TEMA PROIECTULUI:

COMPONENTE ELECTRICE
PASIVE DE CIRCUIT

1
 CUPRINS

ARGUMENT Pag.3

Capitolul I
Componente electrice passive de circuit Pag.4
1.1.Rezistorul Pag.6
1.2. Clasificarea rezistoarelor Pag.7
1.3. Clasificarea rezistoarelor Pag.9
1.4. Construcţia rezistoarelor Pag.10

Capitolul II
Condensatoare Pag.13
2.1.Parametrii condensatoarelor Pag.14
2.2.Structura constructivă a condensatoarelor Pag.16
2.2.1. Condensatoare ceramice monostrat (disc sau plachetă) Pag.16
2.2.2. Condensatoare ceramice multistrat Pag.17
2.2.3 Condensatoare cu folii de aluminiu şi folii plastice Pag.18

Capitolul III
3. Norme de protecţie a muncii Pag.19

BIBLIOGRAFIE Pag.22

2
 Argument

Elementele de circuit cum sunt: rezistoarele, condensatoarele şi bobinele au dus la

construirea unor circuite electronice din ce în ce mai performante şi astfel la
îmbunătăţirea stilului de viaţă al omului.
Primul rezistor simplu a apărut în anul 1827 iar în 1976 apar primele rezistenţe
integrate.
Tendinţele generale ale evoluţiei rezistoarelor constau în: creşterea performanţelor
rezistoarelor, scăderea dimensiunilor rezistoarelor şi scăderea costurilor.
În circuitele unde sunt utilizate, rolul rezistorului poate fi în: producerea căderii de
tensiunii dorite între două puncte din circuit, în determinarea curentului dorit printr-o altă
piesă a circuitului, în divizarea unui circuit într-un raport dat (circuit divizor de tensiune)
şi în terminarea unei linii de transmisie (ca rezistenţă de sarcină).
În 1745 a apărut primul condensator descoperit de Pieter van Messchenbroek de la
Universitatea din Lyden – cunoscut sub denumirea de borcanul Lyden (Lyden jar).
Tendinţele generale ale evoluţiei condensatoarelor constau în: creşterea capacităţilor
specifice ale condensatoarelor, scăderea dimensiunilor condensatoarelor şi creşterea
tensiunilor la care pot fi supuse condensatoarele.
Referitor la istoria bobinelor se ştie că in 1821 Michael Faraday pune în evidenţă
liniile de camp magnetic ce apar în jurul unui conductor parcurs de curent electric. În
1825 William Sturgeon construieşte primul electromagnet.
În 1831, independent Michael Faraday şi Joseph Henry descoperă legea inducţiei
magnetice. Faraday a construit apoi primul motor electric, primul generator electric şi
primul transformator.
Henry este cel care construieşte primul telegraf imbunătăţit apoi de Morse iar în 1876
Bell inventează primul telefon şi phonograf electromagnetic.

3
 CAPITOLUL I
COMPONENTE ELECTRICE
PASIVE DE CIRCUIT

În circuitele electronice se întâlnesc componente electronice şi electromecanice.

Componentele electronice pasive. (Cele active în general, semiconductoarele în
particular, se studiază la alte discipline.)

Componentele electronice:

– Componente active: cele care contribuie la mărirea puterii semnalului (adică a

mărimii fizice care poartă informaţia), fără a altera informaţia. Mărirea puterii
semnalului se face pe seama puterii absorbite de la sursa de alimentare.
– Componente pasive: cele care nu contribuie la mărirea puterii semnalului (ele nu
vehiculează decât energie sosită de la sursa de semnal, nu şi de la sursa de
alimentare)

Majoritatea componentelor pasive sunt cele întâlnite la electrotehnică: rezistoare,

condensatoare, bobine, transformatoare. În afară de acestea, există câteva tipuri de
componente care sunt specifice electronicii, deoarece intervin numai în circuite care
prelucrează semnalul (rezonatoare piezoelectrice, linii de întârziere).

