Liceul Teoretic ,,Liviu Damian”

Lirica eminesciană
Referat la limba și literatura română

Autor: Rîbac Ilinca, eleva clasei a XII-a, R

Profesor: Postolachi Rodica

~1~
Cuprins:
Introducere …………………………………………………………………………………… 1

Capitolul I (Limbajul artistic)…………………………………………………………… 2

Capitolul II (Ipostazele eului liric)…………………………………………………….

Concluzii…………………………………………………………………………………………..

Bibliografie……………………………………………………………………………………….

Anexe……………………………………………………………………………………………….

~2~
Introducere:

Rareori se întilnește în literatura ultimilor doua secole, o figură de scriitor și de

poet mai complexă și mai completă decît cea a lui Mihai Eminescu.

Născut la 15 ianuarie 1850, prin pulsația sîngelui său nationalist, inaugurînd o

epocă profund nouă, el a pus bazele formării unei limbi unitare și moderne a poporului
său. Insemnătatea operei lui Eminescu rezultă de a fi dat sinteza principalelor direcții de
cultură ale veacului său, de a fi intrunit în sine omul poporului său cu aspirațiile cele mai
înalte, de a fi dezvoltat limba literară pînă la punctul în care a putut deveni un
instrument delicat și armonios al exprimării lumii, al simțirii și al cugetării, de a fi creat o
operă poetică genială prin puterea ei de a evoca natura, durerile și bucuriile inimii
omenești, grandoarea cosmică și neliniștile minții cercetătoare a omului

Toate popoarele își aleg printre gloriile panteonului lor național pe acei care le
reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeere, francezii pe Voltaire,
germanii pe Goethe, rușii pe Pușkin, iar românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i
reprezenta în fața lumii întregi fiindcă opera lui le-a inspirit încrederea deplină în
puterea lor de a îmbogăți, prin creație originală, cultura universală.

Cu asemenea mîndrie in suflet, am ales creația lui Eminescu ca temă a acestui

referat, încercînd sa oglindesc și să valorific simfonia profundă a acestui ansamblu inedit
de tezaure.

Deoarece o melodie bună e recunoscută după notele și acordurile sale, în aceste

cîteva pagini voi face cunoscută creația Marelui Poet prin simbolurile ei: limbajul artistic
(bazîdu-ma pe figurile de stil, imaginile, simbolurile și motivele a două poezii:
,,Luceafărul” și ,,Floarea albastră”), ipostazele eului liric (valorificind indeosebi condiția
omului de geniu, conturată în majoritatea poeziilor: ,,Luceafarul”, ,,Glosa”, ,,Scrisoarea
I”, ,,Cugetările sărmanului Dionis”).

Sugestia acestora este obținută prin studierea, analiza operelor și cercetarea

diverselor lucrari ce reflectă subiectul dat . Valorificarea temei date este oglindita in
numeroase carti precum: ,,Viața și activitatea lui Mihai Eminescu” de George
Calinescu, ,,Eminescu – peste nemarginirea timpului. Propagarea operei in 64 de limbi”
– de un asamblu de critici si academicieni literari; in opiniile marilor critici, ca: Tudor
Vianu, Barabet Ibraileanu.

Prin acest referat, sper sa contribui si eu, la promovarea valorilor inestimabile

eminesciene.

~3~
Capitolul I: Limbajul artistic

Cîntecul eminescian urcă din mari profunzimi ale simțirii și ne obligă pe noi
să coborîm către ele. Nu întîmpinăm în scrisul lui nici o urmă de convenție, nici o
înlănțuire de cuvinte care să nu fi rezultat dintr-o lectură atentă și exactă a poetului
cu sine însuși.

Două dintre cele mai reprezentative poezii sunt ,,Luceafărul” și ,,Floarea

albastră”.

Poemul Luceafărul este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti, deoarece

ea reuneşte „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile
lirice şi toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel şi testamentul lui
poetic, acela care lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul destin”
(Tudor Vianu).
Limbajul artistic al poemului ,,Luceafărul”, de Mihai Eminescu, poate fi
definit prin câteva particularităţi:

- limpezimea clasică este dată de absenţa podoabelor stilistice, epitetele alese

de poet dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii şi
folosirea celor mai potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular „o prea frumoasă fată” a fost ales după un lung şir de
încercări: „un ghiocel de fată”, „un vlăstar el de fată”, „o dalie de fată”, „un
grangure de fată”, „o pasăre de fată”, „un Cănăraş de fată”, „un giuvaer de
fată”etc.;
- folosirea puţinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizată prin
frecvenţa aceloraşi câteva: mândru, frumos, mare, blând, dulce, viu sau prin
formarea unora noi, cu prefixul nenemărginit, nemuritor, nespus, negrăit,
nemişcător etc.
- exprimarea gnomică, aforistică este dată de folosirea în poem a unor
maxime, sentinţe, precepte morale: „Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte
iarăşi oameni”; „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte”;
- puritatea limbajului este semnificativă prin multitudinea cuvintelor de
origine latină (din 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine latină) şi
prin folosirea restrânsă de neologisme: demon, himeric, haos, ideal, sferă;
- cuvintele şi expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic
eminescian, prin firescul exprimării: „De dorul lui şi inima / Şi sufletu-i se
împle”, „În orişicare sară”, „Ei, Cătălin, acu-i acu / Ca să-ţi încerci norocul”,
„Ea, îmbătată de amor” etc.
- muzicalitatea poeziei este realizată prin efectele eufonice ale cuvintelor
(aliteraţia) şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri de câte 7-8 silabe,
~4~
 ritmul iambic împletit cu cel amfibrahic şi alternanţa dintre rima masculină
şi cea feminină.

,,Floarea albastră ’’ apare în anul 1873.

Eglogă pe tema condiției omului de geniu, proiectată pe fundalul unei naturi

inițial salbatice, apoi rustice, ,,Floare albastra are o structură ce alternează, într-un
vag scenariu epic, replicile unui eu feminin cu cele ale bărbatului căutator de
absolut. Astfel, o primă trăsătură a limbajului poetic este alternarea registrului
popular, arhaic, regional cu cel literar, cult, grav. Replicile fetei cuprind structuri
ce amintesc de spontaneitatea, naturaletea graiului rural: „De nu m-ai uita,
Incalte /Sufletul vietii mele", „Grija noastra n-aib-o nime /Cui ce-i pasa ca-mi esti
drag?", „Voi cerca de ma iubesti", „Mi-i tinea de subsioara,/Te-oi tinea pe dupa
gat", în antiteza cu intervențiile bărbatului, rostite pe un ton elegiac, uneori chiar
avînd valoarea impersonal a unor adevăruri general valabile: „Totusi este trist în
lume!".

De asemenea, poemul este structurat antitetic, fiind cunoscut gustul excesiv

al poetului pentru această figură de gîndire („Antitezele sunt viața", spune
Eminescu însusi, iar Maiorescu îl caracterizează ca fiind „iubitor de antiteze cam
exagerate"): opoziția se realizează nu numai între idealul hedonist, dionisiac asupra
iubirii al fetei si cautarea de absolut a barbatului, ci si între motivele literare ce se
regasesc în replicile lor: „stele", „nori", „ceruri nalte", „soare", „cîmpiile asire",
„întunecata mare", „piramidele-nvechite" inspira puterea de a cuprinde spiritual
universul într-o dimensiune triplă (pe verticală, pe orizontală si temporal), pe cînd
„balta", „trestia", „foile de mure", „firul de romanița" aduc în discuție
superficialitatea idealului fetei, fragilitatea iubirii, efemeritatea condiției umane.

În plus, preferința pentru simboluri se înscrie tot în estetica romantismului.

Laitmotivul ce apare și în titlu este preluat din literatura universală și
recontextualizat de Eminescu: dacă la Novalis In Heinrich von Ofterdingen
desemna cautarea absolutului, în poemul de față exprimă sentimentul erotic,
împlinirea sufletească pe care o poate genera dragostea, fiind un simbol
ambivalent: iubirea implică nu numai o purificare a spiritului (albastru), ci și
fragilitate, perisabilitate (floare).

La nivel semantic, plasticitatea imaginilor poetice este dată de coexistența mai

multor procedee: epitetul este folosit excesiv („Intunecata mare", „prăpastia
măreață", „sărutari dulci", „trestia cea lina", „balta cea senină", „dulce minune",

~5~
„dulce floare", „de-aur parul"), alături de comparație („voi fi roșie ca mărul" -
portretul fetei are aura de generalitate a personajelor feminine de basm, „ca un stîlp
eu stam în lună" - marcheaza dificulatatea eului masculin de a accepta ideea că
împlinirea nu este de gasit în demersuri cognitive, ci numai prin afect).
Personificarea („und-izvoare plîng în vale") se regasește accidental, iar
exclamațiile retorice si repetițiile din final „Floare albastră, floare albastră", „Ce
frumoasă, ce nebună /E albastra-mi dulce floare!") accentuează regretul eului liric,
exemplificand nivelul figurilor sintactice si retorice.

