III.

TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE

TEME ALE SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE, ÎN

«TÂLCUIREA» PĂRINTELUI PROFESOR DUMITRU
STĂNILOAE: RUGĂCIUNEA(II) 1
 Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu

Criteriile şi condiţiile rugăciunii curate

Într-un capitol din Spiritualitatea ortodoxă, dedicat rugăciunii curate,
Părintele Stăniloae vorbeşte despre două trepte ale apofatismului: apofatismul
teologiei negative şi un apofatism mai deplin şi mai existenţial, realizat prin
rugăciunea duhovnicească, în stare de curăţie şi pace a gândurilor, de tăcere şi
uimire, de cufundare a minţii în taina Dumnezeirii şi de strălucire a luminii
dumnezeieşti2.
În acest context, Părintele Stăniloae arată că rugăciunea are mai multe trepte,
pornind de la o rugăciune „inferioară”, care cere bunuri materiale şi ajungând la
rugăciunea duhovnicească, neîncetată, desăvârşită, la o adevărată liturghie
personală continuă.
Criteriile după care se poate aprecia progresul în rugăciune, spune Părintele
Stăniloae, sunt:
- obiectul ei;
- starea de concentrare mai mult sau mai puţin desăvârşită;
- starea de linişte a sufletului ce se roagă;
- împuţinarea cuvintelor;
- înmulţirea lacrimilor.
Referindu-se la cele dintâi, Părintele Profesor îl citează pe Evagrie Monahul,
arătând că trebuie să ne rugăm şi să luptăm, într-o prima etapă a vieţii duhovniceşti,
să ne eliberăm de patimi, apoi de neştiinţă şi de uitare, iar în al treilea rând, de toată
ispita şi părăsirea, ceea ce corespunde celor trei trepte ale rugăciunii, din punctul de

1
Vezi partea I a studiului, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi”,
Teologie, tomul VII, 2002, pp. 81-97.
2
Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 211.
150 Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu

vedere al celor trei mari etape ale vieţii spirituale: purificarea, iluminarea şi unirea
cu Dumnezeu.
În ceea ce priveşte starea de concentrare a minţii, ea trebuie să se elibereze de
orice gând, fie el chiar bun şi nevinovat. Obiectul ei îl constituie acum Dumnezeu,
cererea milei Sale.
Pe trepte superioare, rugăciunea devine una interioară, a minţii şi a inimii.
Cuvintele, fie ele oricât de înduhovnicite şi lăuntrice, se împuţinează, locul lor
luându-l lacrimile, care au puterea să exprime mult mai mult şi mai adânc simţirea
sufletului. Atunci când toate cuvintele noastre tac, în uimire şi iubire, despre
curăţia sufletului nostru dau mărturie lacrimile noastre. De aceea, împuţinarea,
până la tăcere şi dispariţie, a cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor curate,
duhovniceşti, în izvoare şi ploi de lacrimi, aducătoare de mângâiere şi fericire,
constituie criterii şi semne ale urcuşului duhovnicesc şi al progresului în
rugăciune.
Părintele Stăniloae face referire şi la unele condiţii absolut obligatorii pentru
dobândirea rugăciunii curate:
- cufundarea minţii în inimă, prin întoarcerea ei de la cele ale lumii
exterioare, în Împărăţia lăuntrică;
- pomenirea continuă şi stăruitoare a Numelui lui Iisus.
Rugăciunea curată presupune renunţarea la orice fel de imagini sau concepte
exterioare şi incursiunea în bogata Împărăţie interioară. Prin aceasta, mintea îşi
biruie nestatornicia şi împrăştierea. Din multiplă şi scindată, ea devine unitară şi
concentrată. Adunată şi unificată, mintea se coboară în inimă, adică pătrunde în
supra şi în transconştient, întâlnind acolo pe Domnul Hristos şi harul Sfântului Duh,
prezenţe reale, dar tainice, de la Botez; descoperă şi pune în lucrare marile comori
ale darurilor duhovniceşti, sădite în acest spaţiu suprem al sufletului, în chip
potenţial3.
Părintele Stăniloae numeşte această stare „deschidere a inimii”, deoarece
Hristos străbate sufletul prin „deschizătura cea mai dinăuntru a inimii” (Sfântul
Marcu Ascetul). Inima devine astfel „partea cea mai din lăuntru şi capabilă de cea
mai mare simţire a sufletului”, „casa lui Hristos”, în care Soarele mai presus de
simţuri şi de înţelegere dăruieşte sufletului care L-a primit la Botez razele Sale
dătătoare de lumină, de căldură duhovnicească, de pace, de iubire şi bucurie4.