Mărimile caracteristice componentelor pasive:

– Valorile nominale ale parametrilor care descriu proprietăţile esenţiale ale

componentelor (rezistenţa, inductanţa, factorul de calitate etc.). De obicei, sunt
înscrise de fabricant pe corpul componentei.
– Toleranţa – parametru care exprimă abaterea admisibilă a valorilor parametrilor
esenţiali,faţă de valorile nominale (caracterizează lotul de fabricaţie din care
provin componentele).
– Parametri care descriu influenţa perturbaţiilor (temperatura şi altele) asupra
parametrilor esenţiali.
– Parametri care exprimă limitările în funcţionarea componentelor (putere maximă
disipată, tensiune maximă la borne, tensiune maximă de izolaţie etc.)
– Parametri care exprimă inducerea de perturbaţii (factorul de zgomot).

4
 – Parametri de fiabilitate (arată durata medie de funcţionare şi de păstrare a
proprietăţilor esenţiale, pentru un lot de componente).
– Parametri de gabarit şi de proprietăţi mecanice.
Alte proprietăţi: tehnologia de fabricaţie, proprietăţi privitoare la tehnologia de
montare în circuit, modul de marcare a valorilor parametrilor pe corpul componentei.

1.1. Rezistorul

Rezistorul electric este un element de circuit pasiv care se opune trecerii curentului
electric dacă la bornele sale se aplică o tensiune electrică. El absoarbe pe la borne putere
electrică activă pe care o transformă în căldură prin efectul electrocaloric (efectul Joule-
Lenz). Rezistorul se confecţionează din diferite materiale conductoare.
Caracterizarea globală a unui rezistor se face cu ajutorul parametrului fizic numit
rezistenţă electrică, notat cu R. Un alt parametru folosit, de asemenea, pentru
caracterizarea unui rezistor este conductanţa electrică, notată cu G. Cei doi parametri sunt
legaţi între ei prin relaţia:
1
1
G=
R

Modelul fizic ideal al unui rezistor îl reprezintă un conductor omogen cu secţiunea

constantă. Rezistenţa unui conductor de lungime l [m] şi de secţiune transversală A [m2]
este:

l
R=ρ
A

în care ρ este rezistivitatea materialului conductor [Ω·m].

 Unitatea de măsură, în sistem internaţional (S.I.), a rezistenţei electrice se
numeşte Ohm [Ω]. În aplicaţiile practice se utilizează şi multipli sau submultipli ai
acestei unităţi.
 Unitatea de măsură a conductanţei electrice se numeşte Siemens [S].

5
 1.2. Clasificarea rezistoarelor

 Rezistoarele se pot clasifica în:

– rezistoare liniare;
– rezistoare neliniare.

Rezistorul liniar are rezistenţa electrică independentă de valoarea intensităţii

curentului electric ce îl străbate. Aşadar, rezistenţa este constantă în orice punct de
funcţionare pe caracteristica tensiune-curent u(i) (fig. 1).

Ecuaţia tensiune-curent are, în acest caz, expresia:

u=R×i

Această relaţie se poate scrie cu ajutorul conductanţei, ţinând seama de relaţia (1), sub
forma:

i = G× u

Caracteristica tensiune-curent este liniară şi bilaterală; liniară, în sensul că această

caracteristică este o linie dreaptă ce trece prin origine. O consecinţă importantă a
liniarităţii este faptul că tensiunea este întotdeauna proporţională cu curentul şi viceversa.
Bilateral înseamnă că această caracteristică are simetrie pară faţă de origine (u(−i) =
−u(i) ). Datorită proprietăţii de bilateralitate, schimbarea polarităţii tensiunii aplicate
schimbă sensul curentului, dar nu şi valoarea sa. Rezultatul este că orice rezistor se poate
conecta în circuit fără a ţine seama de semnificaţia în notarea bornelor sale.
Datorită liniarităţii, putem spune că (Fig. 1 (a)):

U
R= /M = tg α
I

Relaţiile (3) şi (4) sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de legea lui
Ohm.
Legea lui Ohm presupune stabilirea sensurilor de referinţă pentru curent şi tensiune după
regula de la receptor. In acest caz tensiunea şi curentul pleacă din acelaşi punct (=bornă)
- Fig.1 (b).

6
Rezistorul neliniar are rezistenţa electrică dependentă de curentul care îl parcurge.
Ecuaţia tensiune-curent a unui rezistor neliniar reprezintă o funcţie neliniară u = u(i) ,
dată sub formă analitică, grafică sau tabelară (fig. 2).
Pentru rezistoarele neliniare, într-un punct de funcţionare, M, de pe caracteristica
neliniară, se definesc (fig. 2):
• rezistenţa statică - Rs

Rezistenţa statică este totdeauna pozitivă.

