METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN

ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE
PARTEA a II - a

Lector universitar doctor Fulger Ioan Valentin

 Cursul 1
Strategiile metodologice din asistenţa socială

Intervenţia socială a cunoscut de-a lungul unui secol de existenţă două mari strategii
metodologice ce au rezultat în urma acţiunii individuale şi combinate a mai multor factori: a)
căutărilor epistemologice ale ştiinţelor sociale; b) concurenţei paradigmelor din diferite
perioade; c) din ideologiile dominante şi din presiunea exercitată asupra autorităţilor de către
mediul social în vederea conceperii şi punerii în aplicare a unor politici publice care aveau
drept efect bunăstarea socială.

I. Modelul medical

Deşi puţin mediatizat punctul de plecare al asistenţei sociale îşi are rădăcinile în
asistenta medicală, în fapt asistenţa socială regăsindu-se în starea de prelungire a actului
medical. Aşa se face că primii asistenţi sociali erau de fapt cadre medicale cu pregătire medie
care urmăreau evoluţia bolnavilor şi după externare, în mediul lor social şi familial plecându-
se de la premisa că îngrijirea bolnavului nu se limitează doar la zona strict formală a
spitalului.
În acest fel a luat naştere aşa numitul model al tratamentului social (modelul
medical), strategiile de intervenţie, limbajul şi teoriile medicale fiind transferate în asistenta
socială. Acest model a suportat numeroase influenţe, încă de la începutul secolului al XX-lea,
din partea curentului psihanalitic şi psihoterapeutic, influenţe ce s-au soldat cu anumite
schimbări în terminologia utilizată în asistenţa socială din aceea vreme. De pildă, termenul de
tratament a fost înlocuit cu cel de terapie apărând astfel formulări de genul terapie socială,
socioterapie, psihoterapie etc.
În prima jumătate a secolului trecut s-a încetăţenit ideea de a considera că există două
forme de tratament social: a) tratamentul direct (psihoterapia), ce se adresa clientului
individual, fără a se utiliza verigi intermediare, consiliindu-l pe acesta din punct de vedere
psihologic şi ajutându-l să-şi recapete stima de sine, în vederea integrării lui sociale; b)
tratamentul indirect (socioterapia) avea în vedere sistemul relaţional şi mediul subiectului.
Asistentul social acţiona asupra mediului profesional, familial, asupra grupului de prieteni şi
asupra vecinilor în vederea abţinerii unei schimbări comportamentale la nivelul clientului
individual.
Datorită faptului că perspectivele psihosociale de analiză a problemelor socio-umane
s-au modernizat în timp, astazi găsim acest model sub denumirea de serviciu social
individualizat sau de metoda intervenţiei psihosociale. Esenţa acestui model constă în
centrarea sa pe persoana asistatului şi a microgrupului său de apartenenţă, utilizând
instrumente din arsenalul psihologic şi sociologic pentru a-l ajuta pe client în plan personal şi
în planul funcţionării sale sociale.
Postulatele modelului medical sunt următoarele:
- orice persoană se confruntă pe parcursul vieţii cu o serie de dificultăţi, schimbări, tensiuni
etc provocate fie de specificul vieţii ca atare, fie de circumstanţele mediului;
- persoana încearcă să rezolve problema, fie prin eforturi personale, fie cerând ajutorul
altora;
- nu toate tensiunile cu care se confruntă persoanele se constituie într-o situaţie
problematică ce solicită intervenţia serviciului social, dar pe parcursul vieţii se întâlnesc
situaţii pe care individul nu le poate parcurge de unul singur având nevoie de un ajutor,
de o susţinere temporară.
Sprijinul psihologic individualizat are loc în cinci faze:

1. faza de întâlnire – este o etapă profund emoţională în care se construieşte o relaţie bazată
pe încredere. Întâlnirea poate fi cauzată de asistentul social ce identifică de unul singur
persoana aflată în nevoie, fie urmează o cerere primită din partea unei astfel de persoane;
2. faza studiului psihosocial – este etapa în care asistentul social se interesează de
cunoaşterea elementelor vitale din viaţa clientului, şi anume: situaţia familială, condiţiile
de locuit, pregătirea şcolară, activitatea profesională, experienţele pe care acesta le-a avut
în viaţă, starea de sănătate psihică şi fizică, identificarea problemei actuale şi originile ei;
3. faza de diagnostic psihosocial – este etapa în care trebuie să se răspundă la câteva
întrebări: cum percepe clientul şi cei din jurul său situaţia problematică?; care sunt
condiţiile de mediu care au dat naştere problemei; care sunt elementele personale care au
determinat apariţia problemei clientului?; care sunt scopurile şi aşteptările clientului în
ceea ce priveşte soluţionarea?; ce forţe facilitează şi ce forţe frânează rezolvarea
problemei?;
4. elaborarea planului de intervenţie – se stabilesc obiectivele, mijloacele de realizare şi
etapele de parcurs;
5. faza de realizare a planului, sau intervenţia psihosocială propriu-zisă.

II. Modelul intervenţiei

Ideea de la care se pleacă este aceea că asistentul social, spre deosebire de capacităţile
sale profesionale pe care se insista în modelul medical, nu trebuie considerat pionul principal
al rezolvării problemelor sociale, ci un „agent al schimbării”. Din perspectiva acestui model
etapele acţiunii asistenţiale sunt următoarele:
1.reperarea problemei sociale sau a cererii – este momentul în care se răspunde la nişte
înrebări: cine şi ce solicită?; pentru cine este formulată cererea?; cine are competenţa
necesară pentru a rezolva problema socială indicată în cerere?;
2.analiza situaţiei – se culeg informaţii utile despre client ca de altfel şi despre mediul în care
trăieşte acesta (familia, grupul de apartenenţă, mediul sociocultural). Este o etapă în care îşi
spun cuvântul, din perspectiva utilităţii, cunoştinţele teoretice în domenii precum sociologia,
psihologia, antropologia, economia, dreptul dar şi cele din domeniul metodelor ştiinţifice de
cercetare, în special cele de culegere a datelor empirice (mai ales observaţia, documentarea,
interviul şi povestirea autobiografică);
3.etapa evaluării preliminare şi operaţionale – se realizează un model explicativ al realităţii în
care urmează să se desfăşoare intervenţia. În acest moment are loc definirea şi
operaţionalizarea conceptelor cheie, elaborarea ipotezelor şi stabilirea dinamicii pe care o are
problema ce urmează a fi rezolvată;
4.elaborarea proiectului de intervenţie – presupune parcurgerea a trei etape: 1) definirea
riguroasă a clientului şi a nivelului la care se intervine (individ, grup, comunitate); 2)
stabilirea obiectivelor ce se urmăresc; 3) alegerea strategiilor, metodelor şi tehnicilor de lucru
cu clientul;
5.punerea în aplicare a proiectului;
6.evaluarea rezultatelor – se îmbină trei perspective de măsurare, şi anume cea proprie
asistentului, cea proprie clientului şi cea a instituţiei asistenţiale. În urma evaluării pot rezulta
doua situaţii: a) fie continuarea intervenţiei, pe baza unui plan mai bine adaptat situaţiei; b)
fie renuntarea definitivă la intervenţie, în virtutea reuşitei sau a eşecului total;
7.încheierea intervenţiei – are loc fie când actorii implicaţi consideră că intervenţia a avut
succes, obiectivele propuse fiind atinse, fie când acţiunea asistenţială a eşuat, fără şanse de
reuşită în viitor.
 Concluzionând, putem spune că modelul intervenţiei, sprijinindu-se mai ales pe
cunoştinţe din domeniul sociologiei şi psihosociologiei, presupune responsabilizarea
clientului prin încercarea de a da actului asistenţial o dimensiune comunitară. Modelul
medical insistă mai mult pe o relaţie de ajutorare de tip psihologic, făcând apel la teoriile şi
metodele psihologiei şi psihoterapiei.
Practica asistenţială nu utilizează exclusiv una sau alta dintre cele două modele ci le
combină între ele deoarece sunt compatibile atât din punct de vedere logic şi metodologic,
dar şi din perspectiva finalităţii (G.Neamţu, D.Stan (coord.), Asistenţa socială, 2005, pp.37-
42).
 Cursul 2
Observaţia

Consideraţii generale

Observaţia directă, de teren, constituie metoda principală de investigaţie sociologică,

deoarece ne oferă informaţii cu valoare de fapte care alcătuiesc cel mai bogat şi mai
diversificat material, susceptibil de analize calitative. În ciuda unei anumite imprecizii şi
nesistematizări sau a volumului uriaş de date observaţia de teren trebuie să constituie baza
oricărei cercetări şi analize sociologice. Raţionamentul celor spuse anterior este simplu:
observaţia este sursa indispensabilă de date şi în acelaşi timp proba decisivă a valorii şi
semnificaţiei concluziilor la care se ajunge în urma studiului (V.Miftode, Metodologia
sociologică, 1995, p.126).
Traian Rotariu au Petru Iluţ au încercat realizarea un clasament al metodelor
fundamentale utilizate în ştiinţele socioumane, concluzionând că ele sunt în număr de cinci:
experimentul, observaţia (propriu-zisă), analiza documentelor, ancheta şi interviul. Analizând
îndeaproape aceste metode a rezultat că observaţia include în cadrele ei analiza documentelor,
ancheta şi interviul, clasamentul anterior rezumându-se la două metode fundamentale:
experimentul şi observaţia. Mai mult, există chiar metodologi care apreciază că observaţia are
capacitatea de a include în sfera ei de cuprindere toate celelalte metode şi tehnici, distingând
între: observaţia pasivă, cu şi fără interacţiune socială, precum şi între observaţia activă, cu şi
fără interacţiune socială (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.74-75).
Dacă astăzi observaţia (participativă) are statutul de metodă în etnologie, nu a fost
întotdeauna aşa, în secolul al XIX-lea numeroşi teoreticieni antropologi bazându-şi cercetările
pe documente cu origine îndoielnică, pe diferite povestiri ale diverşilor călători, impregnate
firesc cu propriile lor judecăţi de valoare (A. Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative,
2002, p.270). Aşa după cum atenţionează V.Miftode, experienţa etnologilor este foarte
importantă pentru sociologi deoarece regulile observaţiei de tip etnologic se aplică aproape în
întregime observaţiei sociologice de teren, în ambele cazuri cercetătorul intrând în contact
direct cu realitatea socială, observând şi descriind fenomenele şi procesele în curs de
desfăşurare şi apelând cu prioritate la fapte şi nu la opinii. Acelaşi autor precizează că şi în
condiţia unei observaţii întâmplătoare, nesistematice, ea nu se reduce la o simplă descriere şi
înregistrare pasivă a datelor, fiind implicată o selecţie mai mult sau mai puţin conştientă a
datelor dintr-un anumit domeniu, în funcţie de personalitatea individului/cercetătorului, de
opiniile şi interesele lui etc (V.Miftode, op.cit., p.132)

Clasificarea şi caracteristicile diferitelor tipuri de observaţii

O primă încercare de catalogare a observaţiilor le includ pe acestea în următoarele

categorii: a) observaţia spontană (fără nici un fel de intenţionalitate), observaţia intenţionată
nesistematizată (sau impresionistică, proprie ziariştilor, reporterilor etc) şi observaţia
ştiinţifică (când există intenţie şi scop bine determinat). În mod evident diferenţele care există
între observaţiile impresionistice şi cea ştiinţifică sunt de esenţă şi bine fixate, dar anumite
caracteristici ale primelor se regăsesc în cadrul ultimei, asigurându-i o anumită bază de
plecare.

Caracteristicile observaţiei spontane:

1.este întâmplătoare – se observă ceea ce intră în spaţiul imediat al observatorului;

2.este fragmentară – sunt reţinute fapte izolate, rupte de „sistemul de fapte” , de „întregul”
fenomenelor şi proceselor sociale;
3.este vagă şi imprecisă – se desfăşoară sub imperiul emoţiilor, afectelor şi a primei impresii,
exagerându-se importanţa unor fapte comparativ cu altele;
4.este subiectivă – este dominată de opiniile şi interesele observatorului, generate de nivelul
de instruire şi de cultură al acestuia;
5.este necritică – cele observate nu sunt trecute prin filtrul gândirii gândiri critice şi
neprelucrate logic, acceptându-se totul ca atare;
6.nu este înregistrată/consemnată - cele observate spontan se reţin la nivelul memoriei, care
oricât de exersată ar fi odată cu trecerea timpului induce grave distorsiuni asupra celor
reţinute anterior

Caracteristicile observaţiei ştiinţifice

1.este fundamentată teoretic – adică vehiculează concepte, teorii, modele explicative cu

privire la cele investigate;
2. este sistematică, integrală şi metodică - studiază fenomenul observat în totalitatea sa, ca un
sistem, după reguli epistemologice şi metodologice bine stabilite;
3.este analitică – altfel nu ar putea fi sistematică şi integrală, descompunând fenomenul în
elementele lui componente;
4.este repetabilă şi verificabilă – acest lucru nu este realizabil în cazul fenomenelor sau
evenimentelor unice, dar întâlnit în cazul celor care cunosc o anumită ciclicitate, prin
observaţii repetate constituindu-se ştiinţa/cunoaşterea şi nu prin evenimente unice;
5.are finalitate teoretică sau practică (V.Miftode, op.cit., pp.133-134; G.Neamţu (coord.),
Tratat de asistenţă socială, 2003, p.290).

În cadrul observaţiei ştiinţifice se disting două mari tipuri: observaţia structurată

(cantitativă) şi observaţia nestructurată sau calitativă, cunoscută şi sub numele de observaţie
participativă. Dacă observaţia cantitativă are o grilă de categorii comportamentale dinainte
stabilită, actul de observaţie constând în introducerea celor observate în cadrul acestor
categorii, observaţia calitativă, participativă, înseamnă a studia o comunitate din interior,
printr-o participare de lungă durată, fără nici un fel de schema prestabilită (P.Iluţ, op.cit.,
p.77). Observaţia participativă constă în participarea în mod real la viaţa şi activităţile celor
observaţi, căci după cum spunea şi Levi Strauss, nu putem studia oamenii decât comunicând
cu aceştia, împărţind existenta cu ei în mod durabil sau trecător. Înţelegerea celorlalţi, a altor
culturi, înseamnă pătrunderea grupului din interior, impregnarea cu categoriile mentale ale
celor care sunt studiaţi, iar aceasta se face cu preţul unei lungi observaţii, a familiarizării şi
încrederii reciproce (A.Mucchielli, op.cit., pp.269-267).
Indiferent de tipul observaţiei, dar mai ales în cea calitativă, reies la suprafaţă câteva
caracteristici care o avantajează în comparaţie cu alte metode:
- înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce fac ei, nu ceea ce spun,
diferenţa dintre fapte şi spuse fiind semnificativă;
- oamenii sunt observaţi în mediul lor, existând şansa de a fi surprinsă acţiunea
complexului de factori ce conlucrează în creionarea unei situaţii de viaţă socială;
- nu există nici un element de artificialitate în aceasta metodă, ea privind interacţiunile şi
comportamentele fireşti ale oamenilor, nu cele provocate prin experiment sau întrebări
(P.Iluţ, op.cit., pp.77-78).
 Parcurgând mai departe traseul clasificării diferitelor tipuri de observaţie întâlnite în
sociouman le putea cataloga pe acestea după scopul lor, nivelul de implicare al observatorului
şi gradul de structurare al observaţiei.

1.După scopul lor, avem: observaţia de explorare, observaţia de diagnostic şi observaţia

experimentală, odată cu trecerea de la una la alta cercetarea câştigând în rigoare şi precizie.
a) Observaţia de explorare: este specifică mai ales etnologiei, care studiază o serie de
societăţi „îndepărtate” istoriceşte din punctul de vedere al mentalităţilor de care dau
dovada, al obiceiurilor şi tradiţiilor, al comportamentelor etc. Apare foarte clar că
acest tip de observaţie are loc în momentul în care cercetătorul ia pentru prima dată
contact cu fenomenul social în cauză, după cum la fel de clar este şi că datele şi
concluziile obţinute în urma acestui tip de observaţie nu pot fi transferate sau
generalizate asupra altor cazuri, chiar dacă sunt asemănătoare, ele putând fi folosite în
postura de ipoteze ale unor investigaţii ulterioare (V.Miftode, op.cit, pp.131-132;
G.Neamţu (coord.), op.cit., p.290).
b) Observaţia de diagnostic: din însăşi titulatură ne dăm seama că este vorba de o
analiză de profunzime a situaţiei care este supusă observaţiei, iar diagnosticul rezultat
pe baza unei astfel de investigaţii implică două componente: diagnosticul descriptiv
(descrierea amănunţită a situaţiei observate) şi diagnosticul explicativ (sunt
inventariate cauzele care au condus la declanşarea anumitor situaţii în cadrul
grupului/fenomenului social studiat).
c) Observaţia experimentală: presupune un nivel ridicat de cunoaştere al obiectului
analizat, al existenţei ipotezelor şi verificării lor. Observaţia de laborator este un
model pentru observarea grupurilor naturale, iar controlul pe care cercetătorul îl deţine
asupra situaţiei ne îndreptăţeşte pe deplin să afirmăm că posibilităţile observatorului
de a utiliza aceleaşi mijloace de investigaţie în teren ca şi în laborator sunt mult mai
reduse, în acest sens observaţia directă de teren fiind dominant calitativă.

2.După nivelul de implicare al observatorului, avem: observaţia externă (nonparticipativă)

şi observaţia participativă.
a) Observaţia externă (nonparticipativă): presupune plasarea observatorului în afara
sistemului observat, ea fiind utilizată de către jurnalişti, oameni de ştiinţă, medici,
asistenţi sociali etc mai ales în cazul în care încadrarea observatorului în sistemul de
status-rol propriu unui grup sau colectivităţi este foarte dificilă dacă nu chiar
imposibilă (instituţiile religioase, militare, politice, academice etc).
d) Observaţia participativă: caracteristica ei de bază rezidă în integrarea observatorului
în comunitatea cercetată, pentru o lungă perioadă de timp, având în vedere cunoaşterea
de profunzime a acesteia, şi în orice caz de tip calitativ. Practicând acest tip de
observaţie, cercetătorul nu doar că este prezent în colectivitatea studiata, dar se şi
integrează în situaţia observată, în viaţa cotidiană a grupului (G.Neamţu (coord.),
op.cit., p.291; S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998, pp.413-
414)

3.După gradul de structurare, avem: observaţia nestructurată şi observaţia structurată.

a) Observaţia nestructurată: este cunoscută şi sub numele de observaţie calitativă, ea

nefăcând apel la o schemă prealabilă de categorii sau ipoteze. Este utilizată în studiile
antropologice, etnologice, sociologice precum şi în practica asistenţei sociale, sub
forma observaţiei participative. În acest tip de observaţie cercetătorul nu trebuie să se
 lase impresionat de ceea ce iasă din comun, pentru că scopul său şi al observaţiei
ştiinţifice nu este acela de a realiza o colecţie de excentricităţi. Aceasta nu înseamnă
anularea importanţei unor fapte de observaţie ieşite din comun, dar capitale, în măsură
să iniţieze o nouă teorie sau să le lărgească pe cele existente. Astfel de fapte sunt
numite de către Robert Merton drept serendipitate (capacitatea de a descoperi lucruri
excepţionale, care nu făceau obiectul observaţiei).
b) Observaţia structurată: este o metodă cantitativă, riguroasă şi sistematică ce
apelează la o grilă de categorii ce ghidează observaţia şi ajută la ordonarea
materialului empiric vizat. Categoriile de observaţie sunt clase de fenomene sociale,
comportamente, atitudini, reprezentări etc

4.O altă clasificare se face după criteriul duratei observaţiei. În acest fel distingem între:
observaţia continuă şi observaţia eşantionată.

a) Observaţia continuă: se referă în fapt la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi,
dar centrate pe anumite comportamente ce urmează a fi observate. Comportamentele
alese să fie supuse observaţiei sunt atent selectate, principiul de bază fiind acela că
este imposibil să observi toate comportamentele unui individ.
b) Observaţia eşantionată: mai este numită şi instantanee, aplicarea ei fiind facilă şi
comodă, beneficiind şi de avantajul faptului că nu se perturbă viaţa sau activitatea
celor observaţi. Se aplică în cazul unor activităţi variate, fixându-se intervalele dintre
observaţiile instantanee în funcţie de timpul totalde studiu, de cel al activităţilor ce se
desfăşoară etc. la final se va completa o fişă de observaţie în care sunt trecute numărul
observaţiilor, ziua, ora, tipul de activitate şi anumite remarci care se impun (G.Neamţu
(coord.), op.cit., pp.291-293; S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, op.cit., pp.413-418).

Caracteristici generale ale observaţiei participative

Diferenţele majore care se impun în delimitarea observaţiei de tip calitativ de cea de

tip cantitativ consistă atât în faptul că prima nu are o modalitate concretă si prealabilă de
consemnare şi sistematizare a celor observate, cât şi în aceea că dă dovadă de o mare
flexibilitate şi supleţe, codificarea celor observate având loc pe parcursul cercetării, ţinându-se
cont de ceea ce este relevant pentru grupul sau colectivitatea ce se constituie în unitate de
analiză (P.Iluţ, op.cit., pp.79-80)
În altă ordine de idei, observaţia participativă nu are un caracter „atomistic”, aşa cum
se întâmplă de regulă în cazul chestionarului şi interviului, când sunt vizaţi indivizi izolaţi,
urmând apoi agregarea părerilor lor prin prelucrarea datelor, ci vizează ansamblul grupurilor
prin ceea ce au ele mai definitoriu şi mai pronunţat. Principala problemă ridicată de observaţia
participativă este cea a acceptării prezenţei observatorului în cadrul grupului analizat
(V.Miftode, op.cit., pp.136-137). De altfel, numeroşi sociologi şi etnologi caracterizează
observaţia participativă ca pe o rupere de viaţa obişnuită a observatorului şi totodată ca o
expunere a propriului corp şi a propriei personalităţi la toate evenimentele care au loc în grup,
aceasta făcând parte din angajamentul observatorului de a trăi în acelaşi ritm cu membrii
grupului observat (A.Mucchielli, op.cit., p.272).
Sintetizând, putem spune că observaţia participativă surprinde existenţa cotidiană a
unui grup, fiind un studiu comprehensiv şi holistic asupra acestuia, de tip calitativ, derulat
după un set riguros de principii şi reguli metodologice şi deontologice (G.Neamţu (coord.),
op.cit., p.291)
Gradul de implicare al cercetătorului în observaţie

Gradul de implicare al observatorului şi raportul observaţie-participare pot lua forme

multiple: participant complet, participant observator, observator participant şi observator
complet (postură întâlnită mai ales în studiile etnografice, acolo unde se notează tot). În
ultimele decenii s-au afirmat ca tipuri majore trei roluri ale cercetătorului: cercetător ca
membru complet, cercetător ca membru activ şi cercetător ca membru periferic, în fiecare
dintre cele trei ipostaze cercetătorul putând să aibă fie o identitate deschisă (subiecţii ştiu că
sunt observaţi), fie o identitate ascunsă (observarea se face sub protecţia anonimatului, aspect
ce ridica numeroase probleme etice).
Rolul de membru complet al unui grup revine acelor cercetători care se integrează pe
deplin în grupul respectiv pe timpul investigaţiei, observaţie din interior devenind de fapt
chiar o auto-observaţie. Rolul de membru activ presupune păstrarea unei anumite
distanţe/bariere între cercetător şi membri. Deşi cercetătorul se implică activ în viaţa grupului
el nu aderă total la sistemul lor de valori, la scopurile şi interesele care îi domină şi motivează
în acţiunile lor. În fine, rolul de membru periferic este adoptat mai ales în cazurile în care
grupul ce urmează să fie observat dă dovadă de o anumită închidere în sine, identitatea
observatorului fiind necesar să fie ascunsă. Cu toate acestea, observatorii participă la
activităţile colaterale activităţii de esenţă a grupului, devenind persoane de încredere, care îşi
pot forma o părere despre grup din interiorul său dar nu din centrul său profund (P.Iluţ,
op.cit., p.80-81)

Reguli pentru desfăşurarea observaţiilor participative

Pătrunderea în cadrul unui grup ridică înainte de toate problema acceptării

cercetătorului ca membru al său, permiterea acestuia să fie martor la evenimentele sale, la
activităţile şi celelalte aspecte care îl definesc ca grup de un anumit tip şi nu de altul. În acest
sens au fost elaborate o serie de reguli necesar să fie respectate în cadrul observaţiei
participative de către sociologul cercetător:

1.respectarea normelor de convieţuire socială şi tradiţiile specifice colectivităţii respective;

2.să se evite izolarea, retragerea de sub lupa colectivităţii, formularea de opinii separate; să
adopte un comportament natural care să conducă la evitarea naşterii unor suspiciuni care să
pericliteze colaborarea şi încrederea;
3.să evite şocarea grupului prin cunoştinţele şi vocabularul pe care îl posedă, precum şi
erijarea într-o autoritate, conducător sau persoană atotcunoscătoare ce poate să dea sfaturi şi
sugestii;
4.deşi nu trebuie să fie o prezenţă ascunsă, observatorul nu trebuie să se impună prea mult, să
facă parte din toate interacţiunile ce au loc, să fie participant la toate conversaţiile, el trebuind
să manifeste un interes asemănător cu cel al membrilor simpli, fără a pierde însă nimic din
vedere;
5.să evite forţarea notei prin indiscreţie sau printr-un interes exagerat;
6.să se preocupe în mode deosebit de antrenarea unor subiecţi în cercetare, prin captarea
atenţiei şi încrederii lor, totodată manifestând o atenţie deosebită legat de persoanele cheie din
grup: liderii formali şi informali;
7.numeroase idei exprimate cu privire la durata observaţiei converg spre una şi aceiaşi
concluzie: aceasta trebuie să fie destul de mare pentru a permite cercetătorului să observe ceea
ce trebuie observat şi destul de mică pentru a nu permite transformarea observatorului în
membru al grupului, cu alte cuvinte pentru a nu se pierde însuşirile de observator în favoarea
celor de subiect (V.Miftode, op.cit., pp.137-139).