3
Ibidem, p. 216.
4
Nota 57 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Cuvântul lui Teolipt..., p. 51.
 TEME ALE SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE … (II) 151

Conţinutul creştin al rugăciunii lui Iisus şi metode de înlesnire a

practicării ei
Referindu-se la cuvintele rugăciunii adresate Mântuitorului: «Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!», Părintele
Stăniloae subliniază caracterul creştin al lor. Mântuitorul Iisus Hristos este numit
«Doamne», în calitatea Sa de Stăpân a toate, precum reiese şi din textele biblice:
Ioan 13,6; Ioan 14,5; Ioan 20,28, în care Sfinţii Apostoli Îi acordau această
numire.
I se spune «Iisuse Hristoase», «Fiul lui Dumnezeu», contrar iudeilor, care nu
voiau să-L admită ca atare şi contrar grupărilor neoprotestante de astăzi, care Îi
neagă aceste calităţi.
În rugăciune cerem «miluieşte-mă pe mine, păcătosul», arătând, în acest mod,
că eforturile noastre sunt neputincioase şi nesemnificative în planul mântuirii, fără
ajutorul Fiului lui Dumnezeu întrupat „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.
Doar practicată cu o astfel de conştiinţă şi simţire, rugăciunea lui Iisus poate
scăpa creştinul de slăbiciunile legate de lumea aceasta şi de moarte, prin înviere şi
viaţă de veci5.
În cadrul acestei rugăciuni, considerată pe bună dreptate „inima Ortodoxiei”,
rolul important revine stării de rugăciune creată de suflet, adică stării de smerenie
şi pocăinţă adâncă şi sinceră, precum şi puterii numelui.
Pentru spiritualitatea ortodoxă, arată Părintele Profesor, există o legătură
strânsă între cuvântul rostit de Cuvântul dumnezeiesc şi acest Cuvânt ca persoană,
căci, „când e primit cuvântul Lui cu credinţă, vine în noi prin acest cuvânt Însuşi
Cel ce-l rosteşte ca persoană şi creşte în noi pe măsură ce credem şi adâncim mai
mult cuvintele Lui şi ne facem asemenea Lui, asimilându-L în conţinutul Lui,
comunicat nouă prin cuvânt. Prin cuvântul rostit de Cuvântul dumnezeiesc vine în
noi însăşi puterea persoanei Lui, care ne modelează după chipul Lui”6.
Pomenirea numelui, arată Părintele Stăniloae, „trebuie să fie nu numai o
repetare formală a numelui, ci să fie însoţită de gândul plin se simţire la moarte, la
judecata de după moarte şi la păcate concrete pentru care cel ce se roagă va avea
să dea socoteală la acea judecată. Aceasta face ca pomenirea numelui lui Iisus să o
unească cu cererea milei Lui. Rugăciunea lui Iisus, nu e, prin urmare, arată
Părintele Profesor, numai o tehnică formală, ci persistenţa unei stări de profundă

5
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Conţinutul creştin al rugăciunii către Iisus Hristos, în
„Ortodoxia”, anul XLIII (1991), nr. 2, p. 4.
6
Nota 281 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări
morale, în Filocalia…, volumul VI, p. 156.
152 Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu

emoţie, care merge până la lacrimi. E o stare existenţială, plină de cutremur, a

întregii fiinţe”7.
Pomenirea numelui lui Iisus este „o deschidere continuă a inimii pentru
Hristos cu o tot mai mare afecţiune faţă de El şi deci un mijloc de a-L avea
sălăşluit în noi, într-o lucrare tot mai sfinţită”8.
Numele lui Iisus este înfricoşător dracilor şi celor ce se lasă stăpâniţi de
patimile lucrate de aceia, fiind „începutul şi izvorul tuturor virtuţilor”9. Chemarea
deasă a numelui Său „ne prilejuieşte întâlnirea cu El şi Îl aduce pe El în inimă” 10,
„unind mintea cu Dumnezeu prin iubire şi cunoaştere, o îndumnezeieşte, căci e
străbătută întreagă de prezenţa dumnezeiască”11.
Un capitol în care se simte contribuţia covârşitoare a Părintelui Stăniloae îl
reprezintă istoria isihasmului şi, legat de aceasta, tehnica rugăciunii lui Iisus. În
ceea ce priveşte metodele de înlesnire a rugăciunii curate, putem afirma că
Părintele Stăniloae face pentru prima dată în spaţiul teologiei ortodoxe române, o
privire atât de adâncă şi de sintetică, subliniind în mod particular contribuţia
spiritualităţii româneşti la dezvoltarea isihasmului.
Variantele metodei rugăciunii lui Iisus, pe care le identifică Părintele
Profesor, sunt următoarele: Metoda sfintei rugăciuni şi atenţii, atribuită impropriu
Sfântului Simeon Noul Teolog; Metoda lui Nichifor Monahul; Metoda Sfântului
Grigorie Sinaitul ; Metoda Sfântului Grigorie Palama; Metoda Sfinţilor Calist şi
Ignatie Xanthopol; recomandările Sfântului Nicodim Aghioritul şi Mărturisirile
pelerinului rus.
Făcând o analiză comparată a acestor metode, Părintele Profesor subliniază
specificul fiecăreia. Metoda atribuită Sfântului Simeon Noul Teolog insistă asupra
a două elemente fiziologice: îndreptarea privirii spre piept, paralel cu încercarea
de căutare şi aflare a locului inimii şi tehnica respiraţiei.
Metoda lui Nichifor Monahul, vorbind în termeni empirici, ai vremii, despre
procesul fiziologic al respiraţiei (ardere, oxigen, bioxid de carbon, inspiraţie,
expiraţie), leagă rugăciunea de acest proces şi ne avertizează asupra păzirii
închipuirii, prin concentrare asupra cuvintelor rugăciunii.
Metoda Sfântului Grigorie Sinaitul conţine alte două amănunte: o explicare a
recomandării metodei Sfântului Simeon, de a ţine respiraţia; şi recomandarea de a

