Diabetul zaharat: de�niţie şi clasi�care
Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Veronica Botea
1. De�niţia diabetului zaharat
2. Clasi�carea diabetului zaharat
1. De�niţia diabetului zaharat
Diabetul zaharat (DZ) este un sindrom hete-
rogen, din punct de vedere etiologic, patogenic,
clinic şi terapeutic, caracterizat prin hiperglice-
mie cronică, determinată de scăderea secreţiei
de insulină şi/sau de reducerea sensibilităţii la
insulină (insulinorezistenţ㠖 IR) a diverselor
ţesuturi, în special a celui muscular, adipos şi
hepatic. Consecutiv hiperglicemiei, de�citului
de insulină şi hiperinsulinemiei, ca manifestare
secundară a IR, apar şi perturbări ale metabolis-
mului protidic, lipidic şi hidroelectrolitic, condu-
când, în �nal, la o tulburare complexă a metabo-
lismului energetic al organismului.
Hiperglicemia şi celelalte anomalii asociate
conduc la complicaţii acute şi cronice grave, ce re-
duc durata şi alterează calitatea vieţii pacientului.
Din cauză că majoritatea subiecţilor
(70-80%) decedează prin accidente cardiovascu-
lare, DZ, per se, poate � considerat ca o boală
cardiovasculară.
2. Clasi�carea diabetului zaharat
Încercări de a clasi�ca DZ există de mult
timp. Harley (1866), un medic englez, a a�rmat
că există cel puţin două tipuri distincte de DZ,
ce necesită tratamente total diferite, iar medicul
francez Lancereaux a marcat deosebirea dintre
„diabetul slab” şi „diabetul gras”.
În secolul 20, a devenit evident faptul că
DZ cuprinde o gamă variată de tulburări, de la
cele cu debut acut, deseori exploziv, până la cele
asimptomatice, depistate întâmplător. În 1936,
Himsworth a susţinut că există cel puţin două
tipuri clinice de DZ: unul, sensibil la adminis-
trarea insulinei (cauzat de un de�cit de insulină),
şi celălalt, insensibil la insulină. În cursul ulti-
melor decenii ale secolului 20, cercetările au dus
la concluzia că DZ este un sindrom ce cuprinde
o colecţie heterogenă de tulburări şi că diferite-
le tipuri de DZ au etiologie diferită, cu toate că
efectul patologic, după apariţia hiperglicemiei,
este similar.
În anul 1965, OMS a publicat primul raport
privind clasi�carea DZ, în funcţie de vârsta la
diagnostic şi caracteristicile sale: juvenil, insta-
bil („brittle diabetes”), insulinorezistent, gesta-
ţional, pancreatic, endocrin, iatrogen.
În încercarea de a uniformiza terminologia
şi de a include toate formele cunoscute de DZ şi
de intoleranţă la glucoză, National Diabetes Data
Group (NDDG) a propus, în anul 1979, o nouă
clasi�care, revizuită, a DZ, adoptată de OMS în
1980 şi modi�cată în 1985 (Tabelul 1). Aceas-
tă clasi�care susţine noţiunea de heterogenitate
a DZ, din punct de vedere etiologic, patogenic,
clinic şi terapeutic.
Cea mai nouă sistematizare este cea propu-
să de Asociaţia Americană de Diabet (ADA) în
1997, adaptată şi publicată de OMS în anul 1999
(Tabelul 2).
I. DZ tip 1
Denumit anterior DZ insulinodependent,
DZ tip 1 cuprinde 5-10% din totalul pacienţilor
cu DZ. Este cauzat de un proces de distrucţie a
celulelor β pancreatice, administrarea insulinei
exogene devenind indispensabilă, obligatorie
pentru supravieţuire. În lipsa acesteia, pacienţii
dezvoltă facil cetoacidoză şi mulţi dintre ei dece-
dează în scurt timp. În cadrul său se disting două
subtipuri:
70 • Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Veronica Botea