Etapele observaţiei calitative

1.„inspectarea generală” a contextului de cercetat. De la observaţiile de ansamblu, cu caracter

general, se va ajunge la o observaţie focalizată, pe aspecte şi dimensiuni ale practicilor şi
interacţiunilor umane etc;
2.fixarea obiectivelor de urmărit conduce la observarea şi consemnarea lor minuţioasă. Se
folosesc deopotrivă mijloacele audio-vizuale dar şi consemnările de teren scrise. Se impun
două remarci: a) a consemna minuţios nu înseamnă a înregistra totul sau orice; b) sunt
consemnate descrierile şi nu impresiile;
3.precizarea şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor. Este o etapă ce urmează firesc celei în
care sunt focalizate minuţios obiectivele de investigat;
4.elaborarea sau construcţia unor teorii

Dificultăţile observaţiei participative

1.probleme de ordin epistemologic şi metodologic, legate de fidelitatea şi validitatea datelor

culese. Din aceasta perspectivă s-a încercat oferirea unor soluţii de credibilitate a datelor
observaţionale, printre care: folosirea mai multor observatori, de vârste şi sexe diferite;
folosirea unor observaţii repetate pe aceiaşi realitate; utilizarea unui stil în descrierile
prezentate astfel încât să se creeze senzaţia de verosimil, de autentic;
2.este o metoda foarte costisitoare, din multe puncte de vedere. În primul rând, necesită un
personal foarte bine instruit. În al doilea rând, este necesar ca acest personal să renunţe la
viaţa sa obişnuită pentru perioade relativ lungi de timp. În al treilea rând, sunt necesare
cheltuieli financiare însemnate, pentru recompensarea celor care îşi dedică o foarte mare parte
din timp unui astfel de studiu;
3.se ridică probleme de natură etică, mai ales atunci când subiecţii nu ştiu că sunt studiaţi,
argumentul principal fiind acela că oamenii au dreptul la viaţa privată şi intimitate (P.Iluţ,
op.cit., pp.82-85).
 Cursul 3
Analiza documentelor sociale

Analiza documentelor sociale este utilizată mai ales în cazurile în care sociologul nu
are acces direct, neîngrădit, la realităţile sociale pe care le doreşte sa le studieze (I.Mihăilescu,
Sociologie generală, 2000, p.53). Utilizarea unor astfel de documente în cercetarea
sociologică impune elaborarea unei teorii a documentelor sociale care să plece de la răspunsul
oferit întrebării: ce este un document social?
În limbajul comun prin document se înţelege un act oficial, însă în sociologie
semnificaţia termenului de document este evident una mai cuprinzătoare, desemnând un
obiect sau un text care ne oferă o informaţie. Deşi sociologia se bazează, în primul rând,
observarea directă a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, ea foloseşte ca metodă
complementară, dar indispensabilă, studiul documentelor scrise şi nescrise (S.Chelcea,
I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998, pp.331-332). Am amintit deja ca
observaţia directă a faptelor şi fenomenelor se constituie în prima sursă de informare a
sociologului, documentarea constituindu-se în a doua sursă principală de date şi aceasta
deoarece un bun sociolog „este cel care ştie să vadă” realitatea (ce şi cum să vadă) şi totodată
să se informeze asupra ei (adică ce şi cum să consulte). În virtutea celor spuse rezultă că
utilizarea şi analiza documentelor de către sociolog, pe lângă căutarea lor, să aibă în vedere
asigurarea valorii, a conţinutului şi semnificaţiei lor. Aspectele amintite anterior e necesar să
fie îndeplinite deoarece pe baza unui document ne formăm o imagine despre ceva sau cineva,
iar imaginea respectivă este obligatoriu să fie una corectă, reală. Dacă nu vom lua în calcul
faptul că orice document este elaborat într-un anumit context social, aspect deosebit de
important, dublat de personalitatea (subiectivitatea) autorului, riscăm să ne formăm o imagine
greşită, distorsionată asupra realităţii epocii respective şi, în mod evident, să ajungem în urma
analizei la concluzii greşite (V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, p.149).

Tipuri de documente (clasificarea documentelor)

Madelaine Grawitz consideră că „o civilizaţie se exprimă prin documentele ei”,

afirmaţie pe care nu o putem decât confirma, mai ales dacă luăm în considerare ca zi de zi
oamenii produc documente (mărturii ale activităţii lor) şi în acelaşi timp, e adevărat de cele
mai multe ori la modul spontan, le analizează şi interpretează.
Această „producţie” de documente este şi normal să poată fi categorisită, clasificata
după o serie de criterii. Aceste criterii de clasificare sunt multiple şi în cele din urmă vom
prezenta câteva dintre ele. De exemplu, P.Iluţ consideră că în ştiinţele socioumane
documentele pot fi clasificate, din punctul de vedere al analizei lor, după: vechime, destinatar,
accesibilitate şi gradul de încredere pe care-l reprezintă. S Chelcea clasifică documentele după
următoarele criterii:
1.după natura (forma) lor, în: scrise (texte propriu-zise) sau nescrise (obiecte, imagini,
simboluri);
2.după conţinutul informaţional, în: cifrice (predomină graficele şi cifrele) şi necifrice (limbaj
natural);
3.după destinatar, în: personale sau publice;
4.după emitent, în: oficiale (emise de autorităţile statului) şi neoficiale (P.Iluţ, Abordarea
calitativă a socioumanului, 1997, p.134; S.Chelcea, op.cit., p.334; S.Chelcea, Documente
sociale, în, C.Zamfir, L.Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, 1993, p.184).
La rândul său V.Miftode prezintă, în prima fază, o schemă de clasificare a
documentelor pe baza a patru criterii şi, mai apoi, reuneşte mai multe criterii într-o schemă de
clasificare operaţională. Prima schemă de clasificare grupează documentele în funcţie de
următoarele criterii:
1.după conţinut, în: documente de grup şi individuale;
2.după natura lor, în:
a) directe şi indirecte;
b) originale şi reproduse (ex: fotografii ale unor documente);
3.după formă, în: statistice (cifrice) şi literare (în cuvinte);
4.după origine, în: personale şi oficiale, care la rândul lor se subclasifică în centrale şi locale.
Cea de-a doua schemă, cea operaţională, prezintă documentele în următoarea
clasificare:
I. Documente scrise:
1.oficiale: a) centrale; b) locale.
2.personale-particulare;
3.presa, privită ca: a) sursă de date; b) fenomen social.

II. Documente statistice;

III. Alte documente:

1.tehnice;
2.în imagini: a)iconografice; b) fotografice; c) cinematografice.
3.fonetice

După cum se remarcă, documentele ce pot fi folosite de către sociologi sunt

numeroase: arhive, statistici, publicaţii, obiecte casnice, fotografii, desene etc. Cele mai
întâlnite sunt documentele scrise, dar pe măsură ce societatea se dezvoltă cele statistice vor
juca un rol preponderent (V.Miftode, op.cit., pp.157-159).

Documentele statistice (cifrice)

Practica întocmirii documentelor statistice, departe de a fi nouă, se pierde în negura

timpurilor. În China antică, cu peste 4000 de ani în urmă, se alcătuiau statistici demografice,
după cum în Roma antica se realizau recensăminte ale populaţiei.
Chiar dacă documentele statistice sunt generate de „foamea de precizie” a societăţii, în
cazul în care sunt întocmite neprofesionist se transformă în „arta de a minţi cu precizie”, după
cum afirma Disraeli. Documentele statistice au la bază două tipuri de înregistrări:
1.înregistrări exhaustive (complete);
2.înregistrari selective (prin sondaj).
Înregistrările exhaustive pot fi împărţite în două categorii:
a)înregistrări periodice tip recensământ, ce se împart în:
- recensăminte generale (se înregistrează întreaga populaţie pe principalii indicatori: sex,
vârstă, şcolarizare, profesie, stare civilă, origine socială, structura familiei, venituri,
locuinţa etc);
- recensăminte speciale (privesc doar anumiţi indicatori).
b)înregistrări continue (exemplu: înregistrarea căsătoriilor, naşterilor, deceselor etc).

Atenţionăm însă că valoarea statisticilor sociale depinde de vizibilitatea faptelor,

fenomenelor şi proceselor înregistrate şi prezentate. Prin vizibilitate putem înţelege
raportabilitatea (declararea lor) anumitor fapte. De exemplu, statistica populaţiei este mai
demnă de încredere decât statistica delincvenţei (una este să raportezi o naştere, alta un viol
sau o infracţiune cu caracter dezonorant pentru victimă; de aici şi indicele de raportabilitate
redus, ceea ce face sa existe „crime fără victime”) (V.Miftode, op.cit., pp.165-168;
S.Chelcea, op.cit., 1998, pp.345-346).

Documentele personale

Se constituie în două categorii:

a)documente care se referă direct la persoana (şi eventual familia) deţinătorului (scrisori,
biografii, jurnale personale, memorii etc);
b)documente care le lângă persoana şi familia deţinătorului, se referă şi la colectivitatea din
care a făcut parte (arhive particulare).
Documentele personale sunt „expresive” şi nu pot fi controlate (sau în orice caz foarte
greu) dacă sunt adevărate, ceea ce se erijează într-o barieră ce limitează serios posibilitatea
utilizării lor, prin încrederea pe care le-o acordăm în cercetarea sociologică. G.W.Allport (în
1942) apreciază că motivele pentru care oamenii scriu/elaborează documente personale sunt
multiple, amintind printre altele: autojustificarea, egotismul (importanţa exagerată acordată
propriei persoane), dorinţa de „nemurire”, plăcerea de a scrie etc (V.Miftode, op.cit., pp.159-
160; S.Chelcea, op.cit., p.369).

Documentele auxiliare (alte tipuri de documente)

Sub aceasta titulatură plasăm: presa, literatura, documentele fotografice şi

cinematografice, documentele fonetice şi obiectele casnice.
a) presa –poate fi privită ca sursă de informaţii şi ca fenomen social;
b) literatura – se constituie într-o exponentă a unei epoci redând faptele, evenimentele,
stările de spirit, opiniile şi mentalităţile epocii tratate;
c) documentele fotografice şi cinematografice – le putem privi sub două forme: ca
documente propriu zise (înregistrarea originală) şi reproduceri ale unor documente
(fotocopiere);
d) documentele fonetice – cu ajutorul lor putem studia tonul răspunsurilor, siguranţa sau
ezitările subiecţilor, contextul în care se desfăşoară dialogul operator-subiect etc;
e) obiectele casnice – numite şi obiecte document. Pot fi supuse următoarelor tipuri de
analiză: 1) materială (prin identificarea materiei prime şi a fabricaţiei identificăm
nivelul de civilizaţie); 2) tehnologie (metodologia de fabricaţie) şi 3) simbolică
(V.Miftode, op.cit., pp.172-182).
 Cursul 4
Analiza de conţinut

Odată evidenţiată multitudinea de documente sociale, ca produse ale activităţii umane,

este firesc ca ele să fie valorificate. Valorificarea documentelor are loc prin intermediul unor
tehnici de analiză a conţinutului. Înainte de a prezenta diferitele tipuri de tehnici utilizate în
analiza conţinutului apare potrivită definirea acestei analize şi precizarea criteriilor şi
caracteristicilor sale.
Septimiu Chelcea, pe baza studiului unor definiţii aparţinând mai multor sociologi,
emite o definiţie de sinteză care presupune toate trăsăturile unei astfel de analize: „Analiza
conţinutului reprezintă o serie de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării
verbale şi nonverbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a
conţinutului manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau
comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială” (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc,
Cercetarea sociologică, 1998, p.381).

Criteriile şi caracteristicile analizei de conţinut

1.Obiectivitatea – analiza trebuie să fie exclusiv ştiinţifică, deci se va supune unor reguli şi
exigenţe precise şi adecvate rolul lor fiind de a permite compararea şi veridicitatea rezultatelor
(cercetători diferiţi trebuie să ajungă la aceleaşi rezultate dacă au utilizat aceleaşi categorii de
analiză);
2.Sistematizarea – odată stabilit scopul întreg conţinutul informaţional va fi ordonat şi
integrat în categoriile stabilite;
3.Cuantificarea – de regulă vizează numărarea sau măsurarea unor elemente
semnificative, calculul frecvenţei unor unităţi de analiză (cuvinte, concepte sau „unităţi de
semnificaţie”). Dar analiza poate doar calitativă, ceea ce înseamnă că nu măsurăm sau
numărăm nimic exact ci stabilim doar temele principale şi frecvenţa lor de apariţie urmând în
final ierarhizarea lor (V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, pp.350-351). Ultima
afirmaţie este sprijinită şi de poziţia lui M.Grawitz care susţine că interesul pentru cuantificare
s-a redus simţitor, multe dintre analizele de conţinut îmbinând aspectul cantitativ cu cel
calitativ (M.Grawitz, apud S.Chelcea, op.cit., p.376).

Tipurile analizei de conţinut

1.După tipul de cercetare, distingem între:

a) analize de explorare (domeniul pe care îl studiem este insuficient cunoscut) ;

b) analize de verificare ( sunt supuse verificării anumite ipoteze ceea ce înseamnă că
dispunem de o serie de informaţii în legătură cu domeniul vizat).

2.După metoda (predominantă) utilizată, avem :

a) analize cantitative – se definesc prin determinarea frecvenţei aspectului pe care îl
urmărim ;
b) analize calitative – urmăresc determinarea gradului de noutate, interesul şi valoarea
unei teme. Analizele calitative pot fi de natură istorică (vizează atât contextul în care a
fost elaborat documentul, deci face o analiză externă, cât şi conţinutul informativ,
deci o analiză internă), de tip literar (studiază stilul, vocabularul unui autor dintr-o
 anumită epocă, fiind o analiză dominant subiectivă dar care recurge şi la mijloace
cantitative deoarece este interesată de determinarea frecvenţei de apariţie a unor
cuvinte, expresii etc), de tip juridic (raportează conţinutul documentului la normele
juridice ale epocii pentru înţelegerea logicii interne a comunicării), de tip lingvistic
(urmăreşte structura limbajului, raportul dintre unităţile de limbaj în detrimentul
frecvenţei), de natură psihologică (studiază cu precădere documentele expresive,
încercând să se stabilească stările mentale, afective ale persoanei care a redactat
documentul), şi de natură sociologică (urmăreşte cunoaşterea situaţiei sociale din
epoca în care a fost redactat documentul, modul în care comunicau între ele diferitele
segmente sociale).

3.După conţinutul vizat, există :

a) analize interne (asupra textului propriu-zis) ;

b) analize externe ( raportează conţinutul la context, la mediul în care a fost elaborat).
Cele două tipuri de analiză sunt complementare şi interdependente.

4.După gradul de profunzime, se remarcă :

a) analize asupra conţinutului manifest ;

b) analize asupra conţinutului latent (ascuns în spatele celui manifest şi care constă în
interpretarea sensului datelor) (V.Miftode, op.cit., pp.351-355).

Etapele analizei conţinutului

Există mai multe opinii privitoare la denumirea şi numărul etapelor ce concretizează

analiza de conţinut. Vom opta pentru prezentarea a două dintre ele, întrepătrunderea lor
asigurând o bună înţelegere a mecanismului presupus de acest tip de analiză.

I.Roger Daval distinge cinci etape :

a) Formularea problemei (stabilirea obiectivelor conform condiţiilor). În cadrul acestei

etape vom fi preocupaţi inclusiv de determinarea exactă  a populaţiei documentelor pe
care vom lucra apelând inclusiv la eşantionare dacă situaţia o cere;
b) Stabilirea ipotezelor – presupune o bună cunoaştere (teoretică şi practică) a
problemei. Vor fi reţinute doar acele ipoteze care sunt compatibile (consistente) cu
lectura materialului (A.Cazacu, I.Bădescu, Metode şi tehnici de cercetare
sociologică, 1981, p.105). De exemplu o problemă formulată astfel: „Există o
diferenţă între rata natalităţii de la sat şi oraş?” va implica următoarele ipoteze: 1) „În
sat rata de natalitate este mai ridicată decât la oraş…”, 2) „La un nivel de venit
asemănător există alţi factori care influenţează rata natalităţii…”. Ipotezele anterioare
se pot descompune în următoarele categorii: sat, oraş, nivel de venit, rata natalităţii,
care la rândul lor se vor putea descompune în subcategorii şi mai apoi detalia în
indicatori, după cum se va vedea în continuarea expunerii (A.Bondrea, Sociologia
culturii, 1993, p.312).
c) Alegerea categoriilor – au la bază ipotezele, mai precis descompunerea judecăţilor
ipotetice în categorii. Categoriile trebuie să îndeplinească patru condiţii/reguli :
1.regula exhaustivităţii – sistemul de categorii să fie complet, în sensul surprinderii de
către acesta a tuturor variantelor de apariţie a caracteristicii ;
 2.regula exclusivităţii – elementul să aparţină unei singure categorii ;
3.regula obiectivităţii – indiferent de cercetător acelaşi element trebuie inclus în aceeaşi
categorie ;
4.regula pertinenţei – să fie adecvate temei.
În funcţie de ceea ce vizează categoriile pot fi de diferite tipuri :
1.categorii care vizează materia (ceea ce a fost spus);
2.categorii care vizează sensul judecăţilor: favorabile, neutre, defavorabile;
3.categorii care vizează valoarea (banul, familia, eroismul) (A.Cazacu, I.Bădescu, op.cit.,
p.105). Plasându-ne pe categoriile care vizează valoarea să amintim aici schemele de
categorii pentru analiza valorilor aparţinând lui Laswell şi Kaplan, precum şi cea a lui
White. Tipuri de valori: fiziologice (hrană, sex, odihnă), sociale (familie, prietenie),
relative la eu (caracteristici ce ţin de personalitate), care exprimă teama, valori practice
etc (S.Chelcea, op.cit., p.388).
4.categorii care vizează mijloacele pentru atingerea unor scopuri: ameninţare,
persuasiune, negociere;
5.categorii care vizează subiecţii: sex, vârstă, naţionalitate, studii, ocupaţie etc;
6.categorii care vizează originea comunicării: discursuri, afişe, ziare (A.Cazacu,
I.Bădescu, op.cit., pp.105-106).

Problema categoriilor de analiză, mai precis a grilei de categorii (şi a indicatorilor

derivaţi din acestea), se dovedeşte „o primă şi gravă problemă metodologică” (P.Iluţ,
Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, p.137). Acestei idei i se raliază şi V.Miftode
pentru care determinarea şi alegerea categoriilor, în funcţie de scop şi obiectiv, sunt operaţii
dificile, de mare profesionalism. În acest sens autorul amintit distinge trei tipuri de analiză:
1.analiză deschisă – nu avem categorii prestabilite ci ele apar treptat pe măsură ce intrăm în
contact cu tipuri specifice de informaţii;
2.analiză închisă - presupune existenţa unor categorii prestabilite în care vom clasifica şi
grupa documentele;
3.analiza mixtă – îmbină ambele modalităţi expuse mai sus.
Stabilirea categoriilor întâlneşte o serie de riscuri printre care apelul la două practici
extreme:
1.stabilirea unor categorii prea fine – presupune că nimic nu este lăsat pe dinafară ceea ce
face ca teme neimportante, abia amintite, să îşi facă loc în analiză. Nu mai putem să distingem
ceea ce este important cu adevărat;
2.stabilirea unor categorii prea generale – este pierdut un important volum de informaţii,
multe dintre ele esenţiale pentru analiză. Se recomandă găsirea unui echilibru între numărul
categoriilor şi semnificaţia datelor (V.Miftode, op.cit., pp.353-359).
d)determinarea indicatorilor – sunt trăsăturile definitorii ale categoriei (A.Cazacu,
I.Bădescu, op.cit., p106). Dacă realizăm o analiză de conţinut asupra unui film ( sau eşantion
reprezentativ al filmelor produse într-o anumită perioadă) şi luăm în calcul categoria
“subiecţi/personaje” o putem traduce în subcategorii sau itemi: sex, vârstă, clasă socială, rasă,
naţionalitate, profesiune etc. la rândul ei fiecare subcategorie va fi tradusă în indicatori (pentru
a putea realiza o analiză statistică). De exemplu, subcategoria sex comportă doi indicatori:
masculin, feminin; la fel se procedează pentru celelalte subcategorii (A.Bondrea, op.cit,
p.312).
f)alegerea unităţilor de analiză – o privire sumară asupra acestora le va împărţi în
exterioare conţinutului (cm 2 alocaţi unei teme, număr de minute pentru emisiune) şi
interioare conţinutului (cuvânt, temă, expresie, idee, propoziţie) (A.Cazacu, I.Bădescu,
op.cit., p106).
II. Septimiu Chelcea are în vedere următoarele etape:

1.Alegerea temei de cercetare – nu orice problemă socială, care se cere a fi studiată

sociologic, reclamă folosirea analizei de conţinut. Uneori lectura atentă a unor texte,
documente etc este suficientă pentru a extrage ideile esenţiale ceea ce face inutil apelul la
analiza de conţinut care se aplică, în general, în cazul unor texte, documente etc „suspectate”,
de exemplu, de propagandă camuflată. Analiza de conţinut a fost aplicată cu succes în studiul
interviurilor, biografiilor sociale, jurnalelor intime, în general asupra documentelor expresive
(S.Chelcea, op.cit., p.389). Cel puţin în România, datorită cunoaşterii puţin profunde, ar fi
interesant de studiat următoarele domenii prin intermediul analizei de conţinut:
- „dedublarea personalităţii” – studiem opiniile şi documentele personale, ceea ce spun şi
ceea ce fac subiecţii. În acest mod vom identifica diferite tipuri de comportament:
oportuniste, demagogice, fals-patriotice etc;
- manipularea individului ;
- destructurarea spaţiului ecologic şi a „vieţii de cartier” (V.Miftode, op.cit., p.353);
2.Stabilirea materialului pentru analiză – poate fi extrem de diversificat funcţie de natura
materialului (texte, filme, benzi audio), conţinutul său (poate să vizeze probleme din
diferite sfere ale vieţii sociale) şi perioada de timp la care facem referire (dacă dorim să
surprindem o imagine de moment, o „fotografie” a situaţiei actuale, ne vom cantona pe
ziarele, revistele recente; dacă dorim să surprindem evoluţia în timp a diferite însuşiri psihice,
morale, politice etc ale unei categorii sociale vom face o analiză longitudinală, adică vom
studia ziarele, revistele etc apărute de-a lungul anilor);
3.Eşantionarea – nu vom supune studiului orice fel de material, înţelegând prin aceasta sursa
sa. Este clar că trebuie să acţioneze o justă selectare a surselor de comunicare. Dacă vom face
analiza de conţinut asupra unor materiale provenite din presă se doreşte a se ţine cont de
prestigiul ziarului, revistei, postului de radio sau televiziune, prestigiul ,său fiind asociat cu
ideea de seriozitate şi veridicitate a informaţiilor vehiculate. Este de la sine înţeles că apar
situaţii care fac imposibilă analiza întregului material documentar. În acest caz apelăm la
eşantionare care va reduce semnificativ volumul materialelor analizate şi implicit volumul de
muncă. În eşantionare se va ţine cont de trei tendinţe:
- tendinţa primară – conţinutul informaţional al unui ziar se modifică în funcţie de
conţinutul numărului anterior;
- tendinţa ciclică – anumite teme sunt reluate după o anumită perioadă de timp;
- tendinţa de compensare – prezenţa unei informaţii în ziar într-o zi scade posibilitatea
apariţiei ei în ziua următoare.
Se recomandă utilizarea eşantionării pe zile neconsecutive şi a pasului de eşantionare din două
în două numere ale ziarului, din cinci în cinci sau în fiecare a cincea zi din lună;
4.Alegerea procedeului de analiză – putem alege între diferite procedee de analiză: analiza
frecvenţelor, analiza tendinţei, analiza evaluativă şi analiza contingenţei. Înainte de a prezenta
câteva aspecte legate de procedeele de analiză mai sus amintite este necesar să lămurim
problema unităţilor de analiză (S.Chelcea, op.cit., p.391-393):
a) Unitatea de înregistrare – se face la nivel semantic (teme, concepte) sau la nivel
aparent lingvistic (cuvinte, frază, paragraf) şi au semnificaţii intelectuale sau afective;
b) Unitatea de context – permite să determinăm dacă unitatea de înregistrare are o orientare
pozitivă, neutră sau negativă. Paragraful poate fi folosit ca unitate de context pentru o
frază, propoziţie sau cuvânt;
c) Unitatea de numărare – deşi poate fi identică cu unitatea de înregistrare (ex: cuvântul)
sunt preferate unităţile de numărare cu caracteristici fizice evidente (lungime, suprafaţă,
 durată de timp), adică cm, cm 2 , coloana, rândul, pagina (pentru publicaţii), numărul de
minute sau ore (pentru emisiuni radio-tv., filme etc.).