7
Nota 99 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 67.
8
Nota 27 a Părintelui Stăniloae, la ibidem, p. 27.
9
Nota 26 a Părintelui Stăniloae, la ibidem, p. 26.
10
Nota 220 a Părintelui Stăniloae, la ibidem, p. 112.
11
Nota 86 a Părintelui Stăniloae, la Al aceluiaşi Teolipt al Filadelfiei. Cuvânt despre lucrarea
cea ascunsă întru Hristos, în Filocalia..., volumul VII, p. 69.
 TEME ALE SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE … (II) 153

rosti alternativ fiecare din cele două jumătăţi ale rugăciunii lui Iisus, mai multă
vreme.
Sfântul Grigorie Palama, la rândul său, arată Părintele Stăniloae, socoteşte
aceste mijloace auxiliare folositoare celor începători, în timp ce Sfinţii Calist şi
Ignatie fac noi precizări asupra modului de coborâre a minţii în inimă şi de
concentrare la Numele lui Iisus.
Sfântul Nicodim Aghioritul ne dă detalii şi explicaţii mai bogate privind
recomandările fiziologice, care se reduc la întoarcerea privirii spre piept şi la
rărirea respiraţiei, pentru ca în Mărturisirea unui pelerin către duhovnicul său să
aflăm expunerea unei căi de excepţie ce a condus la dobândirea rapidă a
rugăciunii lui Iisus – invocarea, mai întâi de 3.000 de ori pe zi a rugăciunii, apoi
de 6.000 şi 12.000 de ori, ajungându-se astfel la rugăciunea neîncetată.
Această privire comparativă a metodelor rugăciunii lui Iisus, cunoscute în
spaţiul spiritualităţii răsăritene, îi permit Părintele Stăniloae să arate că:
1. Aceste metode nu sunt absolut necesare, ci sunt doar mjloace auxiliare,
pentru cei ce nu au ajuns încă la deprinderea de a-şi aduna mintea în inimă şi a
rosti neîntrerupt cuvintele rugăciunii lui Iisus.
2. Până la încercarea lor, creştinul trebuie să se fi luptat pentru eliberarea de
patimi şi de griji şi să fi rostit, chiar şi nesistematic, dar cât mai des, această
rugăciune.
3. Ele sunt un semn al debutului în viaţa duhovnicească şi în practicarea
acestei rugăciuni.
4. Rugăciunea făcută cu ajutorul acestor metode este rugăciune începătoare,
odată ce pe treptele avansate ale ei cuvintele se împuţinează şi dispar,
transformându-se într-o cugetare continuă la Iisus12.
Nu putem să nu subliniem, în mod cu totul particular, un studiu extrem de
important al Părintelui Stăniloae, privind istoria isihasmului în Ortodoxia română,
marile personalităţi isihaste româneşti, metode şi tehnici ale rugăciunii lui Iisus,
dezvoltate şi practicate de către aceştia13.
Pornind de la studiile Părintelui Ioanichie Bălan, ale Pr. Prof. Liviu Stan, Diac.
Prof. P. I. David, ale Părintelui Paul Mihail, ş.a., referitoare la călugării cu viaţă
îmbunătăţită şi sfinţii români, Părintele Stăniloae acordă frumoase pagini
contribuţiei Sfântului Paisie de la Neamţ şi stareţului Gheorghe de la Cernica, „Prea
Cuviosului Schimonah Vasile de la Poiana Mărului” şi Ieromonahului Iosif de la
Sfânta Mănăstire Văratec.

12
Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., pp. 236-237.
13
Idem, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în Filocalia…, volumul VIII, pp. 555-
643; şi în volum, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.
154 Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu

Părintele Stăniloae prezintă astfel contribuţia isihaştilor sau sihaştrilor

aparţinând spaţiului monahal românesc, referitoare la practica rugăciunii lui Iisus.
Este prezentată, totodată, o „călăuză”, un florilegiu de texte duhovniceşti şi
interpretări ale acestora, aparţinând Preacuviosului Schimonah Vasile de la Poiana
Mărului, o colecţie de îndrumări ale stareţului Gheorghe de la Cernica, precum şi
tipicul sfintei rugăciuni, aparţinând Părintelui Iosif de la Văratec.
Valoarea deosebită a acestui studiu constă în faptul că Părintele Profesor a
reuşit să scoată din anonimatul unor vechi şi rare manuscrise toate aceste rânduieli
şi metode ale rugăciunii lui Iisus, dovedind vechimea şi valoarea acordată acestui
„meşteşug duhovnicesc” de către monahii români. El este, în acelaşi timp, o pagină
de istorie a monahismului românesc, o apologie a sfinţilor şi sfinţeniei în sânul
poporului nostru.