Tabelul 1. Clasi�carea DZ şi a altor categorii

g de intoleranţă la gglucoză ((OMS, 1985))
A. Clase clinice
A. Diabet zaharat:
1. Insulinodependent
2. Neinsulinodependent:
• f r obezitate
• cu obezitate
3. Diabet de malnutri ie
4. DZ asociat cu unele st ri i sindroame: boli pancreatice, hormonale, induse de
medicamente sau de substante chimice, anomalii ale insulinei i ale receptorilor s i, unele
sindroame genetice etc.
II. Scăderea toleranţei la glucoză:
• f r obezitate
• cu obezitate
• asociat cu unele st ri i sindroame
III. Diabet zaharat gestaţional
B. Clase cu risc statistic
I. Anomalie prealabilă a toleranţei la glucoză
II. Anomalie potenţială a toleranţei la glucoză

Tabelul 2. Clasi�carea etiologică a DZ (1999)

I. Diabet zaharat tip 1 (distrucţie de celule β, urmată de deficit absolut de insulină)
• autoimun
• idiopatic

II. Diabet zaharat tip 2 (cu predominanţa insulinorezistenţei, asociată cu deficit relativ de insulină sau
cu predominanţa deficitului secretor, asociat cu insulinorezistenţă)

III. Alte tipuri specifice de diabet zaharat

1. Defect genetic al funcţiei celulelor β*

• Cromozomul 12, HNF-1α (MODY 3)
• Cromozomul 7, glucokinaza (MODY 2)
• Cromozomul 20, HNF-4α (MODY 1)
• Cromozomul 13, IPF-1 (MODY 4)
• Cromozomul 17, HNF-1β (MODY 5)
• Cromozomul 2, Neuro D1 (MODY 6)
• ADN mitocondrial
• Altele**
2. Defect genetic al acţiunii insulinei
• Insulinorezistenţă tip A
• Leprechaunism
• Sindrom Rabson-Mendenhall
• Diabet lipoatrofic
• Altele**
3. Afecţiuni ale pancreasului exocrin
• Pancreatite
• Traumatisme, pancreatectomii
• Fibroză chistică
• Talasemie
• Hemocromatoză
• Fibrocalculoză pancreatică
• Neoplazii
• Altele**
 Diabetul zaharat: de�niţie şi clasi�care • 71

Tabelul 2 (continuare)

4. Endocrinopatii
• Acromegalie
• Sindrom Cushing
• Glucagonom
• Feocromocitom
• Hipertiroidism
• Somatostatinom
• Aldosteronom
• Altele**
5. Indus de droguri sau substanţe chimice
• Vacor
• Pentamidină
• Acid nicotinic
• Glucocorticoizi
• Hormoni tiroidieni
• Diazoxid
• Agonişti beta-adrenergici
• Diuretice tiazidice
• Dilantin
• Interferon alfa
• Altele**
6. Infecţii
• Rubeolă congenitală
• Citomegalovirus
• Altele**
7. Forme rare de diabet indus imun
• Sindromul bărbatului rigid („stiff man”)
• Anticorpi antireceptori insulinici
• Altele**
8. Alte sindroame genetice asociate uneori cu DZ
• Sindrom Down
• Sindrom Klinefelter
• Sindrom Turner
• Sindrom Wolfram
• Ataxie Friedreich
• Coree Huntington Sindrom Lawrence-Moon-Biedl
• Distrofie miotonică
• Porfirie
• Sindrom Prader-Willi
• Altele**

IV. Diabetul zaharat gestaţional (DZ cu debut sau diagnosticat în cursul sarcinii)

V. Prediabetul
• Scăderea toleranţei la glucoză (STG = IGT = impaired glucose tolerance): glicemie à jeun
<126 mg/dl + glicemia la 2 h (în cursul testului de toleranţa la glucoză oral) = 140-199 mg/dl
• Alterarea sau modificarea glicemiei à jeun (AGJ = MGJ = IFG = impaired fasting glucose):
glicemie à jeun = 110-125 mg/dl

