Istoria culturii şi civilizaţiei universale 2

Octombrie 2010, Piteşti

C-tin A. Bărbulescu

Cultura şi civilizaţia în preistorie

Capitolul precedent a fost dedicat în întregime analizei conceptuale a principalilor

termenilor ce definesc istoria culturii şi civilizaţiei, vom încerca mai departe să schiţăm în
ansamblu la scara istoriei universale, perioada cunoscută sub numele de Preistorie.
Preistoria reprezintă cea mai întinsă perioadă istorică, cuprinzând evoluţia societăţii
umane de la apariţia omului şi până la inventarea scrisului. Cronologic apariţia primelor obiecte
din piatră, fixează data apariţiei omului, circa 1 600 000 a. Chr., dar paleontologul Richard
Leakey consideră că cele mai vechi resturi umane datează din 2 500 000 a. Chr. şi aparţin lui
Homo Habilis, creatorul culturii oldovaiene (primele pietre folosite ca unelte, galeţi, aşchii,
poliedre). Continuând pe linia teoretică a evoluţiei umane paleontologia atribuie anilor 1 400
000 a. Chr., apariţia lui Homo Erectus, creatorul obiectelor bifaciale. Cele două tipuri umane
luate în discuţie au fost puse în evidenţă prin descoperirile din Africa orientală, în ceea ce
priveşte Europa primele fosile sunt datate în jurul anilor 1 500 000 a. Chr., singura problemă
este lipsa unei legături între descoperirile din Africa şi cele de pe bătrânul continent. Urmaşii lui
Homo erectus sunt necunoscuţi, din celebra teorie evoluţionistă lipseşte o verigă, care ar fi
trebuit să acopere o perioadă de peste 1,2 milioane ani, pentru că de undeva din neant apare
Homo sapiens neandertaliensis, care trăieşte între 135 000 – 35 000 a. Chr., la rândul său nu lasă
urmaşi şi dispare. O serie de specialişti sunt de acord că Homo neandertaliesis a coexistat cu
Homo Sapiens Sapiens, omul modern, care şi-a făcut apariţia în jurul anului 55 000 a. Chr. în
Africa şi 35 000 a. Chr. în Europa.
Homo Sapiens aparţine în definitiv perioadei cunoscute în istorie ca Paleoliticul
Superior.
Fără a comenta îndelung situaţia „evoluţiei” umane ne vom limita la ceea ce dă naştere
primelor elemente de cultură materială şi spirituală.
Fiecare societate omenească are un mit originar, o istorie fundamentală în raport cu toate
celelalte. Aceste mituri originare cresc din izvorul conştiinţei de sine – vocea interioară care
caută explicaţia fiecărui lucru, considera Richard Leakey. Uneori ne trebuie o viaţă, ca să
înţelegem că trăim, că suntem dincolo de prezent nişte oameni ai unui trecut ascuns în propria
conştiinţă, căutând un viitor care, dincolo de noi la scară universală, este, de prea multă vreme,
trecutul nostru.
Odată creaţia materială care devine specifică unui areal geografic, lucru datorat
elementelor naturale existente acolo, fiecare individ se integrează unui grup, grup care-şi va crea
un ansamblu particular de obiceiuri, de tehnici rituale. Socialul începe să domine individul.
Între 50 000 – 30 000 apar primele locuinţe şi primele semne gravate.
Cronologia istorică a încercat să sistematizeze timpul, asociind elementele noi de
civilizaţie cu timpul, astfel înregistrăm o evoluţie impresionantă pentru următoarele etape. În
mai puţin de 10 000 de ani omul se transformă de o manieră irepetabilă. Mezoliticul, corespunde
etapei 9 500 – 7 500 a. Chr., urmează Neoliticul şi etapa 7 500 – 2000/ 1800 a. Chr.. Datorită
decalajelor dintre diferitele spaţii geografice la nivel universal cronologia diferă, exemplul
elocvent în constituie situaţia dintre Europa şi Orient.