Analiza frecvenţei
Stabilite fiind categoriile de analiză ramâne să determinăm numărul de apariţii al
unităţilor de analiză (înregistrare) în cadrul acestui sistem. Se pot identifica, şi număra,
cuvintele afectogene, dificile, citatele, etc şi apoi se compară cu frecvenţa lor de apariţie într-
un alt text.

Analiza tendinţei
Pleacă de la analiza frecvenţelor şi caută să evidenţieze orientarea/atitudinea
comunicării (a emitentului său) care poate fi pozitivă, neutră sau negativă. Pentru
determinarea unei astfel de atitudini se calculează un indice de analiză a tendinţei. Notaţiile
utilizate sunt următoarele:
AT = indicele de analiză a tendinţei
F = numărul de unităţi favorabile
D = numărul de unităţi defavorabile
L = numărul de unităţi în legătură cu tema
T = numărul total de unităţi (conţinutul total)

Indicele de analiză a tendinţei poate lua două forme în funcţie de modul în care luăm în calcul
pe L sau T:
F D
1. AT =
L
F D
2. AT =
T

Acest tip de analiză ne permite să comparăm între ele două sau mai multe surse din punctul de
vedere al atitudinii exprimate faţă de un anumit subiect. Indicele de analiză a tendinţei poate
cunoaşte şi o exprimare mai dezvoltată care presupune luarea în considerare şi a lui L şi a lui
T:

F 2  F  D F  D  D2
AT = 
L T L T

Analiza contingenţei
Permite evidenţierea unei structuri asociative între anumite unităţi de înregistrare şi
determinarea modului în care asocierea lor este sau nu întâmplătoare (S.Chelcea, op.cit.,
pp.394-400; A.Cazacu, I.Bădescu, op.cit, pp.106-112).
 Cursul V
Interviul

I. Caracteristici generale

Termenul de interviu este împrumutat din limba engleză şi semnifică în limba română
una dintre cele mai obişnuite şi normale activităţi umane: comunicarea, convorbirea, discuţia,
transmiterea verbală de informaţii etc. Dar interviul nu este doar o simplă discuţie ci şi o
metodă de investigaţie ştiinţifică aplicată în vederea cunoaşterii unui fenomen din domeniul
social, căpătând în acest fel valenţe noi şi deosebite de interviul jurnalistic, de exemplu, sau
de convorbirile care au loc între medic-pacient, procuror-martor, profesor–elev etc
(V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, p.232-233). Rezultă aşadar că interviul este
comparabil cu întrevederea, conversaţia, dialogul sau interogatoriul dar nu se confundă cu nici
unul dintre acestea, fiind suficient de multe argumente care să susţină aceasta afirmaţie:
- oamenii se întâlnesc nu doar din raţiunea de a schimba informaţii, ci şi pentru simpla
plăcere de a se vedea, de a fi împreună;
- nu orice conversaţie se constituie într-un interviu; într-o conversaţie rolurile de emiţător
şi receptor se schimbă frecvent, fără a exista un conducător al discuţiei, un sens spre care
este direcţionată informaţia;
- nu întotdeauna prin dialog se obţin informaţii (ex: Ce zi frumoasă este astăzi!
Într-adevăr);
- în interogatoriu informaţiile sunt obţinute prin presiune şi constrângere exterioară, pe
când în interviu intervine libertatea de expresie şi chiar plăcerea oamenilor de a-şi expune
părerile şi concepţiile (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998,
p.269).

II. Clasificarea interviurilor

Modalitatea de clasificare a interviurilor este una dintre cele mai vaste, având la
dispoziţie un mare număr de criterii de ordonare. Cele mai importante şi mai des întâlnite
astfel de criterii în literatura de specialitate sunt cele care au condus la câteva grupaje de
clasificare a interviurilor din care prezentăm câteva:

1.Un prim grupaj are în vedere următoarele tipuri de interviu:

a) interviurile de opinie şi de personalitate, folosind atât tehnici intensive cât şi
extensive de cercetare;
b) interviurile documentare (utilizând tehnicile extensive de cercetare) (V.Miftode,
op.cit., p.235)

2. Un al doilea grupaj se referă la următoarele tipuri de interviu:

a) după genul convorbirii, distingem între: interviuri faţă în fată şi interviuri prin
telefon;
b) după gradul de libertate al cercetătorului în formularea întrebărilor, avem:
interviuri structurate, semistructurate şi nestructurate;
c) după numărul de participanţi, avem: interviu individual şi de grup (T.Rotariu,
P.Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997, p.62)
3.Ce-al de-al treilea şi ultimul grupaj al interviurilor din perspectiva clasificării lor, la care ne-
a oprit, se prezintă astfel:

a) după conţinutul comunicării, avem: interviul de opinie sau de personalitate şi

interviu documentar;
b) după calitatea informaţiilor obţinute, există: interviul extensiv şi interviul intensiv;
c) după gradul de libertate de care dispune sociologul, distingem între: interviul
clinic, interviul de profunzime, interviul centrat (ghidat sau focalizat) şi interviul
structurat;
d) după repetabilitatea convorbirilor, sunt: interviuri unice şi interviuri repetate;
e) după numărul persoanelor participante, amintim: interviul personal şi interviul de
grup;
f) după statusul socio-demografic al subiecţilor, dispunem de : interviul cu diferite
categorii demografice (copii, tineri, maturi, vârstnici), şi interviul cu personalităţi
sau persoane defavorizate;
g) după modalitatea de comunicarea, se remarcă: interviurile faţă în faţă şi
interviurile telefonice;
h) după funcţia pe care o îndeplinesc în investigaţie, pot fi: interviuri de preanchetă,
interviuri de co-anchetă, şi interviuri de post-anchetă (V.Miftode, op.cit., pp.235-
236; S.Chelcea, I.Cauc, I.Mărginean, op.cit., pp.278-279; P.Iluţ, Abordarea
calitativă a socioumanului, 1997, pp.97-98).

III. Interviul calitativ (nestructurat, non directiv sau de profunzime)

1.Specificul interviului calitativ

Este o metodă bazată pe discuţie, fondată pe empatia celui care face interviul în raport
cu subiectul intervievat (individ sau grup), care îşi propune culegerea de informaţii ce depind
de subiectivitatea proprie celui supus interviului ( sunt expuse de către subiect o serie de
puncte de vedere, descrieri ale unor situaţii aşa cum le vede şi le înţelege el, sentimente pe
care le are în legătură cu anumite persoane, obiecte, întâmplări etc) . Esenţa şi specificul
interviului calitativ rezidă în atitudinea non directivă ce domină de la un cap la altul acest tip
de metodă, lăsând subiectului intervievat libertatea de a răspunde aşa cum a înţeles el la
întrebarea deschisă care i-a fost adresată. Una dintre cerinţele fundamentale ce trebuie
respectată în desfăşurarea unui interviu calitativ este aceea de a fi evitate orice fel de
intervenţii asupra subiectului, care să modifice sau să introducă în câmpului lui de experienţă,
înţelegând prin acesta valorile, ideile, percepţiile pe care le are, scopurile propuse etc, noi
valori, idei, concepţii sau scopuri care ar modifica profund sensul original al răspunsurilor pe
care le-am primi în cazul în care nu i-am fi perturbat mentalitatea cu noi informaţii, multe
dintre ele contrare celor iniţiale.
Atitudinea non directivă nu trebuie înţeleasă însă ca una de tip laisser faire, ea fiind un
ansamblu de tehnici de comunicare interpersonală şi de procedee nonverbale care scot în
relief munca susţinută depusă de cel care intervievează. Există o serie întreagă de tehnici de
provocare a exprimării: tăcerea atentă, încurajarea fără cuvinte, paralimbajul de înţelegere
(mimica feţei, tonul vocii, privirea etc) toate concretizându-se în empatie. De multe ori, în
interviu, apar situaţii în care se fac remarcate anumite neînţelegeri ale cuvintelor sau ale
sensurilor anumitor fraze, aceasta fiind una dintre dificultăţile sau limitele majore ale
metodelor directe verbale: înţelesul diferit pe care subiecţii îl atribuie unuia şi aceluiaşi
cuvânt. Aici se face simţit aportul pozitiv, şi nemijlocit, al reformulărilor, ele permiţând
înţelegerea autentică a celor transmise verbal către interlocutor. Reformularea se găseşte sub
mai multe forme: reformularea reflectare; reformularea sinteză; reformularea prin inversiunea
raporturilor figură fond; reformularea clarificare; reformularea paralimbajului (A.Mucchielli,
Dicţionar al metodelor calitative, 2002, pp.199-200; P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea lui, 2001,
p.184).
Interviul calitativ (nestructurat) presupune ca cercetătorul să aibă discuţii total libere
cu membrii comunităţii sau populaţiei vizate, pe una sau mai multe probleme de interes. De
multe ori se întâlneşte şi situaţia în care nici temele interviului nu sunt prestabilite, urmărindu-
se găsirea problemelor în urma discuţiilor purtate. De obicei, aceste discuţii, aceste interviuri
libere, nestructurate, de profunzime se desfăşoară pe mai multe ore şi în mai multe întâlniri, o
singură întâlnire putând să dureze câteva ore.

2.Tipuri de interviuri calitative

Deşi interviul calitativ are un specific care nu poate fi înlăturat (atitudinea non directivă),
indiferent de situaţie, conţinutul şi forma lui pot să difere în funcţie de problemele analizate,
de caracteristicile celor intervievaţi (sex, vârstă, stare civilă, nivel de instruire etc), de locul în
care se desfăşoară (acasă, loc de muncă, şcoală, sindicat etc), de numărul de persoane ce
participă la interviu. Luându-se în calcul multitudinea de criterii anterior menţionate au
rezultat mai multe tipuri de interviu cu specific non directiv:
a) interviul calitativ de tip clasic – este utilizat în cercetările etnografice, antropologice şi
sociologice însoţind observaţia participativă, fiindu-i consubstanţial;
b) studiile de istorie orală – se bazează aproape în totalitate, metodologic vorbind, pe
interviul nestructurat doar că elementul de noutate care intervine consistă în
reconstituirea, pe cale verbală, a unor episoade de viaţă, întâmplări sau portrete ale unor
oameni cu influenţă în viata economică, politică, socială etc, pe baza relatărilor
participanţilor la aceste evenimente. În acelaşi timp, studiile de istorie orală ajută la
surprinderea biografiilor celor care relatează faptele centrale, precum şi la înţelegerea
aspectelor din viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi dar trăitori în contextul istoric la care
se raportează intervievatul;
c) interviul creativ – are ca punct de plecare interviul nestructurat, dar se recomandă atât
intervievatorului cât şi intervievatului să renunţe la modalităţile de gândire şi conduită
formale. Interviul creativ se apropie de metoda istorisirii vieţii personale, sau de povestea
vieţii;
d) mişcarea postmodernistă, adeptă a prezentării cât mai crude, mai autentice a celor
relatate de subiecţi a susţinut şi promovat două astfel de tipuri de interviuri: interviul
polifonic şi interviul interpretativ. Interviul polifonic, care îşi propune înregistrarea cât
mai fidelă a spuselor fiecărui subiect, particularităţile fiecăruia, din perspectiva celor
gândite şi vorbite, trebuind să se regăsească în raportul final de cercetare. Interviul
interpretativ se axează pe momentele apreciate ca majore în existenţa lor, care au avut
puterea să le modeleze traiectoria de viaţă;
e) interviul de grup, care chiar şi în varianta lui structurată (focus grup) este o metodă
calitativă.
Nici una dintre consideraţiile specialiştilor pe marginea interviului nestructurat nu au în
conţinutul lor nici măcar odată o referire cu privire la fazele şi regulile lui de desfăşurare, ci
doar enunţuri cu caracter general. Aceasta deoarece în viziunea calitativiştilor interviul nu
trebuie să se supună unor reguli şi principii fixe ci să dea dovadă de flexibilitate şi să fie bine
condus, uşor adaptabil la împrejurările si persoanele concrete cu care se intră în contact. Pare
de la sine înţeles că aplicarea unui astfel de interviu pe teren solicită din plin cunoştinţele,
talentul şi experienţa sociologului (P.Iluţ, op.cit., 2001, pp.171-173).

3. Interviul de grup nestructurat şi focus grupul

a) Interviul de grup nestructurat

Interviul de grup nestructurat implică de cele mai multe şi mai dificile probleme de
organizare, plasându-se, după R.Mucchielli, la intersecţia a patru condiţii:
- grupul să fie natural (indivizii să se cunoască între ei);
- să se discute liber (să nu existe întrebări prestabilite);
- discuţiile să graviteze în jurul unei probleme din viaţa grupului;
- să fie conduse de o persoană competentă (sociologic vorbind)
Acest tip de interviu se mai numeşte şi interviu clasic de grup şi este precedat de o serie
de conversaţii preparatorii particulare între cercetător şi viitorii participanţi, cu ocazia cărora li
se explică tema interviului, durata şi importanţa opiniilor lor. În acelaşi timp trebuie asigurate
o serie de condiţii:
- locul unde se desfăşoară şi numărul de participanţi;
- ora la care se realizează;
- caracteristicile participanţilor (este de dorit sa nu fie prezente persoane cu o înaltă poziţie
socială deoarece au un efect inhibant asupra celorlalţi) (P.Iluţ, op.cit., 1997, p.93)

b) Interviul de grup focalizat sau focus grupul

1.Caracteristici generale ale focus grupului

Focus grupul este un tip special de grup, scopul lui fiind acela de a asculta şi aduna
informaţii despre o anumită problemă, faţă de un produs sau un serviciu, participanţii fiind
aleşi pe baza unor caracteristici comune, cum ar fi de exemplu afectarea lor de un anumit
fenomen etc. Una dintre regulile de bază a focus grupurilor este aceea că nu forţează pe
nimeni să răspundă, ei fiind doar încurajaţi să-şi expună părerile. De asemenea, discuţia de
grup are loc de mai multe ori, cu tipuri similare de participanţi pentru a se crea posibilitatea ca
cercetătorul să surprindă anumite reguli şi curente de idei în legătura cu problema ce face
obiectul discuţiei. Un studiu bine realizat prin aceasta metodă presupune ca discuţiile să fie
planificate cu mare atenţie şi desfăşurate într-un mediu primitor, neameninţător.
Focus grupurile cunosc diferite tipuri de abordări. O primă abordare s-a dezvoltat în
studiul pieţei şi comportamentul consumatorului. O a doua abordare s-a concretizat în mediul
universitar şi ştiinţific, iar cea de-a treia în mediul public nonprofit. Se poate spune că focus
grupurile au de obicei 5 caracteristici care prin enumerarea lor se pot transforma într-o
definiţie ale acestui tip de interviu: persoane care au anumite caracteristici şi care furnizează
informaţii de calitate într-o discuţie ghidată pentru a ajuta la înţelegerea temei de discuţie.

1.1.Detalierea caracteristicilor:

1.Focus grupurile presupun lucrul cu oamenii – numărul participanţilor trebuie să fie suficient
de mic pentru ca toată lumea să-şi poate expune ideile, dar suficient de mare pentru a se
asigura diversitatea punctelor de vedere. Atunci când sunt mai mulţi de 12 participanţi apare
tendinţa de fragmentare a grupului, ceea ce este un element negativ. Limita normală a focus
grupurilor, din punctul de vedere al numărului de participanţi, este de 5 până la 10 persoane.
2.Oamenii au anumite caracteristici – grupurile sunt alcătuite din persoane care se aseamănă
între ele din perspectiva unui factor important pentru cercetător (exemplu: să fie adulţi, sau
locuitori ai aceluiaşi cartier) dar pot să difere din punctul celorlalte caracteristici: ocupaţie,
nivel de instruire, sex etc. În mod tradiţional focus grupurile au fost alcătuite din persoane
care nu se cunoşteau între ele, fiind considerat drept ideal ca participanţii să nu se cunoască
absolut deloc. În ultima vreme cercetătorii au început să pună la îndoială această regulă, mai
ales în studiul comunităţilor unde este aproape imposibil să găseşti persoane care nu se cunosc
între ele.
3.Focus grupurile furnizează informaţii – cercetătorul analizează asemănările şi deosebirile
dintre informaţiile adunate din cel puţin trei focus grupuri pe aceiaşi temă, pentru a determina
maniera în care diferă opiniile persoanelor aparţinând acestor grupuri.
4.Focus grupurile au o discuţie direcţionată – întrebările folosite într-un focus grup sunt
stabilite dinainte, formulate şi ordonate de o asemenea manieră încât să fie uşor de înţeles şi
logice pentru participanţi.
5.Utilizările focus grupurilor – ajută la înţelegerea punctelor de vedere, a sentimentelor şi
părerii oamenilor legat de anumite probleme, fenomene sau proces sociale, produse sau
servicii etc

2.Planificarea focus grupului

Planificarea focus grupului este o sarcină crucială, ce implică efortul tuturor membrilor
echipei, care trebuie să se pună de acord asupra scopului studiului, rezultatelor la care se
aşteaptă să se ajungă şi să echilibreze ceea ce ar trebui făcut prin ceea ce se poate face prin
intermediul resurselor financiare şi materiale pe care le avem la dispoziţie. De multe ori se
face o greşeală în acest tip de studii începându-se cu schiţarea întrebărilor. Experienţa
cercetătorilor consacraţi în utilizarea focus grupului arată că este mult mai logic şi mai
eficient să se înceapă cu o întâlnire între cercetători şi comanditarii studiului, lămurindu-se
chestiuni, precum:
- care este problema principală tratată prin acest studiu ?
- care este scopul acestui studiu ?
- ce fel de informaţii se doreşte de către comanditar să se afle în primul rând ?
- în ce fel vor fi folosite informaţiile ?

3.Situaţii în care se aplică focus grupurile

Nu întotdeauna folosirea metodei focus grup este cea mai potrivită pentru studiul unei
anumite probleme, ea putând fi aplicată mai ales atunci când:
- se caută să se categorisească sentimentele şi părerile pe care oamenii le au legat de o
anumită chestiune;
- se încearcă înţelegerea de viziune şi de perspectivă dintre grupuri şi categorii diferite de
persoane;
- scopul este acela de a afla care sunt factorii ce influenţează opiniile, comportamentul sau
motivaţia;
- se doreşte testarea reacţiei la o anumită idee, un anumit material, plan, tactică etc;
- este nevoie de o informaţie vastă, eficientă şi subtilă în vederea proiectării unei cercetări
cantitative pe scara largă;
- apare nevoia de a înţelege mai bine informaţiile deja deţinute prin intermediul unui studiu
cantitativ anterior;
4.Situaţii în care nu se aplică focus grupurile

- atunci când se doreşte să se ajungă la un consens;

- când se doreşte o acţiune educativă asupra participanţilor;
- când se cere destăinuirea unor informaţii cu caracter personal, confidenţial, ce pot fi
folosite apoi de ceilalţi participanţi la interviu;
- dacă apare necesitatea unor estimări şi extrapolări statistice;
- dacă încărcătura emoţională a subiectului este puternică iar o discuţie de grup ar putea
genera un conflict între participanţi;
- când cercetătorul nu este sigur că poate păstra controlul asupra grupului, dată fiind
calitatea participanţilor la discuţie;
- când pot fi aplicate şi alte metode, cu rezultate cel puţin egale şi costuri mai scăzute;

5.Determinarea numărului de grupuri necesare în studiu

Regula generală ar fi aceea a obţinerii saturaţiei teoretice, înţelegând prin aceasta

obţinerea tuturor informaţiilor de care avem nevoie. În general saturaţia teoretică asupra
problemei analizate se obţine după trei sau patru focus grupuri. Dacă şi după organizarea
acestora se mai primesc informaţii atunci este necesar să se continue cu o altă serie de focus
grupuri. Motivul planificării a trei patru focus grupuri este acela al
comparaţiei dintre diferitele categorii de persoane

6.Întrebările folosite într-un interviu de tip focus grup

6.1.Calităţile unor întrebări bune

De obicei, un focus grup cuprinde în jur de douăsprezece întrebări pe un interval de

aproximativ două ore. Aceleaşi întrebări, puse individual, ar dura doar câteva minute, dar
dezbaterea lor conduce la prelungirea timpului şi totodată la surprinderea interacţiunilor dintre
participanţi, căci răspunsurile unora dau naştere la idei în minţile celorlalţi. Întrebările folosite
trebuie să dispună de câteva calităţi:
1.sună natural în conversaţie – prin ele însele trebuie să asigure o atmosferă degajată;
2.folosesc limbajul participanţilor - nu se folosesc prescurtări, termeni de specialitate sau
tehnici. Nu trebuie să inducă ideea că doar unii pot să răspundă la ele, cei mai instruiţi sau
bine poziţionaţi social;
3.sunt uşor de pronunţat – nu trebuie ca moderatorul să se poticnească în exprimarea lor;
4.sunt clare – trebuie să fie înţelese la fel de toţi participanţii;
5.sunt, de obicei, scurte;
6.sunt, de obicei, deschise, fiind urmate de explicaţii, descrieri sau exemplificări, scurte şi
concise pentru a nu se depăşi timpul alocat interviului;
7.sunt, de obicei, unidimensionale – trebuie să se refere la un singur aspect. Nu se formulează
astfel: „În ce sens acest program a fost folositor şi practic pentru dumneavoastră ?”. există
persoane pentru care folositor şi practic reprezintă noţiuni total diferite conducând la anumite
blocaje de înţelegere şi chiar la deturnarea întregului sens al întrebării, pentru aceştia ea
conţinând de fapt două întrebări în una singură;

6.2.Categorii de întrebări

Se fac remarcate cinci categorii esenţiale de întrebări, fiecare având o funcţie

distinctivă în evoluţia unui interviu focus grup:
1.întrebările de deschidere – sunt întrebări uşoare dar în acelaşi timp nu sunt de identificare,
personale. Au rolul de a determina pe fiecare să intervină în discuţie încă de la început. Cel
mai adesea răspunsurile la întrebările de deschidere nu sunt analizate şi de aceea ele nu
prezintă decât un rol de angajare în discuţie al participanţilor;
2.întrebările introductive – sunt întrebări care îi introduc pe participanţi în lumea temei
încurajându-i să conversese unii cu alţii. Ex: „Care este primul lucru care vă vine în mine
atunci când auziţi sintagma … ?”. Începând cu acest moment, al primelor răspunsuri,
moderatorul are primele indicii cu privire la părerile participanţilor, la viziunea lor asupra
temei;
3.întrebările de tranziţie –îndreaptă discuţia spre întrebările cheie după care se ghidează
studiul, fiind totodată elementul logic de legătură între întrebările introductive şi cele cheie.
Esenţa acestor întrebări se regăseşte în încercarea de a face apel cât mai mult la experienţa
participanţilor în folosirea unui anumit produs, sau serviciu, de exemplu;
4.întrebările cheie – sunt cele care conduc de fapt studiul, iar numărul lor variază între două şi
cinci întrebări. Este absolut necesar ca moderatorul să ştie care sunt întrebările cheie fiind
posibil să le aloce mai mult timp decât celorlalte. Dacă pentru alte tipuri de întrebări sunt
suficiente câteva minute de dezbateri, pentru cele cheie poate să apară nevoia unei dezbateri
de zece sau chiar douăzeci de minute;
5.întrebările de încheiere – se cunosc trei tipuri de întrebări de încheiere valoroase: întrebarea
care are în vedere toate aspectele discutate, întrebarea de sumar şi întrebarea finală

7.Strategii pentru găsirea participanţilor la focus-grup

Se cunosc mai multe astfel de strategii din care amintim: lista, focus grupurile
parazite, în locaţie, nominalizările, filtrarea telefonică aleatorie şi afişele sau anunţurile în
ziare sau aviziere

7.1. Lista
Ideal ar fi să se găsească liste care deja există, cu persoane care se potrivesc celor
căutate de cercetător. Această metodă este una ieftină şi rapidă. Listele pot conţine numele şi
alte caracteristici socio-demografice ale unor persoane ce sunt clienţii unor companii,
membrii sau angajaţii unor firme etc. Trebuie neapărat să ne asigurăm că lista este actualizată,
în caz contrar ea conţinând grave erori şi fiind astfel inutilă. Fiecărei organizaţii care este
dispusă să ne pună la dispoziţie lista cu membrii trebuie să i se explice că participarea este
voluntară şi că participanţii vor fi remuneraţi pentru timpul petrecut în cadrul studiului.

