CAPITOLUL I

1. Care sunt condiţiile pentru ca guvernanţa corporativă să influenţeze pozitiv valoarea de

piaţă a întreprinderii?
Conducerea corporativă reprezintă: un set de relaţii între managementul societăţii, consiliul de
administraţie, acţionarii săi şi alte grupuri de interese în societate; o structura prin care se stabilesc
obiectivele societăţii şi mijloacele pentru realizarea acestor obiective şi pentru monitorizarea
performanţelor; sistemul de stimulente acordate Consiliului de Administraţie şi conducerii pentru a
mări obiectivele care sunt în interesul societăţii şi al acţionarilor şi pentru a facilita monitorizarea,
încurajând în acest fel firmele să-şi utilizeze resursele într-un mod cât mai eficient.
2. Definiţi guvernanţa corporativă în viziunea lui Sir Adrian Cadbury din lucrarea Raport of
the Commitee on the Financial Aspect of Corporate governance, publicată în anul 1992, la
Londra – UK.
În viziunea lui Sir Adrian Cadbury - Guvernanţa reprezintă sistemul prin care companiile sunt
conduse şi controlate
3. Conform OCDE (Organizaţia pentru Cooperare si Dezvoltare Economică) care sunt
principiile unui sistem eficient de guvernare corporativă?
Definiţia OECD cu privire la guvernanţa corporativă, redată în cele ce urmează, prezintă o viziune
mai echilibrată: „Guvernanţa corporativă este unul dintre elementele cheie pentru îmbunătăţirea
eficienţei şi creşterii economice, precum şi pentru extinderea încrederii investitorilor. Guvernanţa
corporativă implică un set de relaţii instituite între managementul companiei, consiliului său de
administraţie şi acţionari. Guvernanţa corporativă furnizează de asemenea, o structură prin care
obiectivele companiei sunt stabilite, iar mijloacele de atingere a acestora, precum şi de monitorizare
a performanţelor sunt determinate.
O guvernanţă corporativă bună ar trebui:
- să motiveze suficient managementul şi consiliul de administraţie pentru a atinge obiectivele de
interes pentru companie şi acţionarii săi și să faciliteze monitorizarea efectivă”.

GUVERNANŢĂ CORPORATIVĂ
GUVERNANŢĂ MANAGEMENTUL SISTEMUL DE
MANAGEMENTUL RISCURILOR PENTRU MANAGEMENT ŞI
CONDUCERII ÎNTREAGA ORGANIZAŢIE CONTROL INTERN MFC
ERM
COMITETUL DE AUDIT
AUDITUL EXTERN