Orientul îşi începe ascensiunea urbană în jurul anului 3 500 a. Chr., în timp ce Europa
cunoaşte astfel de structuri către data de 1 500 a. Chr. Cercetătoarea Maria Gimbutas afirmă însă
că Europa cunoaşte pentru spaţiul central şi estic o civilizaţie urbană puternică în etapa neolitică
7500 – 3 500, asupra acestui subiect urmând să revenim.
Revenind la primele forme de manifestare culturală şi spirituală a omului, vom observa
că toate acestea sunt puse în legătură cu natura şi spaţiul.
Spaţiul tinde să devină sacru, spaţiu în care omul este stăpân, în care omul se simte
apărat, cel care devine centrul lumii. Grădina Edenului descrisă în mitologia multor popoare
apare concentrică, este spaţiul descris mai sus. Descoperirile arheologice au permis identificarea
unei ordini spaţiale în locuinţă, ca şi în cadrul primelor picturi din peşteri, unde elementele sunt
ordonate de-a lungul unui traseu.
Apariţia artei preistorice a dat naştere la zeci de controverse, nici până acum specialiştii
nu se pot pune de acord asupra motivaţiei care a dus la apariţia primelor desene parietale. De la
ideea simţului estetic, până la transformarea elementelor şi senzaţiilor în simboluri reprezentate
prin incizare sau desen, de la nevoia omului de a reprezenta animalul vânat datorită încercării de
stăpânire a spaţiului şi animalului, până la imitaţie datorată jocului, tot atâtea zeci de teorii au
încercat să explice „arta cavernelor”.
Picturile parietale din peşterile Lacaux, Les Troix Freres, Altamira, Niaux, Cuciulat,
exprimă nu doar simţ estetic şi îndemânare, ci scene din viaţa de fiecare zi a comunităţilor
preistorice. Arta preistorică cunoaşte o diversitate de categorii: urme digitale, gravuri, sculpturi,
modelaje din argilă, picturi multicolore.
Indiferent de categoria căreia îi aparţine, se poate vorbi de o artă preistorică strâns legată
de mentalitatea omului, ceea face aproape imposibilă o distincţie între artă, magie şi religie. Arta
pare să fi fost anticamera magiei şi religiei. Arta şi religia sunt forme antropomorfizate de viaţă,
considera Andre Leroi Gourhon. Marele Vrăjitor din peştera Les Troix Freres, are cap de cerb,
faţă de bufniţă, urechi de lup, barbă de ţap, gheare de urs, coadă de cal – un adevărat Stăpân al
Animalelor. O reprezentare figurată, totemică, întruchipând, natura înconjurătoare. În peştera
Lascaux, un bizon este reprezentat rănit, cu capul întins spre vânător, într-o ipostază de
rugăciune, deasupra capului apare o pasăre, formă antropomorfizată pentru sufletul mortului pe
care o regăsim până în zilele noastre. Cercetătorii au interpretat scena ca pe un ritual şamanic, de
dinaintea vânătorii, sufletul poate călătorii în lumea cealaltă, raportul om-animal fiind de factură
mistică. Mitologia, muzica şi dansul sunt părţi care contribuie la semnificaţia artei preistorice. S-
a încercat o interpretare pe baza amplasamentului unei picturi, de exemplu, cerbii erau
reprezentaţi întotdeauna în încăperile de acces în peşteră, calul şi bizonul în încăperile centrale,
carnivorele în profunzimea peşterii. Antropologul Lewis-Williams a studiat zeci de ani arta
populaţiei Sun, din Africa de Sud, el a ajuns la concluzia că ceea ce fusăse considerat de
specialişti ca reprezentări naive ale diferiţilor indivizi, nu era altceva decât un produs al
şamanilor, legătura cu un spirit, în timpul acesta vrăjitorul dansa, cânta, având halucinaţii.
Treptat arta parietală tinde să devină tot mai schematizată, lucru care va conduce la stilizare şi la
apariţia simbolurilor şi a scrisului. Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă la acest moment cele mai
vechi dovezi de scriere, devansându-le cu mult pe cele din Orient.
