Exigențele probei scrise ale examenului de bacalaureat

Dacă proba de competențe lingvistice e destul de accesibilă, proba scrisă impune o atitudine mai
responsabilă și nu numai pentru că este mai complexă, ci și pentru faptul că e o probă scrisă. Nu odată am
putut întâlni elevi ce răspund binișor la proba orală, iar când sunt puși în situația de redactare a
răspunsului, au o exprimare destul de săracă și greoaie, altfel zis, nu au deprinderea unui răspuns scris, cu
mai multe cauze, pe care nu vreau să le amintesc aici. Cum se poate remedia această situație? Exersând,
scriind și în clasă și, mai ales, acasă, prin efectuarea cu seriozitate a temelor, mai ales a compunerilor de
tot felul.
Iată acum care ar fi exigențele probei scrise, cu cele trei subiecte diferite. Le vom lua pe rând și le vom
explica prin subiecte propuse, ce au și răspunsuri sugerate, posibile.
Primul subiect presupune o analiză stilistică a unui text la prima vedere, aparținând genului epic,
liric sau dramatic, sau în proză, versuri sau dramatic. Cerințele sunt formulate în funcție de nivelul
stilistic al textului. Pentru o mai bună înțelegere, vom lua spre exemplificare mai întâi un text liric și vom
formula cerințele cele mai potrivite, precizând și nivelul stilistic la care acele cerințele se referă:
„Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în față o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mã-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie,
În care, fără urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag”.
Vasile Voiculescu, Sonetul CLVIII

La nivel ortografic:
1. Precizează rolul cratimei din structura „Trufaşa-ţi frumuseţe” – cea mai frecventă cerință ce apare
în biletele de examen și care presupune un răspuns cât se poate de simplu: leagă două părți de vorbire
diferite, un adjectiv de un adjectiv pronominal posesiv, în situația unei exprimări cursive. În schimb, în
structura „Mã-nfăţişez cu duhul” cratima mai are un rol, acela de a înlocui vocala î , tot în contextul unei
exprimări fluente;
2. Motivează rolul virgulei din versul al treilea: „Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale, / Opun …”.
Elevul va fi tentat să răspundă eronat, că ar fi vorba despre o pauză, despre o enumerație, etc., numai că
aici virgulele marchează prezența în text a unei construcții incidente, o precizare în plus, cu semnificații
metaforice, referitoare la frumusețea deosebită a ochilor iubitei. Tot o explicație asemănătoare se poate da
și pentru secvența „În care, fără urme de pulbere târzie, / Te-amestec”. Virgula este folosită pentru
enumerație în ultimul vers: „Pământul n-are margini, nici cerurile prag”;
3. Menționează valoarea stilistică a punctelor de suspensie de la sfârșitul versului: „Plecat ca peste o
floare, te rup şi te respir...”. Este o altă posibilă cerință privitoare la semnele de punctuație, mai ales că ea
vizează o valoare stilistică, marchează o stare lirică de mare intensitate emoțională, în sensul că despre
iubită poetul ar mai putea spune multe lucruri minunate, emulația lirică s-ar putea continua mult și bine.
La nivelul componentelor de structură ale textului poetic, se pot formula cerințe referitoare la
conținutul și forma textului: eul liric, imagini, temă(e), idee, motive, compoziție, momente lirice,
semnificația titlului, comentarea unei strofe sau a unui vers; strofă, specificul versificației: ritm, rimă,
măsură, etc.
1. Menţionează două teme/motive literare, prezente în poezie. Cerința aceasta este și trebuie să fie
nelipsită din analiza stilistică a textului literar pentru că este fundamentală pentru mesajul textului. Nici
răspunsul nu este dificil: aspectul general despre care se vorbește în text este tema. Numai dacă nu citești
cu atenție textul nu vei înțelege că tema este dragostea și te ajută în sensul acesta și secvențele: „Şi ochilor
tăi”, „ … nu te sărut pe gură …”. Dacă vrei să identifici două teme, așa cum cer cei de la comisia pentru
examene, este clar faptul că poetul se mai referă și la „marea poezie” – cea de-a doua temă. În schimb,
dacă alegi doar o temă, atunci iei versurile pe rând și vezi că se pot aminti și câteva motive prezente în
text, prin care poetul aduce un omagiu atât iubirii cât și poeziei. De aceea el vorbește despre tinerețea
iubitei, ochii ei, făptura, etc.
