Adolescența

Pentru un scriitor, adolescenţa reprezintă, probabil, cea mai provocatoare temă literară.
Provocatoare prin spectaculozitatea ei temperamentală, tema e astfel, complicată. Dificultatea temei nu
constă atât în imposibilitatea de a fixa în scris o evanescenţă psihică sau corporală, cum este adolescenţa,
cât în incertitudinea ontologică a acestei vârste. Adolescenţa e mai degrabă o stare (din care de cele mai
multe ori conştiinţa vârstei lipseşte) a unor metamorfoze rapide, surprinzătoare, prin care din copil fiinţa
umană devine, cum se spune, om, adică un individ cât de cât structurat ca personalitate. Adolescenţa e,
înainte de toate, o vârstă a formării. In adolescenţă se scriu jurnale intime sincere şi naive, patetice şi
orgolioase, se proiectează lucruri imposibile. In adolescenţă se fuge de acasă, se pleacă pe mări şi oceane
cu „corabia beată” a imaginaţiei, în adolescenţă se scriu poezii şi scrisori de adio, dedicaţii cu cuţitul pe
coaja copacilor, romane de dragoste la persoana 1, epopei ale inimii şi odisei ale suferinţei sau plictisului
de viaţă, în adolescenţă individul uman e încă o fiinţă genuină, el încă nu a trecut la statutul de persoană
şi nu şi-a tras încă pe chip masca de reacţii-şablon a existenţei sociale.
Iată-ne în faţa unei vârste lirice, de comuniune cu energiile şi melancoliile naturii, de descoperire a
interiorităţii profunde , iată-ne în faţa iubirii unice şi irepetabile, care întotdeauna sfârşeşte cu o dramă sau
o dezamăgire, iată-ne în faţa unei naivităţi şi prospeţimi a sensibilităţii care transformă totul în mirific,
chiar în sentimentalitate mirifică, Vârstă a narcisismului tineresc şi a împotrivirii la tot ceea ce înseamnă
dogmă, regulă, încremenire, adolescenţa se opune lumii maturilor şi, mai ales, ea se opune dictaturii
„bătrânicioşilor”, convenţiilor sociale, stereotipiilor didactice. Ea se revoltă împotriva părinţilor obosiţi
de viaţă şi aruncăndu-şi povara neîmplinirilor asupra propriilor copii. Ea înseamnă revolta pură,
inexplicabilă, încântată de superbia ei tinerească
Literatura a înţeles, deşi nu foarte de timpuriu, toate aceste coordonate şi le-a tratat ca atare.
Adolescenţa e o vârstă a afectelor frustrate, chiar şi a cinismului şi iresponsabilităţii, a „oracolelor” şi
dorinţei de aventură, dar şi a încrâncenării în orgoliu şi idealism. Sunt trăsături ale omului în formare
asupra cărora literatura nu s-a aplecat cu atenţia cuvenită încă de la începuturile ei. Copilul şi adolescentul
sunt în cultura europeană de până la romantism obiect de educaţie, terenuri umane gândite ca simple
deschideri spre o rapidă maturizare. Adolescentul şi tânărul îl reprezintă pe ucenic sau pe învăţăcel.
Adolescentul este imatur prin definiţie. El este imaturul, omul care învaţă să devină om. Jean-Jacques
Rousseau încă mai privea lucrurile astfel. Abia de la romantici încoace copilul şi adolescentul încep să
intereseze ca nişte entităţi în sine.
Tinereţea şi genialitatea se cheamă una pe alta, pentru că ele sunt legate de două ahsoluturi:
frumuseţea şi cunoaşterea. Răzvrătirea titanului romantic nu este a bărbatului, ci a unui tânăr demonic ce
încă mai posedă acea inconştienţă şi libertate în stare să rişte totul.
Adolescenţa ca vârstă problematică şi ca tip specific de sensibilitate e o descoperire a modernităţii. Există
un „infern” al adolescenţei ca stare favorabilă experienţelor deviante (I. Negoiţescn - Straja Dragonilor,
Robert Muşii - Rătăcirile elevului Torlesj şi cruzimii împinse până la diabolic (William Golding -
împăratul muştelor), dar există, în aceeaşi măsură, şi purgatoriul ei. Adolescenţa, care se simte
întotdeauna în stare de incompletitudine, e o vârstă a edenului promis, mai ales a edenului culturii.
Acum ai vrea să citeşti totul, să cunoşti totul, să refaci întreaga istorie a cunoaşterii, acum îţi lansezi
proiectele culturale cele mai fantastice, acum poţi face experienţa primelor depravări şi a primelor
încercări ascetice. Tânărul Mircea Eliade (Romanul adolescentului miop) e, în acest sens, un personaj
exemplar. Adolescentul e într-adevăr un miop, în măsura în care el simte nevoia să vadă totul de la cea
mai mică distanţă posibilă, să absoarbă totul în mintea şi sensibilitatea lui, cu acel egoism specific
naturilor care se izolează de lume pentru a-i cerceta pe cont propriu tainele. Titu Maior eseu, tânărul
personaj clin jurnal, e un Eliade avant la lettre. Şi chiar dacă adolescentul Eliade e un îndrăgostit de
personalitatea lui Hasdeu, raţionalismul său e unul pragmatic, lipsit de aură fantastă, cu toate că orientat
spre mit şi mister. Prin marile sale aspiraţii şi ambiţii, adolescentul Mircea Eliade ar vrea să fie un nou
întemeietor de cultură, un Maiorescu al perioadei interbelice româneşti.
Adolescenţa e cea mai scurtă vârstă a omului, o vârstă a splendorii şi a tuturor promisiunilor. Iată de ce
statuaria greacă a ştiut, înainte de toate, să smulgă din efemer siluete de tineri şi tinere în care se află
ascunse toate dramaticele virtualităţi ale devenirii. Devenirea, un fenomen faţă de care omul devine de la
un moment dat încolo conştient - aceasta e problema şi ea rămâne, în orice timp istoric ne-am afla.
Nostalgia copilăriei e blândă şi senină, cea a adolescenţei e furtunoasă, învolburată, neîmpăcată cu sine,
stârnind mari nelinişti interioare. Ai vrea mereu să te reîntorci la acea vârstă plină de strălucire în care nu
eşti încă femeie şi nu eşti încă bărbat, şi resimţi această condiţie ca pe o favoare unică şi ca pe o frustrare
fundamentală. Literatura permite această reîntoarcere, în viziuni de mare forţă modelatoare (Giovanni
Papini, Mircea Eliade, Tolstoi, James Joyce, Simone de Beauvoir, Marin Preda). Mai mult decât atât, ea
ştie să facă din adolescenţă o prezenţă, o temă consumată, cu toate implicaţiile ei inefabile, în propriul ei
prezent.