4. Prezentaţi principalele caracteristici ale teoriilor de guvernanţă corporativă.

a) TEORIA AGENȚIEI - Conceptul de guvernanţă corporativă s-a dezvoltat plecând de la
TEORIA AGENTULUI, care se referă la relaţia dintre investitor/acţionar şi
manager/administrator, extinzându-se apoi la toată gama de relaţii existente între cei implicaţi direct
sau indirect în activitatea unei companii.
Potrivit teoriei agenţiei, între proprietarii unei companii şi administratorii acesteia se
încheie un contract de reprezentare, atunci când primii desemnează ca agent pe secunzi
pentru a-i reprezenta într-un domeniu decizional specific.
Teoria agenţiei dezvoltată de Berle &Means, introduce ideea separării administraţiei de
control. Divergenţa dintre proprietate şi control reprezintă un potenţial conflict latent între
acţionari şi management.
Interesele acţionarilor nu sunt de cele mai multe ori aceleaşi cu interesele
managementului.
Divergenţele apărute între acţionari şi management pun în pericol şi maximizarea
valorii acţiunilor.
b) TEORIA ADMINISTRAȚIEI (Davis et al., 1997) - Teoria administratorilor descrie
rolul managementului de conducere în menţinerea şi dezvoltarea valorii organizaţiei, deşi acesta
funcţionează temporar în cadrul acesteia. În această teorie, relaţia care se creează este aceea că
managementul conduce organizaţia în numele proprietarilor, care pot să fie publici sau privaţi, să
deţină afacerea în totalitate sau nu, astfel încât managerii care vor veni să se poată concentra pe
menţinerea şi dezvoltarea organizaţiei.
Teoria administratorilor a fost promovată de DEPOZITARI şi extinde grupurile de interese,
incluzând acţionarii, forţa de muncă, furnizorii, clienţii, mediul în care operează şi managementul.
Teoria administraţiei (Teoria Stewardship) a fost elaborată în urma criticilor aduse teoriei
agenţiei Teoria Administraţiei conţine un sistem complementar celui al teoriei agenţiei în ceea ce
priveşte relaţia părţilor implicate.
Baza teoriei administraţiei o constituie relaţiile de schimb, în acest caz dintre un
Principal (proprietarul) şi un Steward (administratorul).
Diferenţa de bază dintre teoria agenţiei şi teoria administraţiei se poate observa în
modul în care se comportă administratorul/managerul.
Teoria administraţiei stabileşte faptul că managerii sunt administratori îndemânatici care
depun o muncă de calitate în interesul proprietarilor. Premisa de la care se pleacă în cazul
teoriei administraţiei este că managerii sunt în esenţă de încredere, în ceea ce priveşte
guvernanţa corporativă.
Eliminarea nevoii de monitorizare a managerilor se concretizează în reducerea
costurilor (Donaldson & Davis, 1994).
c) TEORIA PĂRȚILOR INTERESATE - Teoria părţilor interesate a luat amploare
începând cu anul 1970. Freeman în anul 1984 aduce primele publicaţii ale teoriei stakeholder în
domeniul managementului. El propune o teorie generală tuturor entităţilor, astfel conducerea
entităţilor fiind obligată să pună la dispoziţie o serie de informaţii acţionarilor săi.
Teoria părţilor interesate porneşte de la premisa că valoarea adăugată este necesară şi
implicită mediului de afaceri, totodată stabilindu-se faptul că entităţile au responsabilitatea de
a proteja interesele părţilor interesate şi nu pe cele personale (Damagum, 2009).
Managerii sunt cei care trebuie să îşi clarifice modul în care fac afaceri, cu accent pe
felul şi modul în care aceştia îşi vor crea o relaţie cu factorii interesaţi pentru a livra serviciul.
Deciziile manageriale trebuie făcute în lumina impactului pe care acestea le au asupra
factorilor care pot fi afectaţi de către decizie, aceşti factori incluzând acţionarii şi
antreprenorii, managerii, angajaţii, furnizorii, clienţii şi comunitatea (Beauchamp & Bowie,
2004).
„Companiile au obligaţia, conform opiniei emise de către Charron (1985), de a respecta
regulile privind mediul înconjurător, dezvoltarea sustenabilă, exploatarea raţională a
resurselor.”
d) TEORIA COSTURILOR DE TRANZACȚIE (Transaction cost theory) - a fost
dezvoltată de Kenneth Arrow în anul 1969. În 1985 publicaţia lui Williamson,
Teoria costurilor tranzacţiei încearcă să explice existenţa companiilor şi cauza pentru
care companiile se dezvoltă extern sau îşi externalizează activităţile.
 Dacă costurile tranzacţiilor externe sunt mai mari decât costurile interne compania se
va dezvolta deoarece este capabilă să îşi desfăşoare activităţile mai economic decât dacă
activităţile ar fi externalizare şi dacă costurile interne privind coordonarea activităţi ar fi mai
mari decât cele externe atunci compania ar înregistra o involuţie.
CAPITOLUL II
1. Care a fost rolul auditului intern în cadrul unei organizaţii la începutul apariţiei lui ca
ştiinţă?
Auditul intern ajută o organizaţie să-şi atingă obiectivele, evaluând, printr-o abordare sistematică şi
metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control şi de conducere a întreprinderii şi
făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea.
2. Care este relaţia dintre auditul intern şi comitetul de audit?
Activitatea compartimentului de audit intern se află într-o relaţie de complementaritate cu comitetul
de audit, astfel:
- auditul intern oferă comitetului de audit o analiză imparţială şi profesionistă a riscurilor
organizaţie şi contribuie la îmbunătăţirea informării sale şi a consiliului de administraţie în ceea ce
priveşte securitatea acesteia;
- comitetul de audit garantează şi consacră independeţa auditului intern.
În acest fel cele două structuri contribuie la guvernarea eficientă a organizaţiilor dar în moduri de
abordare diferite. Profesia de auditor intern se bazează pe un cadru de referinţă flexibil, recunoscut
în întreaga lume, care se adaptează la particularităţile legislative şi de reglementare ale fiecărei ţări,
cu respectarea regulilor specifice ce guvernează diferite sectoare de activitate şi cultura organizaţiei
respective.
3. Ce cuprinde cadrul de referinţă a auditului intern?
Cadrul de referinţă al auditului intern cuprinde:
- conceptul de audit intern, care precizează câteva elemente indispensabile: auditul intern efectuează
misiuni de asigurare şi consiliere; domeniile sale de responsabilitate sunt riscul, controlul intern şi
administrarea entităţii; finalitatea auditului intern este aceea de a adăuga valoare organizaţiilor;
codul deontologic, care furnizează auditorilor interni principiile şi valorile ce le permit să-şi
orienteze practica profesională în funcţie de contextul specific;
- normele (standardele) profesionale pentru practica auditului intern, care îi ghidează pe auditori în
vederea îndeplinirii misiunilor şi în gestionarea activităţilor;
- modalităţile practice de aplicare, care comentează şi explică normele (standardele) şi recomandă
cele mai bune practici;