Pe de altă parte, dacă această etapă a creației eminesciene este caracterizată

de Tudor Vianu ca perioada epitetului obligatoriu, dupa 1878 același critic
vorbește despre fenomenul de „scuturare a podoabelor", poetul renunțînd la această
figură de stil în ideea abstractizării imaginilor artistice. Astfel, lipsa abundenței
figurilor de stil este un efect al clasicizării viziunii poetice, dar este compensată
prin figurile bazate fie pe contrast semantic (oximoronul sau antiteza), fie pe
opozitia între registre sau prin atentia acordata figurilor de construcție.

~6~
Capitolul II: Ipostazele eului liric

După Eminescu, „Oamenii se împart în două categorii: unii caută şi nu

găsesc, alţii găsesc şi nu se mulţumesc” (E împărţită omenirea...). Este greu de
spus unde se încadrează oamenii de geniu. Se poate spune că ei fac parte din
ambele categorii, căci caută mereu ceva ce nu poate fi găsit, şi atunci când găsesc
cel mai apropiat echivalent pământesc al dorinţelor sale, îl dispreţuiesc. Există însă
şi un miraj al atingerii idealului, căruia romanticii îi datorează tot zbuciumul şi
suferinţa vieţii lor, pentru că, aşa cum spune şi Goethe‚ „Niciodată nu suntem mai
îndepărtaţi de scopul dorinţelor noastre, decât atunci când ne închipuim că-l
posedăm”.

Geniul este o temă care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, şi care
este fără îndoială punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice „Luceafărul” şi al
celei mai celebre şi interesante nuvele eminesciene, „Sărmanul Dionis”. Sunt
foarte puţine poeziile ce nu conţin şi această temă profund romantică, „Floare
albastră”, „Mai am un singur dor”, dar toate ne vorbesc despre zbuciumul şi
neajunsurile vieţii omului de geniu şi despre speranţa în izbăvirea morţii.

Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de slăbiciune, în urma

căruia îşi doreşte cu ardoare să scape de povara genialităţii sale în schimbul unei
„ore de iubire”. Şi întotdeauna el se reîntoarce la poziţia iniţială prin revelarea
dureroasă a efemerităţii şi nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este în general
povestea geniului, care nu-şi poate găsi împlinirea pe pământ, deşi întreaga sa viaţă
este o neobosită fugă după ideal. Pentru el genialitatea este o sublimă
binecuvântare, dar şi un aprig blestem! Geniul tinde mereu spre absolut.

Despre „Luceafărul”, însuşi Eminescu a declarat că intenţia lui a fost să

înfăţişeze o dramă a geniului însingurat şi nefericit. Pentru aceasta ele a asimilat şi
transformat în simboluri lirice următoarele antinomii din filozofia lui
Schopenhauer în legătură cu geniul şi omul comun, aflaţi în sfere diferite.

GENIUL OMUL
COMUN
dominante antinomice
Inteligenţa (raţiunea pură) Instinctualitate
Obiectivitate Subiectivitate
Capacitatea de a-şi depăşi sfera Incapacitatea de a-şi depăşi limitele

~7~
Aspiraţie spre cunoaştere Voinţa de a trăi
Puterea de a se sacrifica pentru Dorinţa de a fi fericit (senzaţie de
atingerea scopului obiectiv împlinire în sensul speţei)
Singurătate Sociabilitate

„Luceafărul”-în general a fost considerat o alegorie, având în centru tema

romantică- geniul în lume, dar totuşi problematica geniului subsumează în
Luceafărul sugestii, asociaţii şi idei dispuse mereu spre diversificare ca-n orice
„operă deschisă”, aşa cum este capodopera eminesciană. Problema geniului este
dezbătută de marele poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit
căreia cunoaşterea este accesibilă numai geniului, singurul capabil să se
obiectiveze, spre a se impune exclusiv domeniului cunoaşterii. Spre deosebire de
el, omul simplu rămâne în datul subiectiv. Dar Eminescu face poezie filozofică şi
ca atare, îşi înzestrează geniul cu o mare capacitate afectivă, ceea ce declanşează
alegoria din „Luceafărul”. Pentru Hyperion, fata de împărat devine nu doar
obiectul cunoaşterii, ci şi iubita lui, obiect al pasiunii extreme. El acceptă chiar
sacrificarea eternităţii în favoarea „clipei de iubire”. Din păcate, gestul său va
rămâne fără finalitate dorită, condiţia geniului fiind implacabilă: „Nemuritor şi
rece”, „Veşnic”, dar nefericit şi incapabil să fericească pe cineva pe pământ.