Legendă: MODY = maturity-onset diabetes of the young, HNF = hepatocyte nuclear factor, IPF = insulin
promoter factor, *vezi „Diabetul zaharat monogenic”, **în posibilă completare
72 • Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Veronica Botea
● Autoimun (1A). Distrugerea celulelor β
pancreatice este realizată prin mecanisme au-
toimune, markerii procesului autoimun �ind
reprezentaţi de autoanticorpi: anticelule insu-
lare, antiinsulină, antidecarboxilază a acidului
glutamic (GAD65), antitirozinfosfatază IA-2 şi
IA-2β. Unul sau mai mulţi anticorpi sunt prezenţi
la 85-90% dintre pacienţi în momentul instalării
hiperglicemiei. GADA pot � găsiţi, uneori, şi cu
până la 10 ani înainte de momentul diagnosticu-
lui. Boala este asociată cu genele HLA DQA şi
DQB. În această formă, rata distrucţiei celulelor
β este variabilă, rapidă (la copii) sau mai puţin
accelerată (la adulţi). Secreţia de insulină este
foarte scăzută sau absentă, iar nivelul de peptid
C este mic sau nedetectabil. Acest tip apare, de
regulă, la copii şi adolescenţi, dar se poate insta-
la la orice vârstă, inclusiv în decada a opta sau
a noua de viaţă. Boala este asociată, uneori, cu
alte afecţiuni autoimune: boală Graves, tiroidită
Hashimoto, boală Addison, vitiligo, boală celia-
că, hepatită autoimună, miastenie gravis, anemie
pernicioasă.
● Idiopatic (1B) – unii dintre pacienţi au
insulinopenie permanentă şi tendinţă la cetoaci-
doză, dar nu există markeri ai procesului autoi-
mun. Acest subtip este mai frecvent la pacienţii
de origine africană şi asiatică. Are o evidentă
componentă genetică, dar nu este asociat cu sis-
temul HLA.
II. DZ tip 2
Denumit anterior DZ neinsulinodependent,
DZ tip 2 include 90-95% dintre toţi pacienţii cu
DZ. Se caracterizează prin asocierea, în grade va-
riate, a de�citului de insulină cu IR. Majoritatea
pacienţilor cu DZ tip 2 prezintă obezitate, cauză
a unui anumit grad de IR suplimentară. Cetoa-
cidoza nu apare, de regulă, spontan, dar poate �
precipitată de asocierea cu afecţiuni acute grave.
Insulinemia poate � normală, crescută sau scăzu-
tă. Predispoziţia genetică este puternică.
Din punct de vedere terapeutic, DZ tip 2 cu-
prinde pacienţi:
a) trataţi numai cu regim alimentar;
b) trataţi cu regim alimentar şi medicaţie an-
tidiabetică orală;
c) trataţi cu insulină (DZ tip 2 insulinone-
cesitant), injectarea acesteia �ind necesară, la un
moment dat (dar nu indispensabilă, ca în DZ tip
1), pentru echilibrare metabolică şi, implicit, pen-
tru reducerea riscului complicaţiilor cronice. Alt
termen: DZ cu insulinodependenţă secundară.
DZ insulinonecesitant cuprinde, probabil, şi
cazuri de DZ tip 1 (acesta �ind posibil la orice
vârstă), cu evoluţie lentă, către momentul în care
administrarea insulinei devine obligatorie şi indis-
pensabilă supravieţuirii. LADA (diabet autoimun
latent al adultului) trebuie suspectat la pacienţii
diagnosticaţi cu DZ tip 2 la o vârstă relativ tânără
(decada a treia şi a patra de viaţă), normoponde-
rali (de fapt, poate apărea la orice vârstă şi nu doar
la indivizi normoponderali), care, iniţial, răspund
la tratament cu dietă şi, respectiv, cu antidiabe-
tice orale şi care evoluează spre insulinodepen-
denţă ulterioară. Caracteristicile majore ale LADA
sunt: vârsta la diagnostic peste 35 de ani; poziti-
vitate pentru autoanticorpi (ICA şi/sau GADA);
prezentare clinică similară cu DZ tip 2; control
glicemic realizat iniţial cu dietă şi/sau antidiabeti-
ce orale; insulinodependenţă ce poate apărea între
câteva luni şi 10 ani sau mai mult; peptid C bazal
şi stimulat scăzut; prezenţa alelelor HLA de sus-
ceptibilitate pentru DZ tip 1; de obicei, absenţa
istoricului familial de DZ tip 2.
De remarcat este că DZ tip 2 se agravează
pe parcursul evoluţiei, prin scădere progresivă a
insulinosecreţiei, ceea ce face ca, după 10-15 ani
de durată a bolii, insulinoterapia să �e necesară
la aproximativ 80% dintre cazuri.
Această formă de DZ rămâne frecvent ne-
diagnosticată timp de mulţi ani, deoarece, ade-
sea, hiperglicemia nu este su�cient de severă
pentru a produce simptome marcate. Cu toate
acestea, pacienţii au un risc crescut de a dezvolta
complicaţii cronice degenerative.
Riscul de a dezvolta DZ tip 2 creşte cu vâr-
sta, gradul obezităţii şi al sedentarismului. De
asemenea, femeile cu istoric de DZ gestaţional,
persoanele hipertensive şi cele cu dislipidemii
prezintă un risc crescut pentru DZ tip 2.
Cu toate că, tradiţional, DZ tip 2 era consi-
derat o boală a adultului, el poate debuta la orice
vârstă, chiar în copilărie.
III. Alte tipuri speci�ce
Cuprind formele de DZ asociat cu unele
stări patologice şi sindroame, denumit, nu cu

