DIN PĂMÂNT SPRE CER

© toate drepturile sunt rezervate autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

a României
BOTH, NICOLAE
Din pământ spre cer / Nicolae Both ; ed. A II-a;– Târgu-Lăpuş :
Galaxia Gutenberg, 2017
ISBN 978-973-141-695-3

I. Both, Nicolae (autor)

www.galaxiagutenberg.ro

Editura Galaxia Gutenberg

435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel/fax: 0264-243616; mobil: 0723-377599
e-mail: contact@galaxiagutenberg.ro
PRINTED IN ROMANIA

2
 Pr. NICOLAE BOTH

DIN PĂMÂNT SPRE CER

Ediţia a II-a

Galaxia Gutenberg
2017

3
4
 CUPRINS

Prefaţă .......................................................................... 7
Prefaţă la noua ediţie ................................................... 9
Mă veţi căuta... – cugetări păgâne............................. 10
I. Întrebări .......................................................... 11
II. Materie şi spirit ............................................. 17
III. Om şi Creator .............................................. 25
IV. Ştiinţă şi credinţă ........................................ 37
Mă veţi căuta - cugetări creştine ............................... 44
I. Noul Testament .............................................. 46
II. Mântuirea ...................................................... 53
III. Isus Hristos .................................................. 60
IV. A fi creştin ................................................... 67
Credinţă la oameni de seamă..................................... 77
I. Darul credinţei ............................................... 78
II. Dăruirea credinţei ......................................... 80
III. Proba credinţei ............................................ 83
IV. Necesitatea credinţei ................................... 86
V. False contradicţii .......................................... 89
Creştinismul la rădăcină ............................................ 94
Biblia ....................................................................... 121
I. Cartea cărţilor .............................................. 121
II. Forţa cuvântului .......................................... 124
III. Cui se adresează ........................................ 126
IV. Noul Testament şi Biserica ....................... 129
V. Adevăr şi credinţă ...................................... 133
"Fraţii" Domnului .................................................... 144
5
Întru apărarea lui Petru ............................................ 159
I. Semnele vremii ............................................ 159
II. Necesitatea AUTORITĂŢII ....................... 162
III. Atacarea lui Petru ...................................... 163
IV. Apărarea .................................................... 167
În loc de concluzie .................................................. 178
Bibliografie.............................................................. 180

6
 Prefaţă

Precum punctul generează linia sau clipa –

durata, orice devenire, fie întru fiinţă, ştiinţă,
conştiinţă sau chiar credinţă, presupune un şir de stări
corespunzând unui evantai de nivele.
Fiecărui nivel de evoluţie a omenirii îi
corespunde un nivel al problemelor de prim-plan:
dacă, în urmă cu trei-patru mii de ani, problema
spirituală primordială consta în a crede ori ba (în
Dumnezeu, zei sau spirite), pe parcurs – atât
preceptele, cât şi atitudinile – s-au diversificat.
Pe de altă parte, fiecare individ sau grup social
are un anume nivel de trăire întru conştiinţă,
cunoştinţă sau credinţă. A nu ţine seama de acestea
constituie o greşeală. Este absurd să vorbim despre
galaxii ori ani-lumină, atâta timp cât n-avem
cunoştinţe elementare despre sistemul nostru solar.
Este absurd să studiezi electronii de valenţă, fără a
poseda noţiunile de substanţă, fenomen chimic etc.
Nu pot fi catolic sau ortodox înainte de a fi creştin!
Nu pot fi creştin... dacă nu sunt OM!
Pe de altă parte, suntem catolici sau ortodocşi
tocmai pentru a fi buni creştini. Suntem creştini
tocmai pentru a fi mai buni OAMENI.

7
 Ca atare, rândurile ce urmează au fost presărate
cu gânduri care urcă treptat, de la Pământ spre Cer.
Nu vă recomand sărituri peste trepte! Dacă nu doriţi
sau nu puteţi să le meditaţi, nu le citiţi! Mai bine e să
renunţaţi.
Istoria Creştinismului este presărată cu erezii,
proteste, reforme şi schisme, toate acestea având un
rol în dialectica selectării: "Simone, Simone, iată,
Satana a cerut să vă cearnă precum grâul!" (Lc.
22,31). Această cernere se produce (mai ales) în zilele
noastre; drept urmare, multitudinea de religii,
credinţe, confesiuni, secte, etc., ceea ce pe mulţi îi
contrariază. Dar, în ultimă instanţă, problema ţine de
economia divină.
Un creştinism "redus la esenţe" (CES) poate fi
necesar, ba chiar şi benefic (la anumite "nivele") dar
nu şi suficient. O lume spirituală incoloră (chiar şi
"monocoloră" – cum ar preconiza-o unii) n-ar mai fi
lume spirituală... nici măcar lume!

8
 Prefaţă la noua ediţie

În curând se vor împlini douăzeci de ani, de la

apariţia primei mele lucrări de morală, intitulată "Din
pământ spre cer". Atunci nici nu bănuiam că voi
ajunge să compun această nouă ediţie – cea de a
douăzecea lucrare de morală. O socot pe drept cuvânt,
ca încheierea unui ciclu al vieţii mele.
Şi dacă eu, recitind prima ediţie, nu mi-a venit
să cred că îmi aparţine, sper ca şi unora dintre cititori
– citind această nouă ediţie – să le fie spre folos
sufletesc! Mai ales că nu este vorba de o simplă
reeditare, ci de o fericită completare – cred eu – cu
cele 17 note inspirate de-a lungul celor aproape
douăzeci de ani!

Autorul

9
 Mă veţi căuta... – cugetări păgâne

(Io. 7,36)

Aşezând pe hârtie cugetările de faţă, m-am

gândit la cei care vor să gândească, pot să gândească,
au început să gândească şi, deci, trebuie să
gândească... La ei şi numai la ei! Ceilalţi (dacă mai
există şi "ceilalţi") n-au nevoie a le cerceta.
Omul modern – OMUL în general – n-are
nevoie decât de un imbold iniţial; truda căutării
perseverente şi responsabile revine integral
individului. Sesizaţi, deci, rolul acestor sentenţe, pe
care sper să nu le citiţi în pripă.
Subtitlul, "cugetări păgâne", prefigurează
caracterul sec al cugetărilor de faţă şi sugerează faptul
de a nu se inspira din (nici a se baza pe) vreo doctrină
religioasă. Eventuale tangenţe formale privesc efectiv
doar limbajul.
Din fructul frământărilor mele de o viaţă, aceste
cugetări se vor a fi doar nişte firave mlădiţe... şi
vlăguite. Spre a rodi, este necesară atmosfera
lucidităţii, căldura bunăvoinţei şi roua sincerităţii iar –
peste toate – HARUL.

10
 I. Întrebări

Ne naştem cu întrebarea pe buze şi vieţuim într-

un ocean de întrebări. Unele au răspuns, iar altele, nu.
Unele răspunsuri le cunoaştem, altele urmează a fi
cunoscute, dar cea mai mare parte vor rămâne
ascunse. Nu există, nici nu poate exista, un dicţionar
cu răspunsuri la toate. Din noianul de întrebări
posibile, esenţiale sunt acelea care urmează a ne
influenţa conduita, principiile de viaţă, felul de a fi şi
de a gândi. Cele mai grave întrebări se referă la om,
omenire şi, mai ales, la existenţă în general. Cei de
bună-credinţă (nu neapărat credincioşi) vor găsi aici şi
unele răspunsuri (mai degrabă explicaţii), sperăm,
satisfăcătoare.
Unele dintre aceste întrebări sunt de-a dreptul
derutante (dacă nu chiar periculoase), dat fiind faptul
că posibilitatea unor răspunsuri false ne-ar dirija viaţa
pe o cale fără ieşire.
Altele – prin ele însele – au darul de a ne pune
în gardă, a ne deschide orizonturi largi, spre
înţelegerea mai profundă a propriului statut.
Iată câteva:
1. Ideea noastră despre realitate se dezvoltă cu
vârsta şi variază de la o persoană la alta, în funcţie de
capacităţi, preocupări, etc. Ce distanţă poate fi între
ideea noastră despre realitate şi realitatea însăşi?
11
 a) Se pare că, la naştere, copilul nu are intuiţia
celei de a treia dimensiuni. De aceea – poate – el
întinde mâna ca să prindă... Luna. Aşadar, cât de
departe este "Realitatea" lui de cea a unui matur...
b) Aţi încercat să descifraţi una dintre atât de
răspânditele stereograme? Unii reuşesc să descifreze
în planşa bidimensională, o a treia dimensiune! Unii
da, alţii ba! Şi culmea, pe aceeaşi planşă, unii văd
"relief", iar alţii, "profunzime". Nu vă miraţi! Fiecare
individ îşi are "realitatea" lui proprie. Iar ceea ce noi
numim "realitate în general" este o rezultantă a
acestor realităţi individuale.
2. În orice limbă există un număr finit de
cuvinte, cu ajutorul cărora se pot exprima un număr
finit de idei, imagini şi situaţii. Orice gândire, cât ar fi
ea de bogată, poate realiza un număr finit de idei. Câte
idei negândite, imagini neimaginate şi situaţii
neexprimate sau neexprimabile există?
Una dintre persoanele revenite din starea de
moarte clinică (MOV) afirmă: "Nu există vreun
termen... care să poată exprima aceasta."
3. Este unanim acceptat – în ştiinţa actuală – că
cel mult 10% din posibilităţile intelectuale ale
individului sunt utilizate în mod conştient (CIM). Ce
ascunde restul de 90%? Este, oare, chibzuit să mizăm
totul pe acel eventual 10%?
Chiar şi din acel 10% (acumulat în decursul
istoriei civilizaţiei şi cumulat în tezaurul culturii şi

12
ştiinţei actuale), ce parte poate fi măcar sesizată (nu
neapărat asimilată) de către un individ?
E de remarcat aici procesul de specializare şi,
implicit, de "îngustare", mai ales în ştiinţele exacte.
Un algebrist nu mai poate fi un matematician, aşa cum
un electronist nu mai poate fi şi fizician. Se impune
analogia cu principiul de incertitudine al lui
Hejsemberg, a cărui parafrază ar suna cam aşa: Pe
măsură ce accelerăm trenul vieţii, pierdem din
posibilitatea admirării peisajelor sale.
4. Omul are un număr redus de simţuri. Acestea
se completează parţial cu diverse aparate, având şi ele
posibilităţi limitate. Ce parte din realitate scapă atât
simţurilor, cât şi aparatelor?
5. Există în noi, dacă nu interesul, cel puţin
curiozitatea de a şti, de a cunoaşte, de a afla cauzele
efectelor pe care le constatăm. Această tendinţă, este
ea o pură întâmplare sau o fi având şi un anume scop?
Abstracţie făcând de faptul că, în primul rând,
simpla curiozitate nu poate constitui un scop în sine
şi, în al doilea rând, poate deveni – dusă la extrem –
dacă nu distructivă, cel puţin dăunătoare.
6. Ideea de bine şi rău, simţul echităţii, există la
orice om normal. De unde vor fi provenind acestea şi
ce rol au ele în viaţa individului şi a societăţii?
7. Alături de bucurii, realizări şi satisfacţii
(individuale sau colective), în lume există nenumărate
ocazii de decepţie, atâta durere, tragedii, catastrofe...

13
Nu cumva se greşeşte imens undeva? Şi dacă da, une
anume?
8. Familiei, comunităţilor, naţiunilor, precum şi
societăţii în general îi este esenţială încrederea...
Avem încredere în brutarul anonim, în mecanicul de
locomotivă, în medic, în cetăţeanul întâlnit pe stradă
sau aiurea... Ar putea, oare, să existe o societate
normală fără acest fond de încredere "latentă"?
Pare să fie vorba de imaginea ştearsă a
chezăşiei prin care omul a devenit ceea ce este...
Culmea: fără propria-i intervenţie, conştientă sau nu.
9. Mereu şi pretutindeni, omul utilizează
mijloace de acţiune şi existenţă, fără a cunoaşte (în
detaliu) decât efectul acestora. Ce-ar fi dacă n-am
folosi decât acele mijloace a căror provenienţă,
structură, compoziţie sau principiu de funcţionare se
cunoaşte în toate detaliile? Este, oare, normal să
respingem o idee care depăşeşte puterea noastră de
înţelegere sau exprimare (vezi 2 şi 4 de mai sus).
Puţini dintre noi cunosc – fie şi în mare –
principiile funcţionării televizorului... Şi totuşi, cu
câtă încredere, plăcere şi îndemânare îi manevrăm
butoanele!
10. Aproape că nu există boli trupeşti care să nu
aibă un remediu, un leac... Şi totuşi, medicina caută în
continuare, cu tot mai multă insistenţă. De unde atâta
nepăsare, stagnare sau chiar opoziţie, în domeniul
medicinei sufleteşti?

14
 11. Genetica actuală a reuşit să explice o
sumedenie de practici tradiţionale menite să
restabilească sau să menţină integritatea psihologică şi
fiziologică a individului. Avem noi, oare, dreptul sau
motivul de a respinge orice practică spirituală
tradiţională?
Peste tot, în domeniul cunoaşterii materiale, se
promovează principiul experimental. Acelaşi
principiu e aplicabil şi în domeniul vieţii spirituale...
Există atâtea experienţe spirituale celebre! (vezi şi 10
mai sus).
12. Principiul conservării afirmă că nimic nu se
pierde, nici se creează, ci se transformă... Când
individul moare, evident că pierde ceva. În ce se
transformă acel "ceva"? Se sfârşeşte, oare, totul, odată
cu moartea individului? (MOV) Şi dacă nu? Cine şi
când va putea elucida problema?
Situaţia poate fi transpusă şi pe plan istoric
evolutiv: există o lege nescrisă a compensaţiei. Omul,
în procesul devenirii sale, a câştigat multe calităţi
noi... deci a şi pierdut ceva; acest "ceva" se cere a fi
recuperat.
13. Timpul este doar o componentă a realităţii.
Prin urmare, nu-i exclusă posibilitatea existenţei unor
realităţi în afara timpului. Cum ar arăta acestea?
14. Dacă există o "altă lume", trebuie neapărat
să o percepem şi noi, fiecare? Ar mai fi ea "alta"? Un
coleg astronom, profesor universitar, îmi replica:

15
 - Vezi că nu există Dumnezeu?!... Cosmonauţii
n-au dat de El!
De fapt, fiecare individ îşi are lumea sa,
universul său. Nu poate exista comunicare veritabilă
între oameni decât în măsura în care aceştia îşi
intersectează propriile universuri.
15. O busolă, fixată într-un cadru de fier, nu
poate indica direcţia adevărată. Aşa e şi cu busola
sufletului nostru. Dar, când se va elibera din "cadrul
de fier" al trupului, ce va indica ea, oare?
16. Memoria înregistrează faptele cu o fidelitate
uimitoare, chiar şi (mai ales) fără să vrem. Oare, nu
cumva, cu scopul de a reda cândva, cu aceeaşi
fidelitate, tot fără ca să vrem noi?
Există numeroase cazuri de "întoarcere în
trecut" a celor ce au suferit traumatisme. Un soldat
rănit în Vietnam povesteşte:
"În momentul în care am fost împuşcat, întreaga
mea viaţă a început să-mi defileze pe dinainte."
(MOV)
17. Orice parte a unui agregat, a unui organism,
a unui întreg, are un anumit rol în cadrul acestuia.
Omul nu este totul, ci doar o (infimă) parte a
existenţei... Numai el să nu aibă vreun rol?... Şi dacă
da, care o fi acesta?
Scopul oricărei acţiuni este localizat la sfârşitul
ei (sau după). Aşa şi cu scopul vieţii noastre! (dacă
acesta există; iar dacă nu, atunci zadarnică este orice
discuţie).
16
 18. S-a dovedit că, pentru plante, contează
efectiv până şi intenţiile (bune sau rele) ale celor din
jur. (CIM) Ce influenţe (pozitive sau negative,
instantanee sau în timp) pot avea, pentru individ,
intenţiile proprii sau ale celor din jur?
"Omul se aseamănă cu telegraful fără fir:
Trimiţi unde de pace, de forţă, de armonie ori de
nelinişte sau discordie, după felul gândurilor şi
idealurilor tale", scrie filozoful Morden Orizon.
(MOG)
19. Un cromozom în plus (sau în minus) poate
avea efecte dezastruoase pentru organism. Ce imensă
importanţă vor fi având "cromozomii spirituali"?!
20. Legile mecanicii au stabilit cu precizie
caracterul interacţiunii dintre două corpuri. Problema
celor trei corpuri a rămas celebră datorită gradului de
complexitate. Indiscutabil că legea interacţiunii dintre
două fiinţe este infinit mai complexă. Dar când este
vorba de miliarde de fiinţe? Şi încă... fiinţe umane!
Nu vi se pare că unele cuvinte se pronunţă cu
prea multă uşurinţă?

