TRĂSĂTURI SPECIFICE DEFICIENȚILOR DE INTELECT

Caracterul limitat al zonei proximei dezvoltări

În condiţiile unor activităţi de grup sau cu ajutor acordat din partea adultului, orice
copil este capabil să rezolve o serie de sarcini, inclusiv sarcini cognitive pe care la momentul
respectiv nu le poate rezolva prin munca independentă.
L.S. Vâgotski (1971) demonstra că între copilul normal şi cel cu deficienţa mintală
există diferenţe semnificative din punct de vedere al zonei proximei dezvoltări în sensul că, în
timp ce copilul normal se caracterizează printr-o zonă a proximei dezvoltări largă, dinamică
şi eficientă, în timp ce deficientul mintal se caracterizează printr-o zonă a proximei dezvoltări
limitată, lipsită de dinamism şi mai puţin eficientă. La deficientul mintal, zona proximei
dezvoltări este cu atât mai restrânsă cu cât gradul deficienţei este mai mare.
Din activitatea practică, s-a putut observa că deficientul mintal, atunci când se află în
impas, când nu poate rezolva singur o activitate, el nu solicită ajutorul din proprie iniţiativă,
iar atunci când i se oferă nu ştie întotdeauna cum să folosească sprijinul acordat. De
asemenea, deficientul mintal nu resimte nevoia de feed-back, el implicându-se în activităţi în
mod mecanic, stereotip.
În dezvoltarea oricărui individ un rol esenţial îl joacă mediul cultural în care acesta
trăieşte. Din acest punct de vedere este necesar, pe lângă calitatea mediului în care subiectul
se dezvoltă, acesta să fie receptiv la influenţele acestui mediu. Deficienţii mintal se află în
următoarele situaţii:
- datorită deficienţei, accesul la cultura societăţii este limita
- datorita unor carenţe ale mediului în care deficientul trăieşte se produce
acelaşi fenomen al blocării accesului acestuia la experienţa culturală.

Vâscozitatea genetică
Vâscozitatea genetică se referă la incapacitatea deficientului mintal de a se desprinde
rapid şi definitiv de stadiile precedente ale dezvoltării mintale precum şi la fenomenul
încetinirii şi stagnării acestei dezvoltări.
Termenul de vâscozitate genetică a fost introdus în literatura de specialitate de B. Inhelder
care a urmărit caracteristicile dezvoltării intelectuale la copilul cu deficienţă mintală comparativ
cu normalul. Această analiză s-a realizat pe baza teoriei genezei inteligenţei a lui J. Piaget.
Autoarea arăta că, în timp ce la copilul normal dezvoltarea intelectuală se caracterizează prin
dinamism, fluenţa şi rapiditate în atingerea stadiilor superioare, deficientul mintal are o
construcţie intelectuală anevoioasă, fluctuantă şi neterminată. Toate aceste caracteristici descrise
de Inhelder referitoare la dinamica dezvoltări intelectuale sunt cu atât mai evidente cu cât gradul
deficienţei mintale este mai accentuat.
În aceeaşi ordine de idei, autoarea arată că modul de a raţiona al debilului mintal, nu
numai că nu ajunge la nivelul operaţiilor formale, dar în condiţii noi, în condiţii de stres,
aceasta tinde să regreseze către reacţii specifice stadiilor anterioare de dezvoltare. Acest
fenomen al alunecării către stadiile anterioare generează o serie de dificultăţi în procesele
gândirii, mai ales sub aspectul trecerii de la concret la abstract, de la particular la general, sub
aspectul operaţiilor de comparare, clasificare, al exemplificării şi concretizării cunoştinţelor
memorate verbal, precum şi al aplicării în practică a celor învăţate.
Prin prisma teoriei lui J. Piaget şi B. Inhelder se conturează semănările şi deosebirile
existente între copilul cu intelect normal şi cel cu deficienţă mintală sub aspectul parcurgerii
stadiilor dezvoltării intelectuale. Aceste asemănări şi deosebiri sunt:
- atât copilul normal cât şi cel cu deficienţă mintală parcurg, în general
acelaşi traseu al dezvoltării mintale; pornind de la stadiul senzoriomotor ei
se îndreaptă în ritmuri diferite spre stadiile inteligenţei operatorii;