O altă mare temă a religiei, magiei şi artei preistorice o reprezintă plastica feminină din
lut. Figurinele feminine sunt denumite curent Venus, cele sunt Venus din Willendorf sau din
Lespuges. Felul în care sunt realizate lasă să se întrevadă o serie de elemente, precum, sânii,
abdomenul bombat, părţi anatomice exagerate, legate de fecunditate. Sunt reprezentări ale Marii
Mame, ale Zeiţei primordiale, ale fecundităţii, părţi simbolice ale unor credinţe şi practici
magico-religioase pe care le regăsim în majoritatea religiilor lumii.
Aceste comunităţi umane sunt creatoarele miturilor şi legendelor umanităţii, Poemul lui
Ghilgames conţine elemente rituale.
Mircea Eliade considera că aceste mituri se nasc din solidaritatea mistică dintre om şi natură, de
aici deriva fecunditatea şi cultul ei, asimilat gliei. Omul se naşte din pământ şi se întoarce în
pământ, sunt cuvintele nu doar biblice, ci aparţin şi poemului Rig-Veda. De la acest tip de
manifestare religioasă, în care regăsim căsătoria sacră, hieros-gamos, şi până la credinţele
mediteraneene din pantheonul greo-roman, este doar un pas.
Alături de acest cult al fecundităţii, regăsim un cult al morţilor, ambele adunând elemente
chtoniene şi uraniene. Îngroparea morţilor sub podelele locuinţelor, mai nou, practicare unui
canibalism ritual, prin care membrii unei comunităţi mâncau anumite părţi anatomice ale
defunctului, precum creierul, măduva, pentru a-l păstra pe defunct cu ei s-au pentru a prelua o
parte din calităţile defunctului.
Spaţiul vechii Europe, dă naştere cu mai bine de 3000 de ani înaintea Orientului, unei
civilizaţii neolitice surprinzătoare, apariţia unei religii foarte bine ierarhizate şi structurate este
indicată de o serie de decoperiri chiar de pe teritoriul României. Templul supraetajat şi pictat de
la Căscioarele aparţinând Culturii Boian, multe alte modele de temple au fost descoperite în
cadrul culturilor din Peninsula Balcanică, ca cel de la Cucuteni. Marea cantitate de figurine, de
detalii vestimentare, indică o complexă dezvoltare spirituală şi mitică. Pe acest fond apare
scrisul, la Tărtăria, la Anza (Macedonia), sunt datate circa 5 300 a. Chr..
Europa Veche (vezi şi insula Paştelui) fascinează nu în ultimul rând prin construcţiile
megalitice, din Britania până la curbura Carpaţilor, regăsim astfel de monumente gigantice.
Complexele megalitice cuprind trei categorii de construcţii: menhirul (men-piatră, hir- lungă),
cromlehul (crom- cerc, leh- loc) cum este cazul de la Stonehenge, dolmenu (dol-masă, men-
piatră) în Suedia. Probabil aceste monumente megalitice sunt legate de cultul morţilor, la
Stonehenge cromlehul este situat în mijlocul unui câmp de tumuli funerari.
Fără a intra date tehnice sau a prezenta numeroasele elemente ale civilizaţiei şi culturii
preistorice, vom remarca o legătură între om şi natură, ceea ce dă naştere unei polarităţi artă-
religie. Sunt zorii civilizaţiei, momentul naşterii miturilor şi legendelor, care stau la originea
lumii contemporane, din aceiaşi nevoie de supranatural şi conştientizare a tot şi toate lumea
modernă şi-a creat propriile mituri, fără a-şi abandona originile.

