Sunteți pe pagina 1din 4

Definiţie.

Suspensiile sunt preparate farmaceutice lichide, constituite din una sau mai
multe substanţe active insolubile, suspendate într-un mediu de dispersie lichid şi destinate
administrării interne sau externe. Din punct de vedere fizico-chimic suspensiile sunt dispersii
de particule solide în: mediu lichid ,în mediu solid (exemplu: supozitoare); în mediu gazos
(aerosoli pulverulenţi, fumul); sau având ca fază dispersă o bază de unguent şi paste, unguent
de tip suspensie

1. CLASIFICAREA SUSPENSIILOR.

SUSPENSIILE SE POT CLASIFICA DUPĂ MAI MULTE CRITERII:


A. După calea de administrare:
 suspensii pentru uz intern;( suspensii administrate pe cale bucală)
- în formularea suspensiilor administrate pe cale bucală sunt incluse componente cu
rol diferite : substanțe active, coloizi protectori, conservanți, edulcoranți dacă este
necesar aromatizanți și ca vehicol apa sau diverse soluții apoase, hidroalcoolice , mai
rar uleiuri etc.
 suspensii pentru uz extern;
- acestea sunt obținute frecvent în farmacie și necesită adesea dispersarea unor
concentrații ridicate de substanțe active(mai mult de 10 -20%). Vehicolele folosite
sunt diverse lichide, mucilagii sau chiar emulsii, dispersii de silicați.
 suspensii pentru uz parenteral.
- suspensiile psrentale prezintă o serie de caracteristici speciale : sterilitate, capacitate de
suspendare ușoară, fluiditate, ușurința de a trece prin acul de seringă. Conținutul în
substanță solidă în aceste suspensii variază în mod normal de la 1,5 – 5 % cu unele
excepții ( suspensiile cu antibiotice al căror conținut în principii active poate atinge 30%)
B. După raportul fazelor:
 suspensii diluate, în care faza lichidă este preponderentă, în acest caz suspensiile
urmează legea lui Stokes
 suspensii concentrate, în care preponderență este faza solidă, în acest caz suspensiile
urmează legea lui Kozeny
 potrivit aceluiași criteriu, suspensiile ar putea fi denumite suspensii diluate sub 20% și
suspensii concentrate peste 20%.
C. După natura mediului de dispersie:
 suspensii apoase;
 suspensii uleioase.
D. După modul de preparare:
 suspensii obţinute prin dispersare;
 suspensii obţinute prin condensare.
E. După modul de formulare:
 suspensii defloculate;
 suspensii floculate .
F. În funcție de caracteristicile lor reologice, se clasifică în :
 suspensii cu vâscozitate newtoniană;
 suspensii cu vâscozitate nenewtoniană; acestea din urmă se împart la rândul lor în
suspensii cu : vâscozitate tixotropă , vâscozitate netixotropă, comportare plastică și
elastică.