7.2. Focus grupurile parazite

Au loc cu ocazia unui alt eveniment. Deşi participanţii au fost convocaţi cu un alt scop
(o întâlnire profesională, un simpozion, o sesiune de comunicări etc) totuşi are loc o reunire a
participanţilor în timpul unei mese. Astfel de focus grupuri se utilizează mai ales atunci când
dorim o reprezentare naţională (exemplu: reunirea inspectorilor generali a tuturor
inspectoratelor judeţene)

7.3.În locaţie

Din ce în ce mai mult recrutările pentru focus grupuri au loc în locaţiile în care
participanţii vin pentru relaxare, cumpărături sau în alte scopuri. Iniţial persoanelor li se pun
anumite întrebări de filtrare. În cazul în care corespund scopului nostru sunt invitaţi să
participe la focus grup care se va întruni la puţin timp după aceasta într-un loc adecvat.

7.4. Nominalizările

Le putem întâlni sub două variante. Prima variantă este cea în care persoanele
contactate nu participă la focus grup dar pot nominaliza posibili participanţi, care să
corespundă criteriilor noastre de selecţie. Cea de-a două varianta este cea a tehnicii
eşantionului „bulgărelui de zăpadă”. Nominalizările sunt făcute de participanţi care au fost
deja selectaţi de către noi prin procesul filtrării, ei indicând alte şi alte persoane care li se
aseamănă dintr-o anumită perspectivă.

7.5.Filtrarea telefonică aleatorie

Se aleg la întâmplare mai multe nume din cartea de telefon după care persoanele sunt
sunate şi selectate prin intermediul întrebărilor filtru. Impedimentul major îl constituie
numărul mare de refuzuri care se primesc. Pentru a se evita acest dezavantaj se recomandă
folosirea unui moderator profesionist care să vorbească telefonic cu aceste persoane.

7.6.Afişele sau anunţurile în ziare sau la aviziere

Exemplu: „Aţi cumpărat o maşină nouă în ultimul an ? Dacă da, sunaţi la numărul de telefon
….”
Sau,

„Căutăm colecţionari de antichităţi în vederea participării la un studiu de piaţă. Nu este vorba

de nici o tranzacţie. Dacă sunteţi selectaţi veţi primi 25 de euro. Pentru mai multe informaţii
sunaţi la numărul de telefon ….”

8.Strategii de selectare a participanţilor

8.1.Trebuie stabilite clar condiţiile/filtrele

Exemplu:

Filtrul 1: participantul trebuie să fie o femeie;

Filtrul 2: din oraşul X;
Filtrul 3: să fie căsătorită pentru a doua oară;
Filtrul 4: să aibă un copil mai mic de un an;
Filtrul 5: să fie mamă pentru prima dată.

8.2.Menţinerea unui control strict asupra procesului de selecţie

Cercetătorul trebuie să se implice activ în controlul selecţiei participanţilor. Există şi

situaţii când recrutarea sau selecţia participanţilor nu este făcută de cercetător ci de alte
persoane (exemplu: cercetarea are loc în alt oraş, şi din cauza bugetului limitat cercetătorul nu
poate să îşi permită vizite repetate în acel oraş, care implică masă, cazare, transport etc).
Acelor persoane, de la faţa locului, trebuie să li se explice foarte clar condiţiile de recrutare şi
selecţie, în caz contrar riscând să avem în focus grup reprezentanţi atipici ai categoriei care ne
interesează în mod special.
8.3.Trebuie eliminată subiectivitatea

Subiectivitatea îşi poate face loc în mod subtil în cadrul selecţiei şi va marca negativ
calitatea studiului:
- trebuie să ne ferim să alegem persoanele din memorie; memoria este limitată şi
selectivă într-un mod diferit de ceea ce urmărim în studiu;
- nu trebuie să includem în studiu persoane doar pentru că si-au manifestat interesul
pentru temă; ele trebuie să corespundă şi celorlalte criterii de selecţie;
- nu trebuie să includem în studiu persoane doar pe considerentul că gândesc ca noi; în
acest caz nu vom afla nimic altceva din ceea ce ştim deja, ci vom primi confirmări;
- nu trebuie aleşi participanţi atipici, care se deosebesc flagrant de majoritate

8.4.Alegerea aleatorie a participanţilor

Este o strategie care nu se aplică decât rareori întregii populaţii. În cazul unui focus
grup vom recurge la o astfel de procedură de alegere doar în cazul în care toate persoanele de
pe lista noastră întrunesc criteriile de selecţie, tocmai pentru a evita subiectivitatea.

9.Determinarea oamenilor de a participa la focus grup

9.1.Stabilirea datei, orei şi locului întâlnirii

Data şi ora întâlnirii trebuie să fie unele care nu se suprapun peste alte activităţi ale
oamenilor sau peste anumite evenimente importante (sărbători religioase, sărbători legale
precum 1 mai sau ziua naţională, zile de naştere, evenimente sportive foarte mediatizate, ziua
alegerilor locale sau generale etc). Locul de întâlnire trebuie bine ales şi necesită chiar
cheltuieli suplimentare atunci când cercetătorul decide să închirieze o sală special concepută
pentru aşa ceva. În orice caz, locul de întâlnire nu trebuie să fie zgomotos, şi să fie lipsit de
orice alte elemente care ar putea distrage atenţia participanţilor de la discuţie.

9.2.Stabilirea unui contact personal cu potenţialii participanţi

Un astfel de contact are loc de regulă cu două săptămâni înainte de realizarea focus
grupului, uneori chiar cu o lună (cazul unor persoane foarte ocupate). Este absolut obligatoriu
să subliniem importanţa studiului şi modul în care vor fi valorificate rezultatele. Se poate
apela chiar la serviciile unei persoane importante, cu prestigiu care să facă invitaţiile, în
această situaţie participanţii considerându-se onoraţi că sunt invitaţi de o persoană care le
inspiră încrederea şi care la rândul ei îşi face timp să discute personal cu ei (telefonic).

9.3.Scrisorile personalizate de confirmare

După ce am primit acceptul de participare la focus grup, fiecărui viitor participant îi va

fi trimisă o scrisoare personalizată, care va ajunge la destinatar cu o săptămână înainte de
întâlnire. Scrisoarea va fi una oficială, va purta antetul instituţiei pentru care lucrează
cercetătorul, va fi semnată de una dintre persoanele implicate în cercetare şi va conţine
totodată un salut personal, oferindu-se în acelaşi timp câteva detalii despre întrunire, locul
unde va avea loc şi tema pusă în discuţie.
9.4.Telefonul

Înainte cu o zi de întrunirea focus grupului cercetătorul va contacta telefonic pe fiecare

dintre participanţi reamintindu-le de întâlnire.

9.5.Stimulentele pentru participare

Nu trebuie să se uite că participantul face anumite eforturi pentru a veni la întâlnire (îşi
lasă copiii singuri, traversează jumătate din oraş pentru a ajunge la locaţia întâlnirii, petrece
câteva ore într-o discuţie în loc să se plimbe prin parc sau să se odihnească etc). de aceea
aproape ca este imposibil în anumite situaţii să se organizeze un focus grup fără prezenţa
stimulentelor pentru participare. Banii sunt cel mai comun tip de stimulent, şi toţi participanţii
trebuie să fie plătiţi la fel (în nici un caz nu se oferă o sumă foarte mică, aceasta insultând
participanţii). Dar stimulentul poate să fie şi simbolic, înlocuind banii. Astfel, se poate oferi o
masă, care poate varia de la o gustare uşoară şi până la o masă completă. La fel de bine se pot
oferi cadouri, dar participanţii trebuie să ştie despre ce fel de cadouri este vorba pentru a nu fi
dezamăgiţi (calendare, agende, anumite broşuri sau reviste etc)

10. Calităţile unui bun moderator

- să respecte participanţii şi opiniile lor;

- să aibă capacitatea de a audia de mai multe ori aceleaşi idei, fără a se arăta plictisit;
- să asculte fiecare persoană din grup, şi mai mult, să dea impresia că ascultă activ;
- moderatorul trebuie să se simtă onorat că moderează o astfel de discuţie, şi să nu o
conceapă ca pe o treabă oarecare;
- să dea dovadă de empatie;
- să aibă cunoştinţe de fond adecvate cu subiectul discuţiei;
- să posede capacitatea de a comunica clar, simplu, atât în scris cât şi oral;
- să nu fie ataşaţi de subiectul discuţiei, şi dacă sunt sa fie rezervaţi în exprimarea
părerilor personale;
- să aibă o atitudine prietenoasă şi simţul umorului bine dozat; nu se râde pe seama
cuiva şi nu se fac ironii

IV. Analizarea rezultatelor focus grupurilor

11.Caracteristicile analizei focus grupului

Analiza poate reprezenta un obstacol de netrecut pentru cercetătorii care efectuează

studii de calitative, volumul mare de informaţii şi complexitatea lor ridicând mari probleme.
În primul rând nu trebuie uitat că analiza se ghidează după scop, şi de acesta depinde
profunzimea şi intensitatea ei. Scopul influenţează toate aspectele studiului, de la elaborarea
întrebărilor şi până la cantitatea de timp şi de resurse alocată. Uneori apare o nepotrivire între
resursele pentru analiză şi problema studiată. Acest aspect poate avea două consecinţe: fie o
analiză elaborată a unor informaţii nerelevante, fie o analiză inadecvată a unor probleme
complexe şi de interes major. De aceea se impune o echilibrare între resursele disponibile şi
informaţiile care vor fi analizate.
1.Analiza este sistematică şi secvenţială – cu alte cuvinte este intenţionată şi planificată,
aceasta însemnând că va reflecta tot ce s-a spus în cadrul grupurilor, fiecare membru al
echipei de cercetare putând să răspundă de ce s-a ajuns la anumite concluzii;
2.Analiza este verificabilă – şi alţi cercetători ar trebui să ajungă la aceleaşi concluzii dacă
folosesc documentele şi informaţiile pe care le punem la dispoziţie;
3.Analiza este un proces continuu – analiza focus grupurilor diferă mult de analiza cifrelor.
Spre deosebire de analiza cantitativă, care începe doar atunci cân am recoltat toate datele de
pe teren, sau o parte considerabilă dintre ele, analiza calitativă începe mai devreme, odată cu
primul focus grup, deci în acelaşi timp cu acumularea de informaţii. Este o procedură care
favorizează, transcrierea conversaţiei de pe casetă ajutând moderatorul să înţeleagă dacă are
nevoie de mai multă informaţie sau nu despre un anumit element/problemă ce survine în
discuţie.

12.Baza de analiză

În funcţie de scopul studiului, de durată, de buget şi de nevoile clientului se folosesc

diferite metode de înregistrare a informaţiilor ca bază pentru analiză: transcrierea,
înregistrările audio, notiţele şi memoria.

1.Transcrierea – acest tip de analiză se bazează pe transcrierea integrală a discuţiilor focus

grupurilor. Transcrierea se poate întinde de-a lungul a 30-50 de pagini. Iată câteva principii
care ajută în transcrierea interviurilor de tip focus grup:
- evidenţiaţi enunţurile moderatorului (litere mari, îngroşate , subliniate etc);
- folosiţi peste tot acelaşi stil (comentarii spaţiate la un singur rând, spaţiu dublu între
vorbitori diferiţi, numerotarea paginilor şi antet pentru fiecare pagină, care să indice data
şi numele grupului);
- nu se transcriu pauzele verbale de tipul „ăăăăăă” sau „aaaa” etc;
- conversaţia se scrie cuvânt cu cuvânt; nu se corectează gramatical spusele participanţilor;
- folosiţi parantezele pentru momentele în care participanţii râd, vorbesc foarte tare, ţipă,
sau se întrerup;
- alocaţi timp suficient transcrierii – de obicei transcrierea unei înregistrări de o oră durează
între 4-8 ore;
- folosiţi aparatură de calitate pentru redarea înregistrării;
- în timpul transcrierii reduceţi la minimum lucrurile ce vă pot distrage atenţia

2.Casetele – se ascultă casetele pe care au fost înregistrate focus grupurile şi apoi se

elaborează varianta condensată a acestora. În acest fel vom avea o transcriere prescurtată, de
la 15 până la 30 de pagini.
3.Notiţele – de obicei notiţele moderatorului sunt incomplete, schematice întrucât este atent la
discuţie. De aceea când se face analiza se apelează la notiţele asistentului moderator.
4.Memoria – analiza pe baza memoriei cere abilităţi deosebite şi de aceea trebuie lăsată pe
seama profesioniştilor, a celor care au o experienţă considerabilă în domeniu.

13.Strategii de analiză

De obicei este punctul în care cercetătorii se blochează, întrebându-se ce au de făcut cu

toate transcrierile, notiţele şi casetele. Cercetători foarte experimentaţi în analiza focus
grupurilor recomandă analiştilor începători să utilizeze metoda „mesei încăpătoare”.
Metoda „mesei încăpătoare” – utilizează o tehnologie de nivel scăzut, dar verificată în timp.
Nu este nici elegantă, nici sofisticată, dar funcţionează. Avem nevoie de:
- o cameră în care să se poată desfăşura toate materialele culese şi unde pot rămâne
nemişcate până la finalul analizei. Este nevoie de una sau mai multe mese încăpătoare;
- transcrieri, foarfece, carioci, hârtie colorată pentru copierea transcrierilor; panou sau hârtie
de ziar

Lucrul propriu-zis: transcrierile se taie în bucăţi, şi se numerotează fiecare rând al

transcrierii pentru ştii de unde provine fiecare citat (în acest fel putem recompune întregul
text). De asemenea transcrierile pot fi listate pe culori diferite, fiecare culoare indicând un
anumit tip de public (exemplu: verde pentru grupurile de elevi, albastru pentru cele de părinţi
etc). În plus, pentru identificarea grupurilor de acelaşi tip pot fi folosite liniile, trasate în
partea stângă a fiecărei transcrieri: o linie verde pentru primul grup de elevi; două linii verzi
pentru al doilea grup etc. se vor utiliza câte două copii ale fiecărei transcrieri: una de lucru, şi
una care se păstrează intactă în dosar. Se recomandă să nu se lucreze cu transcrieri
intercalate. Dacă se începe cu analiza grupurilor de elevi, atunci se va continua cu al doilea şi
cel de-al treilea grup pentru a putea să sesizăm schimbările care este posibil să survină de la
grup la grup. Panoul sau hârtia de ziar va fi amplasată pe mese, pe podea sau pe pereţi. Dacă
analizăm zece întrebări ne trebuie 10 astfel de panouri sau hârtii de ziar. Întrebarea se va
trece în susul fiecărei pagini. Aceiaşi hârtie, cu aceiaşi întrebare analizată, poate fi împărţită
în trei: comentariile elevilor, comentariile părinţilor, comentariile profesorilor. Se recomandă
să nu se scrie direct pe panou, ci să se folosească bucăţi de hârtie care se lipesc cu bandă
adezivă. În scurt timp panoul se va umple cu observaţiile participanţilor. Este foarte posibil
ca multe răspunsuri să nu fie oferite întrebării care ne interesează, ci să devieze de la subiect.
În nici un caz nu le aruncăm, ci le adunăm într-o cutie plasată în mijlocul camerei care ne va
servi astfel ca loc de depozitat. Pentru fiecare pagină vom face câte un rezumat descriind cum
a răspuns fiecare grup la o întrebare. Vom compara între ele asemănările şi deosebirile. Este
momentul în care trebuie să oferim o interpretare a lucrurilor şi să facem recomandări.
Trebuie să ne decidem căror elemente le vom acorda o mai mare importanţă şi greutate. În
acest proces vom lua în calcul câţiva factori:
1.frecvenţa – nu întotdeauna lucrurile care sunt menţionate cel mai des sunt şi cele mai
importante. Trebuie să fim atenţi şi să identificăm o remarcă valoroasă atunci când dăm de ea;
2.precizia – de obicei suntem mult mai atenţi la comentariile precise, care oferă detalii;
3.implicarea emoţională – de obicei acordăm mai multă importanţă subiectelor care îi implică
emoţional pe participanţi, răspunsurile lor fiind dominate de pasiune, entuziasm, elocvenţă;
4.răspândirea – deşi se aseamănă cu frecvenţa, sunt totuşi diferite. Răspândirea se referă la
câte persoane au spus acel lucru, pe când frecvenţa are în vedere de câte ori s-a spus acel
lucru.

14.Prezentarea rezultatelor focus grupurilor. Rapoartele

1.Rapoartele scrise - se întâlnesc sub mai multe forme, şi anume:

1.1.Raportul narativ - de obicei are între 15-30 de pagini, dar pot fi şi mai lungi
ajungând chiar până la 100 de pagini. Pericolul extinderii excesive este că s-ar putea să
plictisească clientul, şi de aceea se recomandă o anumită moderaţie;
1.2.Raportul punctelor cheie – este de obicei unul provizoriu, sau preliminar,
concentrându-se pe elementele cheie ale studiului. De cele mai multe ori au doar câteva
pagini. Se folosesc cu precădere în studiile de piaţă, de multe ori beneficiarii studiului
urmărind discuţiile din spatele unor oglinzi unidirecţionale şi luând decizii pe bază de
impresii.
Indiferent de tipul de raport ales trebuie ţinut seama de câteva cerinţe:
- redactarea trebuie să fie exigentă şi să treacă prin mai multe corecturi;
- e absolut obligatoriu să se folosească un limbaj clar, lipsit de cuvinte şi fraze
întortocheate;
- raportul trebuie să fie atractiv din punct de vedere vizual, aparenţele contând foarte mult.

2.Rapoartele verbale – sunt dificil de realizat, pentru multe persoane ele constituindu-se într-o
experienţă înspăimântătoare. Cu toate acestea ele au succes dacă se iau în considerare câteva
strategii:
- trebuie să se ştie cu exactitate cât timp avem la dispoziţie, unde susţinem prezentarea şi
cine sunt cei cărora ne adresăm;
- se începe prin a se menţiona lucrurile cele mai importante, mai ales dacă în auditoriu sunt
persoane ce dispun de timp limitat;
- trebuie evitată cu orice preţ plictiseala publicului atrăgând atenţia asupra importanţei
deosebite a studiului şi asupra rezultatelor, care aplicate conduc la mari economii de timp,
resurse etc;
- argumentele folosite trebuie să se limiteze la 5, maxim 7, transpuse în sintagme scurte, nu
în propoziţii complete;
- utilizarea stimulentelor vizuale şi a citatelor sunt de un real folos; se folosesc diferite
planşe sau coli tip A4 care sunt împărţite publicului;
- alegerea unui raportor potrivit.

3.Rapoartele electronice - se poate folosi retroproiectorul, videoproiectorul, şi implicit

computerul (R.A.Krueger, M.A.Casey, Metoda Focus Grup, 2005, pp. 21-29; pp.38-43;
pp.58-65; pp.101-128; pp.157-188).
 Cursul 6
Metoda biografică

Metoda biografică este utilizată din plin în disciplinele socioumane şi de aceea dorim
să facem o prezentare a ei inclusiv din perspectiva etnobiografiei.

I. Etnobiografia

Cuvântul desemnează folosirea de către etnolog a metodei biografice, dar şi

prezentarea finală a cercetării întreprinse. Mai detaliat, etnobiografia „constituie, plecând de
la informator, o metodă de maieutică socială (ajungere la adevăr pe calea discuţiilor, a
dialogului) care-i permite subiectului să se regăsească pe sine însuşi şi care-i dă posibilitatea
să fie martor al grupului său, al societăţii şi culturii sale”. Să mai subliniem că etnobiografia
este cea mai recentă formă a abordării biografice în ştiinţele umane şi mai ales a culegerii de
povestiri ale vieţii, metodă dezvoltată de sociologii calitativişti ai Şcolii de la Chicago
(A.Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.122). Rezultă că biografia
constituie una din sursele pe care etnologii le întrebuinţează cu predilecţie, dar poate
contribui, de asemenea, la cunoaşterea sociologică, biografiile aparţinând tradiţiei sociologice,
dovadă stând lucrarea lui Thomas şi Florian Znaniecki despre Ţăranul polonez în Europa şi
America (R.Boudon (coord.), Dicţionar de sociologie, 1996, p.31).

Forme ale etnobiografiei

1.Etnobiografia singulară – este cea care se leagă de o singură autobiografie. Scopul său este
de a include biografia în contextul de care aparţine, şi se cristalizează în trei etape:
- interviul sau „ascultarea activă”;
- lectura critică: anchetatorul cere naratorului să facă o autoestimare şi o autocritică
celor povestite, mai întâi în mod spontan şi apoi ghidat de către cercetător;
- examenul critic exterior: cercetătorul intervievează şi alţi informatori, care au fost
martorii existenţei naratorului. Aceştia, nu doar că pot estima gradul de adevăr al
povestirii, dar o pot şi critica, depune mărturie şi completa cele spuse iniţial. În acest
fel povestirea singulară se lărgeşte, se aprofundează dar nu se constituie într-un
demers multiplu.

2.Etnobiografia multiplă – constă în încrucişarea unui anumit număr de povestiri ale vieţii.
Această încrucişare presupune fie un număr mic de biografii, dar intensive, fie un număr mare
de biografii, dar extensive. Sunt foarte puţine cazuri în care se poate spune că suntem în
prezenţa unei etnobiografii multiple, cele mai multe încercări eşuând în nişte povestiri
juxtapuse. Acest final nedorit se datorează faptului că încrucişarea povestirilor vieţii este o
artă grea, puţine fiind încrucişările care conduc la adevărate sinteze, la analogii, la creionarea
unui context în care traiectoriile individuale se întrepătrund ţesând imaginea unei entităţi în
unitatea ei specifică.

Etapele metodei etnobiografice

1.Colectarea, sau culegerea materialului – se poate constitui într-o povestire unica sau într-un
grup de povestiri cumulate. Povestirea singulară are în centru evenimentele şi situaţiile trăite
de narator, colectarea având loc în urma unor discuţii repetate, sub forma conversaţiei, al cărei
ritm şi stil este impus de narator. Cercetătorul are patru activităţi simultane: să asculte cu
atenţie, să supravegheze înregistrarea, să pună întrebări pentru a aprofunda tema şi să
orienteze interviul. În cazul povestirilor cumulate colectarea presupune existenţa unui ghid de
interviu stabilit în prealabil, dar foarte lejer, pentru a nu se transforma discuţia într-una prea
directivă.
2.Transcrierea – are loc în momentul în care povestirea este înregistrată pe bandă magnetică
sau audio-video.
3.Punerea poveştii sau povestirilor cumulate în situaţia socioculturală – fiecare povestire va fi
recitită de către narator împreună cu cercetătorul, în cursul unui dialog natural. În acest fel
povestirea este completată, corectată, verificată. În acest fel apare posibilă şi apariţia unor
contra-biografii, a persoanelor citate în povestirea iniţială.
4.Analiza de conţinut a povestirilor vieţii – este o analiză de tip deschis, descriptivă şi
clasificatoare (A.Mucchielli (coord.), op.cit, pp.122-126).

