Perspective pe care le deschide credinţa ortodoxă

în cercetarea ştiinţifică

Pr. Lect. Dr. Comşa Petre

1. Credinţa ortodoxă – adevărata paradigmă generală a ştiinţei

În sec. XVIII, „o puternică ostilitate faţă de Biserică şi de orice
formă de religiozitate s-a dezvoltat în mod special printre filozofii
Iluminismului, cu deosebire în Franţa. În numele ştiinţei a fost promovat un
ateism militant, însoţit de o foarte mare încredere în puterea raţiunii şi în
progresul omului. Legile mişcării şi ale gravitaţiei formulate de Newton
păreau să guverneze toate obiectele, de la cea mai mică particulă până la cea
mai îndepărtată planetă. Conceptele fizicii newtoniene aveau un succes
spectaculos în explicarea unui mare număr de fenomene, fiind astfel de
înţeles de ce s-a considerat că ele pot explica toate evenimentele. Aceste
concepte au fost extinse pentru a forma o atotcuprinzătoare metafizică a
materialismului, fiind apărate de unii dintre filozofii Iluminismului. Laplace
a definit determinismul în cel mai explicit mod, el pretinzând că dacă am
cunoaşte poziţia şi viteza fiecărei particule din univers, am putea calcula
toate evenimentele viitoare. Teza sa este una reducţionistă, deoarece
presupune că prin cunoaşterea comportamentului celor mai mici părţi
componente am putea determina comportamentul tuturor entităţilor. Când
Napoleon a remarcat: ’Domnule Laplace, mi s-a raportat că aţi scris o carte
mare despre sistemul universului fără să amintiţi nicăieri de numele
Creatorului?!’, acesta i-a dat celebrul său răspuns: ’Sire, nu am avut nevoie
de această ipoteză’!”1
Dar ştiinţa nu a rămas în această paradigmă, ci datorită fizicii
cuantice, au apărut aspecte total noi: principiul de incertitudine (Werner
Heisenberg), principiul de complementaritate (Niels Bohr), se vorbeşte
despre incertitudinile raţiunii şi umbrele minţii (Roger Penrose), precum şi
despre imposibilitatea cunoaşterii (ca nedeterminare în natură), limitele
ştiinţei şi ştiinţa limitelor (John D. Barrow).
Ca urmare a acestei schimbări profunde privind ştiinţa, a înflorit
acum, (spre deosebire de Iluminism, când materialismul prospera), la
cealaltă extremă, „idealismul filosofic. Scriind în anii 1930, James Janes
spunea: «Universul începe să semene tot mai mult cu un mare gând, mai
degrabă decât o mare maşinărie. Mintea nu mai pare un intrus apărut
accidental pe tărâmul materiei». Arthur Eddington îi atribuia la rândul său
minţii umane o influenţă determinantă asupra întregii cunoaşteri. El îşi
imagina că omul urmează o cărare de paşi, numai pentru a descoperi apoi că
aceste urme îi aparţin. Noi ne impunem propriile noastre tipare logice asupra
naturii, astfel încât «mintea poate fi considerată ca recâştigând din natură
ceea ce tot ea a plasat acolo». ... Eugene Wigner afirmă că rezultatele
cuantice devin stabile, numai atunci când intră în conştiinţa persoanei
observatorului: «Nu este posibil ca aceste legi să se formeze într-un mod pe
deplin consistent fără referire la conştiinţă». ... John Wheeler afirmă că
universul nostru este un univers creat de observator... El afirmă că trecutul
nu are existenţă până când nu este înregistrat în prezent. Wheeler povesteşte
despre trei arbitri sportivi care discutau despre validarea unei faze de joc.