- sprijinul pentru dezvoltarea profesională, constituit în principal din lucrări şi articole de doctrină,
din documente ale colocviilor, conferinţelor şi seminariilor.
4. Ce prevede amendamentul din legea Sarbanes & Oxley cu privire la audit?
Amendamentului Sarbanes & Oxley în Congresul SUA, prevede:
- separarea activităţii de consultanţă de cea de audit, deoarece nu putem oferi consultanţă şi apoi să
venim să audităm;
- controlul intern este responsabilitatea managerului, care trebuie să se ocupe de organizarea lui şi
de actualizarea sistematică a acestuia pe baza analizei riscurilor;
- managerul, eventual, poate să apeleze la auditul extern pentru a-l sprijini în organizarea sistemului
de control intern;
- auditorul intern realizează numai evaluarea controlului intern pe baza evaluării analizei riscurilor
asociate.
5. Cum este organizat auditul extern în România?
Auditul extern în România a fost organizat şi restructurat în mai multe rânduri, în prezent fiind
realizat de următoarele structuri:
- expertize contabile, asigurate de Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din
România - CECCAR;
- auditul financiar, oferit de Camera Auditorilor Financiari din România - CAFR;
- auditul performanţei, realizat de Curtea de Conturi a României, concomitent cu controalele
efectuate în sectorul public;
- auditul financiar-fiscal, efectuat de firmele de consultanţă româneşti şi internaţionale recunoscute
în domeniu.
6. Cum contribuie auditul intern în viaţa unei entităţi?
Din analiza evoluţiei funcţiei auditului intern până în prezent putem aprecia următoarele elemente
de implicare în viaţa entităţii auditate:
- consilierea acordată managerului;
- ajutorul acordat salariaţilor fară a-i judeca;
- independenţa şi obiectivitatea totală a auditorilor.
7. În ce constă consilierea acordată de auditorul intern managerului?
Pentru realizarea acestor atribuţii, auditorul intern dispune de o serie de atuuri faţă de management,
şi anume:
- standarde profesionale internaţionale;
- buna practică recunoscută în domeniu, care îi dă autoritate;
- tehnici şi instrumente care-i garantează eficacitatea;
- independenţa de spirit, care îi asigură autonomia în conceperea de ipoteze şi formularea de
recomandări;
- cercetarea şi gândirea lui sunt detaşate de constrângerile şi obligaţiile unei activităţi permanente de
gestionare zilnică a unui serviciu.
8. În ce constă ajutorul acordat salariaţilor de către auditul intern?
Într-o entitate în care auditul intern face parte din cultura organizaţiei, acesta este acceptat cu
interes, dar într-o entitate care se confruntă cu riscuri potenţiale importante, cu absenţa conformităţii
cu reglementările de bază, cu o eficacitate scăzută şi o fragilitate externă a acesteia, din cauza
deturnărilor de fonduri, dispariţiei activelor sau fraudei, este evident că managerul respectiv va fi
judecat, apreciat, considerat în funcţie de constatările auditorului intern.
9. În ce constă independenţa auditului intern?
Funcţia de audit intern nu trebuie să suporte influenţe şi presiuni care ar putea fi contrare
obiectivelor fixate. Standardele profesionale de audit intern definesc principiul independenţei sub
două aspecte: independenţa compartimentului în cadrul organizaţiei, de aceea el trebuie să
funcţioneze subordonat celui mai înalt nivel ierarhic; independenţa auditorilor interni, ceea ce le va
asigura obiectivitatea în activitatea pe care o vor desfăşura.
Respectarea standardului privind independenţa presupune unele reguli:
- auditul intern nu trebuie să aibă în subordine vreun serviciu operaţional;
- auditorul intern trebuie să poată avea acces în orice moment la persoanele de la toate nivelurile
ierarhice, la bunuri, la informaţii, la sistemele electronice de calcul;
- recomandările pe care le formulează trebuie să nu constituie în nici un caz măsuri obligatorii
pentru management.
10. Cum puteţi defini auditul intern?
Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă, care dă unei organizaţii o asigurare
în ceea ce priveşte gradul de control deţinut asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i
îmbunătăţi operaţiunile şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.
CAPITOLUL III
1. Enumeraţi şi caracterizaţi trăsăturile auditului intern.
a) UNIVERSALITATEA FUNCŢIEI DE AUDIT INTERN trebuie înţeleasă în raport cu aria de
aplicabilitate, scopul, rolul şi profesionismul persoanelor implicate în realizarea acestei funcţii.
b) INDEPENDENŢA AUDITORULUI INTERN semnifică faptul că acesta trebuie să aibă o
gândire neîncorsetată, fără idei preconcepute, ca de exemplu „totul merge foarte bine sau totul
merge foarte prost".
c) PERIODICITATEA AUDITULUI INTERN este o funcţie stabilă în cadrul entităţii şi este şi o
funcţie ciclică pentru cei auditaţi. Frecvenţa auditurilor va fi determinată de activitatea de evaluare a
riscurilor. Astfel auditorii interni pot audita o entitate 8-12 săptămâni şi apoi să revină după o
perioadă de 2-3 ani, în funcţie de evoluţia riscurilor.
CAPITOLUL IV
1. Prezentăţi principalele deosebiri dintre auditul intern şi controlul intern?
Controlul intern Auditul intern
Integrat organizaţiei Structură independentă
Un ansamblu de instrumente, tehnici şi Dă asigurări asupra funcţionalităţii controlului
proceduri puse în practică intern pe baza unor standarde profesionale
Obiectivul de bază al auditului intern Componenta cea mai înaltă a controlului intern
Obligat să elaboreze politici şi proceduri Obligat să semnaleze eventualele disfunctionalităti
pentru eliminarea riscurilor în evaluarea controlului intern
Urmăreşte aplicarea procedurilor în practică Ajută entitatea auditată să-şi atingă obiectivele
Face constatări, stabileşte răspunderi şi Face constatări şi emite recomandări şi concluzii
urmăreşte valorificarea constatărilor
Asemănător cu inspecţia Total diferit de inspecţie
Evaluează mediul extern pentru că lumea se Evaluează mediul intern al entităţii şi adaugă
schimbă continuu valoare muncii sale
Constatările controlului sunt acceptate prin Recomandările auditorului, bazate pe expertiza în
lege de cei controlaţi domeniu, pot fi considerate cadouri pentru
controlul intern, deşi nu sunt percepute astfel
întotdeauna
Constatările controlului sunt obligatorii Recomandările auditorului sunt opţionale
Raportează şefului ierarhic, nu nivelului celui Are linie proprie de raportare nivelului celui mai
mai înalt al conducerii înalt al conducerii
O activitate permanentă prin necesitatea de Este o activitate periodică, planificată şi aprobată
evaluare a riscurilor anticipat
În sistemul de control intern În sistemul de control intern, dar şi în afara lui,
fiind separat de blocul operaţional de control intern
Priveşte întreaga organizaţie Întreaga organizaţie priveşte la auditul intern

