Vara în Parcul Sebastian.

Rahova colț cu Făt-Frumos

Am mers cu tramvaiul în parcul Sebastian. Cotește, scârțâie înspre Calea Rahovei.
Graffiti, vegetație, afișe strivite cu vedete din era comunistă și post-decembristă,
concerte de folk – românul nu se dezice de sentimentalismul de la origini până-n
prezent, “acoperă-i inima cu ceva!” – compania Electromagnetica, care-a produs din
anii 1930 până azi următoarele: telefoane cu roată, piese pentru Ferrari și sisteme cu
LED. Cartierul Rahova are istorie. Și oameni vii. Fiecare cu viața și povestea lui.

Am trecut de șina de tramvai. De complexul comercial dinspre carosabil. Am ajuns în

inima blocurilor. Parcul Sebastian e o oază în saharele Bucureștiului văratic. E ora
17:00. Termometrul bate-nspre 30 de grade.

Vulcanizări și pizzerii, case de amanet și săli de jocuri. Orașul fierbe-ntre betoane. Dau
peste primii oameni, vânzători ambulanți de mizilicuri. Soț și soție. Vând șervețele
parfumate, plasturi, lame de ras, ciorapi. Și-au pus un șezlong la umbră. Soțul e la
bustul gol, poartă două tatuaje, desenele înfățișează o sirenă și-un vultur, n-are job, e
zilier, fost rocker, încă-și păstrează părul lung. “Fac și eu ce pot, ce-mi vine la mână. În
Sebastian mergi? Păi hai că-ți arăt, se văd de departe copacii, au și niște ghirlande
agățate pe aleea principală”, îmi spune vânzătorul la șosea.

Mahalaua Calicilor. Șarlatanii și negustorii

În secolul al XVIII-lea cartierul era teritoriul unde se-nvârteau pauperii, umiliții și

obidiții, mica negustorime învârtind alișverișuri, hoții, potlogarii. Îi zicea mahalaua
Calicilor. În 1904 s-a construit uzina Vulcan. Cartierul mărginaș s-a industrializat odată
cu orașul. Pe timpul comunismului în blocurile din Rahova s-au domiciliat comercianți
cu experiență, lăsându-i în urmă pe vechii bojogari.

Strada Mihail Sebastian, intersecția cu Făt-Frumos

Parcul domnește între blocurile ca niște cutii de chibrituri. Scriitorul Mihail Sebastian ar
fi locuit în preajmă. Așa că grădina publică îi poartă numele. O altă găselniță: terenul e
flancat pe o latură de strada Făt-Frumos, care se intersectează cu stradela numită Ileana
Cosânzeana.

Pe aleile cu nume de basm se refugiază adolescenții la tricou cu Tupac. Vara hormonii

joacă țonțoroiul. Se sărută, se țin de mână. Apar în curând și skaterii, să arate cum
rulează pe asfalt, să-și facă flic-flac-urile. Sportul cu “placa” se practică din anii 2000
până azi. E ora 18:00. Mă mut la umbră, sub castani.

Beatrice, șefă pe baracă. De la Aristotel la crenvurști

Intru în parcul construit circular. Văd pensionari în pantaloni scurți. Fumează. Alți
bărbați sunt îmbrăcați în costum apretat, cu cămașa scrobită, privesc în zare cu ochii
irizați de melancolie.

Pe prima bancă din parc o doamnă citește cartea “Aristotel și furnicarul merg la
Washington. Mic tratat de abureală politică” de Thomas Cathcart și Daniel Klein. Râde
înfundat.

În hățișul arborilor cu frunză arămie se tolănesc puhoaie de oameni ieșiți să respire

splendoarea-n iarbă. Un domn e sceptic. Vrea să-i fac o poză. Stă în fiecare zi pe banca
din fața chioșcului de baloane și jucării unde trag – ca fluturii la lampă – copiii din parc.
“Poate ați crezut că veniți la recycle bin în parcul nostru, dar uite că nu-i așa, avem
locuri de joacă și umbră și povești, hai să-mi faceți o poză cu fetele mele ”, zice domnul.
Fetele tocmai s-au întors de la școală.