2. Identifică ideea centrală a poeziei și o ilustrează cu o secvență potrivită – cerința cea mai
importantă și în același timp și cea mai dificilă pentru elevi. Și de ce? Pentru că se face de obicei o
lectură superficială a textului liric și atunci sigur nu se poate recunoaște faptul că o idee se referă la
felul în care un poet dezvoltă, ilustrează în mod personal o temă. Altfel zis, despre iubire vorbesc toți
poeții, dar fiecare o face în felul său. Și acum să vedem cum prezintă V. Voiculescu iubirea: nu este
văzută doar biologic, ci mai ales spiritual, așa cum o arată versul „Mã-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe
gură …”. Există și alt vers prin care poetul refuză tentația biologicului în iubire: ” Şi nu mai eşti de-
acuma trupească o făptură”. Mai simplu și pe înțelesul tuturor, iubita este o zeiță ce-l inspiră pe poet
pentru a scrie „marea poezie”, o poezie frumoasă, vorbind despre idealurile mari al oamenilor, căci
„Pământul n-are margini, nici cerurile prag”. Rețineți: dacă nu recunoaștem bine ideea versurilor,
nu răspundem corect nici altor cerințe!
3. Precizează două mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat.
Eul liric se definește ca fiind vocea poetului în text, iar mărcile acestei voci sunt, de obicei: pronumele
personal, verbe la modul indicativ, persoana I, adjective pronominale posesive, și altele. În textul de mai
sus, mărcile lexico-gramaticale sunt verbele râd, privesc și pronumele personal în cazul dativ din
structura: „ce mi-e drag”.
4. Comentează, în 6-10 rânduri, primele patru versuri ale poeziei, prin evidenţierea relaţiei dintre
ideea poetică şi mijloacele artistice. Aici vom răspunde bine dacă am stabilit deja ideea centrală a poeziei,
care se regăsește și în aceste prime versuri. Aceasta pentru că ni se spune clar să avem în vedere două
momente. Mai întâi stabilim ideea versurilor: poetul nu se lasă ademenit de ispita ce vine dinspre
tinerețea iubitei, chiar dacă se află la jumătatea vieții, la „miezul” ei, și se dedică mai ales „geniului” său,
creației, o creație care este intim legată și de imaginea iubitei. Pentru a exprima acest gând, poetul
apelează la o serie de „trucuri” poetice, la o serie de particularități de limbaj. Dintre acestea voi aminti
doar două: valoarea stilistică a inversiunii și frumusețea unei metafore. În primul vers inversiunea are în
vedere referiri exprese la vârsta poetului, cel care „râde” vieții, iar în versul al doilea prin inversiune se
insistă asupra frumuseții „trufașe” a iubitei. Rolul inversiunii tocmai acesta este, să pună pe primul plan o
idee, un sentiment, o stare lirică, etc. Metafora este o „altă reprezentare”, când un cuvânt are alt înțeles,
cum este și cazul cuvântului aștri, pentru a sublinia privirea plină de farmec, spiritualizată a iubitei, ochii
ei fermecători, oarecum divinizați prin forța expresivă a metaforei, care nici nu e una profundă, ci mai
degrabă una explicită, accesibilă.