• rezistenţa dinamică – Rd

Rezistenţa dinamică poate fi pozitivă sau negativă.

 Un alt criteriu de clasificare împarte rezistoarele în:

– rezistoare variabile;
– rezistoare invariabile.

Spre deosebire de rezistoarele invariabile, a căror valoare a rezistenţei nu poate fi

modificată de către utilizator, rezistoarele variabile permit utilizatorului să modifice
valoarea rezistenţei lor, prin deplasarea unui cursor (rezistoarele numindu-se în acest caz
potenţiometre şi / sau reostate – în funcţie de modalitatea de conectare) sau prin
realizarea unei comutaţii, ce realizează schimbarea conexiunilor unor grupuri de
rezistoare (la rezistoarele cu variaţie în decade).

7
 1.3. Clasificarea rezistoarelor

Simbolurile grafice uzuale ale rezistoarelor sunt date în fig.3. Simbolurile folosite
pentru rezistoarele liniare sunt date în fig.3.a, rezistoarele neliniare au simbolurile din
fig.3.b., iar simbolurile pentru rezistoarele variabile sunt date în fig.3.c.

8
 1.4 Construcţia rezistoarelor

Din punct de vedere constructiv se pot identifica trei tipuri principale de rezistoare,
ce se vor prezenta pe scurt în continuare.
 Rezistorul bobinat constă dintr-un fir conductor lung înfăşurat în jurul unui
cilindru izolator (fig.4). Lungimea conductorului sau rezistenţa sa pe unitatea de
lungime este variabilă pentru a controla valoarea rezistenţei. Materialul din care
este fabricat acest tip de rezistori este materialul epoxidic, în formă cilindrică.
Materialul epoxidic, impregnat cu un material cu conductivitate mare (de regulă
grafit) într-o proporţie bine stabilită, îşi schimbă rezistivitatea şi controlează
valoarea rezistenţei.

 Rezistoarele tip peliculă superficială ( ‘film resistor’) sunt fabricate prin

depunerea, în mediu vidat, a unui strat subţire de metal pe un substrat izolator
(fig.5). Rezistivitatea stratului conductor este menţinută constantă, în vreme ce
grosimea, lăţimea sau lungimea sunt variate în scopul controlării rezistenţei.
Această tehnică de fabricaţie permite combinarea în vederea obţinerii de circuite
integrate.

9
 Fig. 5

 Rezistoarele din amestec de carbon sunt alcătuite dintr-un element rezistiv

cilindric în care este inclus un fir ale cărui capete sunt accesibile sau care are
borne terminale metalice de care sunt ataşate firele de legătură. Elementul este
protejat cu vopsea sau cu plastic (fig. 6).

Elementul rezistiv este format dintr-un amestec din praf fin de carbon şi material
izolant (în general ceramic), unite printr-un liant (răşină). Rezistenţa este dată de raportul
dintre cantitatea de carbon şi cantitatea de material izolant folosite. Astfel o cantitate
ridicată de carbon înseamnă o rezistenţă scăzută.

Fig. 6

O altă categorie de rezistoare sunt, aşa cum s-a văzut la paragraful 1.2, rezistoarele
variabile sau potenţiometrele. Acestea sunt dispozitive cu trei borne de acces; două
borne sunt conectate la capetele unui element rezistiv, iar a treia bornă este un contact
mobil cu elementul rezistiv într-un punct intermediar. Cele mai utilizate tipuri de
potenţiometre sunt prezentate în fig. 7 (a. - potenţiometru rotitor, b.- potenţiometru
liniar).

10
 a.

b.