Rugăciunea duhovnicească - izvor al darurilor suprafireşti.

Rugăciune şi lacrimi
În stare de rugăciune curată, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei
duhovniceşti.
Marii rugători vorbesc despre o căldură începătoare, izvorâtă din asceză, din
osteneală, şi o căldură ce se naşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul
lacrimilor.
Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc
duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte astfel
această „teologie a focului”, întâlnită în Imnele Sfântului Simeon: „Focul sau
lumina iubirii e de la Dumnezeu. Dar sufletul are mintea ca sfeşnic făcut să se
aprindă de focul sau de lumina iubirii dumnezeieşti”14. Acest foc al iubirii
dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre
de a-l suporta. Aceasta echivalează, însă, cu o chenoză din partea lui Dumnezeu 15.
Rugăciunea nevoitorului, atât în faza ascetică, dar şi în cea contemplativă,
mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi de smerenie, de plânsul
duhovnicesc, ce rodeşte în „ploi” sau „râuri” de lacrimi.
Dintre misticii care au vorbit cel mai adânc despre acest „dar al lacrimilor”,
legat de pocăinţă şi de rugăciune, locul esenţial în ocupă Sfântul Simeon Noul
Teolog. Părintele Stăniloae a cunoscut opera lui şi, dându-şi seama de valoarea ei
duhovnicească, a tradus o parte a ei, atât în Filocalia, cât şi Imnele iubirii
dumnezeieşti.

14
Nota 130 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Imnul 13 (Z. 17), în volumul „Studii de
Teologie Dogmatică Ortodoxă”, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 370.
15
Nota 103 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Imnul 11 (Z. 32), în vol. cit., p. 362.
 TEME ALE SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE … (II) 155

Plânsul duhovnicesc şi lacrimile sale harismatice sunt roade ale rugăciunii

mai presus de rugăciune, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său
de taine. Plânsul, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este îndoit în lucrările
sale. Unul este ca „apa”, care stinge văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul, altul
este ca „focul”, care face viu, care reaprinde şi încălzeşte inima şi sufletul.
Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru păcatele noastre, de regret
pentru căderile firii noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii noastre,
lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice,
contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii depline
cu Dumnezeu.
Lacrimile, arată Părintele Stăniloae, „sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat
învârtoşarea închisorii de sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului
dumnezeiesc”16. Ele sunt mijloc de curăţire şi de viaţă nouă, semn al iubirii de
Dumnezeu şi semnul deplin al ultimului grad de smerenie şi de pocăinţă17. Ele
nasc în suflet „întristarea bucuroasă”, starea fericită a sufletului împreunată cu
iubirea de Dumnezeu şi simţirea ajutorului Său. Această întristarea fericitoare „nu
e întristarea fără nădejde a singurătăţii, a sentimentului de părăsire definitivă, a
ieşirii din legătura cu izvorul vieţii adevărate, pe care o are cel ce nu se poate
pocăi”18, ci una aducătoare de pace şi linişte.
Lipsite de aceste lacrimi, „fără această înmuiere”, rugăciunea este mai mult o
„meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii fiinţe a
noastre”19. Lacrima este cea care „umanizează” rugăciunea noastră şi o face
transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii
minţii şi făcându-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia
dumnezeiască20.
Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti, arată Părintele
Stăniloae, constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi
neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin se simţire, în care sufletul,
recunoscându-şi starea sa, reuşeşte, cu ajutorul dumnezeiesc, să se înalţe către
rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii” pentru suflet, care mângâie inima
obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor ce le varsă21.

16
Nota 431 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 266.
17
Nota 100 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 67.
18
Nota 255 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre amăgire şi
despre multe alte lucruri, în Filocalia..., volumul VII, p. 198.
19
Nota 301 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei
ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, în Filocalia..., volumul
VII, p. 230.
20
Nota 333 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 247.
21
Nota 348 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 176.
156 Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu

Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se naşte pacea, bucuria,

liniştea, mângâierea, iubirea.