5. Prezintă semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei date. Este tot o cerință legată de
componentele textului poetic și îl pune pe candidat în situația de a face o legătură între titlu, care de
obicei conține motive ce se regăsesc în textul poetic, și conținutul poeziei. De aceea, explicarea unui titlu
pornește de la identificarea acestor motive din titlu și raportarea lor la textul poetic, cu referire la ideea
poetică. Textul de mai sus are un titlu generic desemnând faptul că Voiculescu a scris sonete, poezii cu
formă fixă, incluzând 14 versuri, iar versurile finale condensează meditația poetică ce au mai degrabă
aspect de maximă, de sentință, exprimând în câteva cuvinte mari adevăruri despre lume și viață. Concret,
poetul ne spune că poezia presupune o mare iubire, dar și o raportare prin această iubire la valorile eterne
ale existenței terestre și cosmice în același timp.
 La nivelul lexical sunt posibile iarăși câteva cerințe: câmp semantic, sens contextual, sens propriu,
sens figurat, polisemie, expresii/locuţiuni, sinonime, derivate cu sufixe și prefixe, omonime, paronime,
antonime, etc. Iată câteva dintre cerințele ce vizează nivelul lexical:
1. Scrie câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor miez și trufașă. Sinonimele sunt
cuvinte cu sens apropiat, nu identic. Sinonimele contextuale trebuie să aibă în vedere sensul din text al
cuvântului pentru care căutăm un sinonim. Spre exemplu, pentru cuvântul miez, ar fi posibile cuvintele
toi (toiul vieții) sau mijloc (perioada de mijloc a vârstei omului), iar pentru cuvântul trufașa (frumusețe)
se potrivesc sinonimele mândră sau arogantă.
2. Scrie două expresii/locuţiuni care conţin verbul a se topi. Vom răspunde prin menționarea unor
expresii, pentru că ele sunt „mai expresive” în ceea ce privește semnificația unui înțeles unitar al îmbinării
măiestrite de cuvânte, pentru că aduc o conotație asemănătoare metaforei. Iată care ar fi cele două
expresii: „a se topi după cineva” - a ține foarte mult la cineva, a iubi cu patimă pe cineva - și „a se topi
de râs” - a râde grozav, cu mare poftă de ceva sau de cineva, la fel ca mai cunoscuta expresie „A se topi
de dorul cuiva”, a cărei înțeles nu cred că trebuie să-l precizăm pentru că se folosește atât de frecvent.
3. Alcătuieşte câte un enunţ în care cuvintele floare şi sevă să aibă sens conotativ. Răspunsul e cât se
poate de simplu: Cuvântul floare are conotație metaforică în enunțul: „Iubito, tu ești floarea vieții mele”,
iar pentru cuvântul sevă s-ar potrivi enunțul „Colegul meu e numai sevă” (viguros, puternic, sănătos).
4. Identifică în text un câmp semantic referitor la ființa umană. Câmpul semantic este o noțiune tot
din domeniul lexicului și are în vedere înrudirea cuvintelor prin referire la un domeniu comun, la o sferă
de viață materială sau spirituală. În textul de mai sus, pentru sfera semantică ființă umană ar fi cuvintele:
ochi, gură, făptură, duh.
5. Identificați în text două cuvinte formate prin derivare cu sufixe. Cuvintele din text formate prin
derivare cu sufixe sunt: trupească și gingășie. Pentru cuvântul trupească avem rădăcină substantivul trup
+ suf. -ească, iar pentru cuvântul gingășie avem adjectivul gingaș + suf. -ie.
6. Alcătuieşte două enunţuri pentru a ilustra polisemia substantivului patimă. Substantivul patimă este
polisemantic și are două sensuri mai cunoscute: 1) sentiment de afecțiune puternică și durabilă (pentru
cineva sau ceva); pasiune; dragoste: „Colegul mă iubește cu multă patimă, zice Ileana”; 2) obișnuință
anormală nedirijată de voință și de rațiune; viciu. „Vecinul nostru are patima beției”.