II. Metoda biografică

Accepţiunile metodei biografice

Această metodă poate fi înţeleasă prin intermediul a două accepţiuni:

a)cea clasică, de biografie socială, care presupune analiza biografiilor individuale sau de grup,
care descrie şi explică realităţile proprii anumitor fenomene socioumane;
b)mijloc de compunere de către autori a biografiilor unor personalităţi sau oameni obişnuiţi.
O lămurire de principiu se poate aduce şi asupra termenului de autobiografie. El poate
fi utilizat când desemnează relatările subiecţilor despre anumite fapte şi întâmplări la care au
fost martori, fie când cercetătorul notează aspecte semnificative despre propria viaţă sau
despre activitatea sa.

Trăsături definitorii pentru metoda biografică

1.în cadrul biografiilor sunt strâns împletite între ele: viaţa personală, micromediul social şi
anumite dimensiuni ale macromediului;
2.interacţiunea individului cu mediul social este redată ca un proces temporal;
3.ne ajută să înţelegem din perspectivă interioară anumite procese şi fenomene sociale majore:
urbanizarea, migraţia, industrializarea etc.
4.sunt proiectate pe un anumit fundal socio-istoric;
5.sunt relevante în cadrul societăţilor simple, cu grad mare de uniformizare, atunci când este
descris raportul personalitate – cultură, iar în societăţile complexe atunci când se reconstituie
identitatea personală şi socială a naratorului

Tipurile biografiilor sociale

1.după modul de expunere, avem: biografii provocate, atunci când se solicită persoanelor să-şi
povestească viaţa, cunoscând forma nedirijată/spontană, când subiectul povesteşte ce crede de
cuviinţă, şi cea dirijată, când există un ghid după care se desfăşoară relatarea şi neprovocate –
subiecţii descriu singuri, fără solicitarea cercetătorului, traseul vieţii lor;
2.după modul în care sunt înregistrate relatările subiecţilor, avem: biografii vorbite
(înregistrate audio-video) şi scrise.
Conform altor surse, biografiile sociale se găsesc sub următoarele tipuri/forme:

1.biografia obiectivă: deşi practic imposibilă sunt autori care consideră că o interpretare
minimă din partea biografului asigură o obiectivitate sporită;
2.biografii de tip erudit-istoric: ce contează în acest tip de biografie este elementul factual care
să respecte cu stricteţe ordinea cronologică a evenimentelor, dar pe baza unui puternic fundal
istoric şi social. Este puternic resimţită în text prezenţa autorului;
3.biografii de tip erudit-artistic: deşi respectă cerinţele biografiilor erudit-istorice sunt
redactate într-o maniera literară, cu detalii cât mai interesante şi mai plastic prezentate;
4.biografiile narative: în cadrul acestora factualul şi iamginarul se combină, multe dintre
aspectele expuse fiind prezentate sub forma unor scene şi conversaţii;
5.biografia ficţională: se aseamănă unui roman istoric, importanţa acordată surselor concret
factuale fiind minimă. De domeniul realului ţin doar situaţiile şi personajele, dar plasate într-
un context fictiv (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.98-103; P.Iluţ,
Sinele şi cunoaşterea lui, 2001, pp.201-203

Dezavantajele metodei biografice

În principal aceste dezavantaje pornesc din natura expresivă (emoţională) a acestor

documente, care alături de scrisori, jurnale personale, biograme (autobiografii) sunt puţin
utilizate în investigaţia sociologică. Primul aspect asupra căruia trebuie să ne asigurăm atunci
când utilizăm un astfel de document este cel al autenticităţii lui. În al doilea rând trebuie să
îndreptăm atenţia asupra surselor de eroare ce vizează atât autorul cât şi analistul
(cercetătorul) documentului. Legat de autorul biografiei vom aborda motivele ce stau la baza
redactării unui astfel de document şi factorii distorsionanţi care îşi pun amprenta asupra ei.
Motivele redactării:
- nevoia de justificare;
- nevoia de „eliberare” sau de „descărcare” psihică;
- dorinţa de prestigiu;
- dorinţa de „nemurire”, de a rămâne în memoria oamenilor după moarte;
- plăcerea de a scrie.
Factori distorsionanţi:
- eludarea conştientă sau nu a anumitor fapte, întâmplări etc;
- amprenta autorului se face simţită extrem de puternic prin modalitatea de selectare,
reunire şi structurare a datelor;
- înfrumuseţarea trecutului, o coerenţă mai mare a acestuia decât în realitate.
În ceea cel priveşte pe analistul documentului erorile ce ţin de acesta sunt următoarele:
- în cazul în care nu cunoaşte contextul social în care a fost elaborat documentul poate
folosi termeni, noţiuni şi o modalitate greşită de interpretare a faptelor;
- dacă există anumite „goluri” în biografia studiată, evident cunoscute de autorul ei dar
neînregistrate, analistul poate crede că va deduce pe baza celor relatate şi pe baza
faptelor care urmează ceea ce lipseşte, fapt care introduce grave erori şi falsifică
realitatea (V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, pp.164-165).
 Cursul 7
Chestionarul

Dacă în cazul multor concepte metodologice există discuţii, confuzii şi controverse cu

privire la identificarea lor, sau mai precis, legat de statutul pe care îl au, de metodă sau
tehnică, în privinţa chestionarului lucrurile par a fi mai mult decât clare, părerile autorilor
tinzând spre atribuirea de tehnică acestuia.
S.Chelcea arată chiar modul în care tehnica/tehnicile se subsumează
metodei/metodelor oferind un exemplu sugestiv cu privire la chestionar, ca tehnică, şi poziţia
acestuia în raport cu ancheta, ca metodă (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea
sociologică, 1998, p.33; S.Chelcea, Cunoaşterea vieţii sociale, 1995, pp.54-55).

Metoda Tehnica Procedeu Instrument de

(Modul de aplicare) investigare
Ancheta Chestionarul 1.Autoadministrat Chestionarul tipărit
(ancheta în
scris/indirectă) (lista cu întrebări)
2.Administrat de
operatorul de anchetă
(ancheta orală/directă)

Figura 1. Relaţia dintre metodă, tehnică, procedeu şi instrument de investigare

V.Miftode recurge la elaborarea unui clasament al „tehnicilor de investigaţie” atât din

perspectiva sociologică, cât şi din perspectivă psihologică. Din perspectivă sociologică
asistăm la încadrarea tehnicilor în trei categorii. Prima categorie, a tehnicilor principale,
include în cadrele ei observaţia de teren, documentarea faptică şi experimentul social. Cea de-
a doua categorie, a tehnicilor secundare, presupune: interviul, chestionarul, testele şi scalele.
În fine, ultima categorie, tehnicile de sinteză „găzduiesc” în aria lor de cuprindere monografia
şi tehnica zonală. Se remarcă inadecvarea care există între poziţionarea ştiinţifică ideală a
chestionarului, în limitele tehnicilor secundare şi frecvenţa cu care acesta este utilizat în
studiul realităţii sociale.
O analiză riguroasă asupra studiilor de factură sociologică desfăşurate de sociologia
românească în perioada contemporană, mai precis între 1972-1982, concluzionează că în peste
50% dintre acestea chestionarul a reprezentat tehnica principală (apud V.Miftode, op.cit.,
p.49). Şi până în 1989, sau mai ales după acest an, chestionarul a rămas principala tehnică de
investigare (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, op.cit., p.175), confirmând în bună măsură, dar
respectând proporţiile, afirmaţia lui Rene Konig care „decretase” chestionarul drept „calea
regală” în sociologie (apud V.Miftode, op.cit., p.126).
Elaborarea unui chestionar este un demers metodologic ce ridica o serie de aspecte. În
primul rând, orice investigaţie sociologică reclamă propriul instrument de cercetare care va fi
de fiecare dată altul şi aplicabil doar la „obiectul studiului în cauză şi la momentul respectiv”.
În al doilea rând, problemele sociale care se cer analizate au diferite grade de complexitate,
ceea ce face necesara operaţionalizarea lor, adică descompunerea lor în dimensiuni şi a
acestora în indicatori. În urma sintezei, generale sau parţiale a indicatorilor, rezulta indici care
pot fi globali (toţi indicatorii construiesc un singur indice) sau parţiali (doar unii dintre
indicatori sunt reuniţi în compunerea indicelui).
 Se remarcă, fără dubii, împletirea cunoştinţelor metodologice cu volumul de
cunoştinţe pe care trebuie să îl posedăm în legătură cu problema socială (cunoştinţe obţinute
pe baza studiului surselor de specialitate), fie ea eveniment, fenomen sau proces, ce constituie
obiectul nostru de studiu. În formularea unor sociologi foarte cunoscuţi, şi consacraţi ca
metodologi, cele spuse anterior capătă concreteţe în următoarea afirmaţie: „Aşadar,
construcţia chestionarului are la bază, întâi de toate, o cunoaştere prealabilă a problematicii
vizate de anchetă, eficienţa instrumentului depinzând, evident, de soliditatea acestor
cunoştinţe (T.Rotariu, P.Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997, pp.70-73).
Pentru a da cât mai mul relevanţă spuselor de până acum, vom creiona în linii mari
modalitatea de operaţionalizare a unui concept:

CONCEPT DIMENSIUNI INDICATORI INDICI VARIABILE

Viaţa de familie 1.Înţelegerea cu
partenerul
2.Condiţii materiale 1.Unidimensionali
3.Relaţii cu familia de
origine
4.Relaţiile cu familia de
origine a partenerului Date personale de
5.Petrecerea timpului în identificare,
familie pertinente în raport
cu tema : sex,
2.Parţiali vârstă, stare civilă,
Satisfacţia în raport cu 1.Motivaţiile ce au ocupaţie, nivel de
profesia stat la baza alegerii
Calitatea instruire,
vieţii profesiei apartenenţă
2.Condiţii de muncă religioasă,
3.Climat psihosocial naţionalitate,
4.Retribuirea muncii vechime în muncă,
5.Posibilităţi de avansare număr de copii,
şi premiere nivelul venitului etc
…. …
….. …. 3.Globali
…… …….
Alte dimensiuni Alţi indicatori
corespondenţi
Viaţa comunitară 1.Înţelegerea cu
ceilalţi membri ai
comunităţii
2.Participarea la diferite
acţiuni/programe
comunitare
Altă dimensiune Alţi indicatori
corespondenţi

Figura 2. Model de operaţionalizare a conceptului de „calitate a vieţii”

Se subînţelege că dimensiunile care puteau fi luate în calcul sunt în număr mult mai
mare, ca de altfel şi numărul indicatorilor. Indicii pot să fie construiţi sau compuşi din
indicatorii unei dimensiuni şi atunci vom avea un indice unidimensional, din indicatorii a
două sau mai multe dimensiuni şi atunci vom avea un indice parţial, sau, sinteza poate fi
generală, în sensul că din toţi indicatorii se construieşte un singure indice global, cum se
întâmplă, de exemplu, în cazul probelor atletice compuse (decatlonul), când rezultatele la
diferite probe, ce pot fi privite ca indicatori ai anumitor calităţi fizice, se însumează, după ce
s-a realizat o transformare pe o scală unică şi se obţine un punctaj general (indice global)
(T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., p.179). Indicatorii nu reprezintă altceva decât forma incipientă a
întrebărilor, varianta lor neprelucrată, mai concret, ceea ce urmărim să cunoaştem prin
detaliere. În acest sens, indicatorii odată selectaţi, vor suporta o cizelare sau îmbogăţire, ei
fiind transformaţi în întrebări propriu-zise, schimbându-şi locul din schema de
operaţionalizare în paginile chestionarului.

Se ridică în mod firesc o problemă: câte întrebări poate avea un chestionar? Pe baza
schemei de operaţionalizare a conceptului (a cărei calitate depinde de soliditatea cunoştinţelor
pe care le avem şi se traduce prin numărul dimensiunilor şi indicatorilor relevanţi pentru
temă) şi cu ajutorul unei relaţii matematice propuse de T.Rotariu ne putem forma o părere
despre amploarea pe care o poate avea instrumentul nostru de investigaţie:

n = k x m + r x s x t + v, unde:

n = numărul întrebărilor din chestionar;

k = numărul dimensiunilor în care poate fi descompus conceptul;
m = numărul indicatorilor presupuşi de dimensiuni (luat ca medie);
r = numărul factorilor complecşi
s = numărul dimensiunilor în care pot fi descompuşi factorii complecşi (luat ca medie)
t = numărul indicatorilor pentru fiecare dimensiune a factorilor complecşi (luat ca medie)
v = numărul variabilelor personale ce iau forma întrebărilor de identificare (sex, vârstă, stare
civilă etc) (T.Rotariu, P;Iluţ, op.cit., p.72)

Dacă în urma operaţionalizării unui concept distingem un număr de dimensiuni k = 5,

media indicatorilor pe fiecare dimensiune m = 6, numărul factorilor complecşi r = 3, media
dimensiunilor pe fiecare factor complex t = 5, iar numărul variabilelor personale v = 5, atunci
în urma înlocuirii valorilor în relaţie vom obţine:

n = 5 x 6 + 3 x 2 x 5 + 5 = 65 de întrebări

Cum nu vom lua în calcul întotdeauna influenţa factorilor complecşi, fie că aceasta nu
există, fie că nu avem suficiente informaţii despre ea, relaţia poate suporta o modificare şi se
reduce la forma:

n = k x m + v, unde
n = 5 x 6 + 5 = 35 de întrebări

Definiţia dată de S.Chelcea chestionarului are în vedere ca acesta reprezintă „ o

tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de
întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin
administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea
persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrare în scris”. Alţi autori iau în
calcul, pentru ordonarea logică a întrebărilor în chestionare, două criterii: timpul şi gradul de
abstractizare. Structura chestionarului în funcţie de factorul timp va fi alcătuită de o asemenea
manieră încât să treacă subiectul prin întrebări ce vizează iniţial trecutul, apoi prezentul şi în
final viitorul. Al doilea factor luat în calcul în ordonarea logică a întrebărilor, gradul de
abstractizare al acestora, va pune subiectul să răspundă în primul rând celor concrete şi apoi
întrebărilor mai abstracte.
 În orice caz, structura chestionarului, din punct de vedere logic sau psihologic, va ţine
seama de populaţia ce urmează a fi investigată. Daca vor fi supuse chestionării persoane
adulte, cu grad ridicat de cultură, va prevala elementul raţional. În cazul chestionării unei
populaţii de adolescenţi (mai puţin instruiţi, în virtutea vârstei, şi în orice caz mai emotivi,
mai impresionabili) va trebui să ţinem cont în primul rând de problemele psihologice ce
trebuie rezolvate prin alcătuirea chestionarului.
Cea mai răspândită modalitate de clasificare a chestionarelor se ghidează după
acţiunea a trei factori: 1) conţinutul chestionarului; 2) forma întrebărilor din chestionar; 3)
modul de aplicare al chestionarului.
Primul factor de clasificator, CONŢINUTUL, permite o nouă subclasificare a
chestionarelor în funcţie de două noi criterii: a) calitatea informaţiei şi b) cantitatea
informaţiei recoltate cu ajutorul instrumentului de teren. După calitatea informaţiei
chestionarele pot fi împărţite în chestionare de date factuale şi chestionare de opinie.
Chestionarele de date factuale sunt chestionare de natură administrativă, mai precis
„formulare tip”, cu care fiecare cetăţean a intrat, intră sau va intra în contact (la primărie,
spital, loc de muncă, poliţie, fisc, oficiile de şomaj etc). Ele înregistrează date care, pe de o
parte, pot fi observate direct (sexul), sau pot fi verificate relativ uşor (stare civilă, număr de
copii, vârstă, venit, ocupaţie, profesie, domiciliu, studii, naţionalitate, religie, apartenenţă
politică formală etc), prin apelul la anumite acte, dovezi, organe ale statului etc. Întrebările
factuale nu sunt folosite doar în cazul chestionarelor administrative. Cercetările socioumane
folosesc chestionare din care nu lipsesc întrebările factuale ce vizează aspecte precum: vârsta,
studiile, ocupaţia etc absolut necesare în vederea prelucrării datelor, a punerii lor în legătură,
în vederea stabilirii relaţiilor cauzale care pot să existe.
Chestionarele de opinie sunt destinate depistării trăirilor subiective, interioare ale
respondentului (motivaţii, interese, scopuri, atitudini, dispoziţii etc, în general tot ce ţine de
psihologia unei anumite persoane în raport cu un anumit subiect propus spre analiză). Acest
tip de chestionare culege date imposibil de probat, de observat direct, construirea lor fiind mai
dificilă de cât a chestionarelor factuale deoarece între opiniile subiectului şi atitudinea
efectivă nu există întotdeauna o relaţie directă, consistentă.
Aproape întotdeauna sociologul şi psihosociologul sunt interesaţi de faptele concrete,
de realitatea obiectivă şi apoi de modul în care aceasta este reflectată (şi transformată) în
conştiinţa subiecţilor. De aceea, majoritatea chestionarelor de cercetare constituie un mixaj
între întrebările factuale şi cele de opinie.
După cantitatea informaţiei recoltată chestionarele pot fi împărţite în: chestionare
speciale şi chestionare omnibuz.
Chestionarele speciale sunt cele care gravitează în jurul unei singure teme, scopul lor
fiind acela de a scoate în relief un anumit fenomen social şi mai puţin de al explica sau
măsura. Acest tip de chestionar trebuie să răspundă vitezei cu care se cere obţinerea
informaţiei, inclusiv prelucrarea ei. Chestionarele de acest gen se aplică mai ales în studiul
pieţei şi al comportamentului electoral.
Chestionarele omnibuz sunt cele care îşi propun să studieze mai multe teme. Pe lângă
cantitatea de informaţii recoltată într-o proporţie mult mai mare ca în cazul chestionarelor
speciale, informaţiile culese pot fi puse în corelaţie, astfel încât să surprindem o serie de
condiţionări sau intercondiţionări între temele/fenomenele studiate. În plus, chestionarele
omnibuz se dovedesc, desigur folosite ca tehnică şi instrument totodată arondate anchetei,
mult mai economice decât cele speciale, în postura amintită anterior. Un singur argument: pe
acelaşi eşantion, odată calculat şi extras, pot fi supuse studiului, în acelaşi timp, mai multe
teme, fără a necesita calcularea mai multor eşantioane, pentru fiecare chestionar special în
parte.
 Al doilea factor de clasificare, FORMA ÎNTREBĂRILOR, duce la următoarea
catalogare a chestionarelor: chestionare cu întrebări închise, chestionare cu întrebări deschise
şi chestionare cu întrebări mixte (S.Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, 1975,
pp.141-152).
Al treilea factor de clasificare a chestionarelor, modul lor de aplicare, conduce la
împărţirea acestora în chestionare autoadministrate şi chestionate administrate de operatorii de
anchetă.
 Cursul VIII
Tipuri de întrebări utilizate în chestionare

Este firesc să ne îndreptăm atenţia asupra întrebărilor presupuse de chestionar şi să le

clasificam pe acestea după: 1) forma de înregistrare a răspunsurilor; 2) conţinutul lor; 3)
funcţia pe care o au în instrument. Din clasificarea întrebărilor de mai sus doar două au
puterea de a provoca o clasificare a chestionarelor: prima şi cea de-a doua categorie.
După forma de înregistrare a răspunsurilor întâlnim întrebările închise, deschise şi pe
acela aparent deschise. Întrebările închise (bipolare sau cu evantai de răspunsuri
precodificate) sunt cele mai utilizate în cadrul chestionarelor. Deşi sunt cel mai comod de
aplicat deoarece implică bifarea sau încercuirea unui cod de operator sau respondent, în
funcţie de modul de administrare al chestionarului, ele presupun în acelaşi timp şi un înalt
grad de rigurozitate. Rigurozitatea constă în primul rând în formularea întrebării (a textului) şi
în al doilea rând în alegerea variantelor de răspuns (a codurilor; de aici şi denumirea de
precodificate).

Exemple de întrebări închise:

1.Dihotomice/bipolare (cu două posibilităţi de răspuns):

Sunteţi de acord cu declanşarea grevei, în vederea obţinerii unei măriri de salariu ?

1.Da
2.Nu

sau,

Aţi vizionat filmul A difuzat ieri seară de televiziunea naţională ?

1.Da
2.Nu

2.Trihotomice (cu trei posibilităţi de răspuns)

Credeţi că în următoarele luni va creşte preţul petrolului ?

1.Da
2.Nu
3.Nu ştiu

3.În evantai (de răspunsuri precodificate): există mai mult de trei variante de răspuns

Care este după dumneavoastră cel mai îngrijorător fenomen din cele prezentate mai jos ?

1.Alcoolismul 4.Şomajul
2.Corupţia 5.Narcomania
3.Inflaţia 6.Prostituţia
În cazul întrebărilor închise (şi mai ales pentru cele în evantai) variantele de răspuns trebuie
să fie:
a) obiective – includerea răspunsurilor subiecţilor într-o anumită variantă nu trebuie să
depindă de cercetător/operator ci de ceea ce indică subiectul;
b) pertinente – să fie adecvate temei, sau populaţiei care este supusă anchetei
(intervievării/chestionării);
Exemplu: presupunem că desfăşurăm un sondaj de natură preelectorală. Una dintre
întrebările ce nu poate lipsi dintr-un astfel de sondaj este cea referitoare la vârsta subiecţilor,
pentru a permite stabilirea direcţiei în care se îndreaptă voturile în funcţie de generaţia din
care aceştia fac parte. În acest fel este inadecvat a se folosi următorul sistem de variante de
răspuns:

Vârsta dumneavoastră ?

1.16-18 ani
2.19-20 ani
3.21-25 ani etc

Inadecvarea nu constă atât în modul de stabilire a intervalelor (prea mici pentru

primele două) ci în includerea unei variante de răspuns ce nu-şi justifică prezenţa. Ne referim
la prima variantă. Este foarte bine cunoscut că participarea la vot este condiţionată de vârsta
majoratului, adică de împlinirea celor 18 ani în momentul votului. Deci tinerii de 16 şi 17 ani
nu au posibilitatea de a răspunde întrebărilor din sondajul nostru, şi ca atare variantele de
răspuns trebuie să arate astfel din perspectiva adecvării vârstei:

Vârsta dumneavoastră ?

1.18-22 ani
2.23-27 ani
3.28-32 ani etc

Intervalele de grupare, în cazul vârstei, trebuie să fie echilibrate, să conţină câte cinci valori
(exemplu: 20-24 ani, 25-29, 30-34, 35-39 etc), sau câte zece valori (exemplu: 21-30 ani, 31-
40 ani, 41-50 etc).

c) exhaustive – variantele folosite trebuie să fie complete, adică să nu existe nici un

răspuns pe care nu-l putem încadra într-o categorie.

Exemplu: dacă efectuăm o cercetare pe populaţia activă dintr-un anumit oraş vom lua în
calcul că limita de minim şi de maxim a vârstei de angajare, respectiv de pensionare este de
16 respectiv 62 de ani. La întrebarea de identificare ce vizează vârsta intervalele trebuie să
arate grupate astfel: 16-20, 21-25, 26-30, 31-35, 36-40, 41-45, 46-50, 51-55, 56-60 şi peste 60
de ani. Dacă nu am fi luat în calcul prima variantă (interval de grupare) „16-20 ani” sau
ultima „peste 60 de ani” riscam să nu putem lua în considerare răspunsurile subiecţilor de
până în 20 de ani sau pe cei cu vârsta trecută de 60 de ani.

d) exclusive – răspunsul trebuie inclus într-o singură variantă/categorie

Exemplu:

20-24 ani
24-28 ani etc

În situaţia de mai sus suntem puşi în postura de a nu mai putea încadra într-un singur interval
de grupare (categorie) persoanele de 24 de ani, ci în ambele. Varianta corectă, din punctul de
vedere al exclusivităţii, este următoarea: 20-24 ani, 25-29 ani etc

4.Cu alegeri multiple- dacă ultima variantă prezentată, cea a exclusivităţii, nu se impune în
cadrul sistemului variantelor de răspuns, atunci subiectul poate alege mai multe
variante/situaţii, care se potrivesc în raport cu el, de cele mai multe ori într-un număr de
maxim trei sau cinci alegeri (T.Rotariu, P.Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,
1997, p.81). Reluăm un exemplu expus anterior, dar cu modificările de rigoare care să-l facă
adecvat unei astfel de întrebări:

Care sunt, după părerea dumneavoastră, cele mai îngrijorătoare fenomene din cele prezentate
mai jos ?