1
Ian G. BARBOUR, Când ştiinţa întâlneşte religia, trad. Victor Godeanu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006,
p. 115 – 116.
Unul dintre ei spune: «Eu judec ceea ce văd pe teren»; cel de-al doilea
spune: «Eu judec ceea ce se petrece în realitate pe teren»; iar cel de-al treilea
replică: «Nu există nimic pe teren până când nu am judecat eu!»”2
John Wheeler este adeptul folosirii celei de-a treia variante în ştiinţă,
însă unii „nu găsesc deloc convingătoare aceste interpretări ale fizicii
cuantice”3.
„Fizica contemporană are totuşi de învăţat o lecţie epistemologică
despre participarea observatorului. Prin caracterul interactiv al procesului
de observare în fizica cuantică, observatorul devine participant. În
relativitate, proprietăţile spaţiale şi temporale diferă în funcţie de cadrul de
referinţă al observatorului. Aceste proprietăţi sunt înţelese acum, însă, în
calitate de relaţii, mai degrabă decât ca aspecte intrinseci ale obiectelor
însele”4.
Dacă ştiinţa clasică era considerată ca atemporală, obiectivă,
independentă de observator şi de epoca în care este realizată, acum, datorită
analizei participării observatorului în demersul ştiinţei, s-a ajuns la concluzia
că ştiinţa clasică este document social ce reprezintă aspiraţiile „mişcării
unităţii ştiinţei”, ca o expresie a imaginii mai largi despre lume cunoscută ca
modernism. Astfel, greşelile şi punctele tari ale rezultatelor ştiinţei sunt
legate de eşecurile şi succesele modernismului în general. Şi continuă
paleontologul Stephen Jay Gould: „Pot aplauda o mare parte din spiritul
modernismului, în special optimismul său şi susţinerea înţelepciunii
reciproce bazată pe unitatea principiilor. Dar în acelaşi timp deplâng emfaza
cu privire la standardizare într-o lume de o diversitate atât de frumoasă; şi