„Extazul dragostei” şi „apofatismul vederii mai presus de vedere a

luminii dumnezeieşti”
O stare duhovnicească de excepţie, legată de practica rugăciunii continui, este
extazul, pe care Părintele Profesor îl defineşte a fi ieşirea din planul sensibil
cunoscut cu simţurile, o ieşire din orice fel de înţelesuri22.
Formă a iubirii desăvârşite, a „beţiei dragostei”, „extazul dragostei” are la
început aspectul unor răpiri excepţionale, de scurtă durată şi maximă intensitate,
pentru ca apoi să devină tot mai prelung şi producând o bucurie, o căldură
sufletească tot mai fericită. Astfel, „extazul prelungit face ca şi răstimpurile dintre
un extaz şi altul să fie tot mai pline de conştiinţa prezenţei actuale a lui
Dumnezeu, de dragostea cea calmă, împreunată cu lucrarea minţii, încât viaţa
omului câştigă o continuitate de dragoste neîntreruptă”23. În această stare, sufletul
trăieşte uimirea, ca o stare de înţelegere mai presus de înţelegere, ca o împărtăşire
mai presus de cuvânt, în tăcere şi lacrimi, a tainelor Dumnezeirii. Starea aceasta
nu înseamnă abolire a raţiunii, a funcţiilor minţii, ci supraplinătate, înţelegere mai
presus de orice formă de cunoaştere şi de înţelegere, experiere a misterului
dumnezeiesc24.
Dintre darurile duhovniceşti, revărsate asupra sufletului creştin, în stare de
rugăciune culminantă, Părintele Dumitru Stăniloae acordă un spaţiu privilegiat
luminii dumnezeieşti. Or, din acest punct de vedere, Părintele Stăniloae este cel
dintâi teolog ortodox al veacului al XX-lea care a sesizat importanţa problemei
luminii dumnezeieşti în urcuşul duhovnicesc şi în unirea îndumnezeitoare, iar în
legătură cu aceasta, este cel dintâi care a analizat cu atâta profunzime învăţătura
normativă a Sfântului Grigorie Palama.
Încă din studiul său, Calea spre lumina dumnezeiască la Sfântul Grigorie
Palama25, iar apoi din monografia închinată Sfântului Grigorie26, lucrare
precursoare a studiilor ulterioare de mai mare amploare, dedicate Sfântului
Grigorie Palama, Părintele Profesor a analizat temele şi ideile centrale ale operei

22
Nota 353 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 164.
23
Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă..., p. 273.
24
Nota 849 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Calist Catafygiotul, Despre viaţa
contemplativă…, p. 477.
25
În „Anuarul Academiei Teologice Andreiene”, anul VI (1929-1930).
26
Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama cu trei tratate traduse, Sibiu, 1938; reeditată
la Editura Scripta, Bucureşti, 1993.
 TEME ALE SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE … (II) 157

palamite, redescoperind şi punând în circulaţie şi valoare o operă puţin cunoscută

şi un Sfânt Părinte răsăritean insuficient explorat.
Nu face obiectul acestui studiu prezentarea învăţăturii Sfântului Grigorie
Palama referitoare la lumina dumnezeiască, nici prezentarea acestei învăţături aşa
cum se reflectă ea în studiile Părintelui Stăniloae. Ceea ce dorim să subliniem sunt
câteva idei generale privind această temă a misticii ortodoxe, legate în mod
special de lucrarea cea duhovnicească a rugăciunii.
Precum arată Părintele Profesor, referindu-se la învăţătura Sfântului Părinte,
vederea luminii dumnezeieşti este o stare excepţională, un dar al rugăciunii curate,
duhovniceşti şi neîncetate. Ea este expresia stării de desăvârşire duhovnicească,
pentru că Dumnezeu nu descoperă tainele Sale suprafiinţiale decât celor
„asemănători” Lui, iar pe de altă parte, pentru că doar aceştia au puterea de a
sesiza aceste realităţi şi de a le experia.
Vederea luminii dumnezeieşti constituie a treia treaptă sau al treilea grad al
apofatismului – „apofatismul vederii mai presus de vedere a luminii”27, prin care
se pătrunde în „nemărginirea oceanului divin”28.
Referindu-se la calităţile sau însuşirile luminii dumnezeieşti, aşa cum le
prezintă Sfântul Grigorie Palama, Părintele Stăniloae arată că „în spiritualitatea şi
cultul Bisericii Ortodoxe se afirmă credinţa în întâlnirea credinciosului care se
roagă prelungit, cu Dumnezeu, în lumină, în cazul când credinciosul a făcut
eforturi de a se curăţi de patimi”29.
Lumina aceasta este „negrăită, neapropiată, nematerială, necreată,
îndumnezeitoare, veşnică, e strălucirea naturii dumnezeieşti”30, iar unirea cu ea, în
stare de rugăciune culminantă, depăşeşte puterile de înţelegere şi de explicare a
minţii omeneşti. Din această cauză, acestei uniri nu i se poate găsi un nume sau o
numire proprie. Ea este considerată a fi unire, vedere, simţire, cunoştinţă,
înţelegere, iluminare, în sensul de depăşire a tuturor acestora, printr-un act al
harului dumnezeiesc.
După Sfântul Grigorie Palama, arată Părintele Profesor, „vederea acestei
lumini nu e nici un act al văzului, nici un act al contemplării minţii. Viziunea
acestei lumini se datoreşte unei puteri a Sfântului Duh, care se sălăşluieşte atât în
minte, cât şi în simţul văzului, unificându-le şi ajutându-le să depăşească puterea
lor naturală. De aceea însăşi «vederea» acelei lumini e mai presus atât de vedere,
cât şi de înţelegere. Ea poate fi numită şi «vedere» şi «înţelegere», ce depăşeşte