II. Materie şi spirit

Faptul că începem prin a pune mai întâi

problema materiei şi spiritului nu înseamnă câtuşi de
puţin că acestea ar fi cele mai importante pentru viaţă,
existenţă, om şi omenire. Iar acestea nu numai că ne
17
depăşesc – şi ca atare nu pot fi explicate total şi
definitiv–, ci mai ales pentru că a ne crampona inutil
de elucidarea lor înseamnă a risca să neglijăm tocmai
partea esenţială şi decisivă a întregii probleme de
existenţă. Este ca şi cum, aflându-ne în peştera
comorilor, ne-am precipita cu lămurirea secretului
naturii şi provenienţei acesteia, în loc de a ne umple
buzunarele!
Totuşi, problema fiind pusă cu atâta insistenţă,
nu o putem eluda.

a. Ce este materia
1. Corect pusă problema ar suna cam aşa: La ce
se referă noţiunea de materie? Şi deodată, problema
astfel pusă, capătă un caracter cu totul nuanţat. Să
comparăm ceea ce reprezenta "materia" în concepţia
anticilor cu ceea ce reprezintă ea astăzi... Noţiunea de
materie a evoluat şi – evident – va evolua în
continuare, fiind obiectul interpretărilor de ocazie.
2. S-ar crede că universul este plin de materie.
Dar să facem un mic calcul: baza structurală (actuală)
a materiei, atomul, are un diametru de 1 angström (în
medie), adică 10-8 cm, pe când diametrul nucleului său
se estimează la 10-13 cm. Aşadar, volumul nucleului
(în care se consideră practic concentrată întreagă masa
atomului) reprezintă a 10-15-a parte din volumul
atomului, considerat sferic (o milionime de
miliardime!). Mai socotiţi şi faptul că nucleul nu este
18
nici pe departe o materie compactă... Nici în
macrocosmos situaţia nu este mai încurajatoare... Vai,
cât de rarefiată este lumea materială, cât de puţină
"materie" există!
Punând la socoteală şi faptul că există o teorie
ondulatorie a materiei (BOC), adică o teorie
imaterială, ne vine să acceptăm că noţiunea ascunde în
sine o mare iluzie!
3. În mod obişnuit, numim materie ceea ce cade
sub simţurile noastre (cu sau fără intermediul unor
aparate). Dar nimeni nu a văzut, auzit, pipăit sau
mirosit materia. Ceea ce impresionează simţurile
noastre sunt doar efecte ale câmpurilor, emanaţiilor,
radiaţiilor, etc. (Însăşi structura intimă a materiei n-a
putut fi descifrată decât pe o astfel de cale indirectă).
Apare, deci, problema gradului de încredere în
fidelitatea emanaţiilor materiei, încredere în fidelitatea
aparatelor şi, la urma urmei, în fidelitatea simţurilor
noastre.
4. Imaginaţi-vă bătăile regulate ale unei
pendule, ale unui ceas deşteptător, ale unui ceas de
mână, ale unei sonerii... ale unei coarde de pian.
Simpla schimbare a frecvenţei aduce calităţi noi, ne
transpune din lumea oscilaţiilor în cea a sunetului, a
melodiei, a armoniei... a sufletului.
5. Acelaşi transfer îl putem constata când
trecem în micro sau în macro. Un tablou privit cu lupa
nu mai este nici celebru, nici măcar tablou. Aşa se
poate explica şi caracterul straniu al legilor care
19
guvernează lumea particulelor elementare, de
exemplu.
6. Desigur, lumea exterioară acţionează asupra
fiinţei noastre prin intermediul simţurilor. Nu cumva
se produce şi ceva reciproc? Poate că însuşi faptul de
a fi supus atenţiei cuiva să însemne o modificare de
comportament. (vezi şi I.3).
7. "...cunoştinţele noastre despre materie... sunt
doar nişte insule care răsar dintr-un ocean
necunoscut... progresele care au fost realizate de la
începutul secolului au drept straniu revers să ne facă
materia mai puţin familiară şi mai puţin "naturală" "
(KAM).
"Universul este populat doar de un set de
câmpuri... iar particulele sunt doar fenomene de
suprafaţă; realitatea esenţială este doar setul de
câmpuri ce se supune legilor cuantice ale relativităţii
(S. Weinberg, citat în (CIP)).

b. Legitate
1. (DIR) defineşte legea ca: "Expresia obiectivă
a legăturii esenţiale, necesare şi generale dintre
fenomene, a legăturii interne dintre cauză şi efect."
Lăsând la o parte latura speculativă, să
observăm că legile inundă întreaga existenţă.
2. Toţi acceptăm că lumea este guvernată de
legi, atât în micro, cât şi în macro. Legea asigură
faptul că în anumite condiţii se produc anumite
20
fenomene (care, deci, pot fi prevăzute, în urma unor
observaţii îndelungate, ale experienţei umane).
3. Ce chezăşie are încrederea noastră în
fidelitatea legilor naturii?... Şi totuşi, avem deplină
încredere până ce nu intervine "CEVA" care, fie că
restructurează sau completează legea, fie că o
anihilează pur şi simplu. Este, probabil, vorba de
sensul foarte relativ al expresiei "anumite condiţii" şi
respectiv "anumite fenomene".
4. Legile există, indiferent dacă le cunoaştem
ori ba. (Deşi cunoaşterea lor este, de la şi până la un
punct, utilă, necesară şi legitimă, cu siguranţă că nu
acesta este scopul unic sau principal al existenţei lor).
5. Aţi citit despre acel gândăcel care-şi
încropeşte căsuţa în frunze, construind o evolută
perfectă pe baza unei evolvente date? (Este vorba de
curbe studiate în geometria diferenţială).
Aţi contemplat vreodată căsuţele din fagurii
albinelor? Câtă perfecţiune în formă şi mărime, câtă
ingeniozitate! Fundul multiromboedric este astfel
conceput încât capacitatea să fie maximă, la un
consum minim de material.
Aţi admirat vreodată culorile şi desenele perfect
simetrice imprimate pe aripile unui fluture?
Se pare, deci, că legea domină perfect nu numai
natura moartă, ci şi lumea fiinţelor... Singură raţiunea
a declanşat conflictul cu legile naturii. O fi, oare,
acesta un semn al întâlnirii cu Raţiunea Supremă?

21
 6. Urcând spre forme mai evoluate, legile devin
mai complexe. Comparaţi legile fizicii cu ale biologiei
şi cu legile sociale. Ne vine a crede că intervenţia
acelui CEVA (amintit la 3, mai sus) devine tot mai
evidentă, tot mai directă pe scara evolutivă.
Închipuiţi-vă ce puzderie de legi misterioase
pot acţiona în domeniul spiritual sau în alte domenii
ce ne sunt inaccesibile! Există persoane care se întrec
cu calculatoarele moderne (aşa-numiţii calculatori
mentali), persoane care comunică prin telepatie, care
deplasează obiecte de la distanţă (telekinezie), care
văd fără ochi (vedere extraretiniană), care înving
gravitaţia prin levitaţie, care vindecă prin simpla
palpare sau prin cuvânt, etc. Ne dăm, deci, seama cât
de relativă este legitatea. Mai bine zis, câtă ceaţă
există între OM şi LEGE.
7. Avem temei să considerăm că acel CEVA,
care poate interveni în "perturbarea" (uneori stridentă)
a legilor naturale, este acelaşi CEVA care intervine în
respectarea acestora, chezăşie a brumei de încredere
umană (vezi şi I.8).
Vă închipuiţi ce haos ar fi în lume în lipsa
oricărei legi (dacă ar mai putea exista o lume în
haos!). De fapt, cuvântul HAOS este expresia
refuzului (sau abandonului) nostru în faţa propriei
mărginiri.

22
 c. Spirit
1. Acest CEVA, despre care am pomenit mai
înainte, să-l numim SPIRIT. Acesta şi încă ceva... Tot
ceea ce face ca lumea să fie lume... Tot ceea ce face ca
omul să fie om; cu sentimentele, frământările,
aspiraţiile şi împlinirile sau eşecurile sale... şi încă
ceva...
2. Înseamnă că – de fapt – lumea este mai plină
de spirit decât de materie. Iar dacă acceptăm că în
lume nu există decât materie şi spirit, atunci aproape
totul este spirit. (Citiţi acest cuvânt cu ghilimele).
În orice caz, nu pare mai justificat a susţine că
totul derivă din materie decât că totul derivă din spirit,
că totul este o formă de manifestare a acestuia. Este,
deci, mai degrabă, o chestiune de acceptare a unui
principiu şi nu de cunoaştere a unei realităţi.
3. Indiferent dacă acceptăm sau nu, realitatea
unei "lumi a spiritelor" are un temei; prin urmare,
implicarea acestei "alte lumi" în "lumea noastră"
capătă astfel un caracter mai mult sau mai puţin
accidental, dar – poate – chiar o finalitate. Să ne
debarasăm cu curaj de orice suspiciune faţă de
expresii sau chiar poziţii incomode.
4. Această "altă lume" nu trebuie căutată aiurea.
Ea poate coexista în paralel cu lumea noastră, cu
universul nostru spaţio-temporal, fără ca noi, cu
mijloace naturale, să fim în stare a o detecta. Poate că
se desfăşoară într-un alt tip de spaţiu, cu alte

23
dimensiuni, spaţiu pe care nu-l putem nici măcar intui
(vezi I.14).
5. Fără a ne crampona de încercarea (probabil
zadarnică) de a pătrunde aceste "taine", ideea în sine
ar oferi, printre altele, o imagine (deşi cu totul
ceţoasă) asupra veşniciei.
Notă. Celor interesaţi (curioşi!) întru
documentare privind veşnicia le recomand (BOV).
În acest context, relaţia cauză-efect ar deveni
fără obiect, iar bilocaţia (sau chiar şi omniprezenţa)
apare plauzibilă...
Vă puteţi, oare, imagina o particulă care să
ajungă la ţintă înainte de a fi fost emisă?... Fizica
actuală atestă existenţa "tahionilor", al căror timp "se
scurge în sens invers"!
6. Nu există creier capabil să conceapă soluţiile
ingenioase inventate de natură (vezi II b.5). Intuiţia şi
"bunul simţ" ne obligă la acceptarea unei "Inteligenţe
superioare". Einstein o numeşte "RAŢIUNEA
SUPREMĂ răspândită în univers".
Fizicianul austriac E. Schrödinger (premiul
Nobel pe 1933) spune: "O lume care există de
milioane de ani, fără ca vreun spirit să fie conştient de
ea, să o contemple, este ea – în definitiv – ceva?!
(SPI)
7. Fiziologul englez Charles Scott Sherrington
(Premiul Nobel pe 1932) scrie: "Aşadar, spiritul, din
tot ceea ce poate sesiza percepţia, intră în lumea
noastră spaţială mai fantomatic decât o fantomă.
24
Invizibil, intangibil, el este ceva ce nu poate fi nici
măcar conturat; el nu este un "lucru". Rămâne fără
confirmare senzorială, şi rămâne astfel pentru
totdeauna" (Man on his Nature).
8. Se vede că noţiunea de materie evoluează
astfel încât – la un moment dat – ajunge să se
confunde cu ceea ce noi numeam "spirit". Dincolo de
orice denumire se află diferenţa de concepţie; ea
porneşte din adâncurile fiinţei umane şi este mai
degrabă (sau mai întâi de toate, sau la urma urmei) o
problemă de CREDINŢĂ.

III. Om şi Creator

E bine să privim cu luciditate obstacolele ce

survin atunci când încercăm să ne analizăm pe noi
înşine; nu ca aspect sau structură, ci ca fiinţă în
corelaţie cu întreaga existenţă în care suntem
scufundaţi. Cu atât mai mult se impune precauţie când
vorbim despre creaţie şi – să zicem – "Creator" sau,
exprimându-ne uzual, despre OM şi DUMNEZEU.
O cunoaştere definitivă, în acest sens, nu există;
nici o explicaţie exhaustivă. Cum am putea, de
exemplu, să explicăm, omului din epoca de piatră,
principiul laserului, al televiziunii sau măcar al
fulgerului?!
Nu este oportun, deci, a alerga după definiţii, ci
mai degrabă a contura subiectul în limitele
25
plauzibilului, pe baza unor analogii pertinente şi a
logicii bunului simţ.
Să nu ne agităm în căutarea reţetelor
miraculoase şi sofisticate ale vieţii, ci mai degrabă să
respirăm în voie şi tihnă aerul vital, mereu
împrospătat de scânteia pură a conştiinţei sădită în
noi, fiecare.

a. Cugetări despre om
1. Ne numim oameni. Avem conştiinţa de sine
şi ne-o comunicăm reciproc. Ni se pare că suntem cea
mai înaltă ramură în arborele vieţii, al creaţiei, al
devenirii. Cel puţin până la ora actuală nu ni s-a
dovedit contrariul.
Ni se pare că avem ceva în plus faţă de tot ceea
ce ne înconjoară, mort sau viu. Chiar şi numai această
simplă constatare este în măsură să ne inspire ideea
unor obligaţii.
2. Până acum nu s-a pus în evidenţă existenţa
vieţii în afara planetei noastre. Cu atât mai puţin a
unor fiinţe raţionale. Este ca şi cum, începând cu acel
"big bang" şi continuând cu sămânţa vieţii, toate ar fi
concurat special pentru a ne crea pe noi, oamenii, în
acest modest colţişor de univers... Şi dacă – Doamne!
– o fi chiar aşa?!
3. Să ne închipuim imensa cantitate de
informaţie concentrată într-o sămânţă de salcâm:
culoarea şi esenţa lemnului, forma frunzelor, aroma
26
florilor şi... imensa cantitate de informaţie concentrată
în noile seminţe, generaţii peste generaţii. Să urcăm
apoi la fascinanta genetică umană: până şi zâmbetul
strănepotului păstrează o rază din inima străbunilor
săi.
Notă. Celor interesaţi (curioşi!) întru
documentare privind moştenirea le recomand (BOM).
4. Se pare că în om există nelimitate posibilităţi
ancestrale latente: persoane străine de medicină –
aflate în stare de hipnoză – prescriu reţete uimitor de
eficace. Există din aceia care vorbesc limbi pe care nu
le-au învăţat vreodată (vezi şi II b.5).
5. Oricât am explica fenomene fiziologice prin
altele (tot fiziologice, fizico-chimice, etc.), lumea
senzaţiilor, a sentimentelor şi trăirilor intime ale
omului rămâne o "terra ignota": iubirea sau ura,
patimile sau virtutea, revolta nesăbuită sau
resemnarea eroică, neliniştea perpetuă sau bucuria
calmă...
"Desigur, craniile noastre nu sunt goale. Dar
ceea ce descoperim în ele, în ciuda interestului
extraordinar pe care îl suscită, este un nimic în
comparaţie cu viaţa şi emoţiile sufletului" (SPI).
6. Modelul dualist, trup-suflet, al fiinţei umane
datează încă din epoca paleolitică (BAN). Pe cât de
unite, pe atât de distincte ne apar cele două laturi ale
fiinţei umane: trupul şi sufletul; primul este singurul
ce poate fi studiat "pe viu". Altminteri, ne scufundăm
total în paradoxul cunoaşterii de sine.
27
 "Cercetând hotarele sufletului, nu le poţi găsi,
indiferent pe ce cărare ai merge. Atât îi este de adânc
logosul" (Heraclit).
Psihologul C.G. Jung afirmă: "Totuşi, întreaga
fiinţă este o funcţie a sufletului... Sufletul este cel mai
mare dintre toate miracolele cosmice, el este conditio
sine qua non a lumii ca obiect" (Eranos Jahrbuch,
1946).
În Jurnalul său, Leonardo da Vinci scrie:
"Puterile din noi emană de la suflet, sunt invizibile şi
nemateriale, deoarece nu schimbă nici greutatea, nici
aspectul trupului."
7. Se spune despre univers că tinde la starea de
echilibru, la entropia nulă, la o "stare de zero".
Evident că totul tinde, de la sine, spre potenţialul
minim posibil. Dacă n-ar exista şi forţele de reacţie, s-
ar atinge potenţialul nul... Aşa şi pe plan spiritual,
trăim cu adevărat sufleteşte numai dacă ne opunem
forţelor "gravitaţionale" din noi, acestea fiind
"patimile" de tot soiul.
8. Individul este – în esenţă – o sumă de stări,
variabile în timp. Pentru înlăturarea stărilor sufleteşti
negative şi pentru menţinerea celor pozitive, avem
nevoie de însemnate resurse, tot sufleteşti.
"Ne asemănăm cu o baterie electrică... Când ne
cheltuim puterile prin conversaţii, scris, sau alte
ocupaţii, sunte, pozitivi. În timpul stării negative sau
de reîmprospătare, primim forţe şi elemente care ne
pot fi dăunătoarea sau ne pot aduce foloase. E de o
28
importanţă covârşitoare mediul în care ne aflăm."
(MOG).
"Nu există suflet, oricât de strâmb alcătuit, care
să nu caute compania şi dragostea altuia" (MIC).
Probabil că iubirea este una din resursele de bază,
după care tânjeşte orice fiinţă umană.
Notă. Celor interesaţi (curioşi!) întru
documentare privind iubirea, le recomand (BOI).
9. Devenit o fiinţă tot mai socială, astăzi omul
se defineşte în mod esenţial prin această caracteristică
a sa. Poate că, acum – mai mult ca oricând –, omul
apare în postura de participant la realizarea scopului
pentru care a fost plămădit, însă apare şi ca instrument
într-o mână insesizabilă direct, dar fermă, care, în
pofida ezitărilor şi bâjbâielilor noastre, împinge
destinul pe făgaşul său, clipă de clipă... veşnicie de
veşnicie.