Fig.7

11
 CAPITOLUL II
2.CONDENSATOARE

Condensatorul este o componentă electronică pasivă cu impedanţă capacitivă până

la o anumită frecvenţă. Capacitatea, principala caracteristică a condensatorului reprezintă
raportul dintre sarcina care se acumulează între două armături conductoare şi diferenţa de
potenţial care apare între cele două armături. Din punct de vedere constructiv un
condensator este alcătuit dintr-un mediu (izolator) dielectric plasat între două armături
conductoare. Capacitatea unui condensator plan are expresia (v. fig. 1):

S
C=ε 0 ε r
d

ε 0- permitivitatea vidului;
ε r- permitivitatea relativă a mediului dintre armături;
S- aria suprafeţei de suprapunere a celor doi electrozi;
d – distanţa dintre armături

Fig1. Condensatorul plan

Observaţie: Elementele conductoare sunt specifice domeniului electronic, atât pentru

realizarea interconectării componentelor, precum şi în structura oricărei componente
electronice. Între oricare două elemente conductoare (trasee de cablaj, conductoare,
terminale, etc) există capacităţi parazite (nedorite) care influenţează mai mult sau mai
puţin funcţionarea componentelor circuitelor. În acest sens se poate spune că un
condensator este o componentă electronică pasivă realizată în scopul obţinerii unei
capacităţi concentrate într-un spaţiu cât mai mic.
Din punct de vedere constructiv întâlnim condensatoare fixe şi variabile: reglabile şi
ajustabile (semireglabile).
În funcţie de natura dielectricului se poate face următoarea clasificare:

 CONDENSATOARE:

12
 – cu dielectric solid
– anorganic: sticla, mica, ceramica (de tip I sau II)
– organic: hârtie, pelicule plastice
– cu dielectric oxid metalic: condensatoare electrolitice cu Al (Elco) şi cu
Ta (Elta)
– cu dielectric gazos (aer, gaze)
– cu dielectric lichid (ulei)

Ţinând seama de aspectul constructiv putem enumera câteva tipuri de condensatoare:

– plane
– paralelipipedice
– tubulare
– cilindrice, etc.

2.1.Parametrii condensatoarelor

Principalii parametrii ai condensatoarelor sunt enumeraţi în continuare:

 Capacitatea nominală CN [F], reprezintă valoarea capacităţii care se doreşte a se
obţine în procesul de fabricaţie şi se marchează în general pe corpul
condensatorului. Valorile nominale sunt cuprinse în seriile de valori dar pentru
valori mari se pot fabrica şi valori în afara seriilor (este cazul condensatoarelor
electrolitice).
 Toleranţa t [%], reprezintă abaterea relativă maximă a valorii reale a capacităţii
condensatorului faţă de valoarea sa nominală. La fel ca la rezistoare, seriile
de valori nominale sunt legate de toleranţa condensatorului. De exemplu valoarea
270Ω poate aparţine seriilor E12 şi E24, vezi Anexa 3. Pentru toleranţe
de 1%, seria E96 nu există această valoare ci 274 Ω. Totuşi, mai ales
pentru componente SMD se fabrică condensatoare cu toleranţe reduse şi
cu valori nominale din seriile „mari” E6, E12, E24,
La condensatoarele electrolitice şi la unele condensatoare ceramice de tip II
se precizează de obicei toleranţe nesimetrice (de ex. -20%, +80% ).
 Tensiunea nominală UN [V], este tensiunea continuă maximă sau cea mai mare
valoare efectivă a tensiunii alternative care se poate aplica în regim continuu de
funcţionare la bornele condensatorului. Depinde de rigiditatea dielectricului şi de
caracteristicile constructive ale condensatorului.
13
 Tangenta unghiului de pierderi tg δ, se defineşte ca raportul dintre puterea
activă disipată de condensator şi puterea reactivă a acestuia. Pe scurt, exprimă
pierderile în condensator. Dacă se foloseşte circuitul echivalent al condensatorului
din fig. 2 tangenta unghiului de pierderi are expresia:

Fig. 2 Unghiul de pierderi

 Rezistenţa de izolaţie Riz [ Ω ], se defineşte ca raportul dintre tensiunea continuă

aplicată unui condensator şi curentul ce străbate acel condensator la un minut
după aplicarea tensiunii. Valori uzuale pentru Riz sunt ( 100 MΩ - 100GΩ ) cu
observaţia că Riz depinde de condiţiile de măsură. În locul rezistenţei de izolaţie
se pot da uneori în catalog alţi parametri. Astfel pentru unele condensatoare se dă
constanta de timp de izolaţie τiz =Riz⋅CN [s], iar pentru condensatoarele
electrolitice se dă curentul de fugă If=UN / Riz .
 Intervalul temperaturilor de lucru (Tmin - Tmax) [°C], se defineşte ca
intervalul de temperatură în care condensatorul poate funcţiona un timp
îndelungat. Acest interval depinde în principal de natura dielectricului, dar şi de
celelalte materiale utilizate la realizarea condensatorului

14
 2.2.Structura constructivă a
condensatoarelor

Structura constructivă generală a condensatoarelor este dată în figura 4:

Fig. 4 Structura constructivă a condensatoarelor

Referitor la modul de aranjare a terminalelor există două mari clase de componente cu

terminale axiale, adică sunt plasate în lungul axei componentei şi radiale practic de
aceeaşi parte a capsulei componentei.