mulţi ani în urmă, DZ secundar (unor cauze bine
conturate), spre deosebire de DZ primar, esen-
ţial, idiopatic, în care cauzele şi mecanismele nu
erau evidente. Reprezintă 1-2% dintre toate ca-
zurile de DZ.
III.1. Defect genetic al funcţiei celulelor β
Acestea sunt forme de DZ asociate cu de-
fecte monogenice ale funcţiei β celulare, trans-
mise, de obicei, autosomal dominant şi caracte-
rizate prin apariţia unei hiperglicemii, uşoare sau
moderate, la o vârstă tânără (în general, înainte
de 25 de ani).
Din acest grup fac parte sindroamele MODY
(maturity-onset diabetes of the young), care se
asociază cu afectarea secreţiei de insulină, fără
in�uenţarea, sau cu afectarea minimă, a acţiunii
insulinei. Până în prezent, au fost descrise 6 ano-
malii genetice care duc la acest tip de DZ.
Caracteristicile generale sunt reprezentate de:
● vârsta la diagnostic <25 de ani;
● clinic, cu simptome moderate sau asimp-
tomatic, fără cetoză;
● fără necesar de insulină cel puţin doi după
diagnostic (cinci ani, după alţi autori);
● transmitere autosomal dominantă (deci,
rude de gradul I cu acelaşi tip de boală).
Prin urmare, sindroamele MODY se deose-
besc net atât de DZ tip 1, cât şi de DZ tip 2. Ele
se caracterizează prin insulinopenie medie, mai
severă decât în DZ tip 2, dar mai uşoară decât în
DZ tip 1, şi, de aceea, au mai fost denumite sin-
droame prin defecte genetice ale funcţiei celu-
lei β (ADA, 1997). IR primară nu este crescută.
Prevalenţa MODY în populaţia generală se
apreciază a � de 5% din toate cazurile de DZ cu
debut la tânăr (vezi capitolul „Diabetul zaharat
monogenic”).
În afară de tipurile MODY, în această cate-
gorie intră şi DZ mitocondrial, apărut, cel mai
frecvent, printr-o mutaţie punctiformă în ADN-ul
mitocondrial, şi anume, substituţia adeninei cu
guanina în poziţia 3243 a genei mitocondriale
care codi�că t-ARNLeu (Leu=leucina). Mutaţia
modi�că, probabil, raportul intracelular ADP/
ATP, cu resetarea senzorului glicemic al celulei
β pancreatice, la fel ca în cazul MODY 2 (mutaţii
în gena glucokinazei). DZ mitocondrial se trans-
Diabetul zaharat: de�niţie şi clasi�care • 73
mite pe linie maternă, se asociază cu surditate
bilaterală, debutează la vârste variate, atingând
un maxim în jurul vârstei de 40 de ani, iar simp-
tomatologia se agravează progresiv, prin deterio-
rarea, în timp, a funcţiei insulinosecretorii.
Una dintre entităţile încadrate recent în
categoria diabetului monogenic este diabe-
tul neonatal, cauzat de mutaţii la nivelul ge-
nelor KCNJ11 (mai frecvent) sau ABCC8, care
codi�că subunitatea Kir 6.2, respectiv SUR 1
de la nivelul canalului de K+ ATP-dependent al
celulei β pancreatice. Ambele mutaţii determină
un defect congenital al eliberării de insulină,
care provoacă întârzierea creşterii intrauterine
şi o greutate mică la naştere. Această formă rară
de DZ este diagnosticată, de obicei, în primele
3 luni de viaţă, �ind confundată, adeseori, cu un
DZ de tip 1 instalat neobişnuit de precoce (însă
lipsesc anticorpii speci�ci din ser). Un aspect in-
teresant este că acest tip de DZ răspunde bine la
tratamentul cu sulfonilureice, iar insulinoterapia
poate să nu �e necesară.
Alte defecte genetice întâlnite sunt cele care
duc la imposibilitatea transformării proinsulinei
în insulină, respectiv la producerea unor mole-
cule anormale de insulină, cu scăderea a�nităţii
faţă de receptorul de insulină. Ambele determină
o hiperglicemie uşoară şi se transmit autosomal
dominant.
III.2. Defect genetic al acţiunii insulinei
Insulinorezistenţa tip A: mutaţiile esenţiale
se găsesc la nivelul genei receptorului de insulină
şi au efecte metabolice variate, de la hiperinsuli-
nemie şi hiperglicemie uşoară, la DZ simptoma-
tic. Se caracterizată prin virilizare, ovare mărite,
chistice, şi acanthosis nigricans. Acest sindrom
nu apare la bărbaţi.
Leprechaunismul (sindromul Donohue) şi
sindromul Rabson-Mendenhall sunt două sin-
droame pediatrice, care se prezintă cu mutaţii ale
genei receptorului de insulină şi alterări consecu-
tive ale funcţiei acestui receptor, ceea ce induce
o IR extremă.
Copiii cu sindrom Donohue au trăsături fa-
ciale caracteristice (urechi mari, ochi globuloşi,
micrognaţie), acanthosis nigricans, hirsutism,