La nivel morfosintactic se impun cerințe referitoare la valoarea stilistică a unor părți de vorbire
pentru mărci ale eului liric: pronumele personal, verbul la modul indicativ, și anumite timpuri, adjectivul
pronominal posesiv. Spre exemplu:
1. Evidenţiază valoarea expresivă a două verbe la modul indicativ, din textul dat. Verbele la modul
indicativ sunt: râd și privesc, ambele fiind expresia eului liric (vocea poetului în text) și au o încărcătură
semantică dată de așa-numitul prezent etern, cu mare încărcătură emoțională referitoare la expresia
directă a bucuriei pricinuită de sentimentul profund al iubirii.
2. Evidenţiază valoarea expresivă a adjectivului în textul de mai sus. Avem în vedere valoarea
expresivă din structura „trupească o făptură”, o adevărată licență poetică prin care este susținută
inversiunea ca figură de stil. De menționat faptul că nu orice inversiune adjectivală are valențe stilistice,
ci numai inversiunile mai originale, cum este și cazul celei de mai sus, în cazul căreia accentul se pune pe
spiritualizarea iubirii, aceasta fiind mai degrabă o iubire spiritualizată și nu una „trupească”. Aceeași
inversiune mai este susținută și la nivel sintactic, când diferite părți de propoziție secundare, mai ales
complemente de tot felul, preced subiectul și predicatul, și aceasta tot în sens stilistic, de mare
expresivitate. O asemenea situație avem chiar la începutul acestui sonet: „Din clarul miez al vârstei râd
tinereţii tale”.
3. Evidenţiază valoarea expresivă a construcției participiale din versul „Plecat ca peste o floare, te rup
şi te respir...”. Aici construcția participială anticipă o frază coordonată copulativ prin conjuncția și, iar
efectul stilistic este remarcabil: un gest de reverență în fața iubitei.
La nivel semantic intră prezența în text a unor figuri de stil și explicarea acestora, precum și
încadrarea textului liric în una dintre caracteristicile textului liric, de exemplu: expresivitate, ambiguitate,
sugestie, reflexivitate), prezente în textul dat. Nici curentele literare nu sunt uitate dintre cerințe, atunci
când se cere identificarea unor trăsături ale unui curent în textul dat, eventual explicarea acelor trăsături.
 1. Explică semnificaţia unei figuri de stil identificate în versul „Şi ochilor tăi, aştri tulburători de
cale…”. Nu trebuie să ai cunoștințe aprofundate de teorie literară pentru a defini metafora: figură de stil
care constă în a da unui cuvânt o semnificație nouă, printr-o comparație subînțeleasă (din lat. m etaphora).
Ochii iubitei sunt denumiți „aștri” pentru că luminează „calea”, inspirația, dar în același timp sunt
ispititori pentru poet, pot „tulbura” lumina geniului.
2. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului poetic (de exemplu: expresivitate, ambiguitate,
sugestie, reflexivitate), prezentă în textul dat. Aici pot fi ilustrative versurile finale, prin reflexivitatea lor,
prin caracterul lor profund meditativ, cu un evident caracter sentențios, concentrând în câteva cuvinte
mari adevăruri despre lume și viață, așa cum vedem adesea în sonetele voiculesciene. O asemenea
„reflexivitate” e concentrată în versul final: „Pământul n-are margini, nici cerurile prag”.
3. Precizează caracteristicile unui sonet pe baza poeziei date. Se știe că sonetul este poezie cu formă
prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu
rimă liberă.(din fr. sonnet, it. sonetto). Și sonetul voiculescian are 14 versuri, cu structura de monostrofă,
doar că ultimele două versuri sunt puțin decalate, tocmai pentru că ele au un statut aparte în structura
sonetului, generalizând meditația poetică, de unde aspectul de maximă, de sentință al acestor versuri.
Primul subiect mai poate propune și o analiză stilistică a unui text la prima vedere
aparținând genului epic și incluzând cerințe la fel de complexe, dar specifice unui asemenea text. De
aceea luăm și aici un exemplu:
„A apucat pe hangiță de mână, şi ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâță desmierdată. Iar
noi am rămas tăcuți, căci am înțeles că mazâlul vrea să ne spuie întâmplarea lui de demult.