b. CEL care este

1. O haită de lupi, o turmă de reni, un stol de
păsări, un trib, o ţară,..., toate au câte un conducător.
Numai lumea să nu aibă?... Dacă vă vine greu să-i
ziceţi DUMNEZEU, ziceţi-i CINEVA sau măcar
CEVA!
2. Înainte de a zbura în cosmos, omul cunoştea
Pământul doar ipotetic şi logic. Studierea şi
cunoaşterea de ansamblu a putut fi concretizată doar
după "ieşirea în afară".
29
 Dumnezeu – ca Dumnezeu – se află
pretutindeni. O "ieşire în afară", de astă dată, nu mai
este posibilă. Ca atare, orice încercare a imaginaţiei şi
raţiunii rămâne sub semnul întrebării.
3. Zadarnic am încerca să răspundem sec la
întrebarea "Ce este Dumnezeu?" Mai degrabă să
conturăm subiectul, indicând nişte calităţi ce credem
că ar trebui să-i aparţină. Aşa, de exemplu, am putea
afirma că acea "mână insesizabilă, dar fermă", de care
am pomenit mai sus, este mâna LUI.
4. O definiţie magistrală – care ne sugerează
mai ales zădărnicia speculaţiilor – se află într-unul din
versetele Vechiului Testament: EHIE ASCHER EHIE
(Eu sunt Cel ce sunt). Căci, de fapt, un Dumnezeu
definit explicit n-ar mai fi Dumnezeu.
Ne putem totuşi apropia de El nu atât prin
cunoaştere, cât prin trăire şi, desigur, nu pornind de
"deasupra", nu "coborând" la El, ci "urcând" spre El.
5. Să ne închipuim imensa cantitate de energie
pe care Pământul o primeşte de la Soare. Considerând
raza medie a Pământului şi distanţa medie Pământ-
Soare, un calcul elementar ne arată că această imensă
cantitate de energie constituie doar a 550-a milioana
parte din energia totală emanată de Soare... Şi aceasta,
de milioane de ani! Constatarea unei asemenea situaţii
nu suportă nici o comparaţie, nici o explicaţie. În
acest domeniu raţiunea nu este suficientă, explicaţia
nu este necesară, pe cât de salutară şi oportună,
admiraţia.
30
 6. Omul nu este un model de perfecţiune... ceea
ce nu înseamnă că n-ar putea să existe, cu necesitate,
un astfel de model.
(i) Nimeni nu a văzut un atom... Şi totuşi,
energia atomică se foloseşte mereu mai intens. De ce?
Pentru că s-au elaborat modele ipotetice dintre cele
mai adecvate, pe baza cărora s-au dirijat cercetările...
Rezultatele n-au întârziat.
(ii) Noţiunile de bază ale geometriei (punct,
dreaptă, plan) sunt ideale. Comportarea lor e descrisă
de principii axiomatice. Consecinţele lor practice
sunt, totuşi, indiscutabile.
Cu atât mai mult, în perspectiva vieţii
individuale şi sociale este necesar un model limită
(deşi perpetuu) către care să tindă întreaga experienţă
umană. Un atare model (şi, ca model, intangibil) nu
poate fi conceput decât pe baza unui principiu
"axiomatic" acceptat prin consens: Principiul unei
EXISTENŢE SUPREME.
7. • Viaţa este plină de întrebări ale căror
răspunsuri, în marea lor majoritate, ne sunt şi continuă
a rămâne necunoscute. Calea "de ce"-urilor
permanente şi insistente nu mai duce nicăieri!
• Există o sumedenie de scopuri, de tendinţe,
mai mult sau mai puţin imediate, pentru a căror
realizare şi acţionare ne zbatem mereu.
• Judecând fără patimă, recunoaştem că singura
tendinţă sănătoasă a omului este spre înălţare, în cel

31
mai larg sens, către o stare de echilibru general; s-o
numim "starea de unu", în contrast cu "starea de zero"
(vezi II a.7). Înălţarea noastră se realizează pe baza
celebrului principiu "agere contra", exprimând
opoziţia la forţele gravitaţionale, principiu pe care îl
respectă cu fidelitate chiar şi copacii pădurilor, în
creşterea lor verticală.
Dumnezeu – fiinţa perfectă – reprezintă
răspunsul la toate întrebările, rezultanta tuturor
scopurilor şi tendinţelor noastre pure, este chezăşia
înălţării şi a echilibrului vieţii noastre.
8. Cel mai adesea suntem tentaţi a-L
individualiza, a-L localiza, a-L crea după "chipul şi
asemănarea noastră".
Nu noi suntem cei care-L cunoaştem, ci El este
cel care ni se face cunoscut. Noi, oamenii, ajungem la
această cunoaştere în mod treptat, pe măsură ce El se
lasă a fi cunoscut. Esenţialul e să nu ne considerăm
adversari, ci colaboratori.
Adevărul nu ne este accesibil integral; ca atare,
ne este servit pe porţii, treptat, ca o vitamină
spirituală; orice exces este ineficace sau chiar
dăunător... Iar Dumnezeu ştie aceasta!
9. Esenţială este nu atât cunoaşterea cât, mai
ales, recunoaşterea Lui. Aşadar, problema
fundamentală a existenţei este nu atât de factură
gnoseologică, cât, mai ales, de credinţă, de morală.

32
 "... în procesul cunoaşterii, Socrate, această
conştiinţă cuprinzătoare, pornea de la morală..."
(MAX)
10. Plauzibilă ar fi acceptarea existenţei lui
Dumnezeu în două ipostaze inseparabile: prezent în
toate şi peste tot, implicat în esenţa tuturor lucrurilor,
iar pe de altă parte, existând într-o lume
transcendentală, în ipostaza de Creator şi Stăpân.
Despre loc sau timp nu poate fi vorba.
11. Între om şi Creator există o continuă, dar
subtilă, comunicare. Mesajele nu se exprimă neapărat
prin cuvinte; iar receptivitatea noastră este atât de
diferită!
Lăsând la o parte puzderia de interogative şi
negative, o afirmativă fundamentală se impune:
Existenţa lui Dumnezeu dă sens existenţei în general
şi existenţei umane în special!

c. Providenţa
1. Din problema "Guvernatorului" derivă şi
problema "guvernării".
Curiozitatea umană nu se opreşte la inventarea
unui "portret" al lui Dumnezeu, ci se prelungeşte în
crearea unui "Program" al acţiunilor Sale, după
modelul acţiunilor omeneşti (vezi şi b.8). De aici,
acele sentinţe vulgare: "Dacă există, de ce admite... de
ce face... de ce nu face...?!

33
 2. Aşadar, optica greşită privind Fiinţa, induce
optica greşită privind acţiunile Sale. Spre deosebire de
acţiunile specific umane, aici, "a face", "a se face", "a
face să se facă" sau "a lăsa să se facă" sunt sinonime.
Noi cuprindem toate acestea sub denumirea de
PROVIDENŢĂ.
3. Creaţie fiind, omul devine colaborator al
Creatorului. Opera divină de creaţie perpetuă se
efectuează prin intermediul creaţiei însăşi (vezi şi
a.9).
4. Din veşnicie, Dumnezeu şi-a săvârşit
lucrarea în natură, prin natură, pe cale naturală. Ne-a
creat ca să trăim în şi prin natură. A stabilit şi legi
spre a ne oferi siguranţa necesară (vezi şi II b.7). Mai
este oare, necesar să ne reamintească – nouă, celor
suspicioşi – că există? Din păcate, da! Şi o face...
discret.
5. Dumnezeu a făcut lumea, dându-i ocazie (sau
voie) să se facă... în şase zile (sau etape) ori în
milioane de ani! Nu importă! Putea s-o facă într-o
clipă. Dar, în locul "baghetei magice", a preferat calea
cea mai fascinantă: a evoluţiei, a opintirilor şi
eşecurilor, a autodezvoltării şi selecţiei, toate acestea
fiind faţete ale colaborării misterioase cu creatura. Şi
tocmai de aceea, creaţia este o permanentă operă
grandioasă. Tocmai de aceea trăim permanent şi
simultan fiecare zi din Săptămâna Mare a Creaţiei!
6. Providenţa a instituit ciurul selecţiei, care să
separe "pleava de grâu". Intervenţia neinspirată a
34
inteligenţei umane, printre altele, a lărgit ciurul astfel
că se cerne şi pleavă. Să nu ne mirăm, deci, dacă
pâinea are gust de ţărână!
7. Ce-ar fi dacă alte specii de vieţuitoare şi-ar
adapta comportamentul după modelul omului
("modern"):
• Dacă oile şi-ar contesta baciul?!
• Dacă drojdia ar refuza să mai fermenteze
vinul?!
• Dacă sistemul imunitar ar declara grevă?!
• Dacă s-ar liberaliza avortul la porcine?!...
8. De la origini există în om o etică elementară.
Aceasta, însă, a evoluat în decursul istoriei sale;
noţiunea de bine şi de rău este relativă. Suntem
înclinaţi să etichetăm drept "rău" ceea ce nu ne
convine sau, în orice caz, ceea ce ni se pare nouă a fi
rău.
Câte "rele" s-au dovedit a fi adevărate
binefaceri?! Câte "realizări epocale" au fost deturnate
pe panta catastrofei! Este aşa-numita "dublă negativă"
a realizărilor umane.
9. Posibilitatea aprecierii binelui şi răului ne
este dată pentru orientare (la fel şi celelalte atribute
umane). Dar judecata de ansamblu asupra binelui şi
răului nu ne aparţine decisiv şi în mod absolut.
10. Precum întunericul înseamnă absenţa
luminii, răul înseamnă absenţa binelui. Cauza răului

35
nu trebuie căutată aiurea, ci în absenţa luminii din noi
(vezi I.6,7).
11. Încă de la naştere, avem prescris un
program de acţiuni şi stări (mai mult sau mai puţin
conturat, mai mult sau mai puţin flexibil). Respectarea
sau încălcarea lui este de domeniul voinţei noastre
libere. Să nu ne plângem, deci! Plătim, dar e bine să
ştim că plătim şi ce plătim.
12. Orice durere este un semn de alarmă pentru
organism: undeva, ceva este în neregulă.
Toţi suferim: unii spre zidire, alţii spre
dărâmare... Iar aceasta depinde de noi. Suferinţa este
ca o sevă brută din care unele plante elaborează
nectarul, iar altele otrava.
13. Ni se pare firec ca nuieluşa să şfichiuiască
spinarea, chiar dacă vinovată este limba, dar ni se pare
nedrept a suferi unii pentru alţii (sau din cauza altora).
Uităm adesea că suntem parte a unui organism socio-
uman şi că e normal să fim trataţi ca atare.
14. Dacă ceva ne împiedică să acceptăm
existenţa unor limite inerente în cunoaştere, dacă ceva
ne jenează în a recunoaşte poziţia – totuşi modestă –
pe care o ocupăm în univers, dacă ceva ne împinge
spre refuzul unor obligaţii superioare, acest ceva este
în primul rând orgoliul şi egoismul, păcate atât de
adânc înrădăcinate în fiinţa noastră.
15. Respingerea lui Dumnezeu provind esenţial
din refuzul responsabilităţii.

36
 IV. Ştiinţă şi credinţă

A devenit o modă a privi în opoziţie ştiinţa şi

credinţa. E drept că între ştiinţă şi credinţă există
deosebiri de esenţă, dar şi tangenţe semnificative; în
orice caz, astăzi, mai mult ca oricând, cele două
categorii se întrepătrund.
Istoria cunoaşte oameni de ştiinţă, atât
credincioşi, cât şi necredincioşi. Mulţi oameni simpli,
fără cultură, au atins culmi în domeniul vieţii
sufleteşti, şi destui dintre aceia care n-au excelat nici
în ştiinţă, nici în înţelepciune, nu s-au remarcat nici
prin credinţă.
Pe de altă parte, marile adevăruri, marile taine
ale universului, toate au fost mai întâi intuite şi
inspirate, apoi studiate şi "dovedite" de către savanţi.
Într-un anume fel, credinţa premerge, însoţeşte şi
încununează rezultatele ştiinţei; înainte de a cerceta
adevărul, trebuie să credem în el.
Nici un om normal nu cercetează ceva fără a
avea credinţa descoperirii.
De menţionat faptul că, deşi "cel mai puternic,
secole de-a rândul, sentimentul religios al credinţei nu
este şi singurul" (RAC).

a. Câteva analogii
1. Doi indivizi admiră cerul înstelat. Unul din
ei:
37
 - Uite Carul mare, Lebăda,..., Dragonul...
Celălalt:
- Sărmanul... e nebun!
2. Acelaşi bubuit de tun inspiră entuziasm
aliaţilor, iar inamicului, groază.
Imaginaţi-vă nedumerirea unui surd care
nimereşte ad-hoc într-o sală de concert arhiplină, în
care publicul aplaudă frenetic, cu emoţie până la
lacrimi!
3. Nu există vreun detaliu, din biografia lui
Newton, care să afecteze valabilitatea legii atracţiei
universale (formulată de el). Totuşi, există atâţia care
vor să eclipseze o doctrină căutând pete în biografia
fondatorului ei.
4. A şti e una. A trăi e alta (a crede!).
(i) Ştim că Pământul este rotund; totuşi, n-avem
nici cea mai subtilă senzaţie că locuim pe ceva rotund.
La ce ar folosi o atare senzaţie "conformă realităţii"?!
Eventual, ne-ar face viaţa insuportabilă.
(ii) Ştim că avem inimă, iar unii o şi simt. Dar
sunt fericiţi cei care nu simt că o au.
(iii) Ducându-ne în spinare, Pământul aleargă în
jurul Soarelui cu o viteză de aproape 30 km/s. Iar noi
nu simţim nimic. Ce bine!
(iv) Atmosfera terestră, în care suntem
scufundaţi, este îmbâcsită de particule, molecule,
microorganisme, este străpunsă de radiaţii, unde
radio, tc., etc. Dacă le-am sesiza pe toatea acestea, în
deplina lor realitate, am înnebuni.
38
 (v) Pe o cărăruie, chiar îngustă fiind, umblăm
cu încredere şi nu călcăm alături. Dar pe o punte, la
fel de îngustă, ce traversează o prăpastie?! (Evident,
fără balustrade).
5. Cine ar fi crezut că ştacheta va fi ridicată la
peste 2 m înălţime?... Câte recorduri au fost doborâte
în decursul timpului? Câte rezultate "ştiinţifice" au
fost corectate sau infirmate!
În privinţa performanţei, este grăitoare evoluţia
atletului V. Sereda (fost sprinter şi săritor în lungime)
la săritura în înălţime (pe timp de 13 ani, începând cu
1972): 1,60; 1,80; 1,85; 2,09; 2,15; 2,20; 2,18; 2,30;
2,28; 2,35; 2,37. Ulterior ştacheta s-a ridicat la
2,40 m.
6. Ce influenţă colosală poate avea o ide, o
convingere!
(i) După cum declara, chiar la începutul
"Manifestului" său, Marx a pornit de la ideea
transformării lumii... şi se vede ce a reuşit!?
(ii) Columb credea puternic în existenţa Lumii
Noi, căci altfel n-ar fi pornit în căutarea ei.
(iii) Ţărăncuţă simplă, neinstruită, Ioana d'Arc
era convinsă că este chemată să-l înscăuneze pe regele
Franţei... şi, datorită ei, regele Ludovic ajunge pe
tron!
7. Oricât de elaborată ar fi, lumina artificială
este mult inferioară luminii naturale a Soarelui; deşi
prima este costisitoare!