27
Idem, Spiritualitatea Ortodoxă..., p. 201.
28
Ibidem, p. 204.
29
Idem, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe, în
„Ortodoxia”, anul XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 433.
30
Idem, Viaţa şi învăţătura..., p. 69.
158 Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu

vederea şi înţelegerea. Ea e «vedere» mai presus de vedere şi «înţelegere» mai

presus de înţelegere, în sensul că nu ne aflăm în faţa unui vid, ci în faţa a ceva
intens real şi tocmai de aceea mai presus de realitatea creată”31.
Simţirea luminii dumnezeieşti „nu este un produs al simţurilor, odată ce nu se
vede cu ele, nici un produs intelectual, odată ce se ajunge la ea prin suprimarea
oricărei activităţi intelectuale, nici o închipuire, pentru că aceasta este un produs
noetic şi nu s-ar cere pentru a o vedea desăvârşire morală. În special, ea nu este
ceva sensibil şi deci material, ci ceva duhovnicesc şi se vede printr-un simţ
spiritual”32.
Vederea aceasta este o vedere reală, căci Subiectul ei – Dumnezeu – este real.
Sufletul nu experiază în această stare un gol, ci o prezenţă, o plenitudine deosebită
de sine, având aspectul de copleşire a sufletului de experienţa prezenţei
dumnezeieşti33.
Vederea luminii dumnezeieşti este, în acelaşi timp, o cunoaştere mai presus
de cunoaştere, „o auto-descoperire a realităţii tainice a lui Dumnezeu”34. Prin
această vedere inteligibilă, mintea devine „coextensivă şi cointensivă cu
Dumnezeu”35. Sufletul află astfel „o săturare deplină a setei sale de cunoaştere,
într-o odihnă a tuturor tensiunilor sale, într-o fericire nesfârşită”36.
În ”pătimirea” vederii luminii dumnezeieşti de către sufletul contemplativ
sunt cuprinse trei paradoxuri:
1. Această vedere este o vedere reală, o cunoştinţă reală, o simţire
suprafirească a realităţilor dumnezeieşti.
2. Ea nu este un rezultat exclusiv al lucrării omeneşti, ci o manifestare a
slavei dumnezeieşti, a iubirii Sale infinite.
3. Starea aceasta de slavă, pe care o trăieşte sufletul, deşi nu se poate defini
în ea însăşi, umple de strălucire privirea celui ce caută la ea, iradiind nu numai în
sufletul, ci şi în trupul celor ce o trăiesc37.
Experiată anticipativ în stare de rugăciune neîncetată, lumina dumnezeiască
este o lumină eshatologică, „miezul şi substanţa şi frumuseţea veacului ce va să
fie. E singura lumină adevărată, eternă, neschimbată, prin care devenim şi noi
lumină, ca nişte fii ai luminii”38, întrucât cel ce o vede, vede toate în lumină. El

31
Idem, Semnificaţia luminii dumnezeieşti..., p. 434.
32
Idem, Calea spre lumina dumnezeiască..., p. 70.
33
Nota 61 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Cuvântul lui Teolipt..., p. 53.
34
Idem, Spiritualitatea Ortodoxă..., p. 290.
35
Nota 193 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte
folositoare în acrostih, în Filocalia..., volumul VII, p. 136.
36
Nota 63 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Cuvântul lui Teolipt..., p. 53.
37
Nota 61 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Ibidem, pp. 52-53.
38
Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura..., p. 58.
 TEME ALE SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE … (II) 159

însuşi devine lumină. „Privindu-se pe sine, vede lumină; uitându-se la ceea ce

priveşte, vede lumină; puterea prin care vede e şi ea lumină”39.