Bibliografie

1. Richard Leakey, Originea omului, Bucureşti, 1995

2. Guido Mansuelli, Civilizaţiile Europei Vechi, Bucureşti, 1978
3. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. I, Chişinău, 1992
4. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989
5. Elie Faure, Istoria artei. Arta antică, Bucureşti, 1988
6. Andre Leroi-Gourhon, Gestul şi cuvântul, vol. 1-2, Bucureşti, 1983
7. Emile Durkheim, Les formes elementaires de la vie religieuse. Le systeme
totemique en Australie,
http//www.uqac.uquebec.ca/zone30/Classique_des_sciences_sociales/index.htlm

SEMINAR

Richard Leakey, Originea omului, Bucureşti, 1995, p. 131-173 (capitolele Limbajul artei şi Arta
limbajului)
Istoria culturii şi civilizaţiei universale 3-4
26 Octombrie 2010
2 noiembrie 2009 , Piteşti
lect. C-tin A. Bărbulescu

Cultura şi civilizaţia Orientului antic

Egiptul, Mesopotamia

La sfârşitul mileniului III a. Chr. primele populaţii care depăşesc faza unei organizări
tributare, se sedentarizează şi dau naştere primelor structuri organizate de stat. Acest lucru se
realizează în primul rând datorită condiţiilor geografice şi climaterice propice din anumite zone
ale Orientului, este vorba de văile fluviilor: Nil, Tigru şi Eufrat, Indus şi Gange, Yangtze şi
Hoahg-Ho. Nu putem vorbi de o identitate de caractere fizico-geografice, ci mai degrabă de o
diversitate: de la câmpii aluvionare (Egipt sau Mesopotamia), la platouri aride şi câmpii costale
(Anatolia, Fenicia, Urartu).
Elementul fundamental care conferă unitate marilor civilizaţii orientale nu este de natură
culturală, ci de natură structurală. Civilizaţiile orientale, cu pluralitatea lor de forme şi de arii
specifice, erau pretutindeni, civilizaţii palaţiale – adică ansambluri ierarhizate în jurul unui
centru dinastic care juca rolul de element structurant, organizator al universului social, politic şi
religios. Primele concentrări de putere – ilustrate în special de cele dintâi construcţii
monumentale – sunt templele şi palatele, locul de unde suveranul îşi exercita sub protecţia
divinităţii, puterea asupra supuşilor.
Treptat progresele economice vor genera nu doar structuri de putere, ci vor fi şi o cauză a
urbanizării. Urbanizare care este una din trăsăturile distincte ale civilizaţiilor Orientului antic în
comparaţie cu Europa tribală. Geografic lumea vechiului Orient cuprindea Africa nord-estică,
Semiluna Roditoare, platourile Asiei Mici, Iranul, Asia Centrală, zona indo-gangetică şi Cămpia
Chinei Centrale.
Odată cu inventarea scrierii către sfârşitul mileniului IV a. Chr. protoistoria cedează locul
istoriei, este momentul în care i-au naştere primele forme de organizare structurală, chiar dacă
procesul de sedentarizare era departe de a se fi încheiat, el desfăşurându-se cu variaţii pentru
încă câteva milenii în această arie. Două imense rezervoare de populaţii nomade vor exercita o
presiune constantă asupra primelor state ale lumii vechi a Orientului, acestea erau situate în
regiunea de stepă care mărgineşte la vest, la nord şi la est deşertul siro-arabic, la frontierele
Semilunei Roditoare, iar pe de altă parte în vastele câmpii eurasiatice, de la nordul Mării Negre,
a Mării Caspice şi a Munţilor Elbruz.
Cele dintâi comunităţi sedentarizate aparţin unor rase diferite, ele nu pot fi atribuite nici
semiţilor şi nici indo-europenilor. Aceste prime populaţii sunt împărţite de specialişti în două
grupe, în funcţie de localizare: asianicii pentru Asia Occidentală şi mediteraneenii pentru
ţărmurile Mediteranei.
Asianicii: din acest grup fac parte sumerienii creatorii primei civilizaţii de tip urban în
Mesopotamia.
Aceştia s-ar fi infiltrat în zona la mijlocul mileniului IV a. Chr., i-au supus pe alogeni
(probabil creatorii culturii El Obeid).