ţesut celular subcutanat slab reprezentat, mărirea
74 • Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Veronica Botea
clitorisului sau a penisului, hiperplazia sânilor, hi-
pertro�e pancreatică şi miocardică, plămâni dis-
mor�, afectare renală cu hipertensiune arterială
şi albuminurie, prolaps rectal, chiste ovariene şi
niveluri foarte mari ale insulinemiei. Decedează,
de obicei, în primul sau al doilea an de viaţă.
Sindromul Rabson-Mendenhall este asociat
cu acanthosis nigricans, anomalii ale dinţilor,
unghiilor, păr cu �r gros şi care creşte repede,
pubertate precoce şi hiperplazia glandei pineale;
rareori trăiesc mai mult de adolescenţă.
În cazul pacienţilor cu DZ lipoatro�c cu
IR nu pot � demonstrate alterări ale structurii
şi funcţiei receptorului de insulină. De aceea,
se consideră că, în cazul acestora, este vorba
despre o anomalie de transmitere a semnalului,
postreceptor.
III.3. Afecţiuni ale pancreasului exo-
crin (vezi şi capitolul „Tipuri rare de diabet
zaharat”)
Orice proces care determină o afec-
tare difuză a pancreasului poate cauza DZ.
Afecţiunile dobândite includ: pancreatita, trau-
matismele, infecţiile, �brocalculoza, neoplas-
mul pancreatic şi pancreatectomia. Cu excepţia
neoplasmului, celelalte afectări trebuie să �e ex-
tinse pentru a determina apariţia DZ. Dacă sunt
su�cient de severe, şi hemocromatoza şi �broza
chistică duc la afectarea celulei β şi la scăderea
secreţiei de insulină. Având în vedere că o tumoră
pancreatică, chiar de dimensiuni reduse, poate
produce DZ, se presupune că mecanismul dia-
betogen nu poate � reprezentat doar de simpla
scădere a masei celulelor β.
III.4. Endocrinopatii
Anumiţi hormoni (de exemplu, STH, corti-
zol, glucagon, epinefrină) sunt antagonişti ai in-
sulinei. Afecţiunile asociate cu secreţia excesivă
a acestora pot duce la DZ (de pildă, acromegalie,
sindrom Cushing, glucagonom, feocromocitom).
Aceste forme de hiperglicemie se remit prin
îndepărtarea excesului hormonal.
Somatostatinomul şi hipopotasemia indusă
de aldosteron pot determina DZ, cel puţin în
parte, prin inhibarea secreţiei de insulină. Hiper-
glicemia se remite, în general, prin rezolvarea cu
succes a tumorii.
Hipertiroidia poate induce DZ prin meca-
nisme multiple, hormonii tiroidieni stimulând
producţia hepatică de glucoză şi crescând meta-
bolismul bazal, glicogenoliza, lipoliza şi catabo-
lismul proteic.
III.5. DZ indus de droguri sau substanţe
chimice
Numeroase substanţe chimice (hormoni ti-
roidieni, diazoxid, diuretice tiazidice, agonişti
beta adrenergici, dilantin etc.) pot altera secreţia
insulinei, dar, prin ele însele, nu induc DZ, ci
precipită apariţia acestuia la persoanele cu IR. În
aceste cazuri, clasi�carea este ambiguă, deoarece
nu se cunoaşte gradul preexistent al disfuncţiei β
celulare şi al IR.
Unele toxine, precum Vacor (o otravă de
şobolani) şi pentamidină, pot distruge de�nitiv
celulele β. Din fericire, astfel de situaţii sunt rare.
De asemenea, există o serie de substanţe care
pot altera acţiunea insulinei, ca, de exemplu, aci-
dul nicotinic şi glucocorticoizii. Glucocorticoizii
au cel mai puternic efect de creştere a glicemiei,
dintre toate medicamentele cunoscute. Ei pot de-
termina creşteri ale glicemiei la pacienţii cu DZ,
dar şi la cei anterior normoglicemici. Acţionează
prin scăderea sensibilităţii hepatice şi periferice la
insulină, printr-un mecanism postreceptor. Efec-
tul este dependent de doză, iar durata expunerii
nu pare a � importantă. În general, după sistarea
administrării, hiperglicemia este reversibilă. Tra-
tamentul DZ indus de aceştia se poate face, dacă
este necesar, cu insulină.
Interferonul α induce formarea de anticorpi
anticelule insulare, ducând, în unele circumstanţe,
la insulinopenie severă.
III.6. Infecţii
Anumite virusuri au fost implicate în produ-
cerea bolii: virusul rubeolei congenitale, virusul
Coxackie B, virusul citomegalic, adenovirusu-
rile, virusul coriomeningitei limfocitare, virusul
urlian. Rolul infecţiilor virale în etiopatogenia
DZ este incomplet elucidată. Ele pot acţiona ca
factor citolitic direct asupra celulelor β pancrea-
tice, factor aditiv la o distrucţie β celulară iniţiată
de alţi agenţi, factor declanşator al procesului au-