2
Ibidem, p. 126-127.
3
Ibidem, p. 128.
4
Ibidem, p. 129.
resping reducţionismul ce fundamentează căutarea unor legi generale foarte
abstracte”5.
Aşadar ceva neaşteptat: la baza ştiinţei stă o credinţă! Ca să avem o
ştiinţă adevărată trebuie ca aceasta să fie fundamentată pe o credinţă
adevărată, adică pe credinţa ortodoxă. De ce pe aceasta, şi nu pe altă
credinţă? Pentru că ştiinţa s-a dezvoltat numai în spaţiul creştin. Pentru că,
faptul că ştiinţa se bazează pe credinţă a mărturisit-o Sfântul Vasile cel Mare
acum 1650 de ani! Iată ce răspunde el la întrebarea lui Amfilohiu de
Iconium: „Care-i mai întâi, cunoaşterea sau credinţa?” Spune el: „În orice
caz, în ştiinţele omeneşti, noi susţinem că credinţa este cea care precede
cunoaşterea, pe când în domeniul teologiei creştine chiar dacă ar spune
cineva că cunoaşterea trebuie să premeargă, noi nu-l contrazicem, dar să fie
vorba de o cunoaştere care corespunde puterii de înţelegere a omului” 6. Este
o idee care abia acum începe să fie folosită de oamenii de ştiinţă şi care
urmează să fie mult exploatată.
Este bine ca ştiinţa să fie bazată pe credinţa ortodoxă deoarece aceasta
este confirmată ca fiind adevărată „prin vieţile unor oameni de ştiinţă
remarcabili care s-au arătat deschişi valorilor umane profunde prin gestul
credinţei”7.
Pot fi aduse alte multe argumente care arată că e bine ca paradigma
generală a ştiinţei să fie credinţa ortodoxă. De asemenea, din acest punct de
vedere, se pot face analize mereu mai profunde şi mai nuanţate asupra
raportului de sinergie care trebuie să fie între ele. În acest studiu ne oprim
aici privind perspectiva pe care o deschide ştiinţei luarea credinţei ortodoxe
5
Stephen Jay GOULD, Ce este viaţa? Ca o problemă în istorie, în vol. Ce este viaţa? Următorii 50 de ani,
Ed. Tehnică, trad. Ovidiu Cristinel Stoica, Bucureşti, 1999, p. 31.
6
SF. VASILE CEL MARE, Epistola 235 în Scrieri, partea a III-a, PSB, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 484.
7
Pr. Prof. Dr. Andrei Răzvan IONESCU, Lect. Dr. Adrian Nicolae LEMENI, Teologie Ortodoxă şi ştiinţă, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 373.
ca paradigmă generală a cercetării, pentru a enumera în continuare şi alte
perspective pe care le deschide cercetării ştiinţifice primirea teologiei
ortodoxe ca paradigmă generală a cunoaşterii naturii.
2. Credinţa ortodoxă ca modelare productivă a persoanei omului
de ştiinţă
a) Credinţa ortodoxă ca stabilitate interioară a omului de ştiinţă
Ştiinţa este într-un continuu progres şi schimbare. Anul acesta spune
ceva despre un fenomen, iar anul următor ea anunţă bucuroasă o nouă
cucerire a ştiinţei şi uneori o nouă teorie, fără să se simtă obligată moral să
aibă aceeaşi părere în mod continuu. Putem cunoaşte un lucru 99%, dar acel
1% care rămâne poate schimba totul. Astfel, la un moment dat se ştia despre
apă 99% din modul ei de a fi şi se părea că nimic deosebit nu mai poate fi
admis. Dar s-au descoperit în apă şi părţi infime de apă grea, care însă au
dus la o schimbare radicală a lumii, fie prin bomba atomică, fie prin
centralele nucleare.
Ceea ce spunem, această schimbare a ştiinţei nu ne-ar deranja, dacă
ea ar rămâne ca o activitate care nu îmi influenţează viaţa. Dar eu iau o
decizie privind viaţa mea din datele ştiinţei existente acum, şi peste un an
ştiinţa vine liniştită şi îmi spune că a descoperit ceva nou, schimbă teoria,
dar eu nu mai pot da viaţa mea înapoi, rămânând cu efectele negative pe care
le-au avut teoriile parţial bune sau chiar greşite asupra mea. Atunci omul
simte existenţial necesitatea unor adevăruri imuabile, a unei dogme, a unei
învăţături dumnezeieşti, care luată ca paradigmă a vieţii şi activităţii omului
de ştiinţă (şi nu numai), deschide perspective benefice pentru cercetarea
ştiinţifică.
 b) Creaţia ex nihilo şi smerenia omului de ştiinţă
Ştiinţele naturii sunt bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lumea este
„o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune, şi un loc unde se poate învăţa
cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume, o
călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute”8.
Dar dacă oamenii de ştiinţă se rup de credinţa ortodoxă, de smerenia
lui Hristos şi ajung „să-şi închipuie lucruri mari despre dânşii” 9, să li se urce
mândria la cap şi să li se întunece mintea – cum spune poporul – atunci
„ştiinţa, deşi poate şi trebuie să-şi arate puterea şi să cunoască pe stăpân din
lucrurile sale, nu voieşte să facă aceasta”10.
„Dacă ea ar avea prietenia cu duhul ar fi înţelepciune, dar fiindcă totul
îşi pune în seama ei şi crede că nu are nevoie de ajutorul celeilalte
înţelepciuni, apoi s-a făcut nebunie deşi se părea a fi înţelepciune” 11. Şi
atunci auzim cuvintele Sfântul Apostol Pavel: „Pierde-voi înţelepciunea
înţelepţilor şi priceperea celor pricepuţi voi lepăda. Unde este înţeleptul?
Unde este cărturarul ? Unde este întrebătorul veacului acestuia ?” (1 Cor.
1, 18-20)
De aceea cercetătorul ştiinţific trebuie să rămână în credinţa ortodoxă,
în smerenia lui Hristos. În Ortodoxie, smerenia are fundament ontologic, nu
numai moral, gnoseologic sau altfel. Smerenia are fundament ontologic,
pentru că avem credinţa creaţiei ex nihilo, adică Dumnezeu a făcut totul din
nimic; aşadar ontologic sunt nimic. Aceasta mă face smerit, iar smerenia
aceasta a nimicniciei mă face să mă deschid către măreţia lui Dumnezeu şi
spre măreţia mea, de a fi chipul lui Dumnezeu şi chemat la asemănarea cu
8
SF. VASILE CEL MARE, Omilia I la Hexaemeron, în Scrieri, partea I, PSB, trad Pr. D. Fecioru, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 77.
9