În „Glossă”, poezie care după unii exegeţi poate fi considerată o replică

antinomică la „Odă (în metru antic), Eminescu îşi permite să judece orice din
perspectiva înălţimii geniului şi chiar a Demiurgului. Drept urmare, această poezie
gnomică se constituie ca un cod etic al omului superior, care trebuie să renunţe la
condiţia materială în favoarea celei spirituale. Geniul „îşi dă lecţii” asupra
incompatibilităţii cu zbaterea din „cercul strâmt” al lumii văzute „ca teatru”.
Poezia se construieşte ca un spectacol liric în care este judecată o lume care-şi
„joacă” viaţa, geniul trebuind să rămână mereu distant şi obiectiv.

"Cugetarile sarmanului Dionis" în care se face simtita reflectarea subiectiva

asupra lumii ,reuneste o serie de teme tipic romantice printre care si conditia
omului de geniu . Dionis este un om de geniu care aspira spre absolut , însa  ,
având revelatia imposibilitatii de a atinge acest absolut , el traieste o adevarata
drama.

În „Scrisoarea I”, Mihai Eminescu abordează pe larg condiţia geniului

faţă-n faţă cu idealul cugetării proprii, dar şi cu situarea sa într-o lume meschină,

~8~
incapabilă a înţelege şi întrupa un atare ideal. Geniul este întruchipat de savant
(omul de ştiinţă), în raport cu timpul, societatea în general şi cu posterioritatea,
surprinzând – totodată – în tablouri grandioase – geneza şi stingerea universului.
Având în vedere structura poemului, prima ipostază a geniului este cea de
cugetător, iniţiind meditaţia filozofică, pe când cea de-a doua conduce către satiră.
Bătrânul, reprezentant al genialităţii, este „uscăţiv”, „gârbovit şi de nimic”, dar tot
el poartă „în degetul mic” „universul fără margini”, putând fi comparat cu miticul
Atlas. Dascălul este pus în antiteză cu individualizările anterioare (răi, neghiobi,
negustori etc.) iar cosmogonia obţinută graţie cugetării lui îi ilustrează
superioritatea în opoziţie cu meschinăria omului comun.

Concluzii

~9~
 În urma unor cercetări aprofundate, unor cufundări în impresionantul și
bogatul ocean eminescian, am concluzionat, mai intii de toate, ca Eminescu este
poetul ce a produs un act de gravitate universală în conștiința noastră creatoare. A
înzestrat sentimentul cu o structură spirituală metafizică. Operele sale au devenit
un etalon al literaturii universal, fiind recunoscut peste hotarele țării ca geniul
,,ultimului romantic” al Europei.

Întreaga sa gamă lirică este articulată de motivul geniului, „oglinda în care

divinitatea informă ajunge la cunoaştere de sine”. Ipostazele eroilor lirici sunt
evidențiate de principalele teme: natura şi iubirea ( Floare albastră, Sara pe deal,
Lacul, Dorinţa ), istoria (Scrisoarea III, Memento mori), folclorul (Revedere, Ce te
legeni ), geniul (Scrisoarea I, Luceafărul ), cosmogonia şi stingerea universului
(Scrisoarea I ). Temele date sunt uimitor conturate de mijloacele artistice, simple
dar in același timp profunde și impresionante (epitete (floare-albastra, prapastia
măreață, întunecata mare), metafore, antiteze, comparații, personificări (izvorul
plînge)), de simboluri ce accentuiaza paralelismul între spațiul cosmic (luna, stele,
cer, bolta) și terestru (elementele cadrului natural).

Deci, poet cu sentimentul chinuit și ars pînă la atingerea acelei înalte

splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeți ai timpului său și ai tuturor
timpurilor, prin omenie, Eminescu va rămîne pentru totdeauna unul dintre maeștrii
cuvîntului poetic profund inspirit.

Bibliografie:

~ 10 ~
 Calinescu George „ Istoria Literaturii Romane”, Bucuresti 1973, p 184-219
 Eminescologi din România, RM, Comunitățile Românești și altți iubitori ai
Poetului din întreaga lume ,,Eminescu - peste nemărginirea timpului.
Propagarea operei în 64 de limbi și literaturi”; editura LiteraDavid; 2000.

 http://alyenworld.wordpress.com/2012/01/15/geniu-n-are-moartedar-nici-
noroc/
 http://www.crispedia.ro/Limbajul_artistic_al_poeziei__Luceafarul___de_Mi
hai_Eminescu__comentariu_literar___rezumat_literar_
 http://articole.famouswhy.ro/trasaturile_limbajului_poetic_eminescian_in_d
oua_poezii_studiate_floare_albastra_si_luceafarul_-_mihai_eminescu/
 http://www.scritub.com/literatura-romana/Conditia-omului-de-geniu-in-
cr1236141815.php

~ 11 ~