4.2.

Efectele poluanţilor aerului asupra atmosferei, solului şi apei

4.2.1. Ceaţa atmosferică
Ceaţa atmosferică favorizează reducerea vizibilităţii, fiind cauzată de prezenţa particulelor fine
sau a NO2 din atmosferă. Particulele trebuie să aibă diametrul între 0,1 – 1 µ m , acestea fiind
limitele de mărime între care are loc împrăştierea luminii. Sursa acestor particule poate fi
naturală sau antropogenă.
Sursele acestor substanţe în atmosferă pot fi:
• Sursele primare ale particulelor fine sunt procesele de combustie efectuate în centrale
termoelectrice şi motoare diesel. Compoziţia acestor particule include: funingine sau
carbonaţi, urme de metale, V2O5 şi sulfaţi. În plus, în atmosferă sunt eliberate cantităţi mari
de NO2 şi SO2.
• Sursele secundare ale particulelor fine sunt constituite în cadrul proceselor de conversie
gaz-particulă, în urma cărora molecula de gaz se transformă în particule lichide sau solide.
Aceste transformări de fază poate avea loc în cadrul următoarelor procese:
1) Absorbţia – procesul în cadrul căruia un gaz este înglobat într-o soluţie în stare lichidă (Ex.
SO2 în picăturile de apă).
2) Condensarea – rezultatul ciocnirii dintre moleculele gazoase şi o picătură de aerosol.
3) Coagularea – proces prin care particulele discrete intră în contact, între ele în aer rămânând
cuplate prin forţă de suprafaţă
Ceaţa atmosferică se poate întinde peste regiuni de mii de km2, fiind cauzată de oxidarea SO2 şi
NO2 în sulfaţi şi nitraţi, ce se transformă în mase de aer care se mişcă relativ încet. Acestea se
pot urmări prin intermediul sateliţilor pe măsura dezvoltării şi mişcării.

4.2.2. Smogul
Smogul reprezintă un amestec de ceaţă şi fum, care apare în multe oraşe din întreaga lume.
Reactanţii care produc cel mai întâlnit tip de smog sunt, în special, emisiile de la automobile. Cel
mai des este observat smogul cu o compoziţie ca o pâclă, de culoare galben – maro - gri, care se
datorează prezenţei în aer a unor mici picături de apă, ce conţin produse ale reacţiilor chimice
dintre substanţele poluante din aer. Această pâclă, formată de obicei în zonele urbane, se extinde
periodic şi în zonele curate, cum ar fi rezervaţii naturale, zone de agrement, păduri, câmpii.
Produsele intermediare şi finale ale reacţiilor care au loc în smog pot afecta sănătatea oamenilor
şi pot provoca degradări plantelor, animalelor şi anumitor materiale.
Multe regiuni urbane suferă de pe urma poluării aerului, proces în decursul căruia sunt produse
cantităţi relativ mari de ozon la nivelul solului, O3, un constituent nedorit al aerului, care este
prezent în concentraţii semnificative la altitudini mici, ca rezultat al reacţiilor poluanţilor, induse
de lumina solară. Acest fenomen este denumit smog fotochimic şi este uneori caracterizat ca
fiind un „strat de ozon într-un loc nepotrivit”, pentru a contrasta cu ozonul stratosferic, benefic
pentru viaţa pe pământ.
Principalii reactanţi într-un proces de formare a smogului fotochimic sunt oxidul de azot, NO,
hidrocarburile nearse, care sunt emise în aer ca poluanţi, de la motoarele cu ardere internă şi de
la alte surse.
Un nivel ridicat de ozon afectează materialele: întăreşte cauciucul, reduce durata de viaţă a unor
produse de larg consum, cum ar fi anvelopele de la automobile şi îngălbeneşte culoarea unor
materiale, precum ar fi cele textile.
Producerea fotochimică a ozonului apare în timpul sezoanelor secetoase din zonele rurale
tropicale, unde este larg răspândită arderea biomasei pentru curăţarea pădurilor, sau
autoaprinderei ei, sau incendierea accidentală sau intenţionată a pădurilor. Cu toate că o mare
parte din carbon este transformat imediat în CO2, sunt degajate cantităţi de metan şi de alte
hidrocarburi, precum şi NOx.
Smogul fotochimic, care provine din oxizii de azot, este mai important decât smogul pe bază de
sulf din multe oraşe. Smogurile fotochimice sunt oxidante.
Ozonul însuşi este un poluant atmosferic dăunător. Acesta produce o iritaţie trecătoare a
sistemului respirator, dând naştere la tuse, iritarea nasului şi a gâtului, scurtarea respiraţiei şi
dureri de piept, când se respiră profund. Se estimează că expunerea îndelungată la nivele înalte
de ozon duce la îmbătrânirea prematură a ţesuturilor plămânilor.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a legiferat standarde care reglementează concentraţiile
atmosferice maxime de bioxid de sulf, bioxid de azot ;i monoxid de carbon, precum şi ozon, iar
unele cazuri şi sulful total, deoarece toate aceste gaze au efecte asupra sănătăţii, când sunt
concentraţii suficient de mari. Aceste valori sunt prezentate în Tabelul 4.1.