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni, trad. Constantin Făgeţan, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2003, p. 35.
10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 62.
Acesta, si astfel obţin evlavia cea adevărată şi realizez că este o singură
învăţătură evlavioasă adevărată. Aşadar omul de ştiinţă rămâne în credinţa că
întreaga creaţie a făcut-o Dumnezeu din nimic şi astfel rămâne în smerenia
lui Hristos, care îl deschide şi îl sporeşte în cercetarea ştiinţifică şi ajunge la
singura învăţătură evlavioasă adevărată.
c) Principiul minimei acţiuni* ca inspirator al smerenie omului de
ştiinţă
Principiul minimei acţiuni este un principiu care provine din fizică. El
este cunoscut încă din sec. XVIII, mai ales în mecanica teoretică, unde s-a
definit conceptul de „acţiune”. Prin acţiune, fizicienii înţeleg o mărime fizică
derivată din conceptele primare „timp” şi „energie” într-un mod bine
determinat, şi anume produsul acestora:
Acţiune = Energie x Timp
Ce spune principiul minimei acţiuni? Acesta spune că un corp, ca să
ajungă dintr-un punct în alt punct o ia pe acel drum (din multitudinea de
traiectorii posibile) pe care se consumă o energie minimă.
Astfel unei pietre i se dă drumul de la înălţime şi ajunge la suprafaţa
pământului. Merge pe acea traiectorie pe care se consumă o minimă acţiune.
Porneşte râul din vârful muntelui; merge pe acea traiectorie, ca să ajungă în
vale, pe care se consumă minimul de acţiune. Pe orice altă traiectorie
acţiunea este mai mare decât cea reală.
Mai mult, în natură sunt acele legi astfel încât să fie un consum de
minimă acţiune. Astfel în exemplele date „drumul care are acţiunea minimă
este cel care satisface legea lui Newton”12.
12
* Ţin să mulţumesc pe această cale domnilor cercetători ştiinţifici Dogaru Mihai şi Ionescu Nicolae
pentru discuţiile, lămuririle şi materialele ajutătoare pe care mi le-au oferit, legate de acest subiect şi care
sunt folosite în acest paragraf.
Richard P. FEYNMAN, Fizica modernă, vol. 2, trad. Prof. Oliviu Gherman, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970, p.
372.
 Trebuie acum să subliniem faptul că dezvoltarea fizicii în secolele
XIX şi XX nu s-a făcut în primul rând urmărind promovarea principiului
acţiunii minime. Astfel se explică de ce unele dintre cela mei ambiţioase
teorii din secolul al XX-lea (ca cele ale matematicienilor Alfred Whitehead,
Edward Milne, George Birkhoff şi altele) au fost constituite ignorând acest
principiu, sau venind în contradicţie cu consecinţele acestuia. Aceste teorii
au fost până la urmă infirmate de cercetări ulterioare, oferind un moment
important de reflecţie asupra fizicii.
Încă din 1940, fizicianul nuclearist Eugen Wigner atrăsese atenţia
asupra posibilităţii de a îmbogăţi descrierea sistemelor fizice, în care sunt
implicate forţe fundamentale ale naturii, recurgând la principiul acţiunii
minime. Cam după 1950, odată cu preocupările de mezodinamică şi teoria
nucleului atomic, atitudinea faţă de principiul minimei acţiuni s-a schimbat
radical. Dintr-un principiu opţional, el a devenit un principiu obligatoriu,
care permite să ţinem seama de diversele simetrii, interne şi externe, ale
materiei.
Fizicieni, precum Richard Feynman, „au fost absolut fascinaţi din
liceu de acest principiu şi de atunci i-a fascinat întotdeauna”13.
Într-adevăr aşa este, căci la nivel cuantic principiul minimei acţiuni
este şi mai uimitor. Iată ce spune Richard Feynman: „În cazul luminii am
discutat de asemenea problema: cum găseşte particula drumul adevărat? Din
punct de vedere diferenţial, este uşor de înţeles. În fiecare moment ea obţine
o acceleraţie şi ştie doar ce să facă în acel moment. Dar toate instinctele
noastre despre cauză şi efect se zburlesc când spunem că particula decide să
ia drumul care urmează să dea acţiune minimă. «Miroase» ea drumurile
vecine pentru a vedea dacă au sau nu mai multă acţiune? În cazul luminii,
13
Ibidem, p 361.
când am pus fante pe drum, astfel încât fotonii să nu poată încerca toate
drumurile, găsim că ei nu-şi pot da seama ce drum să urmeze şi am avut
fenomenul de difracţie.
Este adevărat acelaşi lucru în mecanică? Este adevărat că particula nu-
şi urmează chiar drumul adevărat, ci se uită la toate celelalte traiectorii
posibile? Şi, având lucruri în cale (obstacole) şi nelăsând-o să se uite, este
adevărat că vom obţine un analog al difracţiei? Evident, miracolul este că
într-adevăr se comportă astfel. Aceasta este ceea ce spun legile mecanicii
cuantice. Astfel, principiul acţiunii minime este formulat incomplet. El nu
spune că o particulă ia drumul acţiunii minime, ci că ea «miroase» toate
drumurile din jur şi îl alege pe acela care are cea mai mică acţiune, printr-o
metodă analogă cu cea prin care lumina îşi alege drumul cel mai scurt. Ne
reamintim că modul în care lumina îşi alege timpul cel mai scurt este acesta:
dacă mergea pe un drum ce necesită un alt timp, ea ar fi ajuns cu o fază
diferită. Şi amplitudinea totală într-un punct oarecare este suma
contribuţiilor amplitudinilor pentru toate drumurile pe care poate ajunge
lumina. Toate drumurile care dau faze foarte diferite nu contribuie deloc.
Dar dacă putem găsi un şir întreg de drumuri care au fazele toate de aproape
aceleaşi valori, atunci micile contribuţii se vor aduna şi obţineţi la sosire o
amplitudine totală rezonabilă. Drumul important devine acela pentru care
există multe drumuri învecinate care dau aceeaşi fază. Exact la fel se
întâmplă lucrurile în mecanica cuantică”14.
Aşadar lucruri într-adevăr fascinante! Pentru omul de ştiinţă
credincios, Dumnezeu a creat lumea după principiul minimei acţiuni. Creaţia