Protoelamiţii s-au stabilit în sud-vestul Iranului şi au dat naştere unei civilizaţii de tip
urban, cunoscută mai ales datorită capitalei lor aflate la Susa.
Hurriţii, originari probabil din nord-vestul Iranului, vorbeau o limbă de tip aglutinant, cel
mai cunoscut stat întemeiat de aceştia este Imperiul Mianni, ai căror suverani erau de origine
ariană. Statul Mitanni a fost distrus de regele asirian Suppiluliuma I în jurul anilor 1375/1370.
Kassiţii, s-au infiltrat din zona Munţilor Zagros, în mileniul II a. Chr., s-au aşezat în
Mesopotamia unde au fost asimilaţi de către babilonieini. Între raidul devastator al hittiţilor din
1594 a. Chr., asupra Babilonului şi până în momentul cuceririi elamite din 1160 a. Chr.,
dinastiile Kassite au stăpânit Babilonul.
 Mediteraneenii: cea mai cunoscută populaţie aparţinând acestui grup sunt egiptenii, cu
menţiunea că este vorba de populaţia din epoca predinastică, pentru că mai apoi pe acest fond să
se realizeze o sinteză cu semito-hamiţii. De asemenea acestui grup îi aparţin şi indigenii din
Siria şi Palestina, peste care se vor aşeza în mileniul III a. Chr., populaţii de origine semitică.
Pentru Anatolia, limba protohatti corespunde unei populaţii anterioare pătrunderii indo-
europenilor, acelaşi lucru se va petrece şi în lumea egeeană, acolo unde fondul preelenic de
cuvinte (care se termină în ss, nth, and) aparţine tot unei populaţii de origine mediteraneeană..
Semiţii: habitatul originar al acestora pare să se fi limitat la Peninsula Arabică şi
periferia deşertului siro-arabic. Numele semiţilor îşi are originea în Biblie, (Facerea X, …).
Urmaşii lui Sem sunt: Aram, Asur, Eber, adică arameii, asirienii şi evreii. La începutul
mileniului III a. Chr. se vor contura două grupe distincte: semiţii orientali şi cei occidentali.
Semitţii orientali: akkadienii, vor cucerii Mesopotamia şi vor da naştere în timpul regelui
Sargon I, unui prim stat, care avea la bază sinteza sumero-akkadiană.
Semiţii occidentali: amoriţii – populaţie vest-semitică înrudită cu cananeenii – s-au
stabilit în decursul mileniului III a. Chr. în Siria şi Palesina, la finele mileniului II a. Chr. vor fi
înghiţiţi de valul arameeilor.
Cananeenii vor pune bazele unei înfloritoare civilizaţii urbane în Siria şi Palestian
mileniului III a. Chr., sunt urmaşii fenicienilor.
Arameii sunt semnalaţi la sfârşitul mileniului II a. Chr., pe Eufrat, în Babilonia, vor
întemeia mai multe principate în Siria, Hama, Damasc, la începutul secolului IX a. Chr..
Caldeenii se vor infiltra în Mesopotamia, la începutul mileniului I a. Chr., vor fi
întemeietorii Imperiului Neobabilonian, fondat de Nabopalassar (625-605 a. Chr.).
Indo-europenii: de mai bine de două secole lingviştii şi arheologii încearcă să propună
ipoteze cu privire la originea acestor populaţii. Principalele ipoteze ale originii acestora sunt:
spaţiul Europei centrale şi nordice, stepele eurasiatice din nordul Mării Negre, a Caucazului şi
Mării Caspice. Încă înainte de mijlocul mileniului III a. Chr. populaţii indo-europene se aşează
în Grecia, în Anatolia şi la nordul Dunării. Cuceritorii, hitiţii, aparţineau uneia dintre cele două
familii lingvistice, şi anume grupului centum, aceştia vor întemeia unul dintre cele mai
importante state ale lumii antice.