2. Prezentăţi principalele deosebiri dintre auditul intern şi auditul extern?

 DOMENII AUDITUL INTERN AUDITUL EXTERN
DE REFERINȚĂ
Statului Face parte din funcţiile Oferă servicii şi este independent din punct de
întreprinderii vedere juridic în sectorul privat, auditorii externi
sunt numiţi de acţionari, care le stabilesc şi
perioada pe care să o auditeze, şi toi acestora le
raportează. În sectorul public, prin analogie, se
solicită o certificare în numele contribuabilului.
Beneficiarii Managerii de la toate Toţi cei care doresc o certificare a conturilor:
auditului nivelurile bănci, autorităţi, acţionari, clienţi, furnizori
Obiectivele Evaluarea sistemului de Certificarea exactităţii conturilor şi a situaţiilor
auditului control intern şi financiare, neschimbate din 1930, care constă în
asigurarea regularitatea, sinceritatea şi imaginea fidelă a
managementului că acesta declaraţiilor financiare finale. Cu această ocazie
funcţionează auditul extern evaluează şi el sistemul de control
intern, dar numai pentru elemente de natură
financiar-contabilă.
Domeniul de Domeniul este mult mai Domeniul auditului intern înglobează tot ceea ce
aplicare a auditului vast, deoarece include nu participă la determinarea rezultatelor, la
numai toate funcţiile elaborarea situaţiilor financiare finale şi numai la
întreprinderii, ci şi acestea, dar din toale funcţiile întreprinderii.
dimensiunile lor.
Periodicitatea Activitate efectuată Îşi desfăşoară misiunile în general în mod
auditului permanent în cadrul intermitent şi in momente propice certificării
entităţii prin acţiuni conturilor, respectiv după sfârşitul semestrului
planificate, în funcţie de sau anului, in restul perioadelor auditorii nefiind
analiza riscurilor prezenţi în entitate.
Legătura cu factorii Schimbă mereu Are mereu aceiaşi interlocutori din întreprindere;
din întreprindere interlocutorii în funcţie de din acest punct de vedere auditul extern este
misiunea planificată, şi, permanent pentru cei auditaţi.
din acest punct de vedere,
auditul intern este
periodic pentru cei
auditaţi.
Independenţa Este independent în Are independenţa specifică titularului unei
exercitarea funcţiei sale, profesii libere, reglementate juridic şi statutar.
în sensul unei Este independent faţă de clientul său.
independenţe a minţii faţă
de subiectele pe care le
audilează. în acelaşi timp
este dependent prin faptul
că:
- aparţine organizaţiei;
- depinde de standardele
profesionale pe care
trebuie să le respecte.
Metoda Este o abordare în funcţie Are o metodologie precisă, standardizată şi se
de riscuri şi are deviza: bazează pe inventare, analize, comparaţii,
 „Oricare ar fi sectorul, rapoarte
domeniul de activitate, se
va audita cu aceleaşi _
tehnici şi instrumente." în
acest sens există o
metodologie specifică şi
originală.
Prevenirea fraudelor Se interesează de toate Se interesează numai de fraudele care pot afecta
problemele organizaţiei, conturile.
spre exemplu evaluează
confidenţialitatea
dosarelor personale din
cadrul cabinetului
medical.
Perspectiva Nu încearcă să asigure că Nu efectuează audit intern, deoarece nu are
auditului situaţiile financiare sunt norme metodologice pentru acesta.
rezonabile, deoarece
aceasta este sarcina
auditului extern.