14
Ibidem, p. 376.
ex nihilo este ea însăşi o consecinţă a acestui principiu. Legile după care se
comportă creaţia sunt acelea care decurg din principiul minimei acţiuni.
Cum trebuie să fie omul de ştiinţă, din punctul de vedere al acestui
principiu, pentru ca el să aibă o activitate rodnică şi adevărată? Trebuie ca el
să fie în empatie cu natura studiată, trebuie să fie compatibil cu aceasta, în
rezonanţă cu ea. Pentru aceasta procesul cunoaşterii din el trebuie să decurgă
tot după principiul acţiunii minime. Aceasta este adevărat cu atât mai mult
cu cât, dacă Dumnezeu a creat totul după principiul minimei acţiuni, atunci
şi activitatea sufletului este după voia lui Dumnezeu, dacă respectă acest
principiu. Dacă el însuşi va respecta acest principiu în sufletul său, atunci va
mirosi modul de comportare al naturii, cu atât mai mult cu cât chiar o cuantă
îşi miroase drumul. Aşadar numai cel care respectă în sufletul său acest
principiu îl va mirosi cum funcţionează acest principiu în creaţie.
Dar cine este cel care respectă acest principiu, ce virtute creştină are
cel care cercetează natura după acest principiu, sau ce virtute creştină se
identifică cu principiul minimei acţiuni? Credem că aceasta este smerenia,
este smerenia lui Hristos. Această opţiune deschide orizonturi frumoase
pentru un om de ştiinţă. El scapă de pericolul de a înţelege greşit ce
înseamnă smerenia. Când spune că cel smerit este cel sărac cu duhul
scapă de greşeala de a înţelege că cel sărac cu duhul este cel prost. Din
contră cel sărac cu duhul, cel smerit este cel a cărui activitate duhovnicească
respectă principiul acţiunii minime, adică în activitatea lui alege drumul fără
consumuri de energie inutilă. Care sunt energiile inutile şi chiar dăunătoare
în activitatea de cercetare? Acestea sunt: mândria, trufia, invidia, necredinţa,
deznădejdea, şi într-un singur cuvânt toate patimile, toate păcatele, tot răul.
Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte răul ca fiind „abaterea lucrării
puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. Sau
iarăşi, răul este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât
scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop numesc cauza celor ce
sunt, după care doresc în chip firesc toate, chiar dacă vicleanul, acoperindu-
şi de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu
viclenie pe om să-şi mute dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre
cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei”15.
Vedem odată în plus că cel smerit, cel care lucrează după principiul
minimei acţiuni îşi păstrează mirosul, savoarea Ortodoxiei16 şi atunci
intuieşte, miroase mirosul particulelor despre care vorbea fizicianul Richard
Feynman. Aşadar smerenia deschide cugetul omului de ştiinţă spre mirosul
acesta dumnezeiesc, spre mirosul acesta al principiului minimei acţiuni, care
este mirosul smereniei lui Hristos.
Şi încheiem acest paragraf care deschide perspective frumoase omului
de ştiinţă în activitatea sa, făcând o ultimă remarcă: vedem că fizicienii
vorbesc de un miros al creaţiei, un duh al substanţei. Despre acest lucru
amintea Sfântul Vasile cel Mare acum 1650 de ani când vorbea despre
„duhurile necuvântătoare ale stihiilor care îşi păzesc hotarele lor
cutremurându-se de puterea lui Dumnezeu”17.