Arienii, care aparţin celui de-al doilea grup de limbi indo-europene, satem, pătrund în
India în al doilea sfert al mileniului II a. Chr., sunt cei care vor organiza şi statul Mitanni.
Iranienii, aparţin grupului satem, aceştia includ pe mezi, perşi şi sciţi. Armenii aparţin tot
grupului satem şi nu apar în Orientul Apropiat înainte de secolul VII a. Chr., se vor aşeza în
jurul lacului Van, după dispariţia regatului Urartu. La finele mileniului II a. Chr. alte două
populaţii vor coloniza o parte a Anatoliei, lidienii şi frigienii, indo-europeni aparţinând de
asemenea grupului satem.
EGIPTUL
Cultura şi civilizaţia egipteană se va naşte şi va gravita în jurul văii Nilului, fluviul care
avea să asigure prin revărsările sale mâlul fertil propice agriculturii. De altfel Nilul sau Hapi
reprezintă coloana vertebrală a civilizaţiei egiptene, „Fluviul sacru” apare reprezentat în arta
egipteană ca o fiinţă androgină, cu sânii lăsaţi şi pântecul fecund, cu braţele încărcate de flori,
fructe şi peşte. Termenul de Egipt provine din cuvântul Hut-Ka-Ptah, „Cetatea (sufletului) Ka a
(zeului) Ptah”, termenul va ajunge până la noi pe filieră grecească Aigptos. Anticii foloseau
pentru ţara lor nume diferite, precum Ta-Kemet „Pământul negru” sau Taui „Cele două
pământuri”.
Egiptenii aveau o viziune proprie asupra spaţiului şi timpului, susţinând infinitatea
existenţei.
În literatura de specialitate există încă dispute pe tema apariţiei primelor forme
organizate de stat, Egiptul sau oraşele stat din Mesopotamia. Indiferent cui aparţine primatul
undeva la sfârşitul mileniului IV a. Chr., pe valea Nilului, lua fiinţă statul egiptean sub forma
unei monarhii absolute, având în frunte pe Faraon. Faraonul întruchipa divinitatea, în traducere
liberă termenul înseamnă „Casă Mare”. Concomitent probabil se dezvoltă scrierea, cunoaştem la
acest moment mai multe tipuri de scriere: hieroglifică (cu două tipuri de semne ideograme şi
fonograme), hieratică, demotică, cooptă (sistem alfabetic din 24 de litere, preluate din alfabetul
grecesc, plus 6 demotice). Ca majoritatea ocupaţiilor, scrierea era aşezată sub autoritatea unui
zeu, în acest caz Thot. Scrierea hieroglifică descinde din cea pictografică. Culoarea hieroglifelor
avea o semnificaţie magică, albul- puritate, verdele – viaţă (în evul mediu european verdele era
culoarea diavolului).
Arta: Să nu râzi, să nu plângi, să nu admiri, ci să înţelegi” (Spinoza).
Arta egipteană constituie un complex aparte în vasta lume a Orientului antic, este
o artă sacrală, ezoterismul ei se dezleagă prin cunoaşterea ritualurilor magice şi a practicilor
religioase. Imobilismul formelor este derivat (ca şi în arta bizantină), din religie. O artă solemnă
şi rigidă. Julius Lange identifica în arta egipteană, o tehnică numită frontalitate (echilibrul
părţilor), reprezentarea chipului uman este o convenţie impusă de caracterul ei magic şi mistic.

Pictura este un cadru mintal – artistul egiptean pictează ce are în minte, nu ceea ce vede
cu adevărat.
Arhitectura egipteană este expresia unei victorii asupra morţii şi a forţelor haosului.
„Casele zeilor” – templele. Apără şi ocrotesc divinitatea pe pământ.
Construirea unui templu este precedată de consultarea „Cărţii întemeierii templelor”,
scrisă de Imhotep. Primele temple au fost construite în stâncă, cum este cazul celui construit de
regina Hatepsepsut. Templul egiptean nu era o clădire destinată rugăciunilor, ci un edificiu care
avea ca scop păstrarea permanenţei vieţii cosmice, a existenţei terestre.