3. Prezentăţi principalele deosebiri dintre auditul intern şi inspecţie?

Inspecţia Auditul intern
Integrată în organizaţie sau structură distinctă Structură independentă
Proces ocazional, intervine oricând apreciază Misiune planificată
Organizată de managment când situaţia Organizat la cel mai înalt nivel
Poate fi realizată prin controale succesive Utilizează proceduri de testare standard
Obligată să informeze managementul şi Obligat să semnaleze neregulile managmentului
structura de audit intern cu privire la înlocuirea general, verbal sau prin reportul întocmit
procesului-verbal
Soluţionează o problemă concretă Ajută entitatea să-şi atingă obiectivele
Nu are rolul de a interpreta sau de a reduce în Metodologie specifică pentru analiză,
discuţie norme şi reguli interpretare şi evaluare
Face verificări, stabileşte răspunderi, ia măsuri Face constatări, emite recomandări şi concluzii
de valorificare şi urmăreşte implementarea lor
Asemănătoare cu controlul Total diferit faţă de control
Măsurile luate de inspectori sunt obligatorii Măsurile luate de inspectori sunt obligatorii
Recomandările auditorilor interni sunt opţionale
pentru managment. Dacă auditorul la o nouă
misiune va face aceleaşi constatări de care
managerul nu a ţinut cont, atunci va fi o
problemă pentru manager
Raportează pe cale ierarhică modul de Are linie proprie de raportarea nivelului celui
soluţionare mai înalt al conducerii
Verifică persoane Evaluează activităţi, funcţii, programe
4. Care sunt „actorii" care coexistă pentru a asigura funcţionarea şi atingerea obiectivelor
propuse de o entitate?
În România, în cazul unei entităţi publice, „actorii" care coexistă pentru a asigura funcţionarea
acesteia şi atingerea obiectivelor propuse sunt:
- administratorul-manager - responsabil de gestionarea resurselor;
- controlul financiar ex-ante - controlul financiar preventiv;
- controlul intern - sistemul de control intern din cadrul entităţilor;
- inspectorul - care se asigură de respectarea legii, sancţionează neregulile în ideea eliminării
eventualelor fraude care ar putea să apară;
- auditorul - consilier al managerului, care îl ajută să stăpânească riscurile care planează asupra
entităţii.
5. Enumeraţi cele zece principii de funcţionare a controlului intern.
Există zece principii de funcţionare a controlului intern, intitulate „Biblia controlului intern”,
după cum urmează:
1. Un management conştient de necesitatea controlului intern.
2. Fiecare este responsabil pentru propriul său control intern.
3. Un mediu de control adecvat este necesar pentru a exista un control intern bun.
4. Relativitatea controlului intern, care nu dă decât o asigurare rezonabilă, nu este o soluţie
magică. 5. Definirea misiunii guvernează întregul, pentru că , dacă nu cunosc misiunea cu
precizie, nu pot detecta riscurile, nu ştiu să le evaluez.
6. Nu facem control intern de dragul de a face control intern, cum spune francezul: „Pas de
control pour le controle!”
7. Coerenţa sistemului de control intern implică: definirea misiunii; fixarea obiectivelor;
stabilirea mijloacelor de realizare; resursele de informaţii; procedurile de control intern.
8. Procedurile de control intern trebuie actualizate periodic.
9. Identificarea activităţilor de control necesare, pe baza analizei riscurilor, care este realizată
de fiecare responsabil.
10. Auditul intern apreciază şi evaluează calitatea controlului intern şi permite îmbunătăţirea
acestuia.
CAPITOLUL VII
1. Care sunt principalele acte normative în vigoare cu privire la auditul intern?
Prin Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern cu modificările din 2013, HG 1086/2014
privind normele metodologice de derulare a misiunilor de audit intern, a fost reglementat auditul
intern la entităţile publice, cu privire la formarea şi utilizarea fondurilor publice şi administrarea
patrimoniului public, ca activitate funcţional independentă şi obiectivă. Auditul intem al entităţilor
economice din domeniul privat este reglementat prin Legea nr. 133/20023 pentru aprobarea OUG
nr. 75/1999, republicată, privind activitatea de audit financiar.
2. Prezentaţi obiectivele auditului public intern.
Obiectivele auditului public intern, conform art. 3 din lege, sunt:
a) asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească sistemele şi activităţile entităţii
publice;
b) sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare sistematică şi metodică, prin
care se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea Sistemului de conducere bazat pe gestiunea
riscului, a controlului şi a proceselor administrării.
3. Prezentaţi sfera auditului public intern.
Sfera auditului public intern cuprinde:
a) activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea publică din momentul
constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, inclusiv a
fondurilor provenite din asistenţă externă;
b) constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea şi stabilirea titlurilor de creanţă, precum şi a
facilităţilor acordate la încasarea acestora;
c) administrarea patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de
bunuri din domeniul privat sau public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
d) sistemele de management financiar şi control, inclusiv contabilitatea şi sistemele informatice
aferente.
4. Din punct de vedere structural, cum este organizată activitatea de auditul intern?
Din punct de vedere structural, auditul intern este organizat astfel:
a) Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI);
b) Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI);
c) compartimentele de audit public intern din entităţile publice.
5. Care sunt obiectivele principale ale misiunii de audit intern?
Misiunile de audit public intern pot avea ca obiective principale:
- asigurarea conformităţii procedurilor şi a operaţiunilor cu normele, regulamentele şi legile -
auditul de regularitate;
- evaluarea de profunzime a sistemelor de conducere şi de control intern în scopul înlăturării
eventualelor nereguli şi deficienţe din cadrul entităţilor publice – auditul de sistem;
- examinarea impactului efectiv al atingerii obiectivelor şi calităţii dorite stabilite de entitatea
publică în condiţiile utilizării criteriilor de economicitate, eficienţă şi eficacitate – auditul
performanţei.
CAPITOLUL VIII
1. Cum poate fi definit riscul?
Riscul este ameninţarea ca un eveniment sau o acţiune să afecteze capacitatea unei organizaţii de a-
şi atinge obiectivele stabilite.
2. Care sunt principalele criterii după care putem clasifica riscurile?
După probabilitatea apariţiei, riscurile sunt: - riscuri potenţiale, susceptibile să se producă dacă
nu se institutie un cotrol eficient care să le prevină sau să le corecteze;
După natura lor, riscurile sunt:
- riscuri strategice, referitoare la realizarea unor acţiuni greşite, legate de organizare, de resurse, de
mediu, de dotarea IT ş.a.;
- riscuri informaţionale, referitoare la adoptarea unor sisteme nesigure sau neperformante pentru
prelucrarea informaţiilor şi pentru raportare,
- riscuri financiare, legate de pierderea unor resurse financiare sau acumularea de pasive
inacceptabile.
După natura activităţilor (operaţilor) desfăşurate în cadrul entităţilor, riscurile sunt:
- riscuri legislative;
- riscuri financiare;
- riscuri de funcţionare;
- riscuri comerciale;
- riscuri juridice;
- riscuri sociale;
- riscuri de imagine;
- riscuri legate de mediu;
- riscuri ce privesc securitatea informaţiilor
După specificul entităţilor, riscurile sunt:
- riscuri generale, privind situaţia economică, organizarea şi atitudinea conducerii;
- riscuri legate de natura activităţilor (proceselor, operaţiilor) specifice;
- riscuri privind conceperea şi funcţionarea sistemelor;
- riscuri referitoare la conceperea şi actualizarea procedurilor.
Conform Normelor generale privind exercitarea activităţii de audit public intern, riscurile se
clasifică astfel:
- riscuri de organizare, cum ar fi: neformalizarea procedurilor, lipsa unor responsabilităţi precise;
insuficienta organizare a resurselor umane; documentaţia insuficientă, neactualizată;
- riscuri operaţionale, cum ar fi: neînregistrarea în evidenţele contabile; arhivarea necorespunzătoare
a documentelor justificative; lipsa unui control asupra operaţiilor cu risc ridicat;
- riscuri financiare, cum ar fi cele generate de schimbările legislative, structurale, manageriale etc.
3. În ce constă evaluarea riscurilor?
Evaluarea riscurilor este o preocupare atât a auditorilor interni, pe care o realizează în conformitate
cu standardele lor profesionale, cât şi a controlului intern, în vederea oferirii unor servicii
performante pentru management.
4. Care sunt cele trei componente care trebuie avute în vedere în abordarea riscului?
Abordarea riscurilor trebuie să aibă în vedere faptul că acestea comportă trei componente, aşa cum
rezultă din figura de mai jos, şi anume:
- riscul inerent, care este riscul ca o eroare materială să se producă;
- riscul de control, care este riscul ca sistemul de control intern al entităţii să nu împiedice sau să nu
corecteze respectivele erori;
- riscul de nedetectare, care este riscul ca o eroare materială rămasă să nu fie depistată nici de
auditori, motiv pentru care se mai numeşte şi risc de audit.
5. În ce constă riscul de audit?
Riscul de audit reprezintă posibilitatea de a fi formulate recomandări şi concluzii eronate, în mod