39
 8. Necunoaşterea adevăratelor valori reprezintă
o pierdere irecuperabilă. Doamne, ce preţ au plătit
unele triburi, pentru un ciob de sticlă sau un cui
ruginit! Ce scump se plătesc cioburile civilizaţiei!

b. A şti – A crede
1. Dorinţa de a şti îşi are originea fie în
curiozitate, fie în necesitate, fie în ambele. În orice
caz, este vorba de slăbiciune omenească: dorinţa de a
şti este justificată doar pentru cei ce nu ştiu. Dacă n-
am fi oameni, ci dumnezei, n-am avea nevoie nici de
ştiinţă, nici de credinţă.
2. În "a şti" există o dublă delimitare:
(1) Lucruri pe care nu le putim şti.
(2) Lucruri pe care nu trebuie să le ştim.
În "a crede" există o altă dublă delimitare:
(2') Lucruri pe care nu trebuie să le credem,
precum şi
(3) Lucruri pe care trebuie să le credem.
Variantele "trebuie să ştiu" sau "nu pot crede"
sunt relative şi, mai ales, subiective.
3. Poziţia de echilibru, acea "poziţie de unu"
despre care vorbeam mai sus, constituie un punct
central al vieţii. Dar, desigur, aceasta nu rezidă în
goana după "a şti".
Orice lanţ trebuie să aibă o primă şi, mai ales, o
ultimă verigă. Un fapt "ştiinţific" este o verigă într-un

40
lanţ de fapte, care, la rândul lor, se vor "ştiinţifice".
Unde duce acest lanţ?
Dacă am fi în stare să vindecăm orice boală
doar cu un gest sau un cuvânt, toată ştiinţa medicinei
ar fi inutilă.
"Cu cât universul pare mai cognoscibil, cu atât
pare mai lipsit de sens" [S. Weinberg (WUN), Premiul
Nobel pentru fizică pe 1979].
4. Ceea ce vedem, auzim,..., simţim, este
normal să "credem". Adevărata credinţă se află
dincolo de simţuri, domeniul ei de acţiune aflându-se
în acel 90% din subconştientul nostru; poate!
5. Chiar ştiind anumite lucruri, le putem
contesta existenţa, după cum putem (mai ales) accepta
lucruri pe care nu le cunoaştem. Credinţa începe din
acceptare.
Există, totuşi, un drum – adesea lung şi greu –
de la acceptare la convingere.
6. Ştiinţa are o natură istorico-socială; unii o
creează, alţii şi-o însuşesc, o "moştenesc". Credinţa
este un dar care se câştigă personal... şi cât efort spre a
o păstra!
7. Ştiinţa îl leagă pe om de creaţie... Credinţa
este legătura dintre om şi Creator.
"Nimic nu-l întăreşte mai mult pe om... decât o
viguroasă credinţă. Cu cât credinţa este mai mare, cu
atât este mai intensă şi mai mare legătura cu minunata
putere Spirituală Universală" (MOG).
8. Ştiinţa este o culoare... Credinţa este lumina!
41
 9. Dintre oamenii de ştiinţă ai tuturor
timpurilor, 90% trăiesc în timpul nostru (TOŞ).
Totuşi, omenirea pare mai dezorientată ca oricând. Nu
de oameni de ştiinţă ducem lipsa, ci de... oameni de
credinţă!
De la energia mecanică la cea termică,
electrică,..., nucleară, ştiinţa a făcut salturi uriaşe. Cu
toate acestea, suntem înglodaţi într-o criză din cele
mai serioase şi grave: criza de energie spirituală! (vezi
şi III a.8).
10. Într-una din scrisorile sale, Voltaire
mărturiseşte: "Dacă aş fi fost rege, n-aş tolera pe lângă
mine necredincioşi; astfel de oameni m-ar otrăvi în
momentul în care ar cere-o interesul lor."
Se spune că senatorul francez Renauld,
poposind la un hotel din Paris, achită 150 franci.
Hotelierul întreabă:
- Doriţi chitanţă?
- Nu! Nu-i nevoie; Dumnezeu vede!
- Cum, dumneavoastră credeţi în Dumnezeu?
- Desigur!... Dumneata?
- Nu, domnule, eu nu cred!
- Atunci, dă-mi chitanţă!
Să nu uităm necesitatea credinţei atât pentru
individ, cât şi pentru societate!... Nu uitaţi rolul pe
care l-a avut credinţa străbunilor noştri în păstrarea
fiinţei neamului!
11. Cea mai puternică legătură socială o conferă
credinţa; ea trece peste orice bariere, socio-profesionale,
42
intelectuale, etnice, etc. Ea înglobează şi vizează
principii de convieţuire şi comportament; o probă în
plus a falsităţii antinomiei ştiinţă-credinţă.
Antipodul credinţei este necredinţa (ca refuz),
şi nu ştiinţa.
După cum întunericul reprezintă absenţa
luminii (vezi şi III c.10), tot aşa necredinţa este
absenţa credinţei; prin urmare, credinţa cere efort
dublu: unul negativ, constând în renunţarea la tot ceea
ce favorizează refuzul, precum şi unul pozitiv,
constând în lupta efectivă pentru ridicare, înălţare,
pentru câştigarea acestui dar preţios.

43
44
 Mă veţi căuta
- cugetări creştine

(Io. 7,36)

De mii şi mii de ani, miliarde şi miliarde de

oameni-furnici se agită, se zbat, căutând – parcă – o
CALE.
Savanţii şi filozofii de totdeauna şi de
pretutindeni au scurmat pătimaşi la rădăcina
ADEVĂRULUI. Într-un fel oarecare, toţi suntem
confruntaţi cu momente de căutare, toţi batem la
poarta în dosul căreia se află marea taină a VIEŢII.
Un singur OM face excepţie; este OMUL care a
spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (Io. 14,6), şi
care a dovedit-o, prin viaţa Sa, prin moartea Sa, şi mai
ales prin ÎNVIEREA Sa perpetuă. Au dovedit-o toţi
cei care L-au urmat cu fidelitate, adevăraţii creştini de
totdeauna şi de pretutindeni, moştenitori ai Noului
Testament.

45
 I. Noul Testament

1. La Cina de pe urmă, Isus ne-a lăsat ca

Testament LEGEA IUBIRII: "Poruncă nouă vă dau
vouă: să vă iubiţi unul pe altul" (Io. 13,34). În
prezentarea discursului Mântuitorului la Cină,
"ucenicul iubit" foloseşte de 27 de ori forme ale
cuvântului IUBIRE, pe parcursul a 16 versete (Cap.
13-14-15).
2. Noul Testament este constituit din:
- Cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca,
Ioan);
- Faptele Apostolilor;
- Scrisorile (Epistolele) Apostolilor: Pavel
(14), Iacob, Petru (2), Ioan (3) şi Iuda (Tadeul);
- Apocalipsa Sfântului Ioan.
3. Evangheliile cuprind învăţături şi evenimente
din viaţa Domnului nostru Isus Hristos, narate de
Apostoli sau de interpreţi ai acestora; deci, fie de
martori oculari ai evenimentelor relatate, fie de
discipoli sau însoţitori ai unor atare martori (DAC):
a) Matei (Levi), fiul lui Alfeu, înainte de a
deveni Apostol avea profesia de vameş la Capernaum;
a scris pentru iudeii palestinieni convertiţi la
Creştinism.
b) Marcu provine dintr-o familie creştină de
vază din Ierusalim. După cum se pomeneşte şi în
46
Fapte, Marcu a fost interpret al Apostolului Petru;
probabil că el traducea cuvântările căpeteniei
Apostolilor, pe care apoi le-a scris cu scopul de a le
păstra – la cerere – pentru creştinii din Roma.
c) Luca, medic originar din Antiohia, a fost
discipol al Apostolului Pavel; Evanghelia sa –
adresată patricianului roman Teofil – a fost scrisă
pentru "păgânii" convertiţi la Creştinism.
d) Ioan Apostolul, fiu al lui Zevedeu (pescar pe
lacul Genizareth), a scris a patra Evanghelie pentru
creştinii din Asia Mică, cu scopul de a dovedi (printre
altele) că Isus este Fiul lui Dumnezeu. (Unii eretici
din acele timpuri, printre care ebioniţii, negau
dumnezeirea lui Isus).
4. În timp ce Vechiul Testament are un
pronunţat caracter istorico-naţional, cărţile Noului
Testament se remarcă prin caracterul lor etico-moral
universal, fiecare având un scop aparte (cum s-a văzut
mai sus) şi toate, un scop general: eliberarea din
robia păcatului – "Veţi cunoaşte adevărul, iar
adevărul vă va face liberi" (Io. 8,32).
5. Vechiul Testament (VOR) gravitează în jurul
a două teme principale: credinţa în DUMNEZEU şi
întâmpinarea lui MESIA. Dar întreaga Sfântă
Scriptură are un obiect unic: MISTERUL
MÂNTUIRII.
6. Între Vechiul şi Noul Testament există o
legătură pe care am putea-o numi "dialectică" şi pe
care Conciliul Vatican II o caracterizează astfel:
47
"Inspirator şi Autor al cărţilor celor două Testamente,
Dumnezeu într-adevăr le-a orânduit cu înţelepciune,
astfel încât Cel Nou să fie ascuns în Cel Vechi, iar Cel
Vechi să fie dezvăluit prin Cel Nou" (VAD).
7. Totuşi, Noul Testament este asemenea unui
altoi pe trunchiul Celui Vechi: ramurile sunt mai
roditoare iar fructele, mai dulci. Căci Hristos n-a venit
ca să strice Legea, ci ca să o împlinească. Dar tot El a
spus-o: "Aţi auzit că s-a zis celor de demult... Eu însă
vă spun vouă..." (Mat. 5).
8. De aceea greşesc cumplit acei aşa-zişi
"creştini" care se cramponează (şi) de unele precepte
rigide (şi obscure) degajate din Legea Veche, spre a
răscoli structura solidă, minunată şi armonioasă
fondată de către Mântuitorul.
9. "Toată Scriptura trebuie citită cu acelaşi duh
cu care a fost alcătuită. Să căutăm în Scripturi mai
degrabă folosul decât iscusinţa graiului" (TIC).
10. Mesajul evanghelic, "vestea cea bună", este
de o actualitate permanentă. Şi poate că tocmai în asta
constă perenitatea sa: conţine totul, pentru toţi şi
pentru toate timpurile... O astfel de carte n-ar putea
nimeni să o scrie, fără numai sub inspiraţia Spiritului
Sfânt!
11. Deşi nu se vor – în primul rând – istorii,
Evangheliile sunt demne de crezare precum cea mai
autentică istorie. Autorii lor sunt mai aproape de noi
cu o mie de ani decât Homer, cu cinci sute de ani
decât Pitagora sau decât părintele istoriei, Herodot, cu
48
peste trei sute de ani decât Aristotel şi sunt
contemporani cu Seneca, cu Plinius cel Bătrân sau cu
Dioscoride.
12. Scrise în a doua jumătate a secolului I,
Evangheliile abundă în date. Astfel, sunt consemnate
nume de persoane (circa 80 la Matei, 40 la Marcu,
140 la Luca şi 30 la Ioan), multe dintre acestea
figurând şi în istoria profană; denumiri de localităţi
(cca 101-5 de fiecare Evanghelie) şi tot atâtea
elemente geografice, precum şi unele evenimente
istorice (mai ales în Evanghelia după Sfântul Luca).
13. De departe, Biblia şi mai ales cărţile Noului
Testament au cunoscut cea mai largă răspândire. Dacă
la sfârşitul secolului I Evangheliile numărau peste trei
mii de exemplare, la sfârşitul secolului III numărul lor
depăşea o sută de mii! Şi să nu uităm că pe vremea
aceea nu exista tiparul! Cine ar mai putea evalua
numărul lor actual?!
14. Faptele Apostolilor, scrise de evanghelistul
Luca (şi adresate aceluiaşi patrician Teofil), cuprind
evenimente următoare Învierii lui Hristos şi Înălţării
Sale la cer. Mai precis, de la răstignirea lui Isus (anul
29) până la întemniţarea lui Pavel în Roma (anul 60).
15. În "Fapte", sunt incluse unele evenimente
istorice care pot fi localizate în timp cu suficientă
aproximaţie (TEN). Aşa este:
- Moartea lui Irod Antipa I (Fapte 12,20-30) –
pe la anul 44.

49
 - Foametea de sub Claudiu (Fapte 11,28) – prin
anii 44-48.
- Expulzarea evreilor din Roma (Fapte 18,2) –
pe anul 49.
- Proconsulatul lui Sergius Paulus (Fapte, 13,7)
– ceva înainte de anul 51.
- Proconsulatul lui Gallio (Fapte 18,12) – între
52 şi 53.
- Proconsulatul lui Felix (Fapte 23,26 şi 24,27)
– între anii 52 şi 56.
- Festus, succesorul lui Felix (Fapte 27,27) –
între 57-60.
16. Epistolele sunt scrisori ale Apostolilor
adresate primelor colectivităţi creştine. Cele mai
multe aparţin lui Pavel (dintre care două, adresate
corintenilor, s-au pierdut) şi cea mai mare parte dintre
ele au precedat Evangheliile (anii 48-63).
17. Apocalipsa reproduce viziunea pe care
apostolul Ioan a avut-o pe vremea când fusese exilat
în insula Patmos. Aceasta are ca obiect starea Bisericii
lui Hristos (precum şi a omenirii) până la sfârşitul
veacurilor.
18. Noul Testament reprezintă o tainică
îmbinare între suferinţă, speranţă şi bucurie, între
iubire şi echitate; acesta este o constituţie a păcii şi o
supremă pledoarie pentru credinţă.
19. Opera lui Isus Hristos nu se limitează la
Evanghelii sau la Noul Testament: ea nici n-ar fi putut
să fie scrisă în întregime (vezi Io. 21,25). După câte
50
ştim, Hristos însuşi nu a scris decât o dată (şi atunci,
doar "cu degetul pe pământ" (Io. 8,6)).
20. Imediat după Înălţare, toată învăţătura Sa se
mărginea la amintiri vagi şi răvăşite ale unor ucenici
fricoşi, oameni simpli şi fără ştiinţă de carte (cu
excepţia – poate – a lui Matei).
21. Au urmat RUSALIILE; sămânţa cuvântului
începe să prindă rădăcină. Şi de atunci, Legea cea
Nouă nu conteneşte a se scrie în inimile şi în sufletele
generaţiilor. Mii şi mii au scris-o cu viaţa lor, cu
sângele lor; începând cu primul martir, arhidiaconul
Ştefan, şi continuând cu Apostolii:
+ Petru, care, după 8 luni de temniţă la Roma,
este bătut şi răstignit (cu capul în jos).
+ Andrei (fratele lui Petru) este închis, bătut şi
răstignit în Patras.
+ Iacob (fiul lui Zevedeu), reîntors din Spania,
este dat pe mâna lui Irod Antipa, care porunceşte să i
se taie capul.
+ Ioan ("ucenicul iubit"), frate cu Iacob, este
singurul dintre Apostoli care moare de bătrâneţe. În
prealabil, la Roma, fusese bătut şi aruncat într-o
căldare cu smoală fierbinte, din care s-a ales, în mod
miraculos, cu o "nouă tinereţe". Despre el întrebase
Petru: "Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?" iar
Isus îi răspunsese: "Dacă vreau ca acesta să rămână
până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie."

51
 + Iacob (fiul lui Alfeu) este ucis cu pietre, la
Ierusalim; în timp ce se ruga pentru ucigaşii săi, un
morar îi zdrobeşte capul.
+ Filip (pescar din Betsaida) este prins la
Heliopolis, închis, biciuit şi răstignit (cu capul în jos).
+ Vartolomei (numit şi Natanail), după ce a
predicat în India, este prins în Armenia şi i se taie
capul (după ce fusese jupuit de viu).
+ Matei Evanghelistul, predicând în Arabia, i se
scot ochii, dar îşi recapătă miraculos vederea, scapă
din închisoare şi se refugiază în Etiopia. Aici moare
străpuns de suliţa unui duşman.
+ Toma, pescar din Galilea, zis şi geamănul – a
cărui necredinţă este o dovadă în plus a ÎNVIERII – a
predicat în Persia şi în India unde (la Mirapole) este
ucis.
+ Simon Zelotul, zis şi Cananitul, care prin
zelul şi cuvântul său producea panică în lumea zeilor,
a fost tăiat în două cu fierăstrăul.
+ Iuda Tadel, frate cu Simon Zelotul, a predicat
în Arabis şi în Siria; i s-a tăiat capul cu securea.
+ Matia (ales în locul lui Iuda Iscarioteanul),
după ce predică prin Africa, se întoarce la Ierusalim
unde este zdrobit cu pietre, apoi i se taie capul şi lui,
cu securea.
22. Aruncaţi o privire peste calendar şi veţi
întâlni o sută douăzeci sau treizeci de nume de-ale
martirilor... iar zecile de mii nu pot încape în nici un
calendar... Cu aşa rădăcini, "arborele" a crescut, creşte
52
şi va continua să crească mereu şi va da roade pe
măsură... "Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!" (Io. 16,33).
23. Vom putea şti noi vreodată câţi Sauli se
transformă zilnic în Pavel, ca urmare a trecerii unui
Ştefan?! Este MAREA TAINĂ a invincibilităţii
armatei lui Hristos; este marea taină a gloriei
NOULUI TESTAMENT!