Tabelul 4.1. Standardul OMS de calitate a aerului pentru poluanţii gazoşi

Poluantul Standard OMS Perioada de timp
SO2 350 µ g / m3 1 oră
NO2 150 µ g / m3 24 ore
CO 30 mg / m3 1 oră
10 mg / m3 8 ore
O3 150-200 µ g / m3 1 oră
100-120 µ g / m3 8 ore

Poluarea produsă de SO2 şi de sulfaţi poate cauza o scădere a rezistenţei faţă de cancerul de
colon şi cel de sân.
Poluarea produce o reducere a cantităţii de raze ultraviolete de tip B (UV - B), disponibile,
necesare pentru a forma vitamina D, care este un agent protector pentru ambele tipuri de cancer.
Dar sunt şi unele efecte pozitive ale poluării aerului asupra sănătăţii oamenilor. E exemplu, rata
cancerului de piele din zonele poluante intens cu ozon este probabil redusă, deoarece ozonul are
capacitatea de a filtra UV – B din lumina solară.

4.2.3. Ploaia acidă

Una din problemele de mediu cele mai serioase, cu care se confruntă astăzi multe regiuni ale
lumii, este ploaia acidă. Acest termen acoperă o varietate de fenomene, incluzând smogul acid,
toate corespunzând precipitării atmosferice a substanţelor acide. Ploaia acidă are o varietate de
consecinţe ecologice distrugătoare, iar prezenţa particulelor acide în aer are efecte directe asupra
sănătăţii populaţiei.
Când se ard combustibili fosili, cum sunt cărbunele, benzina sau petrolul, se emit oxizi de sulf,
carbon şi azot în atmosferă. Aceşti oxizi se combină cu umezeala din aer şi formează acid
sulfuric, acid carbonic şi acid azotic. Când plouă sau ninge, aceşti acizi ajung pe pământ sub
forma a ceea ce numim ploaie acidă. In secolul XX, aciditatea aerului şi ploaia acidă au ajuns să
fie recunoscute ca o ameninţare capitală la adresa calităţii mediului. Cea mai mare parte a acestei
acidităţi este produsă în ţările industrializate din emisfera nordică: SUA, Canada, Japonia şi
majoritatea ţărilor din Europa de Est si de Vest. Efectele ploii acide pot fi devastatoare pentru
multe forme de viaţă, inclusiv pentru oameni. Aceste efecte sunt însă mai vizibile în lacuri, râuri
şi parcuri şi la nivelul vegetaţiei. Aciditatea apei omoară practic orice formă de viaţă. La
începutul anilor '90, zeci de mii de lacuri erau deja distruse de ploaia acidă. Cele mai grave
probleme au existat în Norvegia, Suedia şi Canada. Ameninţarea reprezentată de ploaia acidă nu
e limitată de graniţele geografice, căci vânturile transportă substanţele poluante pe tot globul. De
exemplu, cercetările confirmau faptul că poluarea provenită de la centralele electrice care
funcţionează cu cărbuni în centrul şi vestul SUA erau cauza principală a marilor probleme legate
de ploaia acidă în estul Canadei şi nord-estul SUA. Efectele distructive ale ploii acide nu se
limitează la mediul natural. Structuri de piatră, metal sau ciment au fost şi ele afectate sau chiar
distruse.