1. Alcoolismul
2. Corupţia
3. Inflaţia
4. Narcomania
5. Prostituţia
6. Şomajul
(realizaţi o ierarhie de la 1 la 3 a fenomenelor cele mai îngrijorătoare, unde 1 reprezintă
cel mai îngrijorător fenomen)

Un subiect, oricare ar fi el, poate nota cu 1 inflaţia, cu 2 corupţia, şi cu 3 şomajul. Un

altul va nota complet diferit sau uşor modificat etc. În acest mod ajungem la stabilirea unui
clasament. Acest tip de întrebări, susţin Rotariu şi Iluţ, „nu numai că nuanţează clasamentul
final al preferinţelor, dar evidenţiază existenta unor configuraţii preferenţiale, punându-se
astfel în legătură elementele între ele” (T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., p.81; S.Chelcea,
Chestionarul în investigaţia sociologică, 1975, pp.152-163; S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc,
Cercetarea sociologică, 1998, pp.192-203; A.Cazacu, I.Bădescu, Metode şi tehnici de
cercetare sociologică, 1981, p.34).

5.Alternative şi selective

Să precizăm un aspect foarte important: în practica elaborării chestionarelor închise (a

celor care utilizează întrebări închise) se întâlnesc situaţii în care răspunsurile/alternativele de
răspuns se găsesc chiar în întrebare.

Exemplu:

Întrebare alternativă/dihotomică de tipul Da-Nu:

Ieri aţi ascultat sau nu ştirile radio?

Întrebare selectivă precodificată multiplu:

Ascultaţi radioul foarte des, des, rar, foarte rar ?

(S.Chelcea, op.cit., 1998, p.193; S.Chelcea, op.cit, 1975, p.154)

Întrebările deschise (libere sau postcodificate) sunt acele întrebări la care răspunsul
depinde în totalitate de subiect, fiind neîngrădit.

Exemplu:

Puteţi descrie, în linii mari, sentimentele pe care le încercaţi de Ziua Naţională ?

Sau,

Care sunt, pentru dumneavoastră, cele mai importante lucruri în viaţă ?

Întrebările mixte (semideschise sau semiînchise) desemnează cazurile când

variantele de răspuns la întrebarea închisă nu epuizează gama întreagă de posibilităţi de a
răspunde, fapt ce conduce la încheierea seriei de variante cu una de genul „altceva”, „altă
situaţie” etc (T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., p.79).

Exemplu:

Vă prezentăm o listă cu posibile motive ca şi-au pus amprenta negativă asupra actului de
conducere şi administrare din oraşul dumneavoastră. Vă rugăm să indicaţi care dintre ele au
avut influenţă mai mare:

1.Incompetenţa consilierilor
2.Incompetenta primarului
3.Neînţelegreri între consilierii ce aparţin diferitelor partide politice
4.Neînţelegeri între consilieri şi primar
5.Dezinteres pentru problemele oraşului şi locuitorii săi
6.Altceva. Precizaţi:_____________________________
7.Nu ştiu

Atenţie: indicaţiile privind răspunsul la această întrebare pot fi diferite. Putem avea:

a) încercuiţi codul variantei ce aparţine părerii dumneavoastră;

b) încercuiţi codurile variantelor ce corespund părerilor dumneavoastră, într-un număr de
maxim trei ;
c) realizaţi o ierarhie a motivelor prezentate, de la 1 la 3, unde 1 reprezintă motivul
principal;
 d) realizaţi o ierarhie de la 1 la 6 (dacă subiectul indică şi un al şaselea motiv; dacă nu,
ierarhia se întocmeşte de la 1 la 5) a motivelor prezentate, unde 1 simbolizează
motivul principal.

Întrebările aparent deschise sunt un tip aparte de întrebări ce nu trebuie confundate cu

cele mixte (semiînchise/semideschise). Specificul lor rezidă în aceea că deşi au stabilite
variante de răspuns, operatorul nu citeşte decât textul întrebării, iar dacă subiectul oferă un
răspuns care se suprapune cu una dintre variantele de răspuns disponibile, operatorul va
include acel răspuns în categoria care i se potriveşte. Dacă subiectul/subiecţii nu oferă astfel
de răspunsuri, operatorul dispune de o serie de indicaţii (despre modul în care subiecţii trebuie
să acţioneze) printre care şi aceea de a citi subiectului variantele de răspuns, iar acesta sa
aleagă pe aceea/acelea care i se potrivesc (T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., p.73). Important de
reţinut ar fi şi faptul că întrebările deschise presupun reproducerea, pe când cele închise fac
apel la recunoaştere (S.Chelcea, op.cit., 1975, pp.160-163; V.Miftode, Metodologia
sociologică, 1995, pp.263-264).

Exemplu:

Să ne imaginăm că derulăm o cercetare pe teme politice. Una dintre întrebări doreşte să

sondeze nivelul de cunoştinţe pe care îl au subiecţii legat de aşa numitul Contract cu
România, propus de fostul preşedinte Emil Constantinescu în perioada în care era doar
candidat la funcţia supremă în stat. Întrebarea poate lua două forme:

a) Întrebare deschisă, implicând reproducerea:

În ce limită de timp , de la câştigarea alegerilor, se estima de către autorii Contractului cu

România, reabilitarea ţării din punct de vedere economic şi social ?

b) Întrebare închisă, implicând recunoaşterea:

În ce limită de timp, de la câştigarea alegerilor, se estima de către autorii Contractului cu

România, reabilitarea ţării din punct de vedere economic şi social?

1.până în 50 de zile
2.în 100 de zile
3.în 200 de zile
4.în 300 de zile
5.mai mult de un an

Avantajele întrebărilor închise

1.uşurinţa completării chestionarului – se merge pe principiul recunoaşterii, înţeles prin

precizarea conţinutului întrebării cu ajutorul variantelor de răspuns, care întregesc textul
întrebării;
2.rapididate şi uşurinţă în prelucrarea rezultatelor – întrebările sunt precodificate, deci nu se
mai pierde timp cu elaborarea unor categorii în care să includem diferitele răspunsuri
obţinute. Se trece practic direct la prelucrare (primară şi secundară) , şi de aici şi rapiditatea;
3.uniformitate în înţelegerea întrebării şi înregistrarea răspunsurilor – întrebarea, întregită de
variantele de răspuns, este înţeleasă în acelaşi fel de toţi respondenţii, iar răspunsurile sunt
înregistrate obiectiv de către operatori;
4.sunt evitate erorile generate de postcodificare – întrebările închise sunt precodificate,
variantele de răspuns coexistând cu întrebarea, făcând corp comun;
5.este facilitată găsirea răspunsului potrivit - variantele de răspuns care sunt citite subiectului
( în cazul administrării de către operator) sau se perindă prin faţa sa (în cazul
autoadministrării) îl ajută pe acesta să găsească răspunsul adecvat, pe baza aceleiaşi legi
psihologice după care este mai uşor să recunoşti decât să reproduci.

Avantajele întrebărilor deschise

1.nu sugerează răspunsuri – este principalul avantaj de care dispun, dar postcodificarea
solicită o atenţie sporită pentru a reţine doar acele răspunsuri care se pretează a fi codate;
2.indică nivelul cunoştinţelor subiecţilor despre problema în cauză – se merge pe ideea că la o
întrebare deschisă răspund doar cei care cunosc răspunsul;
3.ilustrează ce este mai proeminent în mintea subiectului legat de problema respectivă şi, în
acelaşi timp, permite identificarea complexului motivaţional. Faţă de o anumită problemă
fiecare dintre noi are o viziune proprie, considerând că aceasta este sau nu importantă, poate
sau nu să fie rezolvată, are sau nu implicaţii politice şi sociale etc. Prin răspunsul liber
concretizăm esenţa viziunii noastre, elementul principal în formarea ei. Dacă textul întrebării
include şi formulări de genul „Ce vă determină să…?”, „De ce consideraţi că…”, „Ce a stat
la baza hotărârii dvs ?” etc, atunci surprindem şi motivul sau ierarhia motivelor ce stă la baza
considerării unui aspect drept problematic sau interesant şi nu doar opinia că este problematic
sau interesant.

Dezavantajele întrebărilor închise

1.subiectului i se sugerează variante de răspuns, atunci când el nu are un răspuns;

2.posibilitatea neadecvării sistemului de categorii, stabilite ca variante de răspuns, la
conţinutul întrebării;
3.scala variantelor de răspuns poate fi descentrată sau asimetrică, oferind mai multe variante
pozitive decât negative, sau invers;
4.uneori se oferă un număr limitat de variante de răspuns, în vederea forţării alegerii;
5.ordinea variantelor de răspuns poate influenţa alegerea lor – în ancheta în scris se aleg
variantele plasate la început, iar în cea orală cele plasate către final.

Dezavantajele întrebărilor deschise

1.informaţii puţine sau chiar nonrăspunsuri – este un dezavantaj întâlnit mai ales în cazul
autoadministrării şi este generat de faptul că oamenilor nu le place să scrie, şi în acest caz tind
să ofere informaţii lapidare sau chiar să nu răspundă la acea întrebare, să sară la alta;
2.operatorul, în cazul anchetei orale, apare ca o verigă intermediară între subiect şi cercetător,
iar prin înregistrarea răspunsurilor poate introduce o serie de erori;
3.nu întotdeauna subiectul poate să se exprime adecvat;
4.de multe ori textul întrebărilor deschise poate fi înţeles diferit de către persoane diferite;
5.întrebările deschise nu activează opiniile latente din mintea subiecţilor, aşa cum fac
variantele de răspuns;
6.număr de erori extrem de ridicat în procesul postcodificării.

După conţinutul lor întrebările pot fi clasificate în:

a)factuale şi de opinie (C.A.Moser, Metode de anchetă în investigarea fenomenelor

sociale, 1967, pp.306 – 317; F. de Singly, Chestionarul, în, F. de Singly, A.Blanchet,
J.C.Kaufmann, Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor,
interviul comprehensiv, 1998, p.61);
b)întrebări despre fapte, obiecte, acţiuni, întrebări de opinie şi de intenţie şi întrebări speciale
(ne referim la cele de control care, după cum vom vedea, sunt chiar cele de cunoştinţe)
(V.Miftode, op.cit., pp.267-268);
c)factuale, de opinie şi de cunoştinţe (T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., p.74);
d)întrebări despre fapte, opinii, atitudini şi cunoştinţe (I.Mihăilescu, Sociologie generală,
2000, pp.51-52).

Indiferent de variaţiile de titulatură pe care le cunosc, după conţinutul lor vom avea în
vedere trei tipuri de întrebări: factuale, de opinie (şi motivaţie) şi de cunoştinţe. Întrebările
factuale vizează o situaţie obiectivă şi verificabilă printr-o serie de mijloace. Exemplu de
întrebări factuale: despre venit, vârstă, stare civilă, număr de copii, posesia anumitor bunuri
etc.
Întrebările de opinie vizează o situaţie ce depinde de universul interior al fiecăruia
dintre noi (păreri, atitudini, credinţe, aşteptări, motivaţii) ceea ce face aproape imposibilă
verificarea celor spuse de subiect. Dacă în cazul întrebărilor factuale răspunsurile pot fi
înregistrate şi verificate prin metoda observaţiei (de exemplu, dacă chestionarea are loc la
domiciliul subiectului şi observăm că are în posesie bunuri precum frigider, televizor,
combină muzicală etc, nu îl mai întrebăm despre posesia lor ci le înregistrăm direct), în cazul
întrebărilor de opinie obţinerea răspunsurilor are loc doar pe baza comunicării orale.
Întrebările de motivaţie – deşi în sens larg întrebările de opinie şi cele de motivaţie
sunt echivalente, ele au anumite elemente distinctive. Un astfel de element este acela că
întrebările de motivaţie se întâlnesc cel mai adesea sub forma întrebărilor deschise, de genul
„De ce?”, „Motivaţi răspunsul” etc, impunându-se interpretarea lor şi nu preluarea şi mai apoi
prelucrarea ca atare ca şi în cazul răspunsurilor la întrebările de opinie. Interpretarea este
necesară în virtutea celor trei paliere principale pe care se structurează motivaţia: motivele
reale, motivele conştientizate de subiect şi motivele declarate de acesta.
Întrebările de cunoştinţe nu se confundă cu nici un alt tip de întrebări, nici măcar cu
cele factuale, deşi la prima vedere par a semăna. Acest tip de întrebări ne procură informaţii
despre subiecţi: preocupările lor, nivelul de cunoştinţe într-un anumit domeniu,
comportamentele adoptate în anumite situaţii etc. De aceea ele joacă şi rolul întrebărilor de
control (de verificare) în chestionar, testând sinceritatea subiecţilor (T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit.,
pp.74-77).

După funcţia pe care o au în chestionar ne putem referi la următoarele tipuri de întrebări:

1.întrebări introductive (de debut/de contact/de spart gheaţa) – menirea lor este de a capta
încrederea subiectului şi de a-l predispune pe acesta la răspunsuri. În general, acest tip de
întrebări este recomandat a fi neutru în raport cu tema cercetării pentru a nu genera de la
început o stare de teamă, încordare, suspiciune etc. Unii autori susţin că ele pot lua o formă
închisă (dihotomică, de exemplu), sau una deschisă;
2.întrebările de trecere (tampon) – marchează trecerea de la un grup de întrebări la alt grup
de întrebări, stabilind cadrul de referinţă. Separarea poate să fie mai mult sau mai puţin
accentuată. Atenţie: în locul întrebărilor de trecere putem apela la o anumită punere în pagină
care să utilizeze: a)distanţarea diferitelor grupuri de întrebări; b)desene, semne distinctive care
să indice trecerea la o altă grupare;
3.întrebările filtru – din însăşi denumire ne dăm seama că rolul lor este de a filtra
colectivitatea în funcţie de o caracteristică să răspundă la un anumit şir de întrebări, celelalte
persoane fiind îndrumate să răspundă în continuare la întrebările cuprinse în chestionar,
indicându-se şi numărul întrebării la care se trece.

Exemplu:

1.Aţi participat la ultimele alegeri generale?

1.1.Da
1.2.Nu
(dacă s-a răspuns cu DA se trece la întrebarea 2; dacă s-a răspuns cu NU se continuă cu
întrebarea 4)

2.Cu ce partid aţi votat pentru Camera Deputaţilor?

2.1.Partidul A
2.2.Partidul B
2.3.Partidul C
2.4.Partidul D
2.5.Alt partid. Care?________________

3.Cu ce partid aţi votat pentru Senat?

3.1.Partidul A
3.2.Partidul B
3.3.Partidul C
3.4.Partidul D
3.5.Alt partid. Care?________________
(se continuă cu întrebarea 4)

4.Apreciaţi că odată cu intrarea în Uniunea Europeană vom trăi:

3.1. Mai rău

3.2.La fel
3.3.Mai bine
3.4.Nu ştiu/nu mă pot pronunţa

Întrebarea 1 joacă rol de filtru împărţind colectivitatea generală în două

subcolectivităţi: una care posedă caracteristica (a votat) şi care răspunde în continuare la
întrebările 2 şi 3, şi una care nu posedă caracteristica (nu a votat) şi răspunde la întrebarea 4.
Evident că am construit o secvenţă de chestionar, extrem de simplă, ea putând fi mult mai
elaborată, în sensul complexităţii ei (filtraje succesive).
 4.întrebările bifurcate – separă sensurile pro şi contra din răspunsurile subiecţilor, cerând
apoi explicaţii şi sau motivaţii pentru răspunsurile primite (gen DA sau NU).

Exemplu:

1.Aţi participat la ultimele alegeri generale?

1.1.Da
1.2.Nu
(dacă s-a marcat codul 1.1. se trece la întrebarea 2; dacă s-a marcat codul 1.2. se trece la
întrebarea 3).

2.Ce va determinat să participaţi la alegeri?

(se trece la întrebarea nr.4)

3.Ce va determinat să nu participaţi la alegeri?

4.Apreciaţi că odată cu intrarea în Uniunea Europeană vom trăi:

4.1.Mai rău
4.2.La fel
4.3.Mai bine
4.4.Nu ştiu/nu mă pot pronunţa
(S.Chelcea, op.cit., 1975, pp.187-192; S.Chelcea, op.cit., 1998, pp.230-234)

Se întâlnesc în literatura de specialitate inclusiv poziţii care acordă întrebărilor filtru

capacitatea de a separa sensurile pro şi contra ale răspunsurilor (fără trecere la alte întrebări)
(A.Cazacu, I.Bădescu, op.cit., p.35).

5.întrebările de control – rolul lor este de a verifica sinceritatea subiecţilor, modul în care
aceştia sunt constanţi în răspunsurile pe care le oferă.

Exemplu:

1.Cât de des obişnuiţi să urmăriţi emisiunile de ştiri ale canalelor de televiziune?

1.1.În fiecare seară

1.2.De 3-4 ori pe săptămână
1.3.Doar la sfârşitul săptămânii
1.4.Nu le urmăresc

Atenţie: dorim să verificăm sinceritatea celor care au afirmat că urmăresc ştirile în fiecare
seară. În acest sens după un set de întrebări (5,6,7 sau mai multe) vom formula o întrebare de
cunoştinţe cu rolul de a controla (verifica):
2.Care a fost ştirea principală difuzată ieri seară de toate canalele de televiziune?

sau,

3.Ce anunţ a făcut primul ministru, ieri seară, cu privire la beneficiile integrării României în
Uniunea Europeană?

Cei care nu pot să ofere informaţii despre ştirea principală sau anunţul primului
ministru, dar au afirmat că urmăresc seară de seară emisiunile de ştiri, ne induc în eroare,
răspunsurile lor la întrebarea1, codul 1.1. fiind nesincere.

6.întrebările de identificare – sunt întrebări factuale ce vizează aspecte ce ţin de subiect

(eventual de familia acestuia): sex, vârstă, studii, ocupaţie, venit, religie, naţionalitate,
apartenenţă politica etc. Acest tip de întrebări trebuie să fie adecvat studiului pe care îl
întreprindem, deci nu cerem date de identificare complete, aşa cum le-am enumerat mai sus,
ci doar pe cele absolut necesare.

Exemplu: dacă desfăşurăm un studiu pe elevii de clasa a VIII - a ce vizează orientarea lor
şcolară (liceul pe care doresc să-l urmeze, şcoala profesională etc) nu vom cere date despre
starea civilă, numărul de copii sau apartenenţa politică. Deşi pot exista cazuri în care unul sau
doi subiecţi de 14 ani să fie căsătoriţi, ele sunt nesemnificative statistic comparativ cu
colectivitatea totală.
Acest tip de întrebări este indispensabil în procesul de analiză a datelor culese de pe
teren, de punere în corelaţie a răspunsurilor, de determinare a influenţelor etc (S.Chelcea,
op.cit., 1975, pp.193-194; S.Chelcea, op.cit., 1998, pp.223-236; A.Cazacu, op.cit., p.35).
 Cursul IX
Ancheta sociologică

De la bun început trebuie precizat că ştiinţele sociale apelează îndeosebi la cinci

metode: analiza documentelor, ancheta, experimentul, interviul şi observaţia (T.Rotariu,
P.Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1977, p.47). Ioan Mărginean insistă asupra
unui aspect: ancheta sociologică face de multe ori apel şi la alte metode, nu doar la cele
interogative, cum ar fi cea a observaţiei, a analizei documentelor şi de conţinut (I.Mărginean,
Ancheta sociologică, în, C.Zamfir, L.Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, 1993,
p.37), şi de aici imposibilitatea de a trasa o graniţă fermă între cercetarea sociologică de teren
şi ancheta sociologică (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998,
pp.129-130). Oferim câteva accepţiuni asupra anchetei în formularea mai multor sociologi:

1. „Metodă de cercetare ce încorporează tehnici, procedee, şi instrumente interogative de

culegere a informaţiilor, specifice interviului şi chestionarului sociologic. Ea are un
caracter neexperimental şi un grad relativ scăzut de control al cercetătorului asupra
variabilelor analizate” (I.Mărginean, art.cit., p.36).
2. „Ancheta sociologică este o cercetare puternic orientată spre fapte de teren, spre
eficienţă practică directă, în care obiectivele teoretice şi metodologice trec pe plan
secundar” (V.Miftode, Metodologie sociologică, 1995, p.60).
3. „Ancheta reprezintă culegerea metodică de informaţii asupra opiniilor, atitudinilor
indivizilor, ajungându-se la rezultate cuantificabile cu privire la comportamentele
grupurilor umane, a gusturilor, trebuinţelor, motivaţiilor acestora, la maniera lor de a
munci, de a trăi, de a se distra (Roger Pinto şi Madeleine Grawitz, apud S.Chelcea,
I.Mărginean, I.Cauc, op.cit., p.167).
4. „Metoda de cercetare cea mai obişnuită, în care oamenii (subiecţii) sunt rugaţi să
răspundă la o serie de întrebari despre caracteristicile, atitudinile, valorile,
comportamentul sau percepţiile unei situaţii sau evenimente” (N.Goodman,
Introducere în sociologie, 1998, p.38).
5. „Ancheta este una dintre cele mai răspândite tehnici de cercetare sociologică. Ea
constă în colectarea de informaţii prin solicitarea oamenilor să răspundă la întrebări”
(I.Mihăilescu, Sociologie generală, 2000, p.51).

