file/ acesta referindu-se la fişierul my_file conţinut de directorul my_dir
conţinut de directorul home conţinut de directorul root. Mai multe informaţii găsiţi la secţiunea
5. Consola.

3. /root (root's home directory) este folderul home al userului root. Acesta nu se va găsi ca în
cazul userilor obişnuiţi în /home/user_name/ ci direct în rădăcină.

Ce e consola ?
Consola este interpretorul de comenzi al unui sistem Linux sau mai simplu spus este un ecran
negru cu text alb şi un cursor care clipeşte; tot ce se poate face aici este să se tasteze comenzi şi
afişa rezultatul lor sub formă de text. Aflată în mâinile cuiva priceput, consola poate fi tot ce-i
trebuie pentru a face absolut orice doreşte cu acel sistem. Informaţii detaliate despre consolă şi
comenzi se găsesc la secţiunea dedicată acesteia.

Modalităţi de instalare
Posibilităţile de instalare a unui Linux sunt următoarele:

 liveCD - medota pe care o recomand în cazul unui prim contact cu Linux întrucât nu
afectează în niciun fel PC-ul; aceasta nu poate fi considerată tocmai o instalare dar
operaţiunea rezultă într-un sistem funcţional. Aveţi nevoie de o imagine iso a unei
distribuţii disponibilă în varianta liveCD (http://www.livecdlist.com/ pentru o listă
 completă cu link-uri către site-urile producătorilor), un CD/DVD blank, unitate optică cu
posibilitatea de inscriptionare a acestora şi un program dedicat (ex. Free Easy Burner).

NOTĂ: Nu toate liveCD-urile au şi posibilitate de instalare (pentru început eu recomand Ubuntu

şi Mandriva One); dacă alegeţi altă distribuţie informaţi-vă înainte de-a începe descarcarea
imaginii.

 instalarea într-o maşină virtuală - presupune folosirea unui program care permite
utilizarea maşinilor virtuale (crează un mediu virtual care imită un PC autentic). Eu
recomand VirtualBox disponibil gratuit şi nelimitat (găsiţi tutoriale de instalare şi creare a
maşinilor virtuale la secţiunea 3. Instalare. Aveţi nevoie de kitul de instalare al
programului, imaginea iso a unei distribuţii Linux, cel puţin 12 GB spaţiu disponibil pe
hard disk.
 instalarea direct pe PC - aici avem 2 posibilităţi:
o instalare pe un PC fără un alt sistem de operare (eventual unul mai vechi dacă
aveţi şi nu-l folosiţi dar să nu fie "prea" vechi); veţi obţine un PC cu Linux;
o instalare bual-boot adică instalarea mai multor sisteme de operare în paralel
(aveţi deja windows şi aproximativ 10 GB spaţiu liber pe hard); veţi obţine un PC
care la pornire vă dă posibilitatea alegerii sistemului de operare în care vreţi să
lucrati până la urmatoarea repornire. Aveţi nevoie de o imagine iso a unei
distribuţii (recomand Ubuntu sau Mandriva; puteţi alege oricare variantă de la
http://distrowatch.com/ dar ţineţi cont ca în momentul de faţă acest wiki oferă
suport doar pentru cele 2 distribuţii amintite), un CD/DVD blank, unitate optică
cu posibilitate de inscriptionare şi un program dedicat gen Free Easy Burner.