3. Credinţa ortodoxă şi legea conservării masei şi energiei

„După cum a scris Einstein: «Fizica prerelativistă conţine două legi

de conservare de importanţă fundamentală, şi anume legea conservării

15
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed.
Harisma, ediţia a doua, Bucureşti, 1994, p. 31.
16
Ieromonahul DAMASCHIN, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, trad. Constantin Făgeţan şi pr.
Constantin Jinga, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 468.
17
SF. VASILE CEL MARE, Molitfe, în Aghiasmatar, ediţia a patra, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, p.
338.
energiei şi legea conservării masei; aceste două legi apar acolo ca fiind
complet independente una de cealaltă. În baza teoriei relativităţii aceste legi
se contopesc într-un singur principiu».
Acesta este principiul echivalenţei dintre masă şi energie: pentru orice
cantitate de E de orice tip transmisă unui obiect material, masa obiectului
creşte cu o cantitate
∆m= E / c2
Aceasta este faimoasa formulă a lui Einstein:
E = ∆m c2
Deoarece masa însăşi este o formă a energiei, putem afirma că un corp în
repaus are o energie moc2 în virtutea masei sale de repaus. Aceasta se
numeşte energia sa de repaus. Într-un sistem închis avem legea conservării
masei şi energiei, incluzând aici energia de repaus plus energia totală de
toate celelalte tipuri”18.
Bineînţeles că în toate celelalte tipuri de energie nu se cuprinde şi
energia dumnezeiască. Dumnezeu este fiinţă şi energie necreată. Aici nu se
aplică legea menţionată pentru că energia necreată nu are masă, nu are
inerţie.
Mai mult, după credinţa ortodoxă, creaţia şi în special omul poate
primi energie necreată, har, pe care să-l dea apoi mai departe (avem expresia
între credincioşi, despre anumiţi preoţi, că au har), chiar şi naturii,
sistemelor fizice. Dar această energie nu are masă, astfel încât legea dată nu
se aplică sistemelor care primesc energie dumnezeiască; aceasta nu poate fi
nici măsurată.
Dar nu numai la atât se reduc lucrurile. Omul primind energie
necreată, aceasta produce efecte create, adică energie creată. Omul rugându-
18
David HALLIDAY, Robert RESNICK, Fizică, vol.I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 194.
se, de exemplu, primeşte energie dumnezeiască, care produce şi efecte
create, adică omul primeşte putere, căldură, etc., care apar din energia
necreată. Acestea nu pot fi explicate de legea conservării masei şi energiei,
pentru că aceasta nu mai este valabilă. Ortodoxia susţine teoria energiilor
necreate, care produc şi aduc mereu în creaţie energie creată, adică masă,
adică materie. Aşadar pentru omul de ştiinţă de credinţă ortodoxă, se
deschid perspective noi în cercetarea ştiinţifică prin cele spuse, pentru că
legea conservării masei şi energiei este valabilă numai în cazuri teoretice,
abstracte, în realitate Dumnezeu lucrează mereu asupra creaţiei, în care
pompează mereu energie necreată, care produce la rândul ei energie creată,
adică materie.
Cele spuse se leagă şi de punctul de vedere creştin, că spiritul, Duhul
produce materia şi acţionează asupra ei. Nu este ruptură, separare,
independenţă între materie şi spirit. După învăţătura creaţiei ex nihilo
Dumnezeu – Duhul produce, este izvorul materiei şi atunci spiritul dacă o
produce, poate să acţioneze asupra ei. Este logic aceasta şi din faptul că
sufletul, care e spirit, poate să acţioneze asupra materiei. Dar revenind, în
credinţa ortodoxă, materia nu e rea pentru că îşi are izvorul în spirit, care şi
acţionează, are grijă de ea. Ortodoxia nu vorbeşte despre un Duh neputincios
asupra materiei, ci vorbeşte de acel Duh Sfânt, care la sfeştanie acţionează
asupra apei, la Sfânta Liturghie preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele
Domnului.
De aceea, cu atât mai mult, Duhul acţionează mereu asupra creaţiei,
producând mereu energie, materie, astfel încât legea conservării materiei şi
energiei este limitată pentru omul de ştiinţă ortodox. Pentru el, paradigma
ortodoxă îi deschide perspective frumoase de cercetare ştiinţifică, privind
crearea continuă a materiei şi energiei din energia necreată.
 De aceea afirmaţii precum: „Legea conservării energiei – «energia
poate fi transformată, dintr-o formă sau alta, dar nu poate fi nici creată, nici
distrusă» – este cea mai importantă şi mai bine dovedită lege din ştiinţă” sau
«această lege este considerată cea mai puternică şi mai fundamentală
generalizare despre univers, pe care au fost în stare vreodată savanţii să o
facă»”19, omul de ştiinţă ortodox le primeşte cu limitările arătate mai sus.