Templul figura alegoric lumea noastră pământească în ciclurile vieţii, era însuşi pământul
în care trăiau, prin el lumea se păstra neschimbată în decursul vremurilor. Elementele de
construcţie a templului sunt simbolice, pilonul evocă un munte în zare, cu două coline, dintre
care răsare soarele în zori, simbol al creaţiei veşnic reînnoite. Intrarea în templu era asimilată
începutului zilei. Naosul evoca colina primordială, sala hipostilă simboliza universul egiptean.
Exemplu, templele de la Karnak, Luxor, Abydos sau Teba.
O etapa importantă în arhitectura funerară egipteană o reprezintă piramida în trepte a
regelui Djoser, aflată la Saqqarah. Termenul de piramidă a fost dat de greci, datorită asemănării
acestora cu o prăjitură din făină şi miere, care avea formă asemănătoare şi se numea: pyramis.
La egipteni construcţia purta numele de mer.
În Egipt există circa 150 de piramide, dintre acestea ne limităm să le amintim pe cele ale
lui Keops, Khephren şi Mikerinos. Piramida ca mormânt al faraonului urma să releve forţa şi
puterea de care se bucura defunctul.
Religia.
„Egiptenii erau cei mai religioşi dintre toţi oamenii” (Herodot).
Principalele detalii privind viaţa spirituală egipteană ne sunt furnizate de o serie de izvoare
antice precum: Textele Piramidelor (2500-2300 a. Chr.), Textele Sarcofagelor (2300-2000 a.
Chr.), de Cartea Morţilor (circa 1500 a. Chr), dar şi de numeroasele descoperiri arheologice, care
întregesc viziunea specialiştilor despre universul religios egiptean. În acest context cercetătorii
considerau religia egipteană fetişism sau totemism, expresie a filosofiei vieţii.
Întemeierea statului a echivalat cu o adevărată cosmogonie, faraonul - zeu întrupat, instaura
o nouă civilizaţie, el era nemuritor, decesul său nu însemna decât ridicarea la cer. Fiecare
sanctuar închinat unei zeităţi era considerat centru al lumii, locul unde începuse creaţia. Acest
spaţiu purta şi numele de „Oul Primordial”, cel care conţinea „Pasărea Lumii” sau „Lotusul”
care purta Soarele copil, Şarpele primitiv – Zeul Atum.
Teogonia şi cosmogonia sunt efectuate de către puterea creatoare a gândirii şi a cuvântului
unui singur zeu.
La Hermopolis, teologii elaboraseră o doctrină religioasă în jurul Ogdoadei, grup de opt zei,
cărora li s-a adăugat Ptah.
Conform acestei doctrine, din Lacul primordial a răsărit un Lotus, din acesta a ieşit copilul
sacro-sant, zămislit de Ogdoadă.
Spre deosebire de Hermopolis, la Memphis, teologii considerau că zeul Ptah crease prin
spirit – „inima sa” şi verb - „limba sa”, el era cel care îi crease şi pe zei.
„ Am luat naştere ca Keprer. Numai după mine au luat naştere cei care sunt născuţi. Toate
fiinţele s-au născut abia după mine. Sunt multe fiinţe care au ieşit din gura mea, pe când încă
nu era cer, pe când încă nu era pământ, când şerpii şi viermii nu fuseseră încă făcuţi în locul
acesta, iar eu porunceam acestor (fiinţe) ce trăiau în trândăvie în apele veşnice.
Nu am găsit un loc unde să mă fi putut aşeza. Atunci am zămislit o dorinţă în inima mea, am
lăsat să ţâşnească din mine temeiuri noi şi am creat toate fiinţele când încă eram cu desăvârşire
singur, înainte de a-l fi scuipat afară pe Shu, înainte de a o fi scuipat afară pe Tefnut, când nu
era încă nimeni împreună cu mine. Am făurit temeiurile în inima mea şi au luat naştere multe
chipuri de fiinţe în fiinţele de copii şi în fiinţe ale copiilor acestora. Am lăsat sămânţa mea să
cadă în mâna mea, şi am împroşcat chiar în gura mea şi apoi l-am scuipat afară pe Shu şi am
scuipat-o pe Tefnut.