- Domnilor şi fraților, a vorbit căpitanul Isac de la Bălăbăneşti, - ascultați ce mi s-a întâmplat pe-
aceste meleaguri, când eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi cinci. Catastihul acelor
vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buiac şi ticălos. Calul meu sta hojma cu şaua pe dânsul
şi bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu săptămânile. Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă
blăstăma şi dădea leturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu tăcea şi-o
privea într-o parte căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot să spun c-
am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguțam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei
călcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioniță să vă spuie câte drumuri am bătut, căci şi el avea patima
mea în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi.
Aşa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ținutul Sucevei. Şi eram în popas aici, la hanul Ancuței,
cu cărăuşii şi cu antalele. Şi mă aflam în mare mâhnire, căci dragostea mea din anul acela se desfrunzise
cu vara. Iar mama acestei Ancuțe se uita pe sub sprâncene la mine şi râdea, căci nici vinul nu-mi plăcea,
nici pe lăutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic şi singur ca un cuc”.
Mihail Sadoveanu, Fântâna dintre plopi
Mazâl - membru al unui corp de cavalerie format din boierii scoși din funcție.
Catastih - catastif, caiet gros de format mare în care se notau diferite date sau însemnări cu caracter
administrativ; registru, condică.
Hojma - în repetate rânduri, mereu, întruna.
Începem comentarea și de data aceasta prin formularea unor cerințe la nivel fonetic și ortografic.
1. Explicați semnele de punctuație folosite în primul aliniat. În primul aliniat este folosită virgula
pentru a marca, pe rând, o enumerație, o coordonare copulativă și una adversativă în prima frază. Aceeași
virgulă marchează un raport de subordonare, între o principală și o circumstanțială de cauză, în cadrul
celei de-a doua fraze. Mai întâlnim în primul paragraf și liniuța de unire în secvența „ea nu s-a sfiit”, unde
leagă două părți de vorbire diferite: pronumele reflexiv se, marcă a diatezei reflexive, și verbul ce
urmează, la indicativ, timpul perfect compus. Trebuie amintit și punctul ca semn ortografic marcând
sfârșitul propoziției sau frazei.
2. Identificați în citat câteva arhaisme și motivați prezența lor în text. Cerința aceasta vizează nivelul
lexical, cu referire la cele două feluri de arhaisme: fonetice: catastih, să spuie, desmierdată și lexicale:
mazâl, hojma.
 3. Transcrieți două cuvinte formate prin derivare cu sufixe. Derivarea cu sufixe, particule așezate
înaintea cuvântului-rădăcină, este foarte productivă în limba română, iar în text avem următoarele cuvinte
derivate: nevrednic – ne+vrednic și desfrunzise – des + frunzise.
4. Precizați valoarea stilistică a verbelor din ultimul aliniat al citatului. Cerința aceasta este la nivel
gramatical, morfologic și nu e greu de rezolvat, dacă știm puțină gramatică, dacă recunoaștem verbele,
părți de vorbire ce arată o acțiune sau o stare și se conjugă, își schimbă forma după mod, timp, persoană și
număr. În ultimul aliniat avem următoarele verbe: deceam, eram, mă aflam, se desfrunzise, se uita, râdea,
nu-mi plăcea, nu sufeream, umblam. Majoritatea verbelor enumerate se referă la starea neliniștită a celui
ce suferise din dragoste, a celui ce avea patima dragostei încă din tinerețe, de aceea sunt folosite verbe la
un timp al trecutului cu valoare durativă cum este imperfectul, un timp al povestitorului, al evocării
evenimentelor din tinerețe ce au marcat viața lui Neculai Isac.