- în timp ce la aproximativ 14 ani, copilul normal atinge stadiul operaţiilor

formale, copilul cu deficienţă mintală se opreşte la nivelul stadiilor
intermediare ale propriei dezvoltări. În cazurile uşoare ale deficienţei
mintale el ajunge doar la pragul operaţiilor formale în timp ce în cazurile
de deficienţă mintală moderată, abia se depăşeşte pragul inferior al
operaţiilor concrete, stagnând o perioadă mai îndelungată la nivelul unei
mentalităţi egocentrice, al unei gândiri lipsite de atributele reversibilităţii;

Vâscozitatea genetică a dezvoltării, adică avansul lent, cu opriri, poticneli şi

plafonarea la nivelul etapelor intermediare ale procesului maturizării mintale descrise de B.
Inhelder, trebuie interpretată în strânsă legătură cu caracteristicile zonei proximei dezvoltări
deci cu caracterul restrâns al acesteia aşa cum arata Gh. Radu (2000, p. 105) Deficientul
mintal se caracterizează atât prin capacitatea limitată de a se desprinde de etapele anterioare
ale dezvoltării cât şi prin incapacitatea de a face paşi fermi în zona proximei dezvoltări.
 Atât Inhelder, prin descrierea „vâscozităţii genetice” cât şi Vâgotski prin teoria „zonei
proximei dezvoltări” se referă la acelaşi fenomen adică dezvoltarea mintală încetinită,
neterminată a deficientului mintal, numai că Inhelder a abordat acest fenomen din perspectiva
etapelor anterioare ale dezvoltării în timp ce Vâgotski a abordat fenomenul din perspectiva
etapelor viitoare ale dezvoltării.
Gh. Radu arată că o imagine completă este oferita de abordarea simultană în ambele
sensuri a fenomenului. Autorul afirmă că „o imagine mai completă şi mai unitară asupra
dinamicii dezvoltării psihointelectuale a copiilor cu deficienţe mintale, copii care nu numai că
înaintează pe drumul dezvoltării lor, cu paşi mici şi nesiguri, dar adesea se şi poticnesc,
uneori regresează temporar, pentru ca în cele din urmă să se plafoneze înainte de a atinge
stadiile superioare, oferindu-ne, astfel, tabloul unei evoluţii neterminate şi a unei mari
instabilităţi, deci a unei dinamici distorsionate a procesului dezvoltării.”( Gh. Radu, 2000,
pag.106)
Referitor la vâscozitatea genetică şi caracterul restrâns al zonei proximei dezvoltări
Gh. Radu afirmă că acestea „pot fi considerate şi o expresie calitativă a fenomenului de
întârziere în dezvoltarea copilului cu deficienţă mintală, fenomen pe care procedeele
psihometrice clasice îl pun în evidenţă, mai ales sub aspectul cantitativ” (Gh. Radu, 2000,
pag.108)

Heterocronia dezvoltării

Vâscozitatea genetică şi caracterul restrâns al proximei dezvoltări nu explică decât

parţial dinamica distorsionată a dezvoltării deficientului mintal. Tabloul dezvoltării acestora
trebuie completat cu acea caracteristică pe care R. Zazzo o numeşte heterocronie specifică
deficientului mintal.
Heterocronia specifică deficientului mintal este acea caracteristică prin care aceşti
copii nu numai că sunt întârziaţi în dezvoltarea lor, dar sunt şi dizarmonici în structura
personalităţii, ceea ce înseamnă că întârzierea în dezvoltare se manifestă diferit la nivelul
diferitelor paliere. Cu alte cuvinte, heterocronia deficientului mintal reprezintă, de
fapt,consecinţa unei dezvoltări globale, inegal întârziate şi, deci, dizarmonice.
R. Zazzo arăta că „debilul mintal comparat cu copilul normal se dezvoltă în ritm
diferit, în ceea ce priveşte diferitele sectoare ale dezvoltării psihobiologice” şi, în primul rând,
este vorba de ritmul diferit între „creşterea fizică şi creşterea mintala, între dezvoltarea
somatică şi dezvoltarea cerebrală”. Acest fenomen este denumit de Zazzo „heterocronie
fundamentală”, pe baza căreia se dezvoltă toate celelalte fenomene heterocronice.
Este evident că o serie de diferenţe între ritmurile de dezvoltare ale elementelor ce
intră în componenţa profilului psihologic se întâlnesc nu doar la deficientul mintal ci şi la
copiii normali. „Dinamica funcţională a sistemului personalităţii este subordonată legilor
heterocroniei şi heteronomiei .... potrivit primei legi, dezvoltarea şi maturizarea diferitelor
trăsături, procese şi subsisteme componente au ritmuri diferite şi se realizează la momente de
timp diferite, ceea ce face ca la diferite vârste, gradul de eficienţă adaptativă în raport cu
diferitele modalităţi şi categorii de solicitări să fie semnificativ diferit”. (M.Golu, 1993, p.35)
În acest caz putem vorbi de o heterocronie normală care nu afectează esenţial
caracterul echilibrat al structurii personalităţii. Comparativ cu heterocronia normală,
heterocronia întâlnită la deficientul mintal este generatoare de dizarmonie şi Zazzo o
denumeşte „heterocronie oligofrenică”
Aceasta heterocronie oligofrenică este expresia inegalităţilor în ritmurile dezvoltării
diferitelor componente ale profilului psihologic al deficientului mintal, manifestate pe fondul
unor întârzieri globale mai mult sau mai puţin accentuate şi situate sub valorile medii ale
dezvoltării normale.
Din interacţiunea vâscozităţii genetice, inerţiei patologice, deficitului de organizare
intelectuală dar şi a altor trăsături rezultă o trăsătură globală a deficientului mintal şi anume
fragilitatea personalităţii care se manifestă pregnant în procesul adaptării sale, în conduita
verbală, în comportamentul cotidian aşa cum o găsim prezentată şi la E. Verza.
Sintetizând cele prezentate mai sus, putem afirma că pentru un model adaptat de lucru
cu elevii deficienţi mintal trebuiesc îndeplinite o serie de condiţii şi anume:
- modelarea analitică, individualizarea şi personalizarea activităţilor de
învăţare şi terapeutice;
- evidenţierea elementelor mai bine păstrate în profilul psihologic al fiecărui
elev deficient mintal, în perspectiva utilizării lor ca puncte de sprijin în
realizarea intervenţiei complexe;
- realizarea echilibrului individual optim, între solicitările vizând viteza de
rezolvare a diferitelor sarcini de învăţare.

