18.01.

2017

Drept Bisericesc – Curs 11

Inca de la inceputul ei ca existenta istorica, Biserica, chemata sa Il urmeze pe

Iisus Hristos care, “bogat fiind, pentru noi a saracit, pentru ca noi oamenii sa ne
imbogatim”, si-a justificat recursul la bunurile temporale doar in masura in care
acestea erau absolut necesare vietii de comuniune, in special in ceea ce priveste
ajutorarea celor aflati in nevoi. Astfel, inca de la instituirea ei, Biserica s-a afirmat
dreptul de a avea bunuri si a incredintat autoritatii ecleziale dreptul de a le administra
pentru intretinerea comunitatilor de crestini si ajutorarea celor in nevoie. Sf.
Ambrozie al Mediolanumului spunea in acest sens ca “aurum ecclesia habet not ut
servet, set ut eroget, ut subveniat in necesitatibus”. In secolul al V-lea, pentru a
reitera destinatia cvasi-exclusiva a administrarii bunurilor Bisericii, preotul Iulianus
Pomerius definea bunurile Bisericii ca fiind “vota fidelium, pretia pecatorum et
patrimonia pauperum”. De-a lungul timpului, modalitatea de exercitare a dreptului
de proprietate si de administrare a acestora a evoluat in functie de dezvoltarea
comunitatilor crestine si de regimul juridic pe care acestea il puteau obtine in statele
in care erau organizate si functionau.

Dupa Edictul din 313, Biserica primeste dreptul de proprietate si beneficiaza de

toate drepturile specifice unei persoane juridice. Biserica, dpdv al organizarii, se
aseamana cu toate celelalte societati omenesti avand, ca si acestea, elementele
caracteristice ale unei societati (societatis). Asemanarea dintre Biserica si societate
este una superficiala, avand doar un caracter formal, intrucat scopul Bisericii este
unul supranatural, si anume mantuirea. De asemenea, si mijloacele spirituale cu care
mantuitorul a inzestrat Biserica in vederea realizarii acestui scop o diferentiaza de
celelalte comunitati umane organizate sau intelese ca societati. Totusi, fara a schimba
nimic din caracterul sau spiritual sau duhovnicesc, Biserica intra in legatura cu
bunurile temporale inca de la inceputul existentei sale.

Originea acestor bunuri consta in ofrandele pe care Insusi Hristos le primea in

timpul vietii sale pamantesti de la cei care Il urmau si Ii primeau invatatura, toate
acestea constituind un fond comun din care se lua pentru necesitatile Sale si ale
Apostolilor Sai, dar si pentru ajutorarea celor in nevoi. Faptul ca Biserica avea bunuri
pe care le intrebuinta nu aduce nicio atingere caracterului sau spiritual, care
constituie esenta sa, si aceasta deoarece pentru Biserica, bunurile nu constituie un
scop imediat, ci unul din mijloacele prin care se lucreaza scopul principal. Realizarea

1
scopului principal al Bisericii se gaseste in recomandarea Mantuitorului de a imparti
totul cu aproapele. Astfel, cand a spus ucenicilor sa nu se ingrijeasca de agonisirea
bunurilor si a banilor necesari, Mantuitorul a avut in vedere faptul ca in comunitati,
credinciosii se vor ingriji de toate cele necesare, asa cum si El a fost ajutat in timpul
vietii sale pamantesti (Luca 8,3). Asadar, dreptul firesc al Bisericii de a avea bunuri
materiale rezulta atat din Sf. Scriptura, cat si din operele Sf. Parinti care, pe de o
parte, afirma in mod evident acest drept al Bisericii, iar pe de alta parte lauda
generozitatea credinciosilor fata de Biserica (Sf. Ioan Gura de Aur ii lauda in special pe
laici). Urmand prevederile neotestamentare, Sfintele Canoane prevad ca slujitorii
Bisericii sa poata folosi veniturile obtinute din administrarea bunurilor acesteia doar
pentru a-si asigura un trai decent, si ca restul veniturilor sa fie dedicate intretinerii
locasurilor de cult si activitatilor sociale ale Bisericii (Canonul 41 Apostolic, 59
Apostolic, 25 Antiohia) Comentand indemnurile Sf. Pavel, Sf. Ieronim subliniaza
obligatia unei vieti decente a clericilor: “permititum titi o sacerdos ut vivas de altari,
not ut luxurieris”. Ca si societate, Biserica a trebuit sa isi gaseasca singura mijloacele
necesare pentru a dobandi in proprietate sau folosinta bunuri materiale. Aceste
mijloace nu au fost indicate de la inceput in mod amanuntit, detaliat si definitive, ci s-
au dezvoltat treptat, in timp, odata cu cristalizarea organizarii administrative a
Bisericii. Textele Sfintelor Canoane subliniaza in special dreptul de proprietate al
Bisericii, dar si modul de administrare a bunurilor. O prima prevedere referitoare la
bunuri e aceea a responsabilitatii episcopului in eparhia sa, care e dator sa pastreze
bunurile Bisericii si sa le administreze ca si cum ar fi de la Dumnezeu (Can 12 VII
Ecumenic, 25 Antiohia, 2 Sf. Chiril al Alexandriei). In textele Sfintelor Canoane e
interzisa activitatea bunurilor bisericesti fara episcop: Canoanele 7 si 8 Gangra afirma
ca bunurile trebuie administrate cu episcop, insa el trebuie sa le administreze cu
ajutorul unui econom, care sa fie numit dintre clericii eparhiei (Canoanele 26 IV
Ecumenic, 11 VII Ecumenic).