5. Demonstrați specificul narațiunii în textul dat. Avem o cerință la nivelul componentelor de
structură, la nivelul noțiunilor de teorie literară folosite în analiza stilistică, la noțiunea de mod de
expunere: narațiunea, descrierea și dialogul. În textul dat avem o narațiune la persoana a treia,
omniscientă, prin vocea naratorului care știe tot despre faptele povestite, naratorul fiind o voce a
scriitorului în text. Prezența acestei voci este dată de mărcile gramaticale vizând persoana a treia,
pronume și verbe, cum ar fi în următoarea secvență: „(El) A apucat pe hangiță de mână, şi ea nu s-a
sfiit…”. Această voce a naratorului are aici o funcție precisă, aceea de a contura „rama” povestirii,
împrejurările, atmosfera de la Hanul Ancuței prielnică povestirilor, cum este cea spusă de Neculai Isac.
6. Identificați în text câțiva conectori și precizați rolul lor în text. Și cerința aceasta vizează aspecte de
compoziție și de structură a textului. Conectorii sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte ce fac o legătură între
momentele epice ale unui text, între ceea ce s-a povestit deja și ceea ce urmează a se povesti pe firul epic,
asigurându-se continuitatea, omogenitatea textului. Acești conectori au valori morfologice diferite, mai
ales aceea de conjuncție, dar și adverbe și tot felul de locuțiuni. Să transcriem acești conectori: și, iar, de-
atunci, așa, și alții. Conectorii aceștia au și o valoare stilistică, fiind și o marcă a oralității.
7. Identificați o figură de stil caracteristică textului narativ. Ne situăm printr-o asemenea cerință la
nivelul semantic, pentru că se are în vedere expresivitatea textului impusă de valența estetică, beletristică
a acestuia. Avem în vedere prezența în text a enumerației, cea care conferă narațiunii un ritm alert, așa
cum ne arată și secvența: „Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui
popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor”.
8. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului epic. O caracteristică a textului epic este și
oralitatea, aspectul vorbit al textului, caracteristică foarte expresivă atunci când apare vocea unui
povestitor în text. Povestitorul este Neculai Isac și două ar fi mărcile oralității în acest text: folosirea
formulei de adresare: „Domnilor şi fraților” și fonetisme populare precum: blăstăma, să spuie, Nastasă,
etc.
9. Exprimă-ți părerea despre condiția omului îndrăgostit printr-un scurt eseu argumentativ. Atenție!
Aici trebuie să redactăm un scurt eseu, de 5-6 rânduri, în cadrul căruia să formulăm o ipoteză de tipul:
„Omul îndrăgostit se comportă ciudat, ceea ce mi se pare firesc”. Urmează două argumente preluate din
text: „Şi mă aflam în mare mâhnire”; „… nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream”. Firesc
vine și o concluzie simplă: „Și ce-i rău în aceasta, e ceva normal să suferi din dragoste, să ai parte și de
suferință, dacă iubești cu toată ființa ta”.
Analiza stilistică a unui text dramatic își are și ea specificul ei, are cerințe potrivite pentru un
asemenea text. Iată un exemplu în acest sens:
„RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi
înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel
radios!
VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în
sân): A!
RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! Precum am avut onoarea
a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am
pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...
 VETA: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
RICĂ: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da,
fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.
VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe
vremea asta în casele oamenilor?
RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un
june tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire.
VETA: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Ăsta e vun pungaş: a aflat
că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!
RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat
să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în
original?
VETA: Eu?
RICĂ: Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada
Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate
pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.(…)
VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs): Ha! Ha! Ha!
Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!
RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?”.