II. Mântuirea

1. Departe de a ne îngrădi libertatea, misterele

Creştinismului ne înnobilează şi ne umanizează viaţa.
Contrar prejudecăţilor atât de răspândite astăzi, a
admite existenţa lor înseamnă a admite o realitate
incontestabilă.
2. "Misterul nu este un zid de care ne izbim, ci
un ocean în care ne pierdem" (SIG).
3. În faţa unor mistere, fapte sau stări, care
depăşesc puterea noastră de înţelegere sau capacitatea
de cuprindere, singurul mod corect şi adecvat de
abordare este analogia, îmbrăcată în convingerea
permanentă şi fermă că realitatea, în toată
profunzimea şi complexitatea ei, nu ne este accesibilă
prin cunoaştere senzorială, că ADEVĂRUL se află
dincolo de orice analogie, dincolo de orice observaţie,
dincolo de orice imaginaţie, dincolo de orice...
4. Providenţa divină a însoţit omenirea încă de
la începuturile ei. Odată cu blestemul dreptăţii:
53
"blestemat va fi pământul pentru tine" (Facere 3,17),
Dumnezeu şi-a manifestat şi grija părintească ("Apoi
a făcut Domnul lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte
din piele şi i-a îmbrăcat") (Facere 3,21).
5. Încă din primele episoade ale existenţei
umane, planurile divine referitoare la MÂNTUIRE
existau şi începeau să se realizeze în timp. Altfel cum
ne-am putea explica faptul că – deşi izgonit din rai –
Adam a fost aşezat "în preajma grădinii celei din
Eden" (Facere 3,24).
6. Aşadar, odată cu căderea primilor oameni –
cădere pe care, chiar dacă n-am cunoaşte-i, am fi siliţi
s-o recunoaştem în starea omenirii de totdeauna şi mai
ales de azi – a fost inaugurată OPERA MÂNTUIRII.
7. Recâştigarea Edenului pentru omenire, prin
OM, a fost şi a rămas un principiu permanent, plutind
ca un DUH peste lume şi milenii, în căutarea şi
şlefuirea unui diamant perfect, prin care raza pură a
dumnezeirii să poată pătrunde spre omenire, să o
vindece de slăbiciune.
8. Păcatul originar a avut drept urmare nu
numai despuierea omului de graţia sfinţitoare, ci şi
necesitatea satisfacerii dreptăţii dumnezeieşti, prin
pedepse pozitive.
9. Răscumpărarea omenii – esenţă a dreptăţii
eterne – trebuia să se realizeze prin însăşi omenirea,
căzută şi decăzută cum este. Şi dacă lucrarea lui
Dumnezeu în natură nu pare că a parcurs căi sinuoase
(aşa cum ni se pare şi mişcarea epiciclică a
54
planetelor), cu atât mai mult, această OPERĂ, în care
este implicat direct omul, în care se îmbină în mod
tainic neputinţa şi libertatea umană cu atotputernicia
şi graţia divină!
10. Planurile privitoare la omenire, Dumnezeu
– care există în afara timpului – le realizează, totuşi,
în timp. Aşa stau lucrurile şi cu planul MÂNTUIRII,
care, însă, nu trebuie încadrat strict într-o anumită
perioadă. Acest plan a culminat cu ÎNTRUPAREA şi
s-a permanentizat peste veacuri.
11. După cum minunata CREAŢIE – trecând
peste infinite stări "întâmplătoare" de decantare şi
filtrare, prin "eşecuri creatoare" – a ajuns la
tulburătoarea perfecţiune actuală, tot aşa întreaga
istorie a omenirii, şi implicit a "poporului ales", a fost
un lanţ de întâmplări şi eşecuri creatoare, încununate
cu venirea pe lume a FIULUI.
12. În afara celor spuse mai sus (şi la II, 7,9,10),
există şi o altă justificare a necesităţii "eşecurilor
creatoare" presărate peste veacuri: trufia trebuia să se
convingă temeinic de urâciunea şi slăbiciunea proprie
şi să tânjească după redresare. Pe lângă acestea,
MÂNTUIREA ţine de bunăvoinţa lui Dumnezeu, pe
care El o voieşte antecedent şi CONDIŢIONAT.
13. Chiar şi simpla aşteptare a unui eveniment
poate însemna cu o prefigurare a sa, o pregătire
prealabilă. În ceea ce priveşte realizarea MÂNTUIRII,
profeţiile Vechiului Testament, referitoare la locul,
timpul şi modul venirii lui MESIA, sunt revelatoare.
55
 14. Istoria descoperirii dumnezeieşti priveşte
întreaga omenire, toate popoarele. Căutarea
ADEVĂRULUI, a BINELUI, adulmecarea
FERICIRII şi PERFECŢIUNII au o esenţă general-
umană: "... se vor binecuvânta întru tine toate
neamurile pământului" (Facere 12,3).
15. Aşa se explică existenţa unor elemente de
concepţii asemănătoare în diverse locuri şi perioade
(atât în ceea ce priveşte credinţa în general, cât şi
MÂNTUIREA, în special). Femeia samarineancă îi
zice lui Isus: "Ştim că va veni Mesia" (Io. 4,25).
"Se lăţise în tot Orientul credinţa veche şi
constantă că... unii din Iudeea ar ajunge la domnie"
(Suetonius).
"Răsăritul se va întări şi... se vor face stăpâni pe
lume" (Tacitus).
"Trebuie să apară un împărat căruia vor trebui
să i se supună toţi oamenii, pentru a fi mântuiţi... Cine
va fi acest împărat şi când va apărea?" (Cicero)
16. Răspunsul ni-l dă Apostolul Petru, care,
după vindecarea ologului, spune: "Cunoscut să vă fie
vouă tuturor... că în numele lui Isus Hristos stă acesta
sănătos... Şi întru nimeni altul nu este mântuire, căci
nu este sub cer nici un alt nume... în care trebuie să ne
mântuim noi" (Fapte 4,10-12).
17. Realitatea istorică pare să ne indice că
poporul iudeu a fost mai receptiv; dar nu cade în
competenţa noastră a discuta preferinţele
PROVIDENŢEI. În orice caz, dacă n-a fost unicul, a
56
fost unul dintre puţinele popoare care a reuşit cu
"încăpăţânare" să se ridice după fiecare cădere (cu
excepţia ultimei şi MARII CĂDERI). "Mântuirea din
iudei este..." (Io. 4,22).
18. Alături de caracterul său universal-uman,
MÂNTUIREA are, în mod paradoxal, şi un caracter
individual, am putea zice chiar un caracter intim. De
aceea, fiind cauza tuturor şi a fiecăruia dintre noi,
avem datoria să ne-o asumăm cu toată răspunderea:
"Cel care te-a creat fără tine nu te va mântui fără tine",
zice Sf. Augustin (vezi şi 12).
Notă. În mod tradiţional, atât la Liturghia Sf.
Ioan Gură-de-Aur cât şi la cea a Sf. Vasile cel Mare,
preotul exclamă (de trei ori!):
"Pentru ca să ne mântuim de tot necazul, mânia,
primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm." Unii
preoţi (cred că fără ştiinţă sau intenţie) reformulează
respectiva exclamaţie: "Pentru ca să fim mântuiţi..."
Or, aceasta din urmă are forma pasivă (fără
participarea proprie!), pe când prima are forma
reflexivă. Deosebirea nu este numai formală ci şi
deranjantă (pentru creştinul modern!).
Din păcate, noile liturghiere recomandă şi ele
aceeaşi formă pasivă (pe lângă alte numeroase
banalităţi şi inadvertenţe) care mai este şi în flagrantă
controversă cu împătrita exclamaţie: "pe noi înşine...
şi toată viaţa noastră, lui Cristos Dumnezeu să o
dăm."

57
 19. Dumnezeu nu ne "forţează" la mântuire, ci
ne cheamă, arătându-ne CALEA, "Iată, stau la uşă şi
bat..." (Apoc. 3,20), urmarea ne revine. "Cine caută în
societate altceva decât pe Dumnezeu şi mântuirea
sufletului său nu va găsi decât necaz şi durere" (Sf.
Toma de Kempis).
20. Mântuirea omenirii este partea esenţială a
planului divin; MÂNTUIREA mea este o părticică a
acestei părţi. Ea n-are nimic cu obsesia cuceririi (deşi
trebuie cucerită!) sau cu ideea profană de muncă şi
salariu... Poarta mântuirii se deschide spre noi;
forţând a o împinge, îi împiedicăm deschiderea (vezi
şi 19).
21. Obiectul mântuirii nu-l constituie doar
păcatul strămoşesc, ci toate păcatele omului. "Iată
Mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatul lumii"
(Io. 1,29)... Comparaţi trunchiul cu ramurile; într-un
fel, fiecare ram este un trunchi în devenire şi fiecare
trunchi îşi are ramurile sale (şi toate îşi trag seva prin
aceleaşi rădăcini).
22. Mântuirea rezidă esenţial în IERTAREA
PĂCATELOR: "Acesta este Sângele Meu... care
pentru mulţi de varsă pentru iertarea păcatelor" (Mat.
26,28). Implicit, acesta este totul, deoarece păcatul
este rădăcina tuturor relelor, este cauza nefericirii
noastre.
23. Păcatul are chiar şi efecte fizice, fiziologice,
dintre care unele sunt cunoscute, iar altele, nu. De
aceea, Isus, când vindeca vreo boală trupească, apela
58
mai întâi la vindecarea sufletească. Înainte de a-l
vindeca pe omul cu mâna uscată, Isus întreabă: "Se
cuvine... a mântui un suflet...? (Mc. 3,4). El i-a numit
pe Apostoli ca "să vindece bolile şi să alunge
demonii" (Mc. 3,15). La vindecarea slăbănogului, a
zis: "Omule, iertate îţi sunt păcatele tale" (Lc. 5,20) şi
numai după aceea: "Scoală-te..." (Lc. 5,24).
24. În opoziţie cu efectele păcatului, se situează
efectele rugăciunii, despre care vorbeşte, în studiile
sale, medicul chirurg şi fiziolog francez Alexis Carrel
(laureat Nobel pentru medicină pe 1912). Printre
altele el spune: "Atrofierea simţului sacru sau al
rugăciunii se dovedeşte tot atât de nocivă pentru om
ca atrofierea inteligenţei" (CAR).
25. Totuşi, să nu identificăm rugăciunea cu
procedeele de redresare psiho- sau fiziologică ori
postul, cu regimul de păstrare a siluetei sau de evitare
a excesului de colesterol!
26. Mai acute şi mai grave sunt bolile sufleteşti,
spre a căror vindecare trebuie să tindem în primul
rând. Cât de grăitor este episodul cu femeia păcătoasă
(Lc. 7,37-50) şi cât de clar reiese legătura dintre
IERTAREA PĂCATELOR şi MÂNTUIRE. Mai întâi
îi zice: "Iertate îţi sunt păcatele", iar apoi "Credinţa ta
te-a mântuit."
27. Să reţinem de aici, o dată mai mult,
responsabilitatea ce ne revine în propria mântuire... Să
fim convinşi că niciodată nu am făcut destul în acest

59
sens. Să fim convinşi că, dacă prin credinţă putem
face totul, fără de credinţă n-am făcut nimic!
28. "Ştiţi voi care a fost cea mai mare
nenorocire a lui Iuda? N-a fost trădarea sa, n-a fost
nici sinuciderea sa. Nu, ci lipsa de încredere în iubirea
lui Isus" (REG).
29. MÂNTUIREA este opera IUBIRII: "Atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe
propriul său Fiu, ca toţi cei care cred într-însul să nu
piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Io. 3,16).
30. Câte erori şi-au găsit pretextul în sentenţa
Sfântului Augustin: "Iubiţi şi faceţi ce voiţi!"... Căci
s-au pierdut din vedere două lucruri:
(i) Poţi face ceea ce vrei doar atunci când
iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu; dar, până aici, o!
câtă muncă şi câtă înfrângere de sine?!
(ii) Când iubim cu adevărat, putem face ceea ce
voim, căci voim doar ceea ce voieşte Dumnezeu; în
nici un caz nu putem voi ceea ce ar dăuna la MAREA
NOASTRĂ IUBIRE. "De Mă iubiţi, păziţi poruncile
Mele" (Io. 14,15).

III. Isus Hristos

1. Dintre toate contradicţiile din natură şi

societate, cea mai mare o întruchipează omul: abis şi
culme. Realizarea perfecţiunii umane, prin Mesia, a
fost necesară, salutară şi decisivă în redresarea
60
omenirii, luminând calea spre culmi... "Cuvântul s-a
făcut trup pentru ca să mă facă Dumnezeu" (AFO).
2. Slăbiciunea omenească, ce se manifestă în
curiozitate – pe de o parte – şi în incapacitatea de a
pătrunde esenţa – pe de alta – ne face să alergăm după
aspecte superficiale, de dragul cărora consumăm râuri
de cerneală şi tone de hârtie.
3. Isus Hristos este realizarea plenară a
Cuvântului-Dumnezeu în omenire.
4. "Nu numai că prin Isus Hristos cunoaştem pe
Dumnezeu, dar chiar la cunoaşterea de sine nu putem
ajunge decât prin Isus Hristos. Fără Isus nu ne putem
înţelege nici viaţa, nici moartea, nici pe Dumnezeu,
nici pe noi înşine" (B. Pascal).
5. Localizarea lui Hristos în spaţiu şi în timp
este accidentală şi neesenţială. El Însuşi a spus-o: "Eu
nu sunt din lumea aceasta" (Io. 8,23). "Eu sunt mai
înainte de a fi fost Avram" (Io. 8,58). "Eu cu voi sunt
până la sfârşitul veacurilor" (Mat. 28,20)...
6. În ceea ce priveşte obârşia lui Isus Hristos,
Evangheliile sunt destul de generoase, atestând
împlinirea profeţiilor mesianice în Isus, fiul lui David
(Mat. 1,1-16; Luc. 3,23-38). Multe detalii interesante
găsim în viziunile cuvioasei Ecaterina Emerich.
7. Date despre persoana lui Isus, în Evanghelii
aproape că nu există. Aflăm doar că "copilul creştea şi
se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune..."
(Luc. 2,40). Tăcerea (voită) a Evangheliilor ne

61
impune veneraţie şi ne avertizează împotriva
curiozităţii specific umane.
8. S-ar putea ca următoarele rânduri din
"Scrisoarea lui Publius Lentulus – guvernatorul
Iudeii, către împăratul Tiberiu" (scrisoare ce s-ar fi
găsit în Arhiva Cezarilor din Roma) să schiţeze un
posibil portret:
"Este de statură mijlocie... Părul lui are culoarea
de alună coaptă şi îi cade până pe umei; se împarte în
două în mijlocul capului, după obiceiul nazaritenilor.
Fruntea lui este lată... iar barba lui cea deasă e
asemenea părului capului său; ea se împarte în două
prin mijloc... Călătoreşte desculţ şi cu capul
descoperit... Se vorbeşte pe aici că un asemenea om
nu s-a mai văzut..."
9. Ultimul pasaj de mai sus este în concordanţă
cu unele texte din Evanghelii: "... îi învăţa pe ei ca
unul care are putere" (Mat. 7,29), "Cine este Acesta,
că şi vânturile şi marea ascultă de El" (Mat. 8,27),
"Asemenea lucruri n-am mai văzut niciodată" (Mc.
2,12), "... putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi" (Lc.
6,19), "Cine este acesta care iartă şi păcatele?" (Lc.
7,49).
10. O idee vagă despre fascinaţia pe care o
produce acest IZVOR DE PUTERE ne putem face
amintindu-ne câteva fapte:
"Şi le-a zis: Veniţi după Mine... Iar ei, îndată
lăsând mrejele, au mers după El" (Mat. 4,19-20).