INERŢIA PATOLOGICĂ
 Un alt fenomen întâlnit la deficientul mintal, pe lângă cel al dereglării dinamicii
dezvoltării este acela al dereglării dinamicii corticale. Această dereglare este reprezentată de
inerţia oligofrenică sau inerţia patologică concretizată prin rigiditatea reacţiilor adaptative şi
comportamentale.
Termenul de inerţie oligofrenică se leagă, în literatura de specialitate, de numele lui
A.R. Luria şi a colaboratorilor săi M.S. Pevzner si V.I. Lubovski.
Nu orice manifestare a inerţiei reacţiilor şi comportamentelor reprezintă un indiciu al
deficienţei mintale. Se întâlnesc situaţii în care persoane cu intelect normal, sub influenţa
unor emoţii puternice, a unor stări de oboseală reacţionează inadecvat situaţiilor concrete,
putând să manifeste stereotipii comportamentale, inclusiv în comportamentul verbal şi cel
motor.
De altfel, P.P.Neveanu sublinia că un anumit grad de inerţie este absolut necesar
activităţii psihice normale, fără aceasta neputându-se concepe reflexogeneza, memoria,
deprinderile. Acest fenomen este cunoscut şi sub numele de inerţie corticală normală.
Spre deosebire de inerţia corticală normală, inerţia oligofrenică (sau patologică) la
care face referire Luria, se concretizează într-o puternică lipsă de mobilitate a reacţiilor cu
efecte negative în procesul de adaptare.
Manifestarea inerţiei patologice la deficienţii mintal poate îmbracă următoarele
aspecte:
- reacţii întârziate, încetineală, apatie sau
- reacţii precipitate, insuficient supuse controlului conştient (datorită
persistenţei la nivel cortical a unor focare de excitaţie)
Un aspect important legat de inerţia patologică este acela că particularităţile activităţii
nervoase superioare la deficientul mintal nu se reduc doar la inerţie ci şi la diminuarea forţei
şi a dereglării echilibrului între procesele nervoase fundamentale, excitaţia si inhibiţia.
Analizând aspectul dereglării echilibrului între excitaţie şi inhibiţie, M.S. Pevzner
arăta că putem distinge două subcategorii de deficienţi mintal:
- subcategoria deficienţilor mintal care, pe fondul predominării inerte a inhibiţiei, se
caracterizează prin lentoare în reacţii, apatie, lipsă de interes şi iniţiativă în
desfăşurarea activităţilor
- subcategoria deficienţilor mintal care, pe fondul unei predominări inerte a excitaţiei se
caracterizează prin reacţii rapide, precipitate, lipsite de precizie.
S.I. Rubinstein afirma că la acestea trebuie adăugată o a treia subcategorie:
 - subcategoria deficienţilor mintal la care, pe fondul unei puternice inhibiţii de
protecţie, aflată în strânsă legătură cu o rapidă pierdere a capacităţii de efort se
dovedesc incapabili de a se antrena la activităţi de mai lungă durată şi sunt foarte
puţin productivi în raport cu posibilităţile intelectuale, aparent mai bine păstrate decât
la celelalte subcategorii.
În activitatea şcolară cu elevii cu deficienţii mintal, prezenţa manifestărilor rigide,
stereotipe, neadecvate, adică manifestarea inerţiei patologice, nu au niciodată o singură
explicaţie, apariţia acestora datorându-se mai multor cauze:
- sărăcia experienţei individuale a copiilor cu deficienţă mintală;
- lipsa unui bagaj temeinic de reprezentări
- utilizarea pe scară largă, în activitatea şcolară a metodelor verbale etc.
Referitor la specificitatea deficienţei mintale, în primul rând trebuie avut în vedere
faptul că există o anume constelaţie de particularităţi individuale care-l diferenţiază pe fiecare
dintre ei atât în raport cu copilul normal cât şi în raport cu ceilalţi deficienţi mintal. Astfel,
putem vorbi de un specific al fiecărui copil cu deficienţă mintală care face necesară abordarea
individuală mai ales în procesul terapeutic.
În al doilea rând ne putem referi la o serie de trăsături comune deficienţilor mintal şi
anume:
- dereglarea dinamicii dezvoltării psihointelectuale având drept consecinţă heterocronia
oligofrenică, vâscozitatea genetică şi caracterul restrâns al zonei proximei dezvoltări;
- dereglarea dinamicii corticale, mai ales a proceselor nervoase fundamentale având
drept consecinţă inerţia oligofrenică sau patologică ce se concretizează în rigiditatea
reacţiilor şi comportamentelor adaptative.