Sfânta Liturghie – piscul rugăciunii personale şi comunitare

Dacă în Spiritualitatea Ortodoxă şi în bogatele note la scrierile filocalice se
ocupă de ascetica şi mistica personală, descriind treptele vieţii duhovniceşti,
nevoinţele şi ostenelile individuale ale creştinului şi mai ales condiţiile, calităţile,
mijloacele şi metodele de progres în rugăciunea personală, Părintele Stăniloae
arată că toate aceste strădanii duhovniceşti nu îşi dobândesc împlinirea decât în
cadrul rugăciunii bisericeşti, eclesiale, comunitare. Astfel, mistica personală se
împlineşte în mistica sacramentală; rugăciunea personală se desăvârşeşte în
rugăciunea comunitară, a cărei culme o constituie Sfânta Liturghie, în care, în
urma pregătirii şi rugăciunii comune, credincioşii se împărtăşesc cu Însuşi Trupul
şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.
„O spiritualitate urmărită de unul singur – precizează Părintele Stăniloae, încă
din introducerea lucrării sale Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă –
se răceşte, se usucă, devenind mai mult o cugetare teoretică ce angajează doar
mintea şi aceasta din când în când. De spiritualitate ţine în mod necesar
comuniunea. Viaţa fiecăruia sporeşte în legătură cu alţii, îi vine de la alţii.
Spiritualitatea aceasta vie, care cuprinde întreaga fiinţă umană şi e alimentată de
comuniunea cu alţii, creând comuniunea, se întreţine în creştinism de Sfânta
Liturghie. Ea primeşte în Liturghia ortodoxă o pecete proprie”40.
Concluzia acestei argumentaţii este aceea că, deşi, „există şi un urcuş
individual al credincioşilor spre Dumnezeu, prin curăţirea de patimi, prin
dobândirea virtuţilor şi prin contemplarea raţiunilor creaţiunii, acest urcuş n-ar
putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuş liturgic spre Dumnezeu, care se
înfăptuieşte de fiecare împreună cu obştea celorlalţi credincioşi. Acest urcuş e
susţinut de Hristos Cel înviat şi unit cu credincioşii prin Sfânta Împărtăşanie”41.
Rugăciunea, consideră Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, aruncă
adevărate punţi de legătură de la om la om, de la un suflet creştin la altul şi de la
toate acestea la Dumnezeu. Ea este expresia dorului şi iubirii omului faţă de
Dumnezeu, pe Care Îl cheamă şi Îl caută în rugăciunile sale, iar această relaţie de
iubire, ce stă la baza rugăciunii, se extinde asupra lumii întregi.
În duh de rugăciune, care este duhul iubirii, toţi devin una în Unul. „În relaţia
dintre cel ce se roagă şi cel pentru care acela se roagă, nu e activ numai cel ce se
roagă, ci şi cel pentru care acela face rugăciune. Cel pentru care se face
39
Ibidem.
40
Idem, Spiritualitatea şi comuniune..., p. 5.
41
Ibidem, pp. 5-6.
160 Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu

rugăciunea se roagă şi el pentru cel ce se roagă pentru el, ca acela să fie ascultat.
Desigur, el se roagă în interesul său. Dar întrucât rugăciunea sa contribuie la
ascultarea de către Dumnezeu a celui ce se roagă pentru el, rugăciunea atrăgând
atenţia lui Dumnezeu asupra lui, amândoi se folosesc din această rugăciune
reciprocă. E o relaţie care întăreşte dragostea fiecăruia către celălalt. E un curent
care porneşte de la fiecare şi se îndreaptă spre celălalt. Rugăciunea lor se
îndreaptă spre Dumnezeu, dar în folosul fiecăruia dintre ei. Amândoi se întâlnesc
în Dumnezeu. Acesta e sensul cel mai deplin al sobornicităţii”42. Din acest motiv,
rugăciunea înălţată pentru altul ne foloseşte şi nouă înşine. Câştigăm, prin aceasta,
sporind în bunătate şi iubire, înălţându-ne pe o treaptă superioară a vieţuirii
duhovniceşti.
Referindu-se la valoarea comunitară a rugăciunii liturgice, Părintele Stăniloae
face adânci observaţii duhovniceşti. Subiectul rugăciunii liturgice, precizează
Părintele Profesor, nu este un „eu”, ci „noi”, iar acest noi „nu e numai o alăturare de
eu-ri, ci o prezenţă a eu-rilor celorlalţi în mine, şi a mea în ceilalţi, fără anularea
mea, fără anularea nici unuia. Ei sunt în mine cum sunt fraţii unul în altul; şi sunt
toţi uniţi în Dumnezeu cum sunt copiii în mamă şi ea, în ei; căci ea suferă pentru ei,
ca şi când suferinţa lor ar fi suferinţa ei şi simte lipsa lor, ca lipsa unei părţi din ea
însăşi. Cel pe care îl iubesc îmi este interior ca un eu propriu, nu numai ca un tu,
căci toată durerea lui se scurge în eu-l meu. Eu-l meu se întăreşte, se lărgeşte se
completează prin eu-l lui, dar pe de altă parte, dacă s-ar confunda total cu mine, nu
mi-ar mai fi întăritor, mângâietor, n-aş simţi bucuria de el şi durerea pentru el. E
înăuntrul eu-ului meu, eu-l meu e deschis lui, iar el e deschis mie, e o pereche
comunicantă lăuntric, e o comunicare reciprocă constitutivă eu-ului meu, fiecare e
un eu bipolar. Sunt „un eu” şi suntem „un noi” în acelaşi timp43.
O astfel de rugăciune sporeşte sentimentul frăţietăţii umane, sentimentul
originii şi vocaţiei comune a tuturor creştinilor – mântuirea, precum şi convingerea
că aceasta nu se poate obţine decât în solidaritate cu ceilalţi, ajutaţi de alţii şi
ajutându-i pe alţii. Rugăciunea devine, astfel, mijlocul „de maximă intensificare a
comuniunii din credinţă. Toţi cei ce se roagă lui Dumnezeu împreună se simt ca o
familie, ca o unitate, ca unii care nu mai au nimic de ascuns şi între care nu mai este
nici o distanţă. În timpul rugăciunii se topeşte tot ce e gheaţă şi temere între ei. La
sfârşitul rugăciunii privirile lor se întâlnesc înfrăţite; ei s-au întâlnit şi descoperit
spre Dumnezeu”44.