62
 "Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a
cutremurat zicând: Cine este Acesta?" (Mat. 21,10).
Şi trecând, a văzut pe Levi al lui Alfeu, şezând
la vamă, şi i-a zis: "Urmează-Mi! Iar el, sculându-se,
I-a urmat" (Marcu 2,14).
11. Anumite reconstituiri s-au încercat pe baza
Giulgiului de la Torino:
"Om de tip semit cu trăsături nobile, a cărui faţă
corespunde canoanelor de frumuseţe perfectă: 1/8 din
corp, nas lung, barba cu vârf dublu, gură pronunţată,
păr abundent... Muşchii pulpelor arată că-i vorba de
unul care a umblat mult... De asemenea, este vorba de
un muncitor manual, precum lasă să se înţeleagă
musculatura umerilor şi a braţului drept..." (SEG).
12. Unele izvoare laice despre Hristos şi
Creştinismul primitiv le avem de la Josephus Flavius,
Tacitus, Suetonius, Plinius cel Tânăr ş.a.m.d.
13. Isus nu s-a descoperit decât parţial în cursul
vieţii Sale pământeşti; cine, în afară de Sfânta Sa
Mamă, a fost în măsură să-L cunoască?! "De atâta
vreme sunt cu voi şi nu M-aţi cunoscut" (Io. 14,9). De
aceea a rămas cu noi "până la sfârşitul veacurilor",
spre a se face tot mai profund cunoscut, spre a ne
atrage la Sine.
14. Unele tablouri (ex. N. Grigorescu) ne
prezintă portretul lui Isus ca Domn şi Judecător, şi
ESTE! Dar trebuie să contemplăm mai ales portretul
SUFERINŢEI şi al IUBIRII; or, iubirea nu are nevoie
de teamă!
63
 15. Un astfel de portret al suferinţei se degajă
de pe acelaşi Giulgiu, descris în acelaşi articol (SEG).
"Omul Giulgiului a fost biciuit. Toţi specialiştii
au analizat urmele loviturilor, vizibile pe linţoliu...
torturatul a primit o sută, în orice caz cu mult mai
multe decât cele prevăzute de legea ebraică. Aceste
lovituri, doi călăi de talie diferită, le-au aplicat
sistematic, fără a menaja nici o parte a corpului, cu o
excepţie: regiunea inimii. Această excepţie este o
dovadă că torturatorii n-aveau de gând să-i provoace
moartea... «Ecce Homo», iată omul, aşa cum Pilat L-a
prezentat mulţimii înverşunate. Acea cască este
adevărata coroană de spini. În această privinţă,
linţoliul contrazice popularele icoane. Această teribilă
reconstituire... ilustrează mai bine ca orice comentariu
supliciul înspăimântător. Pielea cu păr este sfâşiată în
toate direcţiile; partea de sus a frunţii şi ceafa n-au
fost scutite... Iată faţa halucinantă a lui Christ mort...
«Omul Durerilor», despre care vorbesc misticii, se
descoperă în realismul lui cel mai atroce. Barba
smulsă, nasul rupt, arcada tumefiată, poate chiar
înfundată. Totuşi faţa condamnatului este mai puţin
însângerată decât restul corpului. Tradiţia relatează că
o femeie, Veronica, ar fi şters faţa lui Isus, plină cu
sânge şi scuipat, în timpul urcării pe Calvar."
16. "Rănile sfinte ne privesc întotdeauna ca să
ne încredinţăm că trăim sub semnul biruinţei, chiar şi
atunci când lenea mucezeşte în noi, iar laşitatea face

64
să dospească poftele şi păcatul în măruntaiele noastre"
(I. Suciu: Rănile Domnului).
17. Isus, ca OMUL-DUMNEZEU, cu trup şi
suflet, s-a identificat cu omenirea dintotdeauna, ca un
chezaş al Împăcării. În această lumină capătă contur
simbolul Ofertoriului. În această lumină, Jertfa Sa de
pe Golgota se permanentizează. În această lumină se
umplu de sens cuvintele Sale, învăţătura Sa, viaţa Sa.
18. "Nu există pe lume decât o singură fiinţă
frumoasă şi pozitivă: Hristos" (Dostoievski).
19. "Nici un om, oricât de mare ar fi fost, n-a
fost iubit decât atâta timp cât a trăit... Singur Isus este
iubit... Hristos nu este om. Iată de ce, după
optsprezece (!) veacuri Isus încă mai este iubit!"
(Napoleon). Aici credem potrivită o completare:
Hristos nu e numai om!
20. Care dintre oameni ar cuteza – fără a se
expune ridicolului – să spună despre sine "Eu sunt
Lumina lumii?!" (Io. 8,12). "Mi s-a dat toată puterea,
în cer şi pe pământ" (Mat. 28,19). Doar Isus a spus-
o... şi a dovedit-o.
21. Cele două atribute în persoana lui Hristos:
OM şi DUMNEZEU, constituie o unitate indivizibilă.
Totuşi, fiecare dintre acestea pot fi privite în
manifestare distinctă.
a) Ca om, Isus a suportat vicisitudinile unei
copilării modeste şi zbuciumate, a petrecut patruzeci
de zile în pustiu, a flămânzit, a fost ispitit de Satana
(Mat. 4,3-9), s-a întristat şi a plâns, nu avea unde să-şi
65
plece capul (Lc. 9,58) şi a suportat chinurile şi
moartea cea mai groaznică şi ruşinoasă.
b) Hristos-Dumnezeu a săvârşit nenumărate
minuni, a profeţit, a iertat păcatele, s-a schimbat la
faţă, a oferit tâlharului Raiul (Lc. 23,43), a înviat din
morţi şi S-a Înălţat la cer.
22. În viaţa lui Isus este mult mister şi multă
lumină. Pe calea pătrunderii acestei lumini există
nenumărate capcane, dintre care amintim două:
a) Prima este capcana timpului: după aproape
două mii de ani, doar dumnezeirea Sa este aceea care
face ca imaginea să-I fie la fel de vie (vezi şi 19).
b) A doua am numi-o "capcana dualităţii": mai
ales când e vorba de suferinţele lui Isus, vrând-
nevrând le minimalizăm, asociindu-le dumnezeirea
Sa. Or, Isus a fost Dumnezeu adevărat, dar a fost şi
OM ADEVĂRAT.
23. Cel mai competent martor ocular al
Patimilor, al "străpungerii coastei Lui", ne declară că
"cel ce a văzut a mărturisit, şi mărturia lui este
adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să
credeţi" (Io. 19,35). Spre evitarea acelor "capcane", să
încercăm să fim şi noi martori... cu sufletul... cu
inima!
24. Vorbind despre "diamantul perfect" (II 7)
ne refeream la Mama lui Isus, Preacurata Fecioară
Maria. Fără de Ea, opera mântuirii nu are conţinut.
25. Preacurata a fost prefigurată în Testamentul
Vechi:
66
 • "Duşmănie voi pune între tine şi femeie"
(Gen. 3,15).
• "Iată, Fecioara... va naşte fiu..." (Isaia 7,14).
• "... până în vremea când aceea ce trebuie să
nască va naşte" (Miheia 5,2).
26. Preacurata este evidenţiată şi în Noul
Testament:
• "Binecuvântată eşti tu între femei" (Lc. 1,42).
• "Că iată, de acum mă vor ferici toate
neamurile" (Lc. 1,48).
• "Fericit este sânul care te-a purtat..." (Lc.
11,27).
27. Preacurata este prezentată ca sigură
izbăvitoare a omenirii de azi şi de mâine. Providenţa a
făcut ca "femeia înveşmântată cu soarele" (Apoc.
12,1) să ne fie relevată ca (unica!) salvatoare în
vremile pe care le trăim, intervenind pentru noi
precum la Nunta din Cana (Io. 2).

IV. A fi creştin

1. Din punct de vedere formal, se numesc

creştini toţi cei botezaţi "întru Hristos", în numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Spirit. Nu analizăm
această accepţiune.
2. A fi creştin înseamnă a-L urma pe Hristos:
or, însuşi Isus a spus-o: "Dacă vrea cineva să vină

67
după Mine, să se lapede de sine, să-şi ia crucea şi să-
Mi urmeze" (Mat. 16,24).
3. Ca atare, o condiţie prealabilă a urmării lui
Cristos este lepădarea de sine; aparent paradox:
Mântuirea, cauza primordială a individului pretinde
renunţarea la sine! Aici intră în rezonanţă cuvintele
lui Hristos: "Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va
pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va
afla" (Mat. 16,25).
4. Omul are două componente: una individuală
(pe care s-o numim "negativă"), şi alta general-umană
(pe care s-o numim "pozitivă"). Între cele două există
un raport complex de intercondiţionare, dar de fapt
este cert: omul îşi găseşte sensul doar ca fiinţă socială;
aşadar, scopul omului rezidă în cea de a doua
componentă a sa.
5. Ziceam că Isus s-a identificat cu omenirea
(III 17). Deci, a ne realiza scopul înseamnă a-L urma,
înseamnă a veghea ca negativul să nu dăuneze
pozitivului.
6. După cum situaţia ideală a unei piese într-un
mecanism este funcţionarea sa optimă în cadrul
mecanismului, tot aşa, fericirea individului rezidă în
cea de a doua componentă a sa. Deci, comparând cu
precedenta (5), scopul omului este fericirea sa (vezi II
22).
7. Elementul esenţial în estomparea
componentei negative constă în renunţarea la sine
(incluzând smerenia, blândeţea, acceptarea suferinţei),
68
orientate spre supunerea la voinţa divină: "Fie voia
Ta!"
8. Elementul esenţial în promovarea
componentei pozitive este IUBIREA. "Să vă iubiţi
unul pe altul" (Io. 13,34). Un panegiric al iubirii este
cap. 13 al Scrisorii I către corinteni: "... rămân aceste
trei: credinţa, nădejdea, iubirea. Iar mai mare dintre
acestea este iubirea" (I Cor. 13,13). Cele două legi de
căpetenie sunt ale iubirii: iubirea de Dumnezeu şi
iubirea aproapelui.
9. Iubirea este un balsam pentru suflet şi cu
repercusiuni fiziologice nebănuite.
"Abia elita omenirii începe să înţeleagă
adevărul ştiinţific din străvechea Evanghelie, care ne
porunceşte să ne iubim duşmanii. Dacă-i urâm, nu
facem decât să mărim focul patimei ce ne consumă...
Acela care îşi urăşte aproape este un asasin, dar şi un
sinucigaş" (MOG).
10. Toate cele de mai sus au un caracter
general. Calea MÂNTUIRII este una... dar modul de a
o urma este foarte divers. Mai răsfoiţi o dată
calendarul creştin şi veţi găsi sfinţi din toate
categoriile: papi şi cardinali sau tâlhari, miniştri, regi
şi regine sau servitori, călugări şi pustnici sau
muncitori, ofiţeri sau soldaţi, medici şi filozofi sau
analfabeţi, căsătoriţi sau celibi, bărbaţi, femei, copii...
11. Medicina este una, dar vindecarea
individului este de o natură cu totul particulară. Legea
mântuirii este una, dar aplicarea ei este cu totul
69
individuală. Trăirea vieţii spirituale este atât de
personală, încât numai o BISERICĂ VIE o poate
patrona.
12. Milioane de tomuri juridice nu pot substitui
sistemul juridic uman! Tot aşa, în coordonarea vieţii
creştine este necesar un organism viu, viabil şi peren.
Noi îl numim MAGISTERIUL BISERICII.
13. În ajunul Patimilor, Isus le spunea
ucenicilor Săi: "Încă multe am a vă spune, dar acum
nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul
Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul" (Io. 16,12-
13). Şi dacă Apostolii, care au petrecut trei ani cu
Isus, n-au fost în măsură să-I pătrundă învăţătura, cu
atât mai puţin noi, mai ales dacă ne mărginim doar la
cele scrise (vezi şi 12); mai ales dacă pretindem s-o
cuprindem exhaustiv! Să fim convinşi că utilizarea
unor medicamente spre vindecare se face numai sub
stricta supraveghere a medicilor! (vezi şi I 19).
14. Există numeroase capcane în calea vieţii
creştine; să enumerăm câteva:
a) Capcana misterelor. Spuneam (III 2) că
slăbiciunea omenească se manifestă atât în
curiozitatea de a şti, cât şi în neputinţa de a pătrunde
esenţa. Aceasta face ca misterele Creştinismului să
constituie – pentru unii – o atracţie de genul celor pe
care le produc societăţile secrete, sectele, etc. Este
ceva înrudit (sau amestecat) cu spiritul de aventură, de
subversiune, dizidenţă...
Perseverând exclusiv în acest sens, se cade în:
70
 b) Capcana ştiinţei. Dorinţa de a şti are un sens
pozitiv atâta timp cât nu-şi pierde obiectul şi limitele.
Raţiunea este utilă atâta timp cât nu stânjeneşte inima,
atâta timp cât nu tinde la a sfâşia vălul sacrului.
Înglodându-se pătimaş în studiul portativelor, al
măsurii, frecvenţelor, rezonanţei sau interferenţei,
pierdem cu totul armonia. Descartes încercase o
variantă raţională a Genezei ("Le Monde"); din
fericire, n-a izbutit! Rena şi adepţii săi au reuşit mai
mult (vezi şi I 9, I 18, II 3, III 20, III 7).
c) Capcana fastului. Ceremonialul şi
ceremoniile îşi au rolul lor în practicarea cultului. Dar
trebuie avut în vedere permanent conţinutul, materia.
Dacă totul se rezumă la formă, la partea "atractivă",
aceasta devine o capcană teribilă. A. Carrel spune:
"Pelerinii de azi par mai degrabă turişti, iar
rugăciunile lor sunt puţin eficiente" (CAR). Urcând
spre Ierusalim, exaltaţi în ovaţiile de "Osana", să
avem adânc înfiptă în inimă GOLGOTA!
d) Capcana zelului. Este vorba despre un zel
fals, care, fie că nu izvorăşte din adânc, fie că se
revarsă în bălării (vezi şi c). Un anume exces de zel ne
poate face să dorim a purta rănile lui Isus, fără a fi
măcar în stare a suporta cum se cuvine o simplă
durere de dinţi!
e) Capcana apostolatului. Fără a minimaliza cu
nimic necesitatea sau valoarea adevăratului apostolat,
trebuie să constatăm că există destui "creştini" care îşi
arogă această misiune, la termenul propriu, fără a avea
71
chemare şi, mai ales, fără a avea pregătirea necesară.
Adesea este Satana acela care ne abate atenţia de la
propria stare, de la propriul interes, de la mântuire,
sub pretextul unui fals apostolat.
15. Când este vorba de salvarea unei specii, se
pun capcane pentru a transporta indivizii în domenii
prielnice supravieţuirii şi dezvoltării ori se
amenajează bariere spre a-i abate din regiunile
periculoase; treptat, rolul capcanelor şi al îngrădirilor
devine tot mai neesenţial – poate – chiar dăunător.
Aşa stau lucrurile şi cu "capcanele" amintite mai sus!
(vezi şi II 25).
16. Mulţi oameni nu acceptă Creştinismul
tocmai din cauza misterelor sale. Citându-l pe
Averroes (filozof, medic şi alchimist arab din sec.
XII), Renan spune: "Creştinismul este imposinil din
cauza misterelor sale: iudaismul este pentru copii, iar
mahomedanismul este pentru porci."
17. S-ar părea că există mai multe categorii de
creştini:
- Creştinii de rând = cei care se mulţumesc cu
satisfacerea cerinţelor elementare ale vieţii creştine;
- Creştinii zeloşi = cei care se zbat, îşi pun
probleme şi încearcă să le rezolve şi
- Sfinţii = cei care au reuşit şi demonstrat
performanţe spirituale, constituindu-se în modele
pentru ceilalţi.
18. Desigur că se pot da multe alte clasificări.
Aici să mai amintim una:
72
 + Creştinii pentru sine;
+ Creştinii şi pentru alţii;
+ Creştinii pentru Dumnezeu (deci pentru toţi).
19. Vorbeam despre caracterul individual al
mântuirii (II 18). A urmări cu prioritate acest "interes
personal" nu are nimic cu egoismul ci, dimpotrivă,
priveşte dizolvarea totală a "EU"-lui lui
DUMNEZEU.
20. Cel puţin, citind pasajul despre tânărul
bogat (Mat. 19,16-22; Mc. 10,17-22, Lc. 18,18-23),
unii ar putea crede că un prim stadiu constă în ţinerea
poruncilor, iar desăvârşirea pretinde dezlipirea de
bogăţii. Dar, poruncile de căpetenie cer iubirea lui
Dumnezeu şi a aproapelui, ceea ce este incompatibil
cu alipirea de bogăţii.
21. Prin urmare, nu-i creştin acela care nu tinde
spre perfecţiune; problema rămâne doar: cât de mult o
dorim şi – eventual – în ce măsură ne-o putem
apropia.
22. Pentru mântuirea omenirii, Dumnezeu s-a
făcut OM (vezi III 1), această operă s-a realizat prin
OM şi se continuă prin oameni. Isus a întemeiat
BISERICA Sa ca societate de oameni, pentru oameni.
23. A fi creştin înseamnă, deci, a face parte din
BISERICA LUI ISUS HRISTOS = chezăşia sigură a
mântuirii noastre, prin asistenţa perpetuă a Spiritului
Sfânt.
24. Este BISERICA ce a rodit peste milenii
atâtea cete de sfinţi (vezi şi IV 10), având în frunte pe
73
REGINA lor (şi a noastră), pe MAMA lor (şi a
noastră), la care toţi putem şi trebuie să apelăm, în
lumina COMUNITĂŢII (vezi şi III 27).
25. A fi creştin înseamnă a dori şi a lupta să
devii sfânt; nu pentru a figura în calendar ori a face
minuni, nici pentru a stârni vâlva, admiraţia sau
curiozitatea (ceea ce este şi absurd), ci pentru a servi
lui Dumnezeu, spre folosul aproapelui, deci al
omenirii (deci al nostru!).
26. Ziceam (II 19) că Dumnezeu ne cheamă la
mântuire (din iubirea Sa infinită pentru noi), arătându-
ne CALEA. Dar dacă noi tragem spre alte căi,
Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, caută să ne
abată prin obstacole, necazuri, suferinţe... (vezi şi IV
15).
27. Câţi recurgem la posturi şi rugăciuni, spre a
scăpa de necazuri, pierzând din vedere faptul că
acestea sunt doar simptome sau urmări ale bolii, dar
nicidecum boala însăşi! (vezi şi II 25). Apoi ne mai şi
plângem că Dumnezeu nu ne ascultă! "Cereţi şi nu
primiţi, pentru că cereţi rău..." (Iac. 4,3). Dacă
sedativele sau somniferele au efecte provizorii sau
prealabile, ele nu pot vindeca ori să întreţină
sănătatea!
28. Viaţa de creştin se menţine prin efort
continuu... Atâta vreme cât un corp se află sub
influenţa gravitaţiei terestre, nu se poate înălţa decât
prin consum continuu de energie; iar desprinderea
totală nu se poate realiza decât prin depăşirea primei
74
viteze cosmice. Este necesară, deci, o accelerare
permanentă; orice complăcere în monotonie sau
stagnare prefigurează eşecul!
29. Viaţa creştină este aceeaşi pentru omul
modern ca şi pentru omul epocii sclavagiste. Diferenţa
constă doar în atmosferă sau "decor"; altminteri "un
lucru trebuieşte" (Lc. 10,42). Şi dacă ne zbatem atât
de mult şi atât de inutil (chiar mai inutil decât a făcut-
o Marta), este pentru că neglijăm tocmai acest
LUCRU.
30. Este adevărat că lumea s-a schimbat şi se
schimbă – cel mai adesea în rău – aceasta este drama
timpului. Dar Dumnezeu a rămas şi va rămâne acelaşi;
aceasta este axioma credinţei noastre, a bucuriei
noastre... a fericirii noastre.
31. Contrar atâtor dăunătoare prejudecăţi, viaţa
creştină veritabilă este senină, cu adevărat paşnică şi
presărată cu bucurii profunde, ca imagini şterse ale
vederii eterne a lui Dumnezeu. Bucuria este un
indicator de bază al vieţii întru Hristos. "Bucuraţi-vă
şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri..."
(Mat. 5,12).
32. Sfecla de zahăr, deja după prima spălare, se
şi crede realizată; şi, vai! câtă măcinare şi decantare,
câtă filtrare şi distilare, până la cristalul de zahăr pur...
Aşa şi noi, creştinii: la prima rugăciune mai călduţă,
la prima adiere a GRAŢIEI, la primele lacrimi de dor
sfânt, la primul semn că Dumnezeu nu ne-a părăsit, ne
şi exaltăm; probabil că aşa şi trebuie, să prindem
75
curaj! Dar, vai! Câtă măcinare şi câtă filtrare... până la
distilarea noastră finală! Citiţi, de exemplu II Cor.
11,23-29 şi veţi avea o vagă idee despre frământările,
fără număr, prin care a trecut Apostolul Neamurilor.
33. Se pune uneori întrebarea: Cât la sută din
timpul nostru îl oferim vieţii sufleteşti? Faptul că se
pune întrebarea nu este un semn rău. Iar dacă
răspunsul e, să zicem, 5%, atunci este un semn bun.
Dar, pentru un creştin adevărat, unicul răspuns bun
este 100%. Suntem creştini numai dacă trăim ca atare,
numai dacă oferim întreagă viaţa noastră, toate ale
noastre, preocupările, necazurile şi neputinţele
noastre, toate acţiunile noastre, clipă de clipă.