Obligatiile Bisericii fata de propriile bunuri: trebuie sa fie inventariate (33

Cartagina, 1 al Sinodului I-II de la Constantinopol (proto-deftera)); bunurile Bisericii
trebuie sa fie diferite de bunurile personale ale episcopului sau ale clericilor care le
admniistreaza (4 Apostolic, 24 Antiohia);

Bunurile Bisericii nu trebuie sa fie instrainate decat in caz de mare nevoie si cu

aprobarea celor in drept (26, 33 Cartagina) – bunurile pot fi instrainate doar in caz de
mare necesitate pastorala.

2
 Cei care isi insusesc bunuri ale Bisericii trebuie sa fie caterisiti daca sunt clerici,
sau excomunicati daca sunt laici (73 apostolic, 10 – I, II Constantinopol, 10 al Sf.
Teofil).

Cuvantul Mantuitorului ,,iubeste pe aproapele tau”nu este un simplu slogan, ci

acest cuvant de indica drumul spre comuniunea cu Mantuitorul Hristos spre
mantuire. Prin urmare, pe aceasta baza (fundament) al iubirii fata de Dumnezeu si
fata de aproapele au fost create toate raporturile de organizare si functionare ale
comunitatii crestine, inclusiv cele patrimoniale sau de bunuri ale Bisericii. Urmarea
fireasca a acestei situatii era nu doar comuniunea spirituala dintre crestini
(duhovniceasca), ci si comuniunea materiala (intr-ajutorarea frateasca in nevoile
vietii) ca expresie concreta a comuniunii spirituale. Initial, comuniunea materiala sau
intr-ajutorarea frateasca avea forma milosteniei individuale sau comunionale. Pe de
alta parte, prin porunca Mantuitorului Hristos si lucrarea Duhului Sfant, crestinii au
indatorirea de a vietui in cea mai curata lepadare de sine (Matei 16,24). Ulterior,
lepadarea de sine a luat cea mai autentica forma evanghelica: lepadarea de bunurile
private (de averea personala). Aceasta lepadare de sine materiala nu a fost impusa ca
o porunca, ci a fost lasata la libera apreciere a credinciosilor la fel cum a fost lasata si
primirea credintei si dobandirea mantuirii. Sfintii Apostoli ii indrumau pe crestinii din
Ierusalim sa se lepede de bunurile lor private ca acestea sa fie folosite pentru nevoile
tuturor. Din secolul al IV-lea, aceasta forma de organizare primara a fost treptat
abandonata, in special datorita noilor relatii dintre comunitatea crestina recunoscuta
juridic de stat si imperiu. Astfel, s-a abandonat forma primara de organizare bazata
pe prorietatea comuna a bunurilor Bisericii si s-a trecut la un mod de organizare al
comunitatii crestine fara proprietate comuna, ci cu proprietate juridica proprie, care
avea insa obligativitatea asistentei sociale a celor aflati in nevoie.

Iorgu Ivan – Bunurile Bisericii in primele 6 secole

Pr. Floca si Nicodim Milas - Manuale