Tipuri şi forme de anchetă

Se întâlnesc mai multe tipuri şi forme ale anchetei sociologice, criteriile de clasificare
fiind dintre cele mai diverse şi stabilite de ceea ce face obiectul de cercetare al acestora:
a) opinii, atitudini şi comportamente;
b) aspiraţii, trebuinţe, motivaţii;
c) cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte şi evenimente trăite;
d) caracteristici demografice (structura populaţiei pe vârste, sex etc);
e) caracteristici ale mediului social şi ale modului de viaţă (venit, ocupaţie, condiţii de
locuit, servicii sociale, sănătate etc).
Primele trei clase de fapte sociale se constituie prin definiţie ca obiect de studiu al
anchetelor sociologice, asupra lor nexistând informaţii statistice sigure cum există în cazul
ultimelor două categorii, informaţii pe care le găsim în anuare, recensăminte sau la diferite
instituţii (ex: la Direcţiile Judeţene de Statistică putem apela pentru a obţine informaţii
despre numărul populaţiei, structura pe vârste, pe sexe, pe ocupaţii, numărul de şomeri, de
căsătorii, al naşterilor, numărul de locuinţe etc) ( S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, op.cit.,
 p.162). Este adecvat să reamintim aici distincţia dintre indicatorii sociologici şi indicatorii
sociali, ultimele două categorii fiind caracterizate de indicatori sociali care sunt măsurători
instituţionalizate ale unor aspecte ce ţin de starea de sănătate, condiţiile de locuit etc).
C.A.Moser clasifică anchetele pe baza a patru criterii principale:
1. după scop: în anchete descriptive şi anchete explicative;
2. după conţinut, distinge între patru mari probleme ce fac obiectul acestora: 1)
caracteristici demografice; 2) mediul lor social (al subiecţilor); 3) activităţile lor; 4)
opiniile şi atitudinile lor;
3. după cuprinderea lor, le împarte în anchete desfăşurate pe câteva cazuri, pe
întreaga populaţie, pe eşantioane reprezentative şi pe colecţii arbitrare de
voluntari;
4. după sursa de informaţie, în anchete pe bază de chestionar, interviu, analiză a
documentelor, date statistice, observaţie (C.A.Moser, Metodele de anchetă în
investigarea fenomenelor sociale, 1967, pp.14-20);
V. Miftode ia în calcul următoarele criterii de catalogare a anchetelor:
1. specificul temei – anchete demografice, culturale, industriale, urban-rurale, asupra
delincvenţei, a stării de sănătate etc;
2. natura conţinutului urmărit – anchete de atitudini, comportament, asupra
concepţiilor (opiniilor) despre lume, viaţă, familie, muncă etc;
3. scopul urmărit – anchete de explorare, de diagnostic şi experimentale
Sunt şi criterii mai puţin importante după care putem ordona anchetele, ca de exemplu:
gradul de întindere (populaţia cercetată: un grup, un eşantion, populaţia în ansamblu),
gradul de profunzime (anchete intensive şi anchete extensive; sesizăm aici combinarea
gradului de întindere cu cel de profunzime: anchetele intensive, în general, se desfăşoară pe
populaţii mai mici şi sunt mai profunde, şi invers), gradul de precizie etc (V.Miftode, op.cit.,
p.91).
I.Cauc are în vedere următoarele elemente de clasificare:
a) După scopul urmărit şi modul de desfăşurare al anchetei, avem:
1. anchetele intensive şi anchetele extensive: cele intensive se desfăşoară pe populaţii
mici, pentru a aprofunda o temă, iar cele extensive pe populaţii mari, eşantioane la
nivel de oraş, judeţ, regiune şi chiar ţară;
2. anchetele calitative şi anchetele cantitative: cele calitative sunt intensive, se sefaşoară
pe populaţii restrânse şi pun accentul pe studiul însuşirilor lor, având la bază
instrumente puţin formalizate (ghidul de interviu/interviul semistructurat). Cele
cantitative, dimpotrivă, se desfaşoară pe populaţii mari, pe eşantioane reprezentativ
statistic, cu ajutorul unor instrumente formalizate (chestionar, interviu structurat), iar
rezultatele sunt cuantificabile, fapt ce permite măsurarea multora dintre elementele
constitutive ale temei cercetate;
3. anchetele individuale şi colective. Intervine aici un fapt ce necesită explicaţii: a)
anchetele pot fi individuale sau colective, din punctul de vedere al modului în care are
loc aplicarea chestionarului. În acest caz ne referim la autoadministrare, care poate fi
individuală sau colectivă, deci ne bazăm în clasificare pe un criteriu tehnic; b)
anchetele pot fi individuale sau colective şi din punctul de vedere al modului de
prelucrare, analiză şi interpretare a datelor. Cele individuale solicită subiecţilor
declararea vârstei, sexului, ocupaţiei, studiilor etc pentru a evidenţia structurarea
opiniilor în funcţie de vârsta, sex, stare civilă etc, aceste aspecte fiind puse în legătură
cu diferite comportamente, obişnuinţe, atitudini: urmărirea programelor TV,
practicarea unor sporturi, cumpărarea unor produse etc (acestea din urmă fiind
considerate variabile dependente/efect). Cele colective nu sunt interesate de
structurarea opiniilor, a comportamentelor etc ci au în vedere determinarea unui
 anumit comportament la nivelul populaţiei investigate (ex: studiul lui Kinsey asupra
comportamentului sexual, desfăşurat în SUA între anii 40-50 ai secolului al XX-lea pe
18 mii de subiecţi).
4. anchetele directe şi indirecte: îşi i-au numele de la maniera de abordare a subiectului
şi a aspectelor despre care este întrebat. Cele directe colectează informaţii despre
evenimente, fapte, întâmplări în care subiecţii sunt implicaţi, iar răspunsurile nu sunt
încorsetate de pudicitate. Cu alte cuvinte, nu se întreabă despre fapte cu caracter foarte
intim, discret. Cele indirecte, cer informaţii despre fapte, evenimente etc la care
subiecţii fie au participat, fie nu au participat, dar le cunosc foarte bine. În cazul în
care au participat, pentru a proteja subiectul nu cerem informaţii despre propriul
comportament ci le cerem să ofere aprecieri cu privire la comportamentul şi atitudinile
altor persoane implicate .
b) după conţinutul lor, avem: anchete socioeconomice (surprindem evoluţia nivelului de trai,
a calităţii vieţii etc), asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane, de opinie publică (studiază
cele mai diferite aspecte sociale, economice, politice), comerciale (consumul de bunuri:
interesează părerea diferitelor segmente ale populaţiei despre bunul respectiv) şi asupra
mijloacelor de comunicare în masă (analizează audienţa programelor radio-tv, satisfacţia
faţă de emisiunile difuzate etc) (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, op.cit., pp. 171-172).
T.Rotariu şi P.Iluţ iau în calcul două modalităţi de transmitere a informaţiei de la
subiect la anchetator : calea orală şi cea în scris, şi în funcţie de acestea disting două tipuri
de anchetă: ancheta orală/directă şi ancheta indirectă.
Ancheta orală îmbracă două forme: ancheta faţă în faţă (explicaţiile urmează la
chestionarul administrat de operator) şi ancheta prin telefon. Revirimentul anchetei prin
telefon se datorează mai multor factori:
1.creşterea fenomenului infracţional, ce a condus la mărirea dozei de neîncredere faţă de cei
care îţi bat la uşă şi doresc să intre în casă pentru a discuta sau pune întrebări;
2.dotarea celor mai multe imobile cu mecanisme de blocare a accesului în interiorul lor
(interfoanele) ce obturează contactul direct dintre operator Şi subiect împiedicând declanşarea
celor trei factori determinanţi în cooperarea subiect-operator: reflexul de politeţe, dorinţa de a
influenta, nevoia de a vorbi;
3.avantajele pe care le prezintă rapiditatea, aria de acţiune şi costul (în SUA, la finele anilor
80-90 ai secolului al XX-lea peste 98% dintre familii posedau telefon, iar accesul la telefonie
a fost şi este facilitat prin costuri reduse), fiabilitate, controlul constant al operatorilor etc
(T.Rotariu, P.Iluţ, op,cit., p.54-58)
Revenind la clasificarea propusă de Miftode, mai exact la tipurile de anchetă pe care le
putem studia prin combinarea specificului lor şi a scopului urmărit, putem detalia cele trei
tipuri de ancheta cu aplicabilitate în domenii dintre cele mai diverse: social, politic, industrial,
urban-rural etc
a) ancheta de explorare – are ca ţintă aspecte şi probleme mai puţin cunoscute, iar pe
fondul acestei lipse de cunoştinţe nu pot fi emise nici ipoteze. Nivelul la care se
desfăşoară ancheta este unul descriptiv, principala cale de obţinere a datelor fiind
observaţia participativă (de explorare), ele fiind supuse apoi analizei calitative. Acest
tip de anchetă solicită, pe lângă o bogată experienţă de cercetare, intuiţie, imaginaţie,
spirit de observaţie şi capacitate de sinteză;
b) ancheta de diagnostic – se caracterizează prin existenţa unui fond/volum de
cunoştinţe/informaţii care face posibilă formularea unor ipoteze. Scopul ei este de a
verifica ipotezele şi de a duce mai departe analiza începută în ancheta explorativă.
Solicită intuiţie, spirit de observaţie (observaţia de diagnostic) şi imaginaţie, mai ales
în condiţiile în care nici ipotezele nici concluziile nu pot fi formulate pe baza datelor
cantitative;
 c) ancheta experiment – deşi foarte riguroasă ca desfăşurare, se întâlneşte destul de rar
în sociologie. Se bazează pe intervenţia directă a cercetătorului (în viaţa colectivităţii
studiate) concretizata prin manipularea anumitor variabile (factori şi condiţii).
d) În fine, mai mult prin efect decât prin scop, amintim aici ancheta invenţie.
Caracteristica sa constă în descoperirea unor cazuri surprinzătoare, cunoscute sub
numele de serendipitate, ce au puterea de a reorienta ancheta, de a alcătui un nou
proiect de cercetare şi noi ipoteze (V.Miftode, op.cit., pp.94-97)

Cuprinderea şi etapele anchetei sociologice

Un aspect asupra căruia trebuie să revenim este cel care în formularea lui Moser se
întâlneşte sub expresia „cuprinderea anchetei”. Sensul ei poate fi pătruns plecând de la
înţelegerea noţiunii de populaţie. Cel mai simplu element în stabilirea populaţiei rezidă în
delimitarea geografică a acesteia, limitele spaţiale/fizice între care ea este cuprinsă, înţelese ca
zone, regiuni sau întreg teritoriul ţării. Un alt element, de precizare a populaţiei în sens de
cuprindere, se constituie prin intermediul caracteristicilor demografice (vârstă, sex), a celor
economice (venitul, bunăstarea materială), a celor socio-profesionale (studii, nivel de cultură,
profesie, ocupaţie) etc. Deci, când definim populaţia ce va fi supusă anchetei vom preciza
dacă ea se desfăşoară:
- pe populaţia tânără, sau adultă;
- pe clasa de mijloc sau cea pauperă;
- şi pe subiecţii care se află momentan în tranzit (gări, hoteluri), în perioada de ispăşire a
unei pedepse (cei aflaţi în închisori), sau cei aflaţi în tratament (staţiuni, spitale, ospicii
etc);
- pe toate categoriile socio-profesionale, pe câteva, sau doar pe una anume
În concepţia lui Moser, populaţia constă dintr-un număr de unităţi de cercetat, iar sarcina
anchetatorului (printre multe altele), este de a decide dacă apelează la:
- ancheta completă – toate unităţile din populaţie sunt supuse studiului;
- ancheta incompletă – sunt excluse arbitrar (la nivelul intenţiei şi voinţei
anchetatorului, fără un algoritm), un număr însemnat de astfel de unităţi din populaţie;
- ancheta selectivă – se desfăşoară pe un eşantion extras din populaţia studiată cu
ajutorul formulelor şi metodelor statistice.
Se impune pentru a face distincţia între unitatea de cercetare şi unitatea de eşantion,
ele putând să coincidă (sau să se suprapună) sau nu. Unitatea de cercetare este acea unitate
despre care cerem informaţii. Dacă extragem un eşantion de indivizi, şi se cer de la ei
informaţii despre gospodăriile din care fac parte, atunci fiecare individ este unitate de
eşantion, iar gospodăria este unitate de cercetare. În acest caz cele două unităţi nu coincid.

Etapele anchetei sociologice

Deşi mulţi sociologi, autori ai unor materiale valoroase din literatura de specialitate, au
abordat inclusiv aceasta problemă a etapelor anchetei, optăm pentru prezentarea lor în
viziunea lui V.Miftode care identifică patru astfel de etape (principale): 1) organizarea
anchetei; 2) culegerea şi înregistrarea informaţiilor; 3) analiza informaţiilor; 4) stabilirea
concluziilor şi valorificarea lor

1.Organizarea anchetei - are trei subetape: a) alegerea temei şi a problemelor; b) stabilirea

metodologiei şi elaborarea instrumentelor de lucru; c) stabilirea populaţiei sau a eşantionului
a)Alegerea temei şi a problemelor – alegerea temei se dovedeşte o operaţie destul de dificilă,
mai ales pentru sociologul începător care poate alege o temă fie prea vastă, fie prea restrânsă.
Un alt cuvânt greu de spus în alegerea temei, mai pronunţat în cazul începătorilor, îl deţine
accesul la sursele de informare sau modul în care tema se pretează la o anumită
metodă/tehnică faţă de care sociologul se simte ataşat (obişnuit, stăpân pe ea).

b)Stabilirea metodologiei şi elaborarea instrumentelor de lucru – este subetapa în care ne

clarificăm asupra metodelor pe care le alegem pentru a ne apropia de fenomen, a-l studia
ştiinţific. În acelaşi timp stabilim cadrul teoretic şi modelul conceptual care vor coordona
celelalte etape ale cercetării. Este şi locul şi timpul în care se recurge la operaţionalizarea
conceptelor, adică la „despicarea” lor în dimensiuni, variabile, indicatori şi indici. Când ne
referim la operaţionalizarea conceptelor avem în vedere un sistem de concepte ce satisface
criterii ca cel al pertinenţei, exhaustivităţii, amplitudinii, utilităţii. Un sistem de concepte
verifică (confirmă sau infirmă) ipotezele generale, sau, dimpotrivă, sugerează alte ipoteze,
orice anchetă utilizând în mod firesc ipoteze. Dacă alegerea metodei/metodelor şi tehnicilor
corespondente nu se constituie într-o problemă dificilă, elaborarea instrumentelor de lucru
ridică probleme deosebite ce nu pot fi trecute cu bine decât de un sociolog cu experienţă sau
sub îndrumarea unui sociolog cu experienţă. Este recomandat ca în cadrul acestei subetape să
verificăm instrumentele elaborate prin aşa numita operaţie a pretestării instrumentelor sau a
anchetei pilot.

c)Stabilirea populaţiei sau a eşantionului – are în vedere aceleaşi probleme abordate deja prin
intermediul viziunii lui Moser legat de cuprinderea anchetelor.

2.Culegerea şi înregistrarea informaţiilor

Calitatea anchetei este influenţată într-o proporţie majoră de calitatea datelor culese de
pe teren. Exista situaţii nedorite şi absolut neplăcute, în care întregul efort depus în elaborarea
instrumentelor (ce au la bază sisteme de concepte, scheme de operaţionalizare pe orizontală
sau verticală), calcularea eşantionului, prelucrarea datelor etc este anulat de o culegere şi o
înregistrare deficitară a datelor, datele pe care le culegem trebuie să fie corecte, reprezentative
pentru universul cercetării (populaţia de referinţă). Pentru aceasta operatorii de anchetă
trebuie selectaţi şi instruiţi atent. În plus, ei trebuie controlaţi (pe teren, prin intermediul unor
întrebări din chestionar, prin confruntarea eşantionului „real” şi a celui stabilit iniţial etc).
Aceste măsuri legate de operatori sunt pe deplin justificate, mai ales că dezamăgirea unei zile
caracterizate prin refuzuri sistematice poate să determine în unii dintre ei tentaţia de a inventa
răspunsuri, de a completa chestionare, fie de la cap la coadă, fie pe anumite secvenţe, şi de a
le atribui unor subiecţi reali. Distorsiunea este evidentă, iar reprezentativitatea răspunsurilor
diminuată considerabil, conducând în cele din urmă la obţinerea unei imagini trunchiate
asupra realităţii, ceea ce îşi va pune amprenta şi asupra concluziilor, sugestiilor şi
propunerilor.
Înregistrarea informaţiilor este şi ea o operaţie de mare însemnătate, iar tehnicile de
înregistrare depind de natura datelor şi informaţiilor cu care intrăm în contact:
a) informaţii orale - se transformă în informaţii scrise prin (de)scriere şi stenografiere;
b) informaţii scrise (cuvinte, cifre) – le putem transfera pe cartele perforate sau, şi mai
modern, în memoria calculatorului, în vederea unei utilizări rapide şi eficiente;
c) informaţii sonore (altele decât cele orale) – le transferam pe benzi magnetice
(casetofon, reportofon);
 d) informaţii iconografice (imagini document) – prin fotografiere le transformăm în
fotografii;
e) informaţii „animate” (scene din viaţa unui grup, gesturile unui individ, mimica şi
reacţiile sale etc) – le înregistrăm cu ajutorul camerelor de filmat
Este de la sine înţeles că stenografierea, cartelele perforate, benzile magnetice, fotografia sau
aparatul de filmat reprezintă tehnici de înregistrare

3.Analiza informaţiilor

Distingem cu claritate între analiza calitativă, ce se ocupă de datele rezultate în urma

observaţiilor directe sau cuprinse în anumite documente, şi analiza cantitativă, pe date
statistice sau rezultate din sondaje sau anchete. În cazul analizei cantitative remarcăm analiza
de conţinut, în general analiza cantitativă caracterizându-se prin aplicarea unor tratamente
statistico-matematice datelor pe care le avem la dispoziţie.
Analiza cantitativă este subordonată analizei calitative în sensul că prima nu se
constituie într-un scop în sine (nu desfăşurăm o cercetare doar pentru a trata statistico-
matematic datele culese) ci într-un mijloc de a fundamenta şi ilustra concluziile teoretice,
calitative ale cercetării. În timp ce analiza calitativă are o imagine de ansamblu, sistemică
asupra fenomenului, disociind între elementele principale şi secundare, analiza cantitativă
rupe fenomenul din contextul social în care îşi are originea şi cunoaşte dezvoltarea, scăpând în
acest fel multe dintre articulaţiile pe care fenomenul studiat de noi le are cu celelalte tipuri de
fenomene şi sau procesele sociale ce întregesc contextul social. Odată culese de pe teren,
datele (informaţiile) vor fi supuse următoarelor operaţii: codificării, tabulării (şi corelării) şi
interpretării.

4.Valorificarea informaţiilor

Valorificarea se concretizează, în principal, prin raportul de anchetă, scopul oricărei

anchete fiind de a stabili nişte concluzii şi de a formula o serie de sugestii şi propuneri care să
vină în întâmpinarea situaţiei de pe teren, vizând ameliorarea ei (V.Miftode, op.cit, pp.97-
125).

Limitele anchetei sociologice

1.Influenţa negativă a unor factori de distorsiune:

a) subiectul chestionat/intervievat este posesorul unei anumite concepţii despre viaţă, a

unei palete largi de sentimente, resentimente, prejudecăţi, a unui nivel de cultură şi de
instruire etc, care îşi vor pune amprenta în aprecierea unei situaţii despre care
solicităm răspunsuri;
b) populaţia de referinţă, nu foarte bine delimitată din punct de vedere geografic,
demografic, socio-economic etc, sau o eşantionare greşită;
c) instrumente de anchetă deficiente, incorect elaborate;
d) operatorii de anchetă neselectaţi în urma unei testări, insuficient instruiţi şi
necontrolaţi pe teren

2.Instalarea unei rigidităţi între subiect şi anchetator (operatorul de anchetă) prin aplicarea
unui instrument formalizat excesiv, care nu lasă subiectului deloc posibilitatea de a răspunde
în conformitate cu personalitatea sa, ci îl obligă să aleagă dintre variantele de răspuns oferite
în chestionar, ce reprezintă în ultimă instanţă concepţia cercetătorului despre fenomenul social
analizat (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, op.cit., pp.164-165).

Sondajele de opinie

Deşi sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă, există suficiente caracteristici ce
îl deosebesc pe acesta de ancheta sociologică:

1.este centrat, dacă nu exclusiv, cel puţin preponderent pe aspectul opinional, subiectiv, fiind
interesat de ceea ce simt, ce cred, ce gândesc oamenii despre ceva anume;
2.sunt preocupate de probleme de interes public ce afectează viaţa societăţii din perspective
multiple;
3.au un caracter descriptiv. Ele nu propun explicaţii ci descriu situaţia întâlnită;
4.se desfăşoară rapid (câteva zile), pe chestionare structurate, simple, scurte. Se aplică pe
eşantioane reprezentative;
5.în general sondajele sunt comandate de un beneficiar (comandă socială), ale cărui interese
sunt altele de cât cele ştiinţifice (vrea să ştie cum se vând produsele sale, dacă este un
producător de bunuri, care este poziţia sa electorală, dacă este un partid, sau cum este
percepută o anumită politică de impozitare, dacă cel care face comanda este guvernul)
(T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit, p.53).
În practica sondajelor s-au întâlnit şi eşecuri răsunătoare. Unul dintre ele este cel din
1948 cu ocazia înfruntării electorale dintre Truman şi Dewy, specialiştii în sondaje indicând
ca sigură concluzia celui din urmă. Cauzele acestui eşec, în urma unei analize riguroase, au
fost stabilite ca fiind următoarele:
- inexactitatea eşantionului;
- lipsa de interpretare a răspunsului „nu ştiu”;
- ignorarea intensităţii opiniilor;
- acordarea unei atenţii insuficiente modificărilor de opinie de ultim moment
(S.Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, 1975, p.29)
Un exemplu pentru ultima cauză expusă: cu prilejul alegerilor din Marea Britanie, din
1992, s-a desfăşurat un studiu pe un eşantion reprezentativ, de 1500 de alegători, arătând că
21% dintre ei s-au decis în ultima săptămână a campaniei electorale cu ce partid vor vota
(A.Giddens, Sociologie, 2000, p.377).
Cel mai faimos exemplu de sondaj distorsionat este cel de la alegerile prezidenţiale din
1936 din SUA. Revista Literary Digest a întocmit un sondaj pe baza expedierii de cărţi
poştale de către votanţii selectaţi din registrele de înmatriculare ale automobilelor şi din cartea
de telefoane. Datorită crizei economice din SUA din aceea vreme multe dintre familii nu
aveau maşină sau telefon, iar mulţi nu au fost dispuşi să plătească taxa de timbru de pe cartea
poştală de răspuns. Sondajul a prognosticat, în mod eronat, victoria lui Alf Landon, candidatul
Partidului Republican, în faţa lui Franklin Roosvelt. În realitate, Roosvelt a câştigat cu o
diferenţă enormă iar acest eşec a condus la punerea de serioase întrebări cu privire la
exactitatea sondajelor, apărând ca foarte serioasă ideea după care nu există un test sigur care
să ne ferească de distorsiunea eşantionului, cercetătorul trebuind totuşi să aleagă adecvat
procesul de selecţie şi să evite distorsiunile ce pot apărea pe parcurs (R. King, Strategia
cercetării, 2005, p.210).
 Cursul 10
Studiul de caz

Caracteristici generale. Definiţia studiului de caz

Deosebit de important este a fi reţinut faptul că deşi studiul de caz se constituie într-o
metodă calitativă, ea nu este totuşi o modalitate efectivă de culegere a datelor aşa cum este
interviul sau observaţia. Caracteristicile esenţiale ale studiului de caz rezidă în capacitatea lui
combinatorie, de integrare a unor modalităţi diferite de culegere a datelor cu scopul de a se
ajunge la o imagine holistică a unei entităţi sociale (indivizi, grupuri, comunităţi, organizaţii)
(P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, p.105; P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea
lui, 2001, p.199).
Definiţie: „Studiul de caz este o investigaţie empirică prin care se investighează un fenomen
contemporan în contextul său din viaţa reală, în special atunci când graniţele dintre fenomen
şi context nu sunt foarte bine delimitate” (R.K.Yin, Studiul de caz, 2005, p.30). Aşadar,
studiul de caz ne furnizează o situaţie în care putem observa jocul unui număr mare de factori
care interacţionează, permiţând astfel să fie recunoscute complexitatea şi bogăţia situaţiilor
sociale. Cu alte cuvinte studiul de caz ne permite explicarea legăturilor care sunt prea
complexe pentru strategii de anchetă sau pentru strategii experimentale ( A.Mucchielli
(coord.), Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.407).

Colectarea dovezilor în cadrul studiilor de caz

Cel mai des folosite surse de dovezi în desfăşurarea studiilor de caz, sunt: documentele
şi datele de arhivă, interviurile, observaţia directă, observaţia participativă şi artefactele fizice.
Dar lista acestor surse poate continua adăugându-se filmele, fotografiile, casetele video, teste
psihologice, istorii de viaţă etc.
1.Documente şi date de arhivă.
a) Documentele - informaţiile documentare sunt relevante pentru orice temă de cercetare. Sunt
mai multe tipuri de documente:
- scrisori, memorii, comunicate;
- programe, anunţuri, procese verbale, rapoarte scrise asupra anumitor evenimente;
- documente administrative proprii organizaţiilor;
- diferite studii şi evaluări;
- articole de ziar etc
Pentru studiile de caz cel mai important rol al documentelor este de a corobora dovezile
provenite din alte surse. Ce nu trebuie să pierdem din vedere este că fiecare document a fost
scris pentru un scop şi un public anume, altele decât cele ale investigaţiei pe care o facem. În
acest caz cercetătorul este un observator interimar, iar dovezile documentare ne oferă o
comunicare ce a avut loc între alte părţi.
b) Datele de arhivă – se întâlnesc adeseori sub formă de fişiere sau baze de date electronice.
Aici întâlnim:
- diferite tipuri de registre pe o anumită perioadă de timp(exemplu: cel al cazărilor la un
hotel, al celor care şi-au reparat maşinile etc);
- documente organizaţionale (organigramele, bugetele etc);
- hărţi, grafice, desene etc ce se referă la geografia şi topografia unui anumit loc;
- date de sondaj, date provenite din recensăminte etc;
- diferite documente personale: jurnale, diferite însemnări, agende, lista cu numere de
telefon etc

2.Interviul – este una dintre cele mai însemnate surse de informare pentru studiul de caz.
Interviurile necesare studiului de caz au de obicei o natură deschisă, dar ele pot lua şi forma
unor interviuri direcţionate, datele cantitative fiind alăturate celorlalte dovezi. Totuşi,
interviurile ar trebuie să fie considerate întotdeauna doar rapoarte verbale.

3.Observaţia directă - vizitând locaţia studiului putem face observaţii directe, atât formale
(pe baza unor protocoale de observaţie) cât şi mai puţin formale (observăm starea clădirilor,
dotările, felul în care sunt mobilate birourile etc). Se poate lua în considerare chiar efectuarea
de fotografii ce ne vor ajuta mai târziu în relatările pe care le vom face. Benefică ar fi
participarea mai multor observatori, atât în maniera formală cât şi în cea informală, mărindu-
se în acest fel fidelitatea dovezilor observaţionale.