76
 Credinţă la oameni de seamă

Credinţă, religie, cult, creştinism, evlavie,

mistică... sunt doar câţiva dintre termenii desemnând
(cel puţin la origine) tendinţa omului spre redresaeea
(dirijarea) vieţii sale spirituale. Termeni diferiţi, dar –
adesea – convergenţi.
Din multiplele accepţiuni de sens, redăm [după
(DIC)] semnificaţia a două dintre acestea:
Credinţă: Atitudinea spiritului şi a raţiunii în
cadrul căreia omul admite ca adevărate adevărurile
descoperite de Dumnezeu.
Religie: Legătura (reluare a legăturii) concretă
între om şi o realitate divină... pe care o "recunoaşte"
prin cultul pe care i-l închină.
Prin aplicare individuală, se naşte o altă serie de
termeni, precum: credincios, religios, evlavios,
idealist, mistic, bigot, etc. N-avem nici timpul, nici
locul, nici scopul de a le detalia aici, acum.
Sensul cel mai larg ni se pare a-l avea
CREDINŢA, ca atitudine a spiritului.
Credinţa este un dar valoros; asemenea unei
plante sensibile, are nevoie de condiţii prielnice, spre
a încolţi, şi de îngrijire permanentă, spre a se menţine
şi dezvolta.
Trecând peste orice analize, opinii, sondaje,
concluzii, trebuie să acceptăm că problema credinţei
77
este pe cât de esenţială, pe atât de personală. Esenţială
atât pentru individ, cât şi pentru societate. Ca atare –
în mod paradoxal! –, problema devine generală şi ne
obligă la implicare.
Dată fiind complexitatea problemei, ne abţinem
de la orice evaluare a situaţiei actuale.
Observaţie. O anchetă efectuată de
săptămânalul "Le Monde Observateur" conclude că
majoritatea savanţilor francezi cred în Dumnezeu
[după (MAC)].
În cele ce urmează vă oferim o prezentare
tematică aproximativă, pe care am preferat-o mai
degrabă ca pretext întru evocarea "oamenilor de
seamă" care au nutrit şi/sau manifestat – chiar şi
numai ocazional – elemente de credinţă. Fără a fi fost
neapărat credincioşi sau religioşi, exemplul lor
sperăm să folosească tuturor care vor citi aceste
rânduri.
Cei ce doresc detalii pot consulta (PUD),
(MAC).

I. Darul credinţei

Credinţa este – mai întâi de toate – un dar al

Providenţei, necesar omului în a-şi descifra scopul şi
a învinge obstacolele din calea realizării lui.
1. În discursul funebru, rostit cu ocazia morţii
lui Binet (fost preşedinte al Academiei Franceze),
78
Augustin Cauchy spunea: "Binet n-a fost doar un
matematician eminent... El a reuşit să se ridice de la
adevărul ştiinţific la izvorul a tot adevărul... Credinţa
vie a fratelui nostru, iubirea lui înflăcărată către
Dumnezeu, caritatea lui nesecată faţă de aproapele ne
dau speranţa legitimă că Binet, care acum e mai fericit
şi mai luminat decât noi, primeşte lumină de la
Izvorul Luminii, la care sperăm să ajungem şi noi,
dacă vom merge pe calea bătătorită de el."
2. După ce în tinereţe dusese o viaţă
dezordonată, Alessandro Manzoni devine un creştin
activ. La loc de cinste, în chilia sa, se afla icoana
Maicii Domnului şi Rozarul, pe care-l recita adesea.
3. Charles Hermite fusese – până la vârsta de 40
de ani – un agnostic tolerant. Convertit – la
insistenţele lui Cauchy – cu ocazia unei boli grave,
devine un catolic practicant, găsindu-şi consolarea în
practicarea religiei sale. Moartea "a deschis sufletul
acestui idealist convins, armoniile matematice, despre
care mintea omenească nu cunoaşte, aici pe pământ,
decât un neînsemnat ecou" (Painlevé).
4. "Izvorul adevăratei religiozităţi constă în a şti
că pe lume există lucruri care nu ne sunt direct
accesibile, dar care există în mod real... şi care ascund
o frumuseţe şi înţelepciune superioară. În acest sens...
eu mă consider un om religios" (A. Einstein).
5. Răspunzând adversarilor săi necredincioşi,
M. Chevreul (comemorat de Academia Franceză, la
venerabila vârstă de 100 ani), declară: "Toţi cei care
79
mă cunosc ştiu că m-am născut catolic, din părinţi
creştini şi că trăiesc şi vreau să mor ca un bun
catolic."
6. Pe epitaful lui B. Riemann, scris de prietenii
săi italieni, citim: "Toate lucrează spre binele celor
care îl iubesc pe Domnul."
7. "Din copilărie mi s-a înrădăcinat puternic
credinţa de nezdruncinat în atotputernicia şi bunătatea
nemărginită a lui Dumnezeu" (Max Planck).
8. Descriindu-şi convertirea, André Frossard
(fiul fostului secretar al Partidului Comunist Francez),
membru al Academiei Franceze, relatează: "Am intrat
într-o capelă din cartierul latin... sceptic şi ateu de
extremă stângă... am ieşit câteva minute mai târziu:
catolic, apostolic şi roman... rostogolit de valul unei
bucurii inepuizabile... Totul este dominat de prezenţa
Aceluia... în faţa căruia am avut fericirea să fiu un
copil iertat, care se trezeşte pentru a înţelege că totul
este un dar..." (AFE).
9. "Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni
om înseamnă a fi religios" [M. Eliade, (MER)].

II. Dăruirea credinţei

O condiţie necesară de a primi darul credinţei

este a o dori cu convingerea necesităţii, cu intenţia
dăruirii proprii şi cu umilinţă.

80
 1. Pierre Fermat excela în modestie... Ambele
fiice le-a consacrat vieţii de călugărie.
2. Alessandro Volta nu se ruşina să însoţească
procesiunile euharistice, cu lumânarea în mână.
3. Scriitorul Frederic Ozanam scria despre
André M. Ampere: "Îl vedeam în genunchi, alături de
copiii şi văduvele sărace, în faţa altarelor, unde
înainte de el fusese Descartes şi Pascal.
4. J.C. Maxwell prezida rugăciunile familiei în
fiecare seară şi se cumineca în fiecare lună. Pe patul
de moarte repeta cuvintele lui Richard Baxter:
"Doamne, de mor sau trăiesc, nu-mi pasă; datoria mea
este să Te iubesc şi să-Ţi slujesc. Darul acesta-l aştept
de la Tine, Doamne!"
5. Louis Pasteur, în discursul de recepţie în
Academia Franceză, spunea: "Ideea de Dumnezeu este
o formă a ideii de infinit. Atâta timp cât misterul
infinitului va apăsa asupra gândirii omeneşti, se vor
ridica temple... Şi pe pardoseala acestor temple veţi
vedea mereu oameni îngenunchind, prosternaţi..."
Pasteur a murit sărutând crucea şi recitând credeul.
6. Garcia Moreno îi scria papei Pius IX: "Dacă
aş avea binecuvântarea sanctităţii voastre şi apoi mi-
aş vărsa sângele pentru Cristos, aş fi omul cel mai
fericit." La 6 August 1875, pe când ieşea din biserică,
a fost lovit mortal de gloanţele adversarilor săi atei.
7. Thomas Morus, condamnat la moarte de
către regele Henric VIII, din cauza refuzului de a se
lepăda de credinţă, adresându-se călăului îi zis: "Azi
81
îmi faci cel mai mare bine pe care mi l-ar putea face
vreun om."
8. Din testamentul împăratului Napoleon
Bonaparte: "Mor în credinţa religiei apostolice şi
romane, în sânul căreia m-am născut acum mai bine
de cincizeci de ani."
9. "Există probleme cărora le acord o
importanţă infinit mai mare decât celor matematice,
de exemplu, privind etica sau relaţiile noastre cu
Dumnezeu" (K.F. Gauss).
10. "Ştiu că unii vor râde de mine. Puţin îmi
pasă! mai degrabă îmi vor smulge pielea decât să-mi
ia credinţa în Dumnezeu... Dumnezeu?!... Nu cred în
El; Îl văd!" (J.H. Le Fabre: Souvenirs
entomologiques).
11. Nicolaus Copernic a lăsat să i se graveze pe
mormânt: "Nu cer harul primit de Sf. Paul, nici
favoarea de care s-a bucurat Sf. Petru, ci doar pe
aceea care i-a fost acordată tâlharului din dreapta."
12. "Suntem făptura lui Dumnezeu... suntem
copiii Lui, dar care greşim pentru că haina
pământească a sufletului nostru etern e prea greoaie şi
nevrednică de cer" (V. Pârvan).
13. Camil Flammarion spunea: "Cu toată
nepriceperea şi slăbiciunea noastră, afirmăm că
Dumnezeu există... Îl contemplăm din adâncimea
prăpastiei noastre şi chiar numai gândul eternei Sale
existenţe ne striveşte."

82
 14. Paul Claudel ne descrie astfel convertirea şi
lupta sa: "Da, Dumnezeu există, este o fiinţă care mă
iubeşte... Lacrimile de bucurie îmi inundau faţa, în
timp ce corul de copii cânta... Convingerile mele
filozofice s-au răsculat imediat şi a început lupta, care
a durat patru ani... dar, treptat, toată rezistenţa şi
îndoiala au căzut..."

III. Proba credinţei

Existenţa lui Dumnezeu este prea evidentă

pentru a mai fi necesară vreo dovadă. Şi dacă totuşi e
respinsă, la mijloc nu pot fi decât interese meschine
sau vicii. Cum spune Sf. Augustin: "Nu-i necredincios
decât cel desfrânat".
1. Georg Cantor era un creştin convins şi
poseda temeinice cunoştinţe teologice, dar (poate
tocmai de aceea) detesta încercările de a demonstra
existenţa lui Dumnezeu.
2. Amintindu-şi de un ţăran ce admira măreţia
lui Dumnezeu în cerul înstelat, Enrico Fermi
comentează: "Acel ţăran din Umbria nu ştia nici
măcar să citească, dar era în sufletul său – păstrat
printr-o viaţă onestă şi laborioasă – un mic colţ în care
cobora lumina lui Dumnezeu..."
3. Admirând aşezarea frunzelor, Karl Linné
exclamă: "Am văzut urmele picioarelor lui

83
Dumnezeu!" Şi tot el: "Din papilele limbii unui ateu,
eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu!"
4. "Două lucruri mă uimesc: cerul înstelat de
deasupra mea şi legea morală dinăuntrul meu"
(Emmanuel Kant).
5. Întrebat dacă L-a întâlnit pe Dumnezeu în
cosmos, astronautul Frank Borman răspunde: "Nu, pe
Dumnezeu nu L-am văzut, dar am văzut clar dovezile
existenţei Sale."
6. "Ochiul şi aripa unui fluture ajung să dărâme
pe un ateu" (Diderot).
7. "Ce bine e că există mistere în religie! Altfel
n-aş avea încredere în ea... Misterul, însă, îmi dă
siguranţă. El este pecetea lui Dumnezeu" (Charles
Nicolle).
Notă. Biserica lui Cristos abundă în mistere.
Nu puţini sunt acei pe care acest fapt îi deranjează.
Unora ca acestora le-ar prinde bine confesiunea de
mai sus a savantului francez (laureat al Premiului
Nobel pentru medicină).
Cred că această confesiune este în deplină
concordanţă cu arhi-cunoscutul citat din Tertulian:
"Credo quia absurdum!" (cred fiindcă e absurd). Deşi
(DIR) defineşte cuvântul absurd prin: "care contrazice
gândirea logică", în (DIL), acelaşi cuvânt are ca primă
semnificaţie: "neînţeles", de fapt, a crede nu înseamnă
neapărat a şi înţelege, ci dimpotrivă: "Ferice de cei ce
nu au văzut şi au crezut!" (In. 20,29).

84
 8. "Dumnezeu există. Toţi cei care mănâncă
stau la masa lui" (Victor Hugo).
9. Deşi necredincios, Voltaire când auzea
ceasul bătând, îl arăta oaspeţilor zicând: "Cu cât cuget
mai mult, cu atât mai puţin pot accepta că acest ceas
poate merge fără să fi fost construit de către un
ceasornicar."
10. "Cel ce a făcut lumea nu-şi putea face
alegerile mai bine" (A. Einstein).
11. "Dacă ar avea vreun interes, oamenii ar
trage la îndoială chiar şi Elementele lui Euclid" (N.
Nobbes).
12. Aş vrea să văd un om sobru, moderat, curat,
drept, spunând că nu este Dumnezeu... un astfel de om
nu există" (La Bruyere: Caractères, 16).
13. În acelaşi context, François Coppé afirmă:
"Mulţi oameni... ar putea mărturisi, dacă ar fi sinceri,
că ceea ce îi îndepărtează mai întâi de religie este
regula severă pe care o impune în privinţa simţurilor
şi numai apoi au cerut raţiunii şi ştiinţei argumente
metafizice care să le permită a nu se mai jena."
14. "Propovăduirea eticii ia întotdeauna forma
unei veridicităţi... opusă voinţei noastre primare...
Într-adevăr, auzim adesea cum e ridiculizată această
revendicare: «... Să se dezvolte liber dorinţele sădite
de natură în mine!... Dumnezeu este Natura...»... Din
fericire, fundamentarea ştiinţifică a acestor lozinci
este putredă" (Erwin Schrödinger).

85
 15. "Dacă vrei să fii convins de adevărurile
eterne nu-i nevoie să multiplici dovezile, ci să-ţi
stăpâneşti patimile" (B. Pascal).