material, sau neconforme cu realitatea asupra entităţii auditate.
6. Care sunt fazele în activitatea de evaluare a riscului?
a) identificarea obiectelor
b) stabilirea riscurilor
c) măsurarea riscurilor
d) clasificarea riscurilor
e) itabilirea controlului intern
f) Ierarhizarea riscurilor
g) clasarea riscurilor
7. În ce constă identificarea riscului?
Abordarea activităţii de identificare a riscurilor se poate realiza astfel:
- autoevaluarea riscurilor de către persoanele implicate în realizarea obiectivelor/activităţilor
respective, pe nivele ierarhice prin diagnosticarea riscurilor cu care se confruntă zilnic;
- analiza riscurilor realizată de un compartiment special creat în cadrul entităţii sau de o echipă
externă, contractată, care să evalueze toate operaţiile şi activităţile organizaţiei în relaţie cu
obiectivele şi să le ataşeze riscurile adecvate.
8. În ce constă evaluarea riscului?
a. Nivelul impactului, respectiv gravitatea consecinţelor (directe și indirecte) şi durata acestora;
Nivelul impactului reprezintă efectele riscului în cazul producerii sale si se poate exprima pe o
scară valorică pe trei nivele: impact scăzut; impact moderat; impact ridicat
b. Probabilitatea de apariţie
Probabilitatea de apariţie a riscului variază de la imposibilitate la certitudine şi este exprimată pe o
scara de valori pe trei nivele: probabilitate mica; probabilitate medie; probabilitate mare.
9. În ce constă controlul riscului?
Controlul riscurilor presupune realizarea următoarelor activităţi:
- tolerarea;
- tratarea;
- transferarea;
- încetarea;
- oportunităţi.
10. Care sunt etapele în completarea registrului riscului?
- Coloana 1 – Obiective/activităţi
- Coloana 2 – Riscul
- Coloana 3 – Cauzele care favorizează apariţia riscului
- Coloana 4 – Probabilitate (Risc inerent)
- Coloana 5 – Impact (Risc inerent)
- Coloana 6 – Expunere (Risc inerent)
- Coloana 7 – Strategia adoptată
- Coloana 8 – Data ultimei revizuiri
- Coloana 9 – Probabilitate (Risc rezidual)
- Coloana 10 – Impact (Risc rezidual)
- Coloana 11 – Expunere (Risc rezidual)
- Coloana 12 – Observaţii
CAPITOLUL IX
1. Care sunt caracterisiticile care le comportă activitatea de planificare a auditului intern?
Activitatea de planificare a auditului comportă următoarele caracteristici:
- raţionalitatea - procesul de planificare şi rezultatele acestuia permit auditorului evaluarea logică a
îndeplinirii sarcinilor, precum şi stabilirea de obiective clare;
- anticiparea - procesul de planificare permite dimensionarea sarcinilor în timp, astfel încât
priorităţile să fie mai clar scoase în evidenţă;
- coordonarea - planificicarea permite coordonarea, de către instituţiile de audit, atât a politicilor de
audit, cu auditurile realizate efectiv, cât şi a activităţilor desfăşurate de alţi auditori sau experţi.
2. Care sunt cele trei niveluri pe care se realizează activitatea de palnificare a auditului
intern?
Planificarea activităţii de audit intern se realizează pe trei niveluri:
- planificarea strategică pe termen lung – audit intern, o dată la cinci ani;
- planificarea strategică pe termen mediu – auditat cel puţin odată la trei ani;
- planificarea anuală – anual.
3. Care sunt factorii de risc recomandaţi de IIA în modelul de analiza a riscului?
Ultimul model de analiză a riscului, recomandat de IIA din SUA în 2003, bazează pe următorii
factori de risc, şi anume:
F1 – Constatările anterioare ale auditului;
F2 – Sensibilitatea sistemului, aşa cum este percepută;
F3 – Mediul de control;
F4 – Încrederea în managementul operaţional;
F5 – Schimbările de oameni sau de sisteme;
F6 – Complexitatea.
4. Care sunt liniile directoare de stabilire a criteriilor de ierarhizare a riscurilor recomandate
în cadrul modelului de evaluare a riscurilor?
Modelul de evaluare a riscurilor recomandă liniile directoare de stabilire a criteriilor de ierarhizare a
riscurilor, care sunt:
1. constatările anterioare ale auditului;
2. sensibilitatea;
3. mediul de control;
4. relaţii bune, atmosferă destinsă cu managmentul executiv;
5. schimbări ale oamenilor sau sistemelor;
6. complexitatea.
5. Care sunt etapele prevăzute în metodologia de evaluare a riscurilor pentru întocmirea
planului de audit intern?
a. identificarea activităţilor auditabile;
b. identificarea riscurilor inerente asocitate activităţilor;
c. stabilirea factorilor de analiză a riscurilor şi a nivelurilor de apreciere a acestora;
d. stabilirea nivelului riscului pe criteriile de apreciere;
e. determinarea punctajul total al riscului;
f. clasarea activităţilor pe baza analizei riscurilor;
g. ierarhizarea activităţilor care urmează a fi auditate;
h. elaborarea tematicii în detaliu a activităţilor auditabile;
i. elaborarea planului de audit intern anual.