toimun sau factor inductor al expresiei molecule-
lor HLA-DR pe suprafaţa celulelor β.
III.7. Forme rare de diabet indus imun
DZ poate � asociat cu mai multe afecţiuni
imunologice cu patogenie şi etiologie diferită
de cea a DZ tip 1. Hiperglicemia postprandială,
su�cient de accentuată pentru a se încadra în
criteriile de diagnostic al DZ, a fost observată
la persoanele care dezvoltă spontan autoanti-
corpi antiinsulinici. De obicei, aceşti subiecţi
prezintă, mai degrabă, simptome de hipo-, decât
de hiperglicemie.
Sindromul bărbatului rigid („stiff man syn-
drome”) este o boală autoimună a sistemului
nervos central, caracterizată prin rigiditatea mus-
culaturii axiale şi spasme musculare dureroase.
Persoanele cu această afecţiune au titruri crescu-
te de anticorpi anti GAD şi aproximativ jumătate
dintre ele dezvoltă DZ.
Anticorpii antireceptor de insulină pot cau-
za DZ, prin legare de receptorii de insulină, blo-
cându-i şi împiedicând, astfel, legarea insulinei
de ei, la nivelul ţesuturilor periferice. Aceşti anti-
corpi pot acţiona şi ca agonişti de insulină, după
legarea de receptor, cauzând hipoglicemie. Anti-
corpii antireceptori de insulină se găsesc, uneori,
şi la persoanele cu lupus eritematos sistemic şi
cu alte afecţiuni autoimune. Ca şi în alte cazuri
de IR severă, pacienţii pot prezenta acanthosis
nigricans. În trecut, acest sindrom era denumit
insulinorezistenţă tip B.
III.8. Alte sindroame genetice asociate
uneori cu DZ
Există mai multe sindroame genetice care se
însoţesc de o incidenţă crescută a DZ.
Sindromul Down (trisomia 21) se carac-
terizează prin retard mental, malformaţii car-
diace, aspect facial caracteristic, statură mică şi o
prevalenţă crescută a DZ.
Sindromul Klinefelter (XXY) prezintă: hipo-
gonadism cu azoospermie, statură înaltă, gine-
comastie, microcefalie, osteoporoză, prognaţie,
tulburări de comportament (agresivitate) şi
di�cultăţi în învăţare, risc crescut de neoplazii şi
DZ.
Sindromul Turner (cariotip 45 X0) este ca-
racterizat prin limfedem la naştere, statură mică,
disgenezie ovariană, amenoree primară, inferti-
Diabetul zaharat: de�niţie şi clasi�care • 75
litate, malformaţii cardiace şi anomalii renale.
Se asociază cu o incidenţă crescută a scăderii
toleranţei la glucoză şi DZ.
Sindromul Wolfram este o afecţiune cu trans-
mitere autosomal recesivă, caracterizat prin DZ
cu de�cit de insulină şi absenţa celulelor β, la ne-
cropsie. Manifestări adiţionale includ diabet in-
sipid, hipogonadism, atro�e optică şi surditate.
Sindomul Prader-Willi se caracterizează prin
hipotonie musculară, retard mental, statură mică,
hipogonadism, hiperfagie extremă, obezitate.
Coreea Huntington este o afecţiune pro-
gresivă a creierului, ce determină pierderea
abilităţilor motorii şi intelectuale. Debutează
la 25-60 de ani (de obicei, 40-50 de ani) şi se
asociază cu insulinorezistenţă, cu hiperglicemie