1.1. SUSPENSII CU ANTIBIOTICE

Antibioticele sunt curent formulate ca suspensii, fie sub formă de suspensii obișnuite,
fie sub formă uscată, administrarea fiind avantajoasă în special la copii.
Apariția antibioticelor în arsenalul substanțelor cu acțiune terapeutică a însemnat un
imens pas făcut pentru progresul omenirii. Ele au fost definite cu câțiva ani în urmă, ca
substanțe chimice produse de microorganisme capabile de a inhiba creșterea și de a distruge
bacteriile și alte microorganisme.Ținând seama de ultimele progrese făcute, astăzi se poate
spune că antibioticele formează un grup de substanțe chimice organice produse de
microorganisme, unele reproduse prin sinteză care în soluții forte diluate au proprietatea de a
opri creșterea și chiar de a distruge unele bacterii.
Datorită stabilității limitate a antibioticelor, se poate recurge la obținerea unor amestecuri
uscate, constituite din antibiotic, agenți de stabilizare, conservanți, edulcoranți, aromatizanți
care se aduc în suspensie în momentul utilizării prin adăugare de apă.
Administrarea de antibiotice sub formă de tableta se face la copilul peste 5 ani, vârsta la
care colaborează. La vârste mai mici nu se poate administra sub formă de tabletă întrucit
există riscul de aspirație. Există situații când copilul nu agreează suspensiile de antibiotic și în
acest caz se poate da tableta sub formă de pulbere (pisate) dizolvate în apă.
Calea de administrare a antibioticului depinde de tipul afecțiunii, de severitatea acesteia, de
complianța pacientului la terapia orală  - copil care varsă, care nu primește medicația per os -
pe gura). În aceste cazuri se recomandă administrarea antibioticelor injectabil.
Absorbția gastrointestinală a antibioticelor orale poate fi influențată de numeroși factori,
incluzând aciditatea gastrică, prezența grăsimilor sau a altor nutrienți în stomac, prezența
unor elemente de tip calciu. Clasic, tetraciclinele de tipul „doxiciclină" și chinolonele de tipul
„ciprofloxacinei" nu pot fi luate cu lapte, deoarece calciul din lapte se leagă de antibiotic și
influențează absorbția acestuia. De asemenea, alimentele pot reduce absorbția unor
antibiotice și de aceea trebuie respectate indicațiile de a fi luate pe stomacul gol.

A. Antibiotice. Farmacologie și farmacoterapie


Antibioticele, alături de chimioterapice, fac parte din clasa substanțelor cu acțiune
antimicrobiană. Acestea, introduse în organism, exercită efecte toxice specifice față de
anumite microorganisme, paraziți sau celule atipice cum ar fi cele canceroase având însa
efecte mult reduse sau absente față de celulele organismului gazdă.
Diferența dintre chimioterapice (CT) și antibiotice (AB) constă în originea lor diferită:
chimioterapicele sunt obținute prin semisinteză sau sinteză chimică în timp ce antibioticele
sunt produse de diferite specii de microorganisme (bacterii, fungi, actinomicete)
Întrucât în prezent mai multe antibiotice se obțin prin sinteză sau semisinteză, diferența
dintre cei doi termeni tinde să dispară, ei putând fi utilizați pentru a defini aceeași opțiune.
În aprecierea eficacității chimice a unui agent antimicrobian trebuie luați în considerare
doi factori esențiali :
O Activitatea asupra germenilor patogeni – respectiv spectrul de activitate și apariția
rezistenței microbiene;
O Activitatea asupra organismului gazdă – respectiv efectele adverse.

B. Baze farmacodinamice
Spectru de activitate reprezintă toate tipurile de germeni care pot fi influențați de un
anumit tip de antibiotic. Se deosebesc:
a) antibioticele cu spectru îngust – activ pe coci gram-pozitiv și gram-negativ și care
în funcție de modul în care acționează asupra bacililor se împart în două subgrupe:
· De tip penicilină – active asupra bacililor gram – pozitivi
· De tip streptomicină – active asupra bacililor gram – negativ
b) antibioticele cu spectru larg – tip tetracicline și cloramfenicol care sunt active
asupra cocilor și bacililor gram – pozitiv și gram – negativ cât și a ricketiilor,
microplasmelor, chlamidiilor.
Sensibilitatea unui microorganism la un antibiotic se exprimă prin concentrația
minimă inhibatoare și concentrația minimă bactericidă.

Mod de acțiune
Acțiunea antimicrobiană poate fi de tip bactericid sau bacteriostatic. Antibioticele
bactericide produc distrugerea germenilor și sunt indicate în infecții grave, supraacute sau
când mecanismele imunitare sunt reduse ( nou – născuți, bătrâni, infecții cronice) sau
deprimate (radioterapie, corticoterapie).
Principalele antibiotice bactericide sunt penicilinele, cefalosporinele, aminoglicozidele,
rifampicina, polimixinele și bacitracina.
Antibioticele bacteriostatice inhibă multiplicarea germenilor, fiind indicate în infecții
ușoare sau medii și trebuie evitate în situațiile în care mijloacele de apărare ale organismului
sunt deficitare.
Principalele antibiotice bacteriostatice sunt : tetraciclina, cloramfenicolul, eritromicina,
lincomicina.