IV. Necesitatea credinţei

La toate cele de mai sus, se adaugă necesitatea

credinţei atât pentru individ, cât şi pentru societate,
atât întru realizarea scopurilor primordiale, cât şi în
depăşirea dificultăţilor, atât în momentele de bucurie
şi exaltare, cât şi în cele de angoasă ori suferinţă.
1. "Astăzi lumea trăieşte în bunăstare, fără
bucurie. La capătul unui lung şir de facturi pentru
lumină, telefon şi gaze, nu întrevede altceva decât
nota de plată de la Pompe Funebre" (Marschal Bruce).
2. François Mauriac precizează: "Ne
comportăm ca şi cum comoditatea ar fi principalul
câştig, pe când ceea ce ar trebui făcut este ceva care să
dea sens vieţii noastre."
3. "Numai credinţa... ne dă curajul de a aborda
cu îndrăzneală studiul secretelor vieţii" (G. Marconi).
4. Lev Tolstoi afirmă categorica necesitate a
religiei: "Un om poate ignora că are o religie, după
cum poate ignora că are o inimă. Dar fără religie, ca şi
fără inimă, omul nu poate exista."
5. În "Cugetările" lui B. Pascal citim: "Nu
numai că prin Isus Îl cunoaştem pe Dumnezeu, dar

86
chiar şi la cunoaşterea de sine nu putem ajunge decât
prin Isus Hristos."
6. Aflat pe patul de moarte, Chateaubriand
şoptea: "Singur Isus va mântui societatea modernă;
iată Regele meu!"... Au fost ultimele sale cuvinte.
7. "Mijlocul principal de luptă cu răul social
constă în înfrângerea dorinţelor iraţionale din om" (A.
Einstein).
Notă. Având puterea de a lega şi a dezlega (Mt.
16,19), Biserica lui Cristos a dezlegat unele posturi,
dar a legat puternic "postul simţurilor".
8. Într-o scrisoare către F. Bolyai, K.F. Gauss
scrie: "Conştiinţa... nimicniciei vieţii, pe care o simte
şi o exprimă majoritatea oamenilor, la apropierea
sfârşitului, pentru mine este garanţia cea mai sigură
despre schimbarea îmbucurătoare ce ne aşteaptă."
9. "Credinţa în Dumnezeu a fost salvarea mea
timp de nouă ani în închisorile austriece. Cine poate
aprecia binefacerile sublime ale religiei?! Câtă pace şi
iubire, linişte, curaj şi încredere! Ce minune!" (Silvio
Pellico).
10. Savantul român Nicolae Paulescu spunea:
"Ideea de Dumnezeu este o noţiune fundamentală fără
de care ştiinţa cade în absurd."
Notă. Reproduc două citate grăitoare în
context:
(1) "Fără Mine nu puteţi face nimic." (In. 15,5).
(2) "Unde se află doi sau trei adunaţi în numele
Meu, acolo Eu mă aflu în mijlocul lor." (Mt. 18,20).
87
 Aceste două citate mi-au sugerat o strofă din
Hora Unirii:
(1') "Undei-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere."
(2') "Unde-s doi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte."
11. Unul dintre fondatorii psihanalizei, Carl
Gustav Jung, spune: "... Toţi clienţii mei sunt 35 ani
sunt bolnavi de nervi pentru că au fost lipsiţi de
cunoştinţe religioase. Cei ce n-au regăsit credinţa, nu
s-au mai putut vindeca."
12. Întrebat în legătură cu existenţa lui
Dumnezeu (1983), fizicianul francez Louis Leprince-
Ringuet, membru al Academiei, răspunde: "Este atât
de grandios mesajul adus de Hristos... o forţă ce
zdrobeşte carapacea egoismului şi lucidităţii... Există
în viaţa creştinului o speranţă care-i dă putere în orice
greutăţi..."
13. Creatorul rachetelor americane, Werner von
Braun afirma (1972): "Numai o reînnoită credinţă în
Dumnezeu va putea aduce transformarea necesară
pentru a salva lumea de la o catastrofă."
14. Tot aşa ne previne scriitoarea franceză
George Sand: "Nu cunosc altă credinţă şi refugiu
decât credinţa în Dumnezeu. Fără această credinţă
care a făcut gloria omenirii, popoarele sunt nişte
turme care se luptă sfâşiindu-se unii pe alţii."
15. Citându-l pe Valéry, J. Guitton îşi
motivează credinţa: "Dacă Dumnezeu ar exista, dacă
88
doar aş putea să cred că există, aş fi mereu fericit...
Dacă Dumnezeu ar exista, cred că aş fi cu siguranţă
bun cu toţi..."
16. Aflat în pragul convertirii, la Lourdes
(1903), dr. Alexis Carrel, laureat Nobel (1912),
notează: "Sunt singur în noapte. Sistemele pur
intelectuale nu mai există. Ce contează teoriile în faţa
vieţii şi a morţii? Noi n-avem nevoie de ştiinţă pentru
adevărata noastră viaţă, ci de suflet şi de credinţă"
(CAL).
17. Am putea încheia această temă cu cuvintele
lui A. Malraux: "Secolul XXI va fi religios sau nu va
fi deloc!"
Totuşi e bine să ne reamintim cea mai
autorizată sentinţă de vindecare: "Credinţa ta te-a
mântuit!"

V. False contradicţii

Prejudecata contradicţiei dintre credinţă şi

ştiinţă provine fie din necunoaşterea ambelor laturi,
fie din reavoinţă. Oricum, rândurile ce urmează o vor
spulbera prin intermediul celor mai competente voci.
1. Să începem cu afirmaţia lui Johann Kepler:
"adevărul ştiinţific constă în descoperirea gândirii
Creatorului".
2. Anunţând o apropiată eclipsă de soare,
François Arago îşi încheie intervenţia de la College de
89
France cu cuvintele: "Domnilor, la ora..., minutul... şi
secunda stabilită, trei mari aştri vor răspunde – nu la
prezicerea noastră – ci la porunca lui Dumnezeu."
3. "Oricât de profund am ajunge cu cercetările,
nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă ci,
dimpotrivă, o concordanţă esenţială" (Max Planck).
4. Guglielmo Marconi, premiat Nobel pentru
fizică pe 1909, declară: "Credinţa o am nu numai ca
membru al Bisericii Catolice, ci şi ca om de ştiinţă."
5. "Teoria ştiinţifică modernă ne obligă să ne
gândim la Creator" (Sir James Jeans, astronom,
matematician şi fizician englez).
6. Premiat Nobel pentru chimie (1912), Paul
Sabatier susţine netemeinicia opunerii religiei şi
ştiinţei: "Cei care o fac dovedesc că nu cunosc ori
una, ori alta din aceste discipline."
7. Iată şi o exprimare plastică a lui Louis
Pasteur: "Sunt credincios ca un ţăran breton, tocmai
fiindcă am cercetat. Iar dacă aş cerceta şi mai mult aş
fi credincios ca o ţărancă bretonă."
8. "Fizica modernă ne conduce în mod necesar
la Dumnezeu" (Arthur S. Eddington).
9. Jacques Monod, laureat Nobel pentru
psihologie şi medicină pe 1965, afirmă că "noi suntem
fructul unei astfel de întâmplări înlănţuite, încât nu
putem fi decât unici în univers. Nu-i exclus că aşa au
evoluat toate, dar nu fără Dumnezeu."

90
 10. "În timp ce ştiinţa ne învaţă tot mai multe
despre creaţiune, religia ne învaţă tot mai mult despre
Creator" (Werner von Braun).
11. Francis Bacon este de părere că "Puţina
gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea
ştiinţei readuce pe om la Dumnezeu."
12. Deosebit de tranşant, astronomul William
Herschel exclamă: "Astronomul care nu crede în
Dumnezeu este nebun."
13. Academicianul naturalist francez Edwards
Milne zicea: "Naturaliştii adevăraţi... nu pot să-şi dea
seama de fenomenele ce se petrec în faţa lor decât
atribuind opera creaţiei, acţiunii unui Creator."
14. Parafrazând Psalmul 8, Arno Penzias,
iniţiatorul teoriei "Big-Bang" şi premiat Nobel pentru
astrofizică, afirmă că "nu-i nimic sigur şi definitiv în
ştiinţă... Adevărata întrebare pe care mi-o pun este:
Ce-i omul, ca Dumnezeu să-şi amintească de el?"
15. "Am impresia că ştiinţa ne indică drumul
spre Dumnezeu cu o mai mare siguranţă decât o face
religia" (Paul Davies).
16. Premiatul Nobel pentru literatură (1978),
Isaac Bashevis Singer constată că "gânditorii
materialişti au atribuit mecanismului orb al evoluţiei
mai multe miracole... decât i-au putut atribui vreodată
lui Dumnezeu toţi teologii din lume".
17. "Nimic nu ne împiedică... de a identifica...
organizarea lumii ştiinţelor şi Dumnezeul religiilor"
(Max Planck).
91
 18. Georges Cuvier ne îndeamnă "să ne
convingem de bunătatea şi înţelepciunea Autorului
naturii, prin studierea făpturilor ce provin de la
puterea Sa".
19. "Dumnezeu a făcut toate lucrurile după
număr, pondere şi măsură" (Jean André Dumas, citând
Cartea Înţelepciunii).
20. "Mare meşter a trebuit să fie Cel care a
făcut lumea" (Isaac Newton) (vezi şi III.9).
21. Prezentând Academiei Franceze ultima
fascicolă a Tabelelor privind mişcarea planetelor,
Urban Leverrier mărturiseşte: "În decursul acestei
lucrări îndelungate, am avut a fi încurajat... de gândul
ce întărea în mine adevărurile nepieritoare ale
filozofiei creştine..."
22. "Pentru religie, Dumnezeu este la începutul
oricărei cercetări. Pentru ştiinţă, El este la capătul ei"
(Max Planck).
23. În discursul de recepţie la Academia
Franceză, Henri Poincaré spunea: "Oricât de departe
ar duce ştiinţa cuceririle sale... peste toate frontierele
sale pluteşte misterul şi, cu cât aceste frontiere vor fi
extinse, cu atât ele vor fi mai greu de cuprins".
24. "Marile probleme ale existenţei lui
Dumnezeu şi ale nemuririi vor depăşi mereu
formulele ştiinţei. Cel mai mare geometru al lumii nu
va şti niciodată, în acest domeniu, mai mult decât ştie
un elev de şcoală elementară" (Emile Goursat,
Universitatea din Paris).
92
 25. "Tocmai studiile mele au fost acelea care m-
au readus la Dumnezeu şi la credinţă" (Alex. E.
Becquerel, radiolog).
26. Referindu-se la cei ce caută să interpreteze
"ştiinţific" vindecările miraculoase de la Lourdes,
Emile Zola scrie: "Oamenii care vin aici să discute mă
fac să râd când vorbesc în numele legilor absolute ale
ştiinţei".

93
94
 Creştinismul la rădăcină

1. Religia există... Există de când există omul.

Creştinismul există... Există de două mii de ani.
Şi aceasta în ciuda tuturor adversităţilor începând cu
primele veacuri şi până în zilele noastre; în ciuda
diverselor frământări proprii întregii societăţi.
Dincolo de menirea salvatoare, se află şi rolul
imens pe care religia creştină l-a jucat în cultura şi
civilizaţia umană.
"Presupuneţi pentru un moment că ea n-a
existat. Ştergeţi cu gândul ceea ce subzistă de la ea...
Intraţi în toate muzeele şi desprindeţi de pe pereţi
chipul lui Hristos. Faceţi să dispară toate tablourile cu
Preacurata şi Domnul... dărâmaţi catedralele... Ştergeţi
din rândul compozitorilor pe Haendel, Palestrina şi
atâţia alţii. Eliminaţi din opera lui Beethoven, a lui
Mozart, a lui Pergolesi, a lui Rossini tot ceea ce a fost
inspirat din religia creştină... suprimaţi-l pe Bossuet,
pe Pascal, pe Fénelon, pe Massillon; luaţi-i lui
Corneille "Polyeuct", lui Racine, "Athalie"... Scoateţi
numele lui Hristos din versurile lui Lamartine, Victor
Hugo, chiar şi ale lui Musset... Faceţi un pas în plus:
distrugeţi şi spitalele, căci primul spital din lume a
fost fondat de o femeie creştină. Suprimaţi-l pe Sf.
Vincent de Paul, pe Sf. Francisc de Assisi... Ştergeţi,
în sfârşit, ştergeţi toate urmele lăsate pe pământ de
sângele izvorât din rănile Celui Răstignit. Apoi, odată
împlinită această ispravă, întoarceţi-vă. Îmbrăţişaţi cu
95
o lungă privire cele optsprezece (!) sute de ani
înşiruite în urmă-vă şi priviţi fără groază – dacă puteţi
– golul lăsat peste secole..." (E. Legouvé, citat din
(DAC)).
Creştini adevăraţi au existat şi există... Sclavi şi
împăraţi, savanţi şi ţărani, medici, filozofi, poeţi,
profesori precum şi oameni simpli, ostaşi, oameni de
stat şi copii plăpânzi.
Ceea ce a fost, ştim... ce este, vedem... ce va
fi?... În orice caz, azi, mai mult ca oricând, merită să
ne aplecăm urechea la învăţătura creştină, singura –
poate – în stare să anihileze valurile succesive de
nelinişte şi ură ce bântuie lumea...
"Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie!"
(M. Eminescu, Tat twam asi)
2. Legea nouă, legea creştină este o prelungire a
Legii vechi, este o împlinire a acesteia. Isus Hristos,
Mesia, era aşteptat cu tot mai multă insistenţă. Zeloţii
(republicani), adepţii răzvrătitului Iuda Galileeanul,
aşteptau un Mesia care, cu suflul gurii sale, să învingă
pe duşmanii lui Israel, să scape de stăpânirea romană
şi să instaureze epoca de aur a lui David. Şamaiţii
adăugau, la această imagine a lui Mesia, religiozitatea
şi moralitatea severă. Hileliţii vedeau în Media un
prinţ al păcii care să aplaneze neînţelegerile interne şi
externe (FUM).
În perioada de început a erei creştine existau
unele secte iudaice care – aşteptându-L pe Mesia – îşi
96
duceau viaţa în pustie. Nu este exclus ca printre
acestea să-şi fi desfăşurat o parte din activitatea sa şi
Ioan Botezătorul (MAN). Despre o astfel de "sectă a
peşterii" scrie şi Al-Qirqisani în cartea sa: "Istoria
sectelor iudaice" (sec. X). Detalii interesante despre
aceste secte găsim, de asemenea, la Plinius cel Bătrân
(Historia Naturalis), Filon din Alexandria (Quod
omnis probus liber sit, Apologia) şi Josephus Flavius
(Războiul Iudeilor).
Împlinirea Legii vechi se materializează şi în
"universalizarea" sa. Mesia nu avea să fie numai al
poporului ales, ci al întregii omeniri. Faptul că unele
precepte ale religiei creştine se află şi în religii
necreştine confirmă caracterul universal uman al
acesteia, răspunsul pe care aceasta îl dă la problema
fundamentală a existenţei sociale, dar mai ales
ilustrează lucrarea providenţei.
Toate religiile precreştine, precum Taoismul
(Tao-Tze), Confucianismul, Parsismul (Zoroastru),
Brahmanismul, Iudaismul, Budismul (vezi (SUT)),
constituie etape "necesare" în realizarea "modelului".
Odată exemplarul nobil realizat, riscul apariţiei
de ramuri "sălbatice" persistă. Dovada o constituie
avalanşa deviaţiilor postcreştine (mai ales cele
actuale).
3. Mărturii necreştine despre Hristos şi
Creştinism există nenumărate:
- Istoricul evreu Josephus Flavius (în
Antichităţile iudaice) afirmă: "În acest timp a apărut
97
Isus... pe care Pilat l-a condamnat la cruce... Şi azi mai
există încă secte care, după el, au primit numele de
creştini."
- În Analele lui Tacitus citim că pe vremea lui
Nero au fost persecutaţi "o foarte mare mulţime de
creştini... Autorul numelui lor, Hristos, a fost
condamnat la supliciu sub domnia lui Tiberius de
către procuratorul Ponţiu Pilat."
- Talmudul, acea culegere de sentinţe de-ale
rabinilor şi reguli morale, în partea sa intitulată
Gemara, conţine următoarea menţiune: "În preajma
Sabatului L-au crucificat pe Isus. Patruzeci de zile a
mers înaintea lui un herold (vestitor), fiindcă se ocupa
cu arta magiei şi a amăgit şi tulburat pe israeliţi..."
- Contrariat de răspândirea Creştinismului,
Seneca exclamă: "Într-atât s-a întărit datina neamului
blestemat, încât deja este primită în toate ţările; cei
învinşi au impus legi învingătorilor".
- Scriitorul păgân Lampridiu, referindu-se la
împăraţii Alexandru Sever şi Adrian, afirmă:
"Alexandru a voit să facă templu lui Hristos şi să-L
numere printre zei. Se spune că Adrian a voit aceasta,
cerând să se facă în toate oraşele temple fără idoli,
care azi se numesc ale lui Adrian, deoarece n-au
zeităţi" (SUT).
- Iulian Apostatul, cel mai înverşunat adversar
al creştinilor (sec. IV) susţine că "Hristos n-a săvârşit
nimic deosebit în toată viaţa Sa, de nu se va socoti

98
deosebit aceea că a tămăduit şchiopii şi orbii şi că a
scos demonii în Betsaida şi Vitania".
- Yuqub Al-Qirqisani, în Istoria sectelor iudaice
(amintită mai sus), continuă astfel: "Curând s-a ivit
acolo Ioşua care, după spusele rabinilor, era fiul lui
Pandera; el e cunoscut ca Isus, fiul Mariei... Aceasta
s-a întâmplat când domnea Augustus Caesar,
împăratul Romei, adică pe timpul celui de-al doilea
Templu."
4. Mărturia creştină fundamentală o constituie
Evangheliile. Isus Hristos şi-a întemeiat Biserica
numai prin viu grai. În scris nu a lăsat nimic. Cei care
au scris au fost Apostolii şi ucenicii lor. Ulterior,
scrierile s-au înmulţit necontrolat, dar chiar din
primele veacuri Biserica Creştină a recunoscut ca
Evanghelii doar cele patru pe care le cunoaştem
astăzi. În ultimul sfert al secolului II, cele patru
Evanghelii erau cunoscute şi utilizate în Biserica
întreagă, ca fiind din epoca Apostolilor. Deja în prima
jumătate a aceluiaşi secol acestea erau considerate ca