Rigiditatea:
Constituie cea mai evidentă trăsătură ce se manifestă în toate activităţile
desfăşurate de deficientul de intelect şi în special, în cele de cunoaştere.
J.S. Kounin consideră această trăsătură ca fiind o particularitate definitorie a
debilului mintal. Se ştie că adultul are un număr mai mare de regiuni
“psihologice” faţă de copil însă graniţele dintre aceste regiuni devin tot mai
rigide pe măsura înaintării în vârstă. Rigiditatea acestor regiuni şi a graniţelor
 dintre ele limitează transferul funcţional şi schimbul între teritoriile învecinate
ceea ce determină o inerţie la nivelul întregii activităţi psihice.
La deficienţii de intelect aceste regiuni sunt foarte rigide nepermiţând schimbul
funcţional normal dintre ele, corespunzător vârstei cronologice.
Ulterior termenul a fost extins, unii autori folosind singtame ca rigiditatea
gândirii, a memoriei, a limbajului, a comportamentului. A.R. Luria a folosit
termenul de inerţie patologică pentru a arăta că activitatea este deficitară ceea
ce nu permite o relaţionare riguroasă între diferitele regiuni ale creierului cu
consecinţe în desfăşurarea funcţiilor psihice dominate de inerţie.

Fragilitatea construcţiei personalităţii.

F. Fau pornind de la ideea că vâscozitatea genetică îşi pune amprenta în orice
situaţie asupra conduitei debilului mintal, dovedeşte că atunci când solicitările
depăşesc posibilităţile de răspuns, apare această caracteristică numită
fragilitatea construcţiei personalităţii.
Fragilitatea poate fi disociată (manifestări de duritate, impulsivitate şi lipsă de
control) sau mascată (ce apare la debilii care trăiesc într-un mediu securizat
făcând posibilă disimularea trăsăturilor negative).

Fragilitatea şi labilitatea conduitei verbale

Descrisă de E. Verza constă în neputinţa handicapatului de a exprima logico-
gramatical conţinutul situaţiilor semnificative, neputinţa de a se menţine la
nivelul unui progres continuu şi de a-şi adapta conduita verbală la schimbările
ce apar în diverse împrejurări. Mai mult, subiectul poate vorbi relativ bine la un
moment dat ca ulterior, chiar la intervale mici de timp să manifeste dereglaje
accentuate. Subiectul este dependent de dispoziţiile ce le are şi de influenţa
unor factori din mediul înconjurător adeseori nesemnificativi. În plan semantic,
este prezentă sărăcia de idei, un dezacord între ceea ce exprimă şi realitatea ca
şi o înţelegere simplificată sau trunchiată a ideilor vehiculate.