În continuare se prezintă prin desene structura constructivă pentru câteva tipuri de

condensatoare.

2.2.1 Condensatoare ceramice monostrat (disc sau plachetă)

15
 a. b.

Fig. 5 Condensatoare ceramice monostrat. (a) disc, (b) condensator plat.

2.2.2 Condensatoare ceramice multistrat

16
Fig. 6 Condensator ceramic multistrat:a) pentru tehnologia SMD; b) cu terminale pentru
inserţie.

2.2.3 Condensatoare cu folii de aluminiu şi folii plastice

 (cel mai întâlnite tipuri sunt cu polistiren sub denumirea comercială stiroflex şi
condensatoarele cu hârtie)

La acest tip de condensator se utilizează câte două folii de dielectric şi două folii de
aluminiu pentru realizarea bobinei circulare.

17
 Fig. 7 Condensatoare cu folii de aluminiu

Datorită variantei tehnic posibile de a face contactarea armăturilor, acestea se contactează

de regulă într-un singur loc. Acest fapt duce la circulaţia curentului din punctul de contact
cu armătura în lungul acesteia, care are formă de spirală, generând astfel fluxuri
magnetice şi astfel inductanţă parazită foarte mare. Prin contactarea în mai multe zone se
poate reduce semnificativ inductanţa.

CAPITOLUL III
3. Norme de protecţie a muncii

Protecţia muncii reprezintă un ansamblu de măsuri tehnice, sanitare şi organizatorice,

avand ca scop ocrotirea vieţii şi a sănătăţii celor ce muncesc in producţie şi asigurarea
unor condiţii optime de muncă.
În ţara noastră se acordă atenţie creării la locul de muncă a unor condiţii nepericuloase,
care să asigure securitatea muncii. Spre deosebire de cele mai multe tipuri de instalaţii, la

18
care pericolele posibile sunt sesizate de simţurile omeneşti, la instalaţiile electrice,
tensiunea electrică nu poate fi astfel sesizată pentru ca omul să fie prevenit asupra
pericolului posibil.

 Efectele curentului electric asupra corpului omenesc:

Corpul omenesc se comportă din punct de vedere electric, ca o rezistență.

De aceea, dacă între două puncte de pe suprafaţa acestuia se aplică o diferenţă de
potenţial, prin el trece un curent electric Trecerea unui curent electric prin organism
poartă numele de electrocutare. Vătămările pe care le produce electrocutarea sunt:
– arsuri electrice ale pielii corpului în locurile de contact cu circuitul electric;
– șoc nervos care afectează sistemul nervos. Prin șoc se poate opri funcţionarea
(parţial sau total) a sistemului muscular, ceea ce poate provoca moartea
organismului;

 Gravitatea efectelor produse prin electrocutare depinde de :

– intensitatea curentului. Cu cât aceasta crește, cu atât vătămarea este mai gravă,
deoarece cu cât degajarea de căldura este mai mare cu atat şi sistemul nervos este
mai mult afectat;
– frecvenţa curentului. S-a constatat ca la aceeaşi valoare a intensităţii, curentul
alternativ este mai periculos decât cel continuu. Se apreciază că limita intensităţii
nepericuloase a curentului este:
– 50 mA pentru curentul continuu;
– 10 mA pentru curentul alternativ cu frecventa 50 Hz;
–
 Pentru tensiunea de 450 V curentul continuu devine la fel de periculos ca şi
curentul alternativ:
– durata trecerii curentului electric prin organism ;

Cu cât aceasta este mai mare, cu atât efectul electrocutării este mai grav. Se consideră că
dacă durata de trecere a curentului este mai mică de 0,2 s, acesta nu este periculos pentru
organism.