Baloanele cu pokemoni sclipesc oniric în vara toridă. Ăștia mici fac tumbe și roata. Doi
școlari își fac temele stând turcește. Cu expresie de justițiar, o bunică ceartă o bandă de
adolescenți să-i lase odorul în pace și să nu mai înjure. Puberii n-au treabă. Viața lor
abia începe, n-au nevoie de etică în parc. “Auzi, băi, te-ai combinat cu aia, nu mai știu
cum o cheamă, aia de purta colanți?”, spune unul dintre ei, care pare lider de gașcă. Stau
pe două rânduri, la bănci dispuse paralel. Pun viața la cale. Vorbesc de fete, de fotbal,
despre <Gagi ăla micu’>, au în ochi entuziasm și nicio așchie de nefericire.

Mă duc înspre barăcile de lemn. Acolo vinde Beatrice. E angajată la o companie și-și face
treaba, e o rromă frumoasă, cu ochii migdalați, îmbrăcată-ntr-o rochie roșie cu
imprimeu floral, pe care o târăște în praful ce se ridică după lovinturile-n minge ale
băieților care joacă fotbal în mijlocul parcului.

Soțul ei poartă numele lui Beatrice tatuat pe antebraț cu litere caligafice. “Noi trăim de
când ne știm în sectorul 5, aici e casa noastră. Înainte, în zona parcului era moloz, munți
de pământ și gunoaie, acum putem să respirăm. Avem și loc de muncă. Dacă vrei hotdog
se face în 20 de minute, că trebuie să-i pun la fiert”. Vinde și nachos. Gogoși. Popcorn.
Cartofi prăjiți spiralați. Carbogazoase. Apă, să nu moară clientela de sete pe caniculă.
Beatrice e furnizorul parcului. “La mine la baracă miroase ca-n Las Vegas, este?”, spune
Beatrice, cu zâmbetul revărsat pe tot chipul.

Bătrânul cu tricou inscripționat. “I only live on Sundays”

E un nene volubil. Are cățel de talie mică pe care-l strigă Charlie. Se așează pe bancă
lângă prietenii lui, Ionică și Stelică. Adastă sub soare. Vorbesc de cazul Sorinei, fetița
abandonată care-a stârnit rumoare în media și o anchetă despre părinții adoptivi,
români din America. “Cum, bă, să târăști de mână un copil”. Bătrânii sunt angrenați în
cotidian. Știu știrile. Socializează. Bârfesc. Își fac datoria de homo sapiens în
comunitate. Nenea salută alt prieten care plimbă un cățel de talie mare. S-au strâns
ciorchine patru bărbați. “Dă un pupu, Charlică!, cățel frumos, mă, Nelule, ai vrut tu să-
mi dai o bere și te-am refuzat eu? Niciodată”, râde pișicher bărbatul cu dulău. Sunt
pensionari. Dar au fost maiștri la întreprindere pe vremuri. Vin din provincie. “Ce să
facem în parc, așteptăm să treacă timpul, trece mai ușor în parc”

Se joacă șah pe bănci. Ăia tineri joacă șah cu pensionarii. Generațiile se intersectează
precum puful de plop în aer, precum mireasma de iarbă, chiotele copiilor și zumzetul
serios al discuțiilor între bunici despre prețul kilului de roșii în Piața Rahova.

Tiribombe, carusele

În Sebastian e un bazin cu apă. Cei de-o șchioapă primesc bărcuțe și navighează în

perimetru, supravegheați. Sunt și corzi pe care le-nfășoară după șolduri mici și sar, fac
salturi în aer. Caruselul nu funcționează încă. Dar leagănul și toboganul au undă verde.
Cad și se julesc. Părinții îi ceartă. Nu contează, o iau de la capăt. “Hai acasă, mă Matei,
ne hipnotizează soarele ăsta”, își strigă o mamă copilul. “Păi și ce, nu e bine să fii
hipnotizată?”, râde copilul și se-ndreaptă cu mâinile ca niște gheruțe de monstru spre
maică-sa. Zâmbește maică-sa. Zâmbesc și ceilalți părinți.