Obiectivele şi sfera de activitate a auditului intern:

- asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească sistemele informaţionale şi
activităţile entităţilor;
- sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii printr-o abordare sistematică şi metodică, prin care
se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a
controlului şi a proceselor administrării.
Sfera auditului intern cuprinde:
- activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea publică din momentul
constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, inclusiv a
fondurilor provenite din finanţare externă;
- plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare;
- administrarea patrimoniului, precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de
bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativteritoriale;
- concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale;
- constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de creanţă,
precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;
- alocarea creditelor bugetare;
- sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia;
- sistemul de luare a deciziilor;
- sistemele de conducere şi control, precum şi riscurile asociate unor astfel de sisteme;
- sistemele informatice.
Avantaje şi dezavantaje pentru apelarea la un auditor intern angajat:
Avantaje:
- auditorul intern angajat cunoaşte mediul şi cultura entităţii, va putea beneficia de relaţiile de
colaborare pe care le are cu angajaţii;
- fiind în cunoştinţă de cauză va putea utiliza în munca sa de cercetare acele instrumente şi
proceduri de audit care îi vor putea furniza informaţiile cele mai relevante în condiţiile date;
- gradul de asigurare a confidenţialităţii poate fi mult mai ridicat.
Dezavantaje:
- există riscul ca auditorul intern angajat să nu fie suficient de specializat pe domeniul ce urmează
să fie supus auditării;
- dependenţa ierarhică care există chiar şi numai faţă de nivelul cel mai înalt, poate afecta
obiectivitatea auditorului;
- cunoscând entitatea uneori există riscul ca acesta să aibă anumite idei preconcepute în munca sa
de investigaţie.

Tipuri de audit: auditul de asigurare, auditul de consiliere, auditul de evaluare;

Misiunile de asigurare se realizează în conformitate cu tipurile de audit intern

reglementate de lege şi pot fi:
- auditul de sistem, care reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor de conducere şi control
intern, cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru
identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora;
- auditul performanţei, care examinează dacă criteriile stabilite pentru implementarea obiectivelor
şi sarcinilor entităţii sunt corecte pentru evaluarea rezultatelor şi apreciază dacă rezultatele sunt
conforme cu obiectivele;
- auditul de regularitate, care reprezintă examinarea acţiunilor asupra efectelor financiare pe
seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării ansamblului
principiilor, regulilor procedurale şi metodologice care le sunt aplicabile.

Activităţile de consiliere desfăşurate de către auditorii interni din cadrul compartimentelor

de audit public intern cuprind următoarele tipuri de misiuni:
- consultanţa propriu-zisă sau consilierea, care are ca scop identificarea obstacolelor care
împiedică desfăşurarea normală a proceselor, stabilirea cauzelor, determinarea consecinţelor,
prezentând totodată soluţii pentru eliminarea acestora;
- facilitarea înţelegerii, care este destinată obţinerii de informaţii suplimentare pentru cunoaşterea
în profunzime a funcţionării unui sistem, standard sau prevedere normativă, necesare personalului
care are ca responsabilitate implementarea acestora;
- formarea şi perfecţionarea profesională, care sunt destinate furnizării cunoştinţelor teoretice şi
practice referitoare la managementul financiar, gestiunea riscurilor şi controlul intern, prin
organizarea de cursuri şi seminare.

Derularea şi realizarea misiunilor de evaluare a activităţii de audit public presupun:

- examinarea cu obiectivitate a activităţii de audit intern desfăşurate în cadrul entităţi publice, pe
baza unei analize documentate, pentru a determina măsura în care sunt îndeplinite cerinţele de
conformitate şi performanţă în raport cu criteriile predefinite, respectiv cadrul legislativ şi normativ
al auditului intern, Codul privind conduita etică a auditorului intern, procedurile, buna practică în
domeniu;
- furnizarea de către auditorii interni care realizează misiunea de evaluare a activităţii de audit
public intern a unei opinii independente şi obiective cu privire la gradul de conformitate şi de
performanţă atins de compartimentul de audit public intern;
- formularea de recomandări pentru îmbunătăţirea activităţii de audit public intern, în vederea
creşterii eficienţei şi eficacităţii acestora.

Auditul performanţei se concentrează pe rezultatele obţinute de entitatea publică, prin

examinarea următoarelor aspecte:
- economicitatea, care constă în minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea
rezultatelor estimate ale unei activităţi cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate;
- eficienţa, care constă în maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate;
- eficacitatea, care reprezintă gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare
activitate şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii.

ZECE RISCURI DE AFACERI UNIVERSALE

- Inregistrari si/sau informatii eronate;
- Principii contabile inacceptabile;
- Intreruperea afacerii;
- Modificarea cadrului legal sau actiuni ilegale;
- Costuri mari;
- Venituri nerealizate sau pierdute;
- Pierderea sau distrugerea activelor;
- Dezavantaje competitive si/sau insatisfactia publicului;
- Frauda sau conflict de interese;
- Politici de management si/sau procese de decizie inadecvate.