I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă, Actul II, scena II

Se știe că genul dramatic își are denumirea provenind de la cuvântul grecesc drama, care înseamnă
„acțiune”, și se referă la o reprezentare pe scenă a unui text incluzând replici rostite de actori, cu referire
la cele trei specii dramatice: tragedia, comedia și drama. Și pe bună dreptate se spune că un text dramatic
nu are valoare în sine, ci doar ca reprezentare, ca spectacol. De aceea, orice dramaturg ține cont atunci
când scrie o piesă de teatru de receptor, care este publicul spectator, de aceea conferă textului o
structură aparte, cu două niveluri de receptare: macrostructura și microstructura. Macrostructura se
referă la compoziția unei piese de teatru, incluzând acte și scene, iar microstructura se referă la existența
personajelor implicate în acțiunea pusă în scenă de un regizor, cel care distribuie roluri actorilor, pentru
a rosti replicile din dialog, și care ține cont și de prezența în text a didascaliilor, a precizărilor din
paranteze, cu mai multe funcții, de regie, de caracterizare a personajului, etc. Așadar, între cerințe trebuie
să se regăsească măcar una ce evidențiază specificul textului dramatic.
1. Menţionează două trăsături ale textului dramatic prezente în fragmentul dat. Cele două trăsături ce
conferă textului dramatic un anumit specific ar fi precizările referitoare la împărțirea piesei pe acte și
scene, precizarea personajelor ce apar în text, Veta și Rică, existența unor replici, a dialogului interesant
dintre cei doi, și am mai aminti precizările din paranteze, didascaliile, „învățăturile” de care are nevoie
mai ales regizorul.
2. Motivați un tip de comic ilustrat de prima didascalie. Prima didascalie se referă la condiția de
personaj tip, de aventurier, pe care o are Rică Venturiano, acest personaj cu un nume propriu foarte
sugestiv pentru condiția omului îndrăgostit, ce trece printr-o serie de întâmplări comice, ilustrând ceea ce
se numește comic de situație: s-a îndrăgostit de Zița, sora Vetei, dar greșește adresa și ajunge pe înserat
tocmai la sora iubitei, Veta, soția lui Jupân Dumitrache, personajul principal al comediei.
3. Explică semnele de ortografie prezente în structura „Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică
reflecţie.) Vai de mine!”. Avem aici o cerință la nivel ortografic, având în vedere prezența următoarelor
semne de punctuație: semnul exclamării folosit după o interjecție; semnul întrebării după o propoziție
interogativă; iarăși semnul exclamației, după o propoziție exclamativă; folosirea parantezelor pentru
includerea didascaliilor, iar la final din nou avem o propoziție exclamativă, care este evidențiată prin
semnul exclamației. Am putea spune, fără a greși, că unele semne de punctuație au valoare stilistică,
pentru că arată prezența unor figuri de stil precum exclamația și interogația, specifice textului dramatic,
mai ales în cazul comediei și tragediei, expresie a stilului oratoric, de factură clasică.
 4. Motivează folosirea apostrofului în textul dat. Apostroful e folosit în secvența „Spune-mi degrab',
c-aminteri …”, așa cum zice Veta, scurtând cuvintele în stil de mahalagioaică, cu o exprimare evident
vulgară și de femeie bârfitoare, răutăcioasă și amenințătoare. Apostroful marchează tocmai lipsa unui
sunet, vocala ă, la sfârșitul cuvântului. Scurtarea cuvintelor se mai numește și haplologie. Intenționat am
inclus în secvență și cuvântul aminteri, tot o pronunțare greșită, incompletă, prin lipsa consoanelor l și t,
de mahala, am zice, căci forma corectă e altmínteri, adverb ce înseamnă „în alt chip, altfel, de nu..., dacă
nu..., în caz contrar” și provine din lat. alteramente.
5. Construiește un enunţ în care să folosești o locuţiune/expresie care să conţină substantivul frunte.
Pentru cuvântul frunte avem locuțiunea adverbială „a sta în frunte” și mai cunoscuta locuțiune adjectivală
„loc de frunte în…”, iar ca expresie putem aminti „a fi cu moț în frunte„ expresie (ironică) - grozav,
nemaipomenit; superior sau „a fi cu stea în frunte” – deosebit prin ceva, original, însemnat.
6. Precizează tema discuţiei dintre personajele Veta și Rică în fragmentul dat. Se vede clar care e tema
discuției – dragostea, incluzând o declarație de dragoste amuzantă, ridicolă chiar.