şi hiperinsulinemie.
Ataxia Friedreich şi distro�a miotonică
determină hiperglicemie, prin scăderea producţiei
de insulină şi/sau IR. Primul este caracterizat prin
deterioare progresivă a sistemului nervos central,
cardiomiopatie hipertro�că, aritmii, disfuncţie
ventilatorie restrictivă, scolioză, cecitate, surdi-
tate şi DZ. Cel de-al doilea (boala Steinert) se
manifestă prin scăderea capacităţii de relaxare
musculară după contracţie, slăbiciunea muscu-
laturii membrelor, creşterea creatinfosfokina-
zei, tulburări de conducere cardiace, disfagie,
aspiraţie, întârziere în dezvoltare; succinilcolina
şi neostigmina pot precipita crize miotonice.
Por�riile sunt boli metabolice induse de
unele defecte enzimatice înnăscute sau dobân-
dite ale procesului de producere a hemului, care
au drept rezultat supraproducţia, acumularea şi
eliminarea în exces a unor compuşi por�rinici şi
a unor precursori ai acestora.
Sindromul Lawrence-Moon-Biedl este ca-
racterizat prin obezitate, retinită pigmentară,
malformaţii cardiace congenitale, retard de
dezvoltare, polidactilie, afectare renală, diabet
insipid.
IV. Diabetul zaharat gestaţional
Orice grad de perturbare a metabolismului
glucidic (DZ, STG, AGJ) care se manifestă sau
este recunoscută, pentru prima dată, în cursul
sarcinii (vezi şi capitolul „Diabetul zaharat şi
sarcina”), aparţine diabetului gestaţional (DG).
În unele situaţii, poate � vorba şi despre un DZ
76 • Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Veronica Botea
preexistent, dar necunoscut, nediagnosticat până
atunci. Din aceste motive, femeia considerată a
avea DG trebuie dispensarizată şi supravegheată
ani de zile după sarcină. DG complică aproxima-
tiv 7% dintre sarcini.
În mod normal, în prima parte a sarcinii
(trimestrul I şi prima jumătate a trimestrului II),
survine o scădere a valorilor glicemice faţă de
femeile negravide, pentru ca, ulterior, în trimes-
trul III, toleranţa la glucoză să se deterioreze
progresiv. Creşterea valorilor glicemiei în prima
perioadă a sarcinii poate re�ecta un DZ preexis-
tent, iar apariţia unor valori ale glicemiei mai
mari decât cele considerate normale, necesită
efectuarea testului de toleranţă la glucoză oral
(TTGO). Glicemia normală, în această perioadă,
nu exclude apariţia ulterioară a DG (vezi capito-
lul „Diabetul zaharat şi sarcina”).
Persoanele cu risc crescut pentru DG sunt:
femeile peste 30 ani, cele cu anomalie anterioară
a toleranţei la glucoză, cu copii macrosomi la
naşterile anterioare, cele care provin din grupuri
etnice cu risc crescut (hispanici, afroamericani,
indieni americani, asiatici, unele populaţii din
insulele Paci�cului).
Este recomandat screening-ul DZ la fe-
meile din grupuri etnice cu risc crescut, în pri-
mul trimestru al sarcinii, pentru a depista un
DZ preexistent, dar nediagnosticat. Testarea