(…) Când mi-am împreunat mădularele, am plâns deasupra lor şi în chipul acesta au luat
naştere oamenii, din lacrimile care au ţâşnit din ochiul meu.
(…) Shu şi Tefnut au zămislit pe Geb şi pe Nut, iar Geb şi Nut au zămislit pe Osiris, pe Horus,
cel având amândoi ochii în frunte, pe Seth, pe Isis şi pe Nephtys, unul după altul (…). Magul
conjurând este duhul virtuţilor magice, trimise de mine întru stârpirea duşmanilor mei prin
descântece.” (Cartea dragonului Apophis, papirusul Bremmer-Rhind, în V. Kernbach, Miturile
esenţiale, Bucureşti, 1978).
Preoţimea va juca un rol tot mai important în statul egiptean, deţinând mari suprafeţe
agricole, în mileniul I a. Chr. marii preoţi ai lui Amon devin inclusiv faraoni. Faraonul era
proclamat zeu viu – ideologie religioasă apărută încă din perioada predinastică.
Manifestările esenţiale ale civilizaţiei egiptene sunt legate pretutindeni de religie. Artele
plastice intervin în viaţa egiptenilor în scopuri magice şi de cult.
Arhitectura este subordonată scopurilor religioase, pentru că atât templele, piramidele cât şi
obeliscurile au un rol sacru. Statuile, basoreliefurile, picturile erau destinate să asigure
decedatului corp. Literatura egipteană este la rândul ei magică, religioasă, mistică. Medicina,
matematica sau geografia aveau tot rol religios servind mortului în viaţa de dincolo.
Panteonul egiptean este format atât din zei zoomorfi cât şi antropomorfi, astfel majoritatea
numelor de zei sunt traductibile, fiind o caracteristică a naturii lor sau o funcţiune a lor. Numele
real al zeului Ra este ascuns, fiind considerat chiar periculos în anumite texte vechi. Avem de-a
face cu aceiaşi interdicţie în a pronunţa numele divinităţii supreme ca şi la evrei în cazul lui
Jahve. Zeii egipteni trăiesc asemenea oamenilor, ei au vieţuit înaintea faraonilor în Egipt.
Treptat zeii egipteni se specializează, devin stăpâni ai unei activităţi aparte, ca şi marea
preoţime. Credinţa primordială în existenţa unei puteri universale creatoare inclusiv a zeilor va
permite religiei egiptene apropierea de monoteism şi de ideea de mântuire. „Zeul acestei ţări
este soarele care se află la orizont, dar chipurile sale se află pe pământ.” după cum reiese din
unul din textele sapienţale vechi.
Reforma religioasă temporară a lui Amenofis IV se va dovedi contrară nu atât concepţiei
religioase egiptene cât marilor preoţi şi oligarhiei economice şi politice instituite de aceştia.
Mutarea capitalei la Tell el-Amarna (Akhetaton – Orizontul lui Aton) însemna o lovitură dată
marii preoţimi de la Teba, Heliopolis, Memfis. O astfel de reformă religioasă îi este atribuită şi
lui Moise, literatura de specialitate încearcă să găsească o legătură între cele două.
Pantheonul egiptean.
Panteonul reprezintă un templu consacrat cinstirii tuturor zeilor unui popor.
Conform teologiei egiptene, reprezentarea zeilor poate fi de două feluri: statuară sau sub
forma unor animale. De aceea, adorarea animalelor este o primă formă de manifestare religioasă.
De exemplu, vacile erau sacre în templele zeiţei Hathor; pisicile pentru zeiţa Bastedt. Erau
consacrate, de asemenea, ceremoniile de întronare ale unor animale ce corespundeau în opinia
preoţilor cu animale ce purtau semnele divine.