 Cazuri de electrocutare:
– Omul se poate electrocuta atunci când atinge părţi din instalaţia electrica care în
mod obişnuit se află sub tensiune. În aceste cazuri se numeşte atingere directă
– Electrocutarea poate surveni şi atunci când omul atinge părţi din instalaţia
electrică care au ajuns sub tensiune în mod accidental, în mod normal acestea
nefiind sub tensiune. În aceste cazuri, atingerea se numeşte atingere indirectă.

 Cazuri de electrocutare prin atingere directă:

– Reţeaua electrică este alimentată de la secundarul unui transformator de 6/0,4 Kv
şi poate avea neutrul legat la pămant sau neutrul izolat faţă de pămant.

19
 – Dacă neutrul este izolat faţă de pămant între fazele reţelei electrice şi pămant,
trebuie luată in considerare rezistența de izolare (Riz).

 Protecţia impotriva electrocutării

Clasificarea locurilor de muncă și a masurilor de protecție

La alegerea măsurilor pentru protecția împotriva electrocutarilor se au în vedere
caracteristicile locului de muncă; acestea se clasifică în trei categorii, în funcție
de gradul de pericol:
– Locurile de muncă foarte periculoase, țn care există cel puțin unul dintre următorii
factori:umiditatea aerului peste 97%, temperatura peste 37 de grade celsius, medii
corozive, obiecte conducătoare în legatura electrică cu pământul care ocupă o
suprafață mai mare de 60% în zona de manipulare (spațiul în care omul poate
ajunge cu mâna în toate direcțiile, fără mijloace ajutătoare)
– Locurile de muncă periculoase, în care există cel putin unul dintre următorii
factori:umiditatea aerului 75 și 97%, temperatura între 30 și 35 grade celsius,
pulbere conducătoare, obiecte conducătoare în legătura electrică cu pământul care
ocupă o suprafață sub 60% din zona de manipulare.

 Acordarea primului ajutor in caz de electrocutare:

– Salvarea accidentatului depinde de rapiditatea cu care acesta este scos de sub
tensiune și i se face respirație artificială, intervenția după un minut creează șanse
de salvare de 95%, în timp ce după 8 minute șansele sunt de 0,5%.
– Acordarea primului ajutor constă în scoaterea accidentatului de sub tensiune și
efectuarea respirației artificiale. Reanimarea trebuie să fie întreprinsă cât mai
rapid posibil (în primele cinci minute), pe loc, după ce s-a înterupt curentul. Ea
constă într-o ventilație artificială (gură-la-gură), asociată cu masaj cardiac în caz
de stop cardiorespirator. Reanimarea trebuie să fie urmată timp de două sau trei
ore.
– În cursul transportării victimei către un centru spitalicesc, nici respirația gură-la-
gură, nici masajul cardiac nu trebuie să fie întrerupte. O fibrilație ventriculară
necesită o cardioversiune (restabilirea unui ritm cardiac normal prin șoc electric)
de urgentă.

– Corpul omenesc este foarte bun conducător: după ce s-a întrerupt curentul,victima
trebuie îndepartată de sursa electrică; atunci când aceasta este imposibil, trebuie
dată deoparte cu ajutorul unui lemn și având grijă să punem sub propriile picioare
un obiect uscat.
– Atunci când victima este în stare de sincopă respiratorie, trebuie să se practice
respirația artificială (gură-la-gură); dacă victima respiră, ea trebuie pusă în poziția
laterală de siguranță.
– Apoi trebuie acordat primul ajutor în caz de arsură și protejată plaga (aplicarea
unui pansament curat) în așteptarea ajutorului sau toxice a unui sindrom

20
 confuzional (dezorientare în timp și în spațiu, tulburări de înțelegere și de
memorie, agitație).

Bibliografie

1.Cătuneanu V. ş.a., Tehnologie electronică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

1984.
2.Svasta P. ş.a., Componente pasive, Rezistoare, Cavaliotti, 2007.
3,Svasta P, Golumbeanu V, Condensatoare, Editura UPB, 1997

21
4.Svasta P. ş.a., Tehnologie electronică, Componente pasive (îndrumar de laborator)
editura UPB
1990.
5.Svasta P. ş.a., Componente electronice pasive - probleme, editura UPB, 2005.
6.*** Condensatoare, diverse cataloage.
7. Svasta P. s.a , Componente electronice pasive - Întrebări şi răspunsuri, editura UPB,
1996.

22