7. Transcrie o replică din text rostită de Rică, pentru a ilustra comicul de limbaj. Replica din text
rostită de Rică, pentru a ilustra comicul de limbaj, ar fi următoarea, în care se amestecă stilurile, unul
colocvial, familiar, și unul „oficial”, de publicist, de gazetar, incluzând forme prețioase, neologice:
„RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi
spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în
original?”. Familiare sunt aibi, să-ți spui, iar cuvintele pietate, mizericordioasă, ingrato sunt forme
neologice. De ce folosește Rică un asemenea amestec de stiluri de vorbire? Pentru a-și impresiona iubita
în timpul viforoasei declarații de dragoste.
8. Selectează, din text, două cuvinte/grupuri de cuvinte care reprezintă mărci ale adresării directe.
Adresarea directă este o caracteristică a textului dramatic, mai ale că dialogul este modul de expunere
relevant în piesele de teatru. Adresarea directă include formulele de adresare precum cea de la începutul
textului, rostită de Rică pentru o intrare glorioasă a declarației lui de dragoste – „Angel radios!”, formulă
ușor pleonastică, dacă ne gândim la faptul că îngerii sunt înconjurați de „raze” în pictura religioasă, iar
dacă mai spunem că sunt și „radioși”, înconjurați de raze, avem o repetiție prețioasă, inutilă. Intenția de a
epata, de a impresiona „auditorul”, e dată și de folosirea jargonului franțuzit: (madam). Și atunci
potrivirea cuvintelor e comică, se înțelege, și numai marele Caragiale o putea imagina.
9. Identifică și explică prezența aspectelor nonverbale și paraverbale în textul dat. Comportamentul
nonverbal joacă un rol esenţial în piesele de teatru, în care mersul, poza, gesturile, mimica, manipularea
unor obiecte, etc. trebuie să devină semne reprezentative ale unui om sigur de sine, pregătit să rostească o
declarație de dragoste înfocată. Avem mai întâi o intrare ilustrativă pentru condiția de îndrăgostit: „intră,
se opreşte pe prag, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful picioarelor”. Urmează
un gest important: „cade în genunchi”. Indicii paraverbali, în schimb, se referă la modul de a vorbi, de a
pronunţa, şi la tot ceea ce însoţeşte vorbirea. Acestea sunt adeseori manifestări involuntare ale unor
emoţii, ale unor stări de spirit, cum ar fi, de exemplu, tremurul vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul, geamătul,
mormăiala ezitantă, suspinele, tusea, dresul vocii, plânsul în timpul vorbirii, văicărelile, ridicarea vocii,
etc. Pe de altă parte, există elemente paraverbale bine orientate şi special utilizate de vorbitor pentru a
face comunicarea mai expresivă şi mai convingătoare. Printre acestea sunt tonul (mai ridicat sau mai
coborât, apăsat, exclamativ), așa cum își începe Rică declarația de dragoste, când „începe cu putere”. La
fel de important este și ritmul vorbirii (lent, rapid, sacadat, cadenţat), ceea ce se vede și din felul cum
decurge declarația de dragoste, o adevărată tiradă, pe nerăsuflate: „Sunt nebun de amor; da, fruntea mea
îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat”. Și la toate acestea se mai poate adăuga
rostirea specială a unor cuvinte sau secvenţe, intonaţia: fermă, sigură, rugătoare, imploratoare,
interogativă, cadenţată, indiferentă, cu un anumit timbru al vocii, care se dorește, se înțelege, plăcut,
convingător. Nu se poate ca spectatorul să nu perceapă aceste fluctuații ale vocii când Rică exclamă
pătimaș „Angel radios” sau când o imploră pe Veta: „Nu striga, madam …!”. Am insistat mai mult
asupra aspectelor nonverbale și paraverbale pentru că ele se confundă adesea și pentru că uneori sunt la
fel de importante, dacă nu mai importante decât cuvântul în textul dramatic, unde reprezentarea pe scenă e
fundamentală.