42
Nota 229 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 183.
43
Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune..., pp. 431-432.
44
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea..., pp. 382-383.
 TEME ALE SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE … (II) 161

Prin aceasta, rugăciunea se dovedeşte a fi cea mai mare forţă duhovnicească,

pentru că „în ea e Dumnezeu sau în ea omul e plin de Dumnezeu”45. Această
rugăciune unifică puterile noastre sufleteşti, dezbinate de păcat şi reface unitatea
tuturor creştinilor, în calitatea lor de fraţi şi fii ai Aceluiaşi Părinte, eliberează
sufletul şi lumea, în urcuşul ei spre înălţimile sublime ale lumii spirituale.
Rugăciunea restabileşte fiinţa umană şi lumea în calitatea lor de opere ale iubirii
dumnezeieşti, chemate să reflecte această iubire, dăruită lor fiinţial.
Iar în cadrul Sfintei Liturghii, ca rugăciune comunitară, stă Sfânta Taină a
Euharistiei, Taina împărtăşirii cu Însuşi Trupul şi Însuşi Sângele Mântuitorului Iisus
Hristos, ca hrană spre viaţa veşnică.

***

Expresie a eforturilor ascetice depline, rugăciunea desăvârşită este iubire de

Dumnezeu şi de asemeni iubire de desăvârşire şi sfinţenie, manifestate în forma
lor cea mai practică.
Culme a vieţii duhovniceşti, rugăciunea înseamnă vorbire sau dialog cu
Dumnezeu, care se împlineşte în unirea deplină cu El, spre fericire veşnică, în
lumina necreată, în iubire şi unire, ce este anticipată şi debutează încă de aici şi de
acum, dar se dezvoltă la infinit, dincolo, în împărăţia veşnică a iubirii nesfârşite.
Am încercat să arătăm, în paginile precedente, aspectele cele mai importante
ale rugăciunii, asupra cărora Părintele Stăniloae insistă în mod deosebit în scrierile
sale: monografii, studii, articole, note, căutând să punem în valoare sublinierile şi
aprofundările făcute de Părintele Profesor. Toate acestea se brodează pe învăţătura
tradiţională a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei despre necesitatea, importanţa şi
valoarea rugăciunii în viaţa creştină.
În cadrul acestor monografii sau studii, locul central îl ocupă traducerea
monumentală a Filocaliei, operă antologică, ce cuprinde învăţătura răsăriteană
referitoare la „meşteşugul” sau „arta” rugăciunii, de la treptele ei cele mai de jos,
până la stările ei culminante, la darurile ei duhovniceşti suprafireşti. Din acest
punct de vedere, Părintele Stăniloae ni se înfăţişează nu numai ca un traducător
inspirat al acestor scrieri duhovniceşti, ci un adevărat întregitor al colecţiei, prin
adăugarea unor scrieri inexistente în colecţia grecească, tocmai în scopul de a ne
familiariza cu învăţătura acestor Părinţi experimentali, cât şi prin amplele note şi
explicaţii, nu doar lingvistice, cât mai ales duhovniceşti. Aşadar, dacă la nivelul
limbajului teologic, Părintele Stăniloae a reuşit să ne prezinte într-o traducere de
un farmec duhovnicesc deosebit, cu un iz cald şi suav, în „limba vechilor cazanii”,

45
Nota 121 a Părintelui Profesor D. Stăniloae, la Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 75.
162 Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu

cuvintele Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei, în privinţa conţinutului, contribuţia

personală a Părintelui Profesor se arată prin dezvoltările, sublinierile, insistenţele
şi nuanţările pe care le face acestor cuvinte.
La acestea, Părintele Profesor a adăugat textele şi cuvintele Părinţilor isihaşti
aparţinând Ortodoxiei române, demonstrând că aceasta s-a aflat dintotdeauna pe
firul marilor idei şi curente religioase ale Bisericii celei adevărate.
Modul în care a reuşit să înfăţişeze, în studiile sale, învăţătura ortodoxă
despre această culme a vieţuirii şi sfinţeniei creştine – rugăciunea – ne arată, în
persoana Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, un adevărat rugător, cunoscător
nu numai din studiu, cât mai ales din trăire, din experienţă, din lucrare şi practică,
a abisurilor şi culmilor rugăciunii, a ispitelor şi a darurilor ei înalte, a frumuseţii şi
valorii ei pentru devenirea creştină.