4.Observaţia participativă – oferă oportunităţi deosebite pentru colectarea datelor necesare

studiului, trebuind să se respecte toate condiţiile cerute de această metodă. În cazul unui
studiu de caz despre vecinătăţi şi organizaţii rolurile pe care şi le poate asuma observatorul
participant sunt numeroase:
- stabilirea reşedinţei în zona ce face obiectul cercetării;
- angajarea pe post de supraveghetor într-un magazin;
- lucru ca membru într-un cadrul organizaţional etc.

5.Artefactele fizice – au mai puţină relevantă în cadrul unor studii de caz tipice. Dacă
ajungem totuşi să le considerăm drept relevante, ele se pot constitui într-o componentă
însemnată a cazului.

Principii de colectare a datelor în studiile de caz

1.Folosiţi surse multiple de dovezi – abordarea unei singure surse nu este recomandată pentru
realizarea studiilor de caz, dimpotrivă, trebuie ajuns la aşa numita triangulare a datelor, adică
datele trebuie culese dintr-o multitudine de surse dar care să conveargă spre confirmarea
aceloraşi fapte sau fenomene.

1.1.Cerinţe pentru utilizarea surselor multiple de dovezi:

- dispunerea de fonduri necesare unui astfel de studiu, o abordare ce implică folosirea mai
multor surse fiind mult mai costisitoare decât una ce implică o singură sursă;
- cercetătorul trebuie să ştie să aplice diferitele metode şi tehnici de culegere a datelor.

2.Crearea unei baze de date a studiului - lipsa unei baze de date formale în cercetarea
cazurilor este un neajuns semnificativ care trebuie remediat. Elementele componente ale bazei
de date sunt următoarele:
a) notele – se pot întâlni sub forma însemnărilor din timpul interviurilor, observaţiilor şi
analizei documentelor. Pot fi scrise de mână, la maşină, înregistrate pe bandă
magnetică sau sub forma unor fişiere electronice. Indiferent de forma sau conţinutul
lor notele trebuie astfel organizate încât şi alte persoane în afara cercetătorului să le
poată folosi în mod eficient;
b) documentele – vor ocupa mult spaţiu de depozitare, şi de aceea este necesar să
stabilim un lot primar şi unul secundar;
 c) tabelele – pot fi colectate direct de la locaţia studiată sau create de echipa de cercetare.
În cazul tabelelor întâlnim date din sondaje sau alte date cantitative;
d) texte narative – răspunsul la întrebările deschise.

3.Succesiunea logică a dovezilor – cititorul raportului trebuie să urmărească linia de

raţionament ce leagă toate dovezile, de la întrebările iniţiale de studiu şi până la concluzii
(R.K.Yin, op.cit.,pp.107-130)

Tipuri de studii de caz

Se cunosc trei tipuri de studii de caz:

1.Studiul de caz intrinsec – se preocupă de o situaţie cu caracter unic sau foarte rar (o situaţie
istorică sau un eveniment deosebit care necesită o analiză profundă). Sunt situaţii care se cer
studiate fără a se face însă acest lucru în lumina unei teorii iniţiale, preexistente;
2.Studiul de caz instrumental – cuprinde un mare număr de trăsături tipice în raport cu un
obiect dat. Este cazul unor fenomene definite în prealabil printr-un model teoretic;
3.Studiul de caz multiplu (colectiv)– constă în identificarea fenomenelor recurente din
anumite situaţii. Ideea este de a studia intensiv mai multe cazuri, ce pot fi similare sau
contrastante pentru a vedea dacă au sau nu trăsături comune, şi în ce configuraţie
(A.Mucchielli (coord), op.cit., pp.408-409; P.Iluţ, op.cit., 1997, p.108; P.Iluţ, op.cit., 2001,
p.200).
 Cursul XI
Prelucrarea informaţiilor (datelor). Analiza şi interpretarea.
Raportul de cercetare.

Odată ce cercetătorul intră în posesia datelor care fac posibilă generalizarea şi

elaborarea explicaţiilor sociologice, adică după terminarea fazei de teren, se trece la
următoarea etapă: prelucrarea informaţiilor (datelor). Se face distincţia între prelucrarea
primară (formală) şi prelucrarea secundară (propriu-zisă).

Prelucrarea primară (formală)

În cazul în care instrumentul nostru de lucru a fost chestionarul vom recurge la

verificarea tuturor chestionarelor sub aspectul completitudinii, exactităţii şi uniformităţii.

Completitudinea
Vizează măsura în care avem răspunsuri la toate întrebările, excepţie făcând întrebările
care au fost „sărite” prin răspunsurile obţinute la întrebările filtru sau bifurcate care indică
următoarea întrebare la care se va răspunde. Dacă întâlnim situaţii la care nu dispunem de
răspuns la o întrebare, care nu este ocolită de logica modului în care a fost constituit
chestionarul, avem la dispoziţie două alternative: fie considerăm situaţia drept nonrăspuns fie
încercăm atribuirea unui răspuns. Atribuirea răspunsului se face pe baza: a) apelului la
memoria operatorului, adică acesta va încerca să-şi aducă aminte ce a răspuns subiectul la
itemul respectiv; b) deducerea răspunsului din celelalte răspunsuri obţinute; c) refacerea acelei
secvenţe de interviu dacă se consideră a fi vitală pentru cercetare. Dacă într-un chestionar
întâlnim un mare număr de nonrăspunsuri la întrebări importante, atunci se recomandă
eliminarea lui şi eventual o rechestionare a subiectului sau a unui alt subiect care respectă
cerinţele ce au stat la baza primului anchetat: sex, vârstă, stare civilă, profesie etc.

Exactitatea
Este necesar să verificăm inclusiv exactitatea /inexactitatea unor răspunsuri, modul în
care concordă între ele, în care nu se contrazic. Există situaţii în care nepotriviri aparente, ce
la prima vedere pot să indice o inexactitate a răspunsului, să releve corect realitatea. Aici
trebuie să specificăm că este mult mai uşor de verificat exactitatea unor răspunsuri la întrebări
factuale decât la cele de opinie. De exemplu, o contradicţie aparentă poate să existe între
vârsta respondentului şi starea lui civilă sau numărul de copii. Pare mult mai normal ca o
persoană de 13-14 ani să nu fie căsătorită sau să aibă copii. Cu toate acestea astfel de situaţii
sunt frecvent întâlnite, iar verificarea lor, ca date factuale, se realizează relativ uşor: prin
apelul la buletinul de identitate al subiectului (caz extrem), interesându-ne la vecini/cunoscuţi
sau apelând la anumite organe ale statului (poliţie, primărie).

Uniformitatea
Încercăm să determinăm maniera în care iniţial operatorii şi apoi subiecţii au înţeles
sensul unei/unor întrebări. Înţelegerea greşită a unei întrebări, ca sens, va conduce în mod
indubitabil la obţinerea unor răspunsuri diferite de cele care s-ar fi impus sau pretat situaţiei în
care înţelegerea şi interpretarea întrebării ar fi fost uniformă. Pentru asigurarea unei
uniformităţi cât mai bune se impune o selecţie şi instruire cât mai atentă şi riguroasă a
operatorilor.
 Cu privire la verificarea chestionarelor se ridica două dileme: verificăm toate
chestionarele, de la cap la coadă, înţelegând prin acesta verificarea fiecărei întrebări, sau
verificăm o întrebare trecând prin toate chestionarele? Ideal ar fi să verificăm toate
chestionarele de la cap la coadă fapt ce presupune un volum de muncă sporit şi un segment de
timp destul de consistent consumat cu această operaţie dar care este recompensat printr-o
calitate mai bună a rezultatelor pe care le obţinem.

Prelucrarea secundară (propriu-zisă)

Se constituie din două operaţii/faze: codificarea şi tabularea informaţiilor, fiecare cu

caracteristicile sale.

1.Codificarea informaţiilor – mai precis este vorba despre o postcodificare a răspunsurilor

pe care le obţinem la întrebările deschise şi la cele care dispun de varianta „altceva”, „altul”,
etc. Prin intermediul acestei operaţii urmărim trei lucruri:
a)transformarea datelor calitative în date cantitative;
b)clasificare datelor cantitative într-un număr limitat de categorii;
c)reducerea datelor cantitative într-o formă mai simplă.

Exemplu:
Presupunem că avem o întrebare cu răspuns liber (sau o întrebare care implică o variantă
de răspuns deschis/liber). Ea poate fi de forma următoare: „Ce credeţi că trebuie făcut pentru
atragerea investiţiilor în zonele declarate defavorizate?”. Parcurgerea fiecărui chestionar va
duce la înregistrarea unor răspunsuri dintre cele mai diverse legate de această întrebare, dar
vom constata că frecvenţa unora este mult mai mare în raport cu a altora. Acest fapt ne va
permite constituirea unor categorii (de răspuns) care implică înglobarea în cadrul lor a unor
răspunsuri similare, care se suprapun. Numărul categoriilor poate să fie de 3,4,5 sau mai
multe. Operaţia se finalizează prin codificare, adică întocmirea unei liste cu coduri care
devine instrument de lucru al cercetătorului ( T.Rotariu, P.Iluţ, Ancheta sociologică şi
sondajul de opinie, 1997, pp.186-189; V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, p.113;
R.Dabu, B.Ielici, Sociologia industrială, 1995, p.47; S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc,
Cercetarea sociologică, 1998, p.155-158);

2.Tabularea informaţiilor – se realizează în urma verificării chestionarelor şi a

(post)codificării. Constă în întocmirea unor tabele de frecvenţă, de corelaţie (cu dublă sau
triplă intrare), de preferinţe, de proximitate, de dominanţă, de incidenţă, etc. Această operaţie
poate fi derulată manual, mecanic sau electronic. Opţiunea pentru una sau alta dintre
modalităţile prezentate depinde de: volumul de informaţii de care dispunem (numărul
chestionarelor şi al întrebărilor care le constituie) şi posibilităţile financiare şi tehnice de care
putem uza.

Exemple:
a) Tabele de centralizare a datelor (Tabele de frecvenţă):
Numărul de elevi pe clase în anul:
CLASA 1990 1991 1992 1993
I
II
III
IV
b) Tabel de corelaţie cu dublă intrare
Vizionarea programelor Tv
Ştiri Divertisment Cultură Politică Total
Studii

8 clase
Liceu
Superioare
Total

Este evident că în tabelul de mai sus studiile se constituie în variabilă independentă

sau cauză influenţând maniera în care sunt urmărite programele de televiziune ale diferitelor
posturi, vizionarea fiind în acest fel privită ca variabilă dependentă sau efect.

c) Tabel de corelaţie cu triplă intrare

Timp alocat zilnic lecturii:
Sex Mediu Total
Deloc O oră Două ore Peste două
ore
F Urban
Rural
M Urban
Rural
Total

Remarcăm introducerea unei a treia variabile numite de unii sociologi test sau
intermediară. Încercăm să determinăm segmentul de timp alocat zilnic lecturii de fiecare sex
dar influenţat de mediul în care se găseşte persoana în cauză: urban sau rural. Variabila mediu
se numeşte test şi are capacitatea de a rafina analiza, de a ne ajuta în înţelegerea influenţei
cauzei asupra efectului.

d)Tabele de preferinţă
Gen muzical

subiectul
A B C D E F
1 5 2 1 4 5 2
2 4 3 2 5 5 1
3 1 4 2 5 3 3
4 2 1 5 3 4 4
5 1 1 2 4 5 3

Respondentul va indica genurile muzicale pe care le preferă în ordinea intensităţii

acestei preferinţe, 5 semnificând cel mai apreciat gen muzical.
e)Tabele de proximitate
A B C D E F G
A 10 6 9 4 1 3 2
B 9 10 6 7 4 7 8
C 5 2 10 9 8 5 7
D 9 2 6 10 1 9 8
E 4 2 1 7 10 8 5
F 7 7 2 1 8 10 9
G 9 1 4 4 3 7 10

Subiectii vor acorda, pe rând, o notă (punctaj) de la 1 la 10 pentru fiecare membru al

grupului din care fac parte în funcţie de apropierea pe care o simt de ceilalţi subiecţi.

f)Tabele de dominanţă
A B C D E F G
A 0 0 0 -1 -1 0 -1
B -1 0 +1 0 -1 +1 0
C -1 -1 0 +1 0 0 +1
D 0 +1 +1 0 0 -1 +1
E -1 +1 +1 0 0 -1 -1
F +1 -1 +1 -1 +1 0 +1
G 0 0 -1 +1 -1 +1 0

Notaţiile folosite semnifică:

0 = egalitatea;
-1 = inferioritatea;
+1 = superioritatea
Fiecare subiect va utiliza aceste notaţii pentru a indica starea pe care o resimte în raport cu
ceilalţi membrii ai grupului.

g)Tabele de incidenţă
Ziare/cărţi A B C D
subiectul
1 1 1 1 0
2 0 1 0 0
3 1 0 1 1
4 1 1 0 1
 Fiecare subiect va indica dacă a citit sau nu ziarul / cartea respectivă simbolizând prin 1
faptul că a citit iar prin 0 absenţa lecturii respective (S.Chelcea, Metode şi tehnici de
cercetare sociologică, Caiet de aplicaţii practice, 1977, pp.77-79).

Analiza şi interpretarea
Odată cu această etapă începe adevărata muncă a sociologului. Este o etapă care solicită
experienţă, intuiţie, talent, cunoştinţe ample etc. De aceea ea revine sociologului care a iniţiat,
gândit şi condus cercetarea. Rolul analizei datelor este de a răspunde la câteva întrebări:
- stabileşte relaţiile dintre variabile şi evaluează importanţa influenţei fiecăreia în raport cu
ipotezele de la care s-a plecat în demersul ştiinţific studiindu-se tabelele, graficele şi
celelalte construcţii cantitative care sunt capabile să scoată la lumină interdependenţe şi
influenţe ascunse;
- estimează ce încredere putem avea între aceste relaţii, ce garanţii avem că ele nu se
datorează întâmplării;
- determină măsura în care concluziile găsite, relaţiile cauzale existente, pot să fie
extrapolate la nivelul întregii populaţii. Pentru acesta este absolut necesar să avem la
dispoziţie datele rezultate în urma unor studii similare, anterioare celui desfăşurat de noi,
pe care le vom compara cu cele rezultate din propria cercetare. La acesta se adaugă şi
regândirea tuturor etapelor cercetării, a procedeelor utilizate, estimarea limitelor şi erorilor
ce intervin pe parcurs, etc.
Tipurile de analiză care stau la dispoziţia sociologului sunt diverse: cauzală, unicauzală,
multicauzală, factorială, funcţională, sistemică, structurală etc. Ideea de bază care trebuie să
însoţească această etapă o constituie obiectivitatea şi corectitudinea ştiinţifică ce se
concretizează printr-un stil al expunerii caracterizat de sobrietate şi simplitate (R.Dabu,
B.Ielici, op.cit., p.48; V.Miftode, op.cit., pp.114-115).

Raportul de cercetare

Ca ultimă etapă a cercetării sociologice cunoaşte mai multe forme de prezentare. Una
dintre cele mai întâlnite modalităţi, şi poate cea mai comună, este cea a raportului către
beneficiarul cercetării, către cel/cei care au comandat studiul. Însă noţiunea de raport de
cercetare se poate concretiza şi sub forma prezentării materialului într-un articol, comunicare
sau chiar carte. Dacă ne vom cantona atenţia asupra raportului de cercetare pe care îl înaintam
unui beneficiar trebuie să manifestăm o grijă sporită la împletirea perfectă a două aspecte:
onestitatea profesională în prezentarea datelor şi a concluziilor şi capacitatea de a
impresiona pozitiv beneficiarul printr-o modalitate adecvată de aducere la cunoştinţa
acestuia de rezultatele muncii noastre. Prin modalitate adecvată nu trebuie să înţelegem doar
aspectul estetic al materialului, care nu trebuie absolut deloc ignorat, ci şi o serie de alte
trăsături care împreună reuşesc să contureze imaginea unui raport de cercetare reuşit:
- prezentarea acelor informaţii care se impun, adică a „simţii” ce trebuie prezentat, unde şi
cum;
- alocarea unui spaţiu optim în economia raportului pentru fiecare tip de informaţie;
- capacitatea de a te raporta permanent la cunoştinţele, limbajul şi stilul de gândire al celor
care au comandat cercetarea.
În fapt toate cele expuse până acum prefaţează ideea lui Th.Caplow despre modul în care
trebuie să fie întocmit un raport de cercetare. Sociologul anterior menţionat consideră că un
raport de anchetă bine întocmit trebuie să fie priceput şi de „un copil inteligent de 12 ani, căci
numeroşi cititori, dacă au mai multe cunoştinţe sociologice decât un copil de 12 ani, au în
schimb mai puţină bunăvoinţă”. De aceea Caplow a întocmit o grilă de apreciere a raportului
de anchetă care poate fi astfel verificat şi evaluat. Grila de apreciere se distinge prin existenţa
a patru puncte esenţiale:

1.Prezentarea temei anchetei (enunţul problemei studiate) – acesta prezentare poate fi:
- foarte clară – dacă nu există nici un risc de confuzie sau de ambiguitate pentru cititor
fiind însoţită de metode şi tehnici de verificare şi de ipoteze formalizate;
- clară – dacă nu există ambiguităţi cu privire la obiectivele cercetării.
Existenţa unor nepotriviri şi neconcordanţe crase între datele existente şi modul de prezentare
al temei impune de la sine refacerea întregului raport de cercetare. Principiul pe care ne
bazam este aşadar cel al definirii cu maximum de claritate al problemei studiate. De asemenea
apare potrivit să întregim prezentarea/definirea problemei cu :
- ipotezele folosite;
- semnificaţia socială a problemei studiate;
- apelul la literatura de specialitate, la cercetările anterioare ce s-au dovedit utile în propria
noastră cercetare.

2.Descrierea tehnicilor de cercetare – există situaţii în care nu trebuie să insistăm în mod

deosebit asupra acestora. Este cazul raportului de cercetare către un beneficiar ce nu se
dovedeşte interesat de metodele şi tehnicile de cercetare sociologică ci de rezultatele
cercetării. Oricum trebuie să asigurăm beneficiarul de faptul că:
- metodologia utilizată a fost adecvată problemei studiate;
- eşantionul, în cazul în care am apelat la aşa ceva, asigura o reprezentativitate
satisfăcătoare datelor;
- metodele şi tehnicile folosite de către noi sunt puse la dispoziţia altor cercetători care pot
în acest fel sa să verifice concluziile la ce am ajuns.

3.Prezentarea datelor şi concluziilor – trebuie să ţină cont de câteva cerinţe:

- să fie scurte dar complete;
- să fie formulate simplu, fără pretenţii în limbaj înţelegând prin acest lucru utilizarea unor
expresii pur sociologice, „savante”, care pot ascunde slăbiciuni ale conţinutului;
- să argumentăm solid ideile şi concluziile expuse dar să nu facem exces de formule şi
calcule matematice, mulţi beneficiari neacordându-le nici un interes deoarece nu sunt
familiarizaţi cu ele;
- să redactăm concluziile cu cea mai mare grijă deoarece constituie partea cea mai citită şi
studiată a raportului de către beneficiar.

4.Interpretarea rezultatelor – trebuie să constituie cel mai larg segment al raportului de

cercetare şi poate fi:
- concludentă, dacă cercetătorul prezintă toate modalităţile prin care a identificat şi
eliminat posibilele erori ce au intervenit pe parcursul studiului;
- instructivă, dacă metodologia utilizată corespunde exigenţelor epistemologice.

Structura raportului de cercetare

Cu privire la structura raportului de cercetare putem spune că se întâlnesc mai multe

astfel de modalităţi prezentate în literatura de specialitate. O primă modalitate ia în calcul
următoarele elemente:
a)o sinteză – se întinde pe câteva pagini şi cuprinde esenţa cercetării fiind destinată celui care
conduce instituţia ce a comandat studiul;
b)raportul propriu-zis – se va întinde pe câteva zeci de pagini, dar nu mai mult de 50. Este
destinat persoanei care a comandat efectiv cercetarea. Se vor utiliza tabele şi grafice sugestive
care să uşureze înţelegerea materialului;
c)anexa metodologică – aici se vor introduce următoarele elemente : chestionarul utilizat (la
care se adaugă toate explicaţiile necesare cu privire la modul sau de aplicare), eşantionul pe
care s-a lucrat şi toate celelalte informaţii tehnico-statistice necesare unei bune înţelegeri;
d)anexa cu tabele – tabelele rezultate în urma prelucrării datelor sunt foarte numeroase şi se
va ţine cont de regulile de constituire ale acestora;
e)anexa cu grafice şi hărţi – este foarte importantă mai ales dacă ţinem cont că beneficiarul
consultă în principal acest tip de material extrem de sugestiv.

O altă părere, de care trebuie ţinut cont, este cea care propune următoarea structură:
-prezentarea temei alese;
-fundamentarea şi justificarea alegerii;
- istoricul problematicii ce a generat alegerea ;
-descrierea metodelor, tehnicilor, procedeelor şi tehnicilor de culegere şi prelucrare a datelor;
-prezentarea rezultatelor obţinute şi interpretarea lor;
-prezentarea soluţiilor şi măsurilor ce se impun;
-anexarea:
-tuturor ipotezelor;
-corelaţiilor;
-unuia dintre instrumentele folosite;
-oricărui alt material folosit în cercetare
( V.Miftode, op.cit., pp. 122-124; p.290; T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., pp.201-205; R. Dabu, B.
Ielici, op.cit., p.48).
 BIBLIOGRAFIE

Bocancea Cristian, Neamţu George, Elemente de asistenţă socială, Editura

Polirom, Iaşi, 1999, pp.93-124
Bondrea Aurelian, Sociologia culturii,
Boudon Raymond (coord.), Dicţionar de sociologie Larousse, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996
Cazacu Aculin, Teorie şi metodă în sociologia contemporană, Partea I-a,
Editura Sirius şi Editura Hyperion, Bucureşti, 1991
Cazacu Aculin, Bădescu Ilie, Metode şi tehnici de cercetare sociologică,
Partea I-a, Universitatea din Bucureşti, 1981
Constantinescu Miron, Introducere în sociologie (note de curs), Universitatea
din Bucureşti, 1972
Copans Jean, Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi,
1999
Chelcea Septimiu, Cunoaşterea vieţii sociale, Editura Institutului Naţional de
Informaţii, 1995
Chelcea Septimiu, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
Chelcea Septimiu, Mărginean Ioan, Ioan Cauc, Cercetarea sociologică, Editura
Destin, Deva, 1998
Dabu Romulus, Ielici Brigitte, Sociologie industrială, Editura de Vest,
Timişoara, 1995, pp.21-49
De Singly, Blanchet Alain, Gotman Anne, Kaufmann Jean Claude, Ancheta şi
metodele ei, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974
Giddens Anthony, Sociologie, Editura ALL, Bucureşti, 2000
Golu Pantelimon, Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974, pp.293-371
Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1998,
p.11-47
Hoffman Oscar, Sisteme conceptuale operaţionale în sociologie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
Iluţ Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Iluţ Petru, Sinele şi cunoaşterea lui, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp.166-208
King Ronald, Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele
ştiinţelor sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Krueger Richard, Casey Mary Anne, Metoda focus grup, Editura Polirom, Iaşi,
2005
Laplantine Francois, Descrierea etnografică, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Miftode Vasile, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Editura
Junimea, Iaşi, 1982
Miftode Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi, 1995
Mihăilescu Ioan, Sociologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000,
p.39-54
Mihu Achim, Abc-ul investigaţiei sociologice, volumul II, Editura Dacia, Cluj,
1973
Mihu Achim, Introducere în sociologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992
Moser C.A., Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale,
Mucchielli Alex (coord.), Dicţionar al metodelor calitative, Editura Polirom,
Iaşi, 2002
Neamţu George (coord.), Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi,
2003, pp.213-316
Neamţu George, Stan Dumitru (coord.), Asistenţă socială, Editura Polirom,
Iaşi, 2005, pp.19-43; pp. 65-81
Rotariu Traian, Iluţ Petre (coord.), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj,1996
Rotariu Traian, Iluţ Petre, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura
Polirom, Iaşi, 1997
Rotariu Traian (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura
Polirom, Iaşi, 1999
Roman Toma, Simionescu Traian, Elemente de sociologie, Academie de Studii
Economice, Bucureşti, 1993, p.80-166
Tamaş Sergiu, Teoria şi metodologia ştiinţei, Academia Ştefan Gheorghiu,
1975
Vlăsceanu Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Zamfir Elena, Incursiune în universul uman, Editura Albatros, Bucureşti,
1989, p.145-160
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura
Babel, Bucureşti, 1993