sistematică pentru DG se efectuează, de obicei,
între săptămânile 24 şi 28 de sarcină.
Pentru depistarea DG, se practică TTGO
standard. După naşterea fătului, femeile trebuie
dispensarizate în continuare şi reclasi�cate; se
recomandă un nou TTGO, după mai mult de
6 săptămâni de la eveniment.
V. Prediabetul
Prediabetul, termen care s-a impus în ulti-
mii ani, cuprinde stări patologice caracterizate
prin niveluri ale glicemiei (à jeun şi/sau la 2 ore
în cursul TTGO) peste cele considerate normale,
dar sub cele necesare diagnosticului de DZ. Din
cadrul prediabetului fac parte:
a) alterarea sau modi�carea glicemiei à jeun
(AGJ = MGJ), de�nite prin glicemie à jeun între
110 şi 125 mg/dl. ADA şi IDF au propus, în 2004,
modi�carea criteriilor de diagnostic al AGJ la
100-125 mg/dl, propunere ce nu a fost adoptată,
încă, de OMS. Termenul de alterare a toleranţei
la glucoză à jeun a fost folosit pentru prima oară
de Charles, referindu-se la glicemia cu valori cu-
prinse între 110 şi 140 mg/dl (cifră care atunci
de�nea DZ). Aceste persoane prezintă un risc
crescut de a dezvolta DZ;
b) scăderea toleranţei la glucoză (STG),
de�nită printr-o glicemie la 2 ore în timpul
TTGO, cuprinsă între 140 şi 199 mg/dl. La
această categorie, glicemia à jeun şi HbA1c sunt
normale, hiperglicemia apărând doar în cursul
testului. Recunoaşterea acestei tulburări a meta-
bolismului glucidic este, însă, importantă, deoa-
rece pacienţii prezintă un risc crescut pentru DZ
şi pentru apariţia complicaţiilor, în special a ce-
lor macroangiopate;
c) persoanele cu AGJ+STG (coexistenţa ce-
lor două tipuri de intoleranţă la glucoză) au risc
crescut atât de evoluţie spre DZ, cât şi de apariţie
a accidentelor cardiovasculare (de aceeaşi
magnitudine ca DZ).
Bibliogra�e selectivă
1. Aguilar-Bryan, L, Bryan, J. Neonatal Diabetes
Mellitus. Endocr Rev 2008; 29: 265-291.
2. Alberti KGMM, Zimmet PZ. De�nition, diagno-
sis and classi�cation of diabetes mellitus and its
complications. Part 1: diagnosis and classi�ca-
tion of diabetes mellitus. Provisional Report of a
WHO Consultation. Diabet Med 1998; 15: 539-
553.
3. American Diabetes Association. Standards of
medical care in diabetes. Diabetes Care 2010; 33
(Suppl 1): S11-S61.
4. American Diabetes Association. Gestational dia-
betes mellitus (Position Statement). Diabetes
Care 2004; 27 (Suppl 1): S88-S90.
5. Barrett TG, Bundey SE, Macleod AF. Neurode-
generation and diabetes: UK nationwide study of
Wolfram (DIDMOAD) syndrome. Lancet 1995;
346: 1458-1463.
6. Craig ME, Hattersley A, Donaghue KC. De�ni-
tion, epidemiology and classi�cation of diabetes
in children and adolescents. Pediatric Diabetes
2009; 10 (Suppl 12): 3-12.
7. Expert Committee on the Diagnosis and Classi�-
cation of Diabetes Mellitus. Report of the Expert
Committee on the Diagnosis and Classi�cation
of Diabetes Mellitus. Diabetes Care 1997; 20:
1183-1197.