4. Credinţa ortodoxă şi Legea creşterii antropiei

Aşa cum am arătat, avem o continuă sinergie, împreună-lucrare între

har şi energiile create. În Ortodoxie „natura în starea pură nu o găsim, ci sau
în stare de subnatură, sau în stare de natură penetrată de har” 20. În Ortodoxie
nu vorbim de autonomie şi de creşterea libertăţii prin sporirea autonomiei.
Sunt două feluri de a înţelege libertatea: 1) adolescentul care se rupe de
părinţi ca să se ţină pe propriile picioare şi astfel el se simte din ce în ce mai
liber; 2) Copilul care se pierde de mama lui, e speriat şi când o vede aleargă
în poala ei, izbucneşte în plâns şi se linişteşte, liber simţindu-se în poala
mamei, la sânul mamei. Ortodoxia propovăduieşte numai al doilea gen de
libertate, pentru că Mântuitorul ne spune că numai dacă vom fi ca pruncii
vom intra în Împărăţia cerurilor. Aşadar nu deism, ci intrare din ce în ce mai
adâncă în sânul lui Avraam.
Prin urmare Duhul Sfânt este cel care dă viaţă, le ţine pe toate în
existenţă. Invers: Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor
întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului
(Ps. 103, 30-31).
1919
Dr. Henry M. MORRIS, Creaţionismul ştiinţific, Societatea Misionară Română, 1992, p. 21.
20
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.
352.
 Se vede că fără Duhul lui Dumnezeu totul se întoarce în ţărână, adică
se măreşte dezordinea21, decade energia utilă, creşte entropia. Găsim, prin
urmare, la psalmistul David, formulată legea creşterii entropiei în sistemele
naturale, legea decăderii energiei, care „afirmă că orice sistem lăsat fără
influenţe din afară tinde întotdeauna să se mişte de la o stare ordonată către o
stare dezordonată, energia lui tinzând să se transforme în nivele de
disponibilitate inferioare, ajungând în final la starea de mişcare totalmente
haotică şi de indisponibilitate pentru o altă lucrare. Când toată energia
cosmosului se va fi degradat până la starea de energie calorică haotică, cu o
mişcare haotică a moleculelor şi cu temperatură uniformă de nivel scăzut,
universul va fi murit de moare termică”22.
Dar psalmistul David spune mai mult decât legea creşterii entropiei în
sistemele naturale. Am văzut că nu există natură pură, există subnatură (şi
aici entropia creşte), dar suntem chemaţi la a fi natură penetrată de har, iar
atunci harul este cel care dă viaţă, susţine existenţa, face ca fiecare să poată
să-şi împlinească rostul, raţiunea sa interioară; prin sinergie, împreună
lucrare, se menţine şi sporeşte ordinea contrar legii creşterii entropiei care
susţine numai creşterea dezordinii.
Vedem încă o dată cum credinţa ortodoxă admite legea creşterii
entropiei, dar cu anumite limite, deoarece credinţa ortodoxă deschide un
drum optimist alături de bunul Dumnezeu. Ea nu absolutizează această lege,
nu face despre legea creşterii entropiei, despre principiul al doilea al
termodinamicii, decât cu rezervele menţionate, afirmaţii precum: „Al doilea
principiu al termodinamicii ne arată cursul cel mai probabil al evenimentelor
şi nu numai pe cele posibile. Dar domeniul său de aplicaţie este atât de larg

21
David HALLIDAY, Robert RESNICK, op. cit., p. 672.
22
Dr. Henry M. MORRIS, op. cit., p. 25.
şi şansa de a fi contrazis în natură atât de mică, încât el ocupă rangul de a fi
cea mai utilă şi mai generală lege din toate ştiinţele”23.
Urmează, aşa cum am spus şi la celelalte puncte o aprofundare, o
nuanţare şi o particularizare a celor spuse, privind ordinea pe care o aduce
harul şi energiile create, produse de el, în creaţie.
Important este că omul de ştiinţă, care îşi desfăşoară activitatea într-o
paradigmă ortodoxă, va spune şi el, împreună cu ceilalţi credincioşi: Fie
slava Domnului în veac! (Ps. 103, 32).

BIBLIOGRAFIE:

1. BARBOUR, Ian G., Când ştiinţa întâlneşte religia, trad. Victor

Godeanu, Ed, Curtea Veche, Bucureşti, 2006.
2. DAMASCHIN, Ieromonahul, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim
Rose, trad. Constantin Făgeţan şi pr. Constantin Jinga, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2005.

23
David HALLIDAY, Robert RESNICK, op. cit., p. 674.
3. FEYNMAN, Richard P., Fizica modernă, vol. 2, trad. Prof. Oliviu
Gherman, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970.
4. GOULD, Stephen Jay, „Ce este viaţa? Ca o problemă în istorie”, în
vol. Ce este viaţa? Următorii 50 de ani, Ed. Tehnică, trad. Ovidiu
Cristinel Stoica, Bucureşti 1999.
5. HALLIDAY, David; RESNICK Robert, Fizică, vol. I-II, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
6. SF. IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni,
ediţie îngrijită de C. Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003.
7. IONESCU, Pr. Prep. Dr. Andrei Răzvan; LEMENI, Lect. Dr. Adrian
Nicolae, Teologie Ortodoxă şi ştiinţă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006.
8. SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, în
Filocalia, vol. III, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, ediţia a doua, Ed.
Harisma, Bucureşti, 1994.
9. MORRIS, Dr. Henry M., Creaţionismul ştiinţific, Societatea
Misionară Română, 1992.
10. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica şi Mistica Bisericii
Ortodoxe, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002.
11. SF. VASILE CEL MARE, Epistola 235 în Scrieri, Partea a III-a,
PSB, trad. Pr. Prof. Dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988.
12. IDEM, Molitfe, în Aghiasmatar, Ediţia a patra, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1984.
13. IDEM, Omilia I la Hexaemeron, în Scrieri, Partea I, PSB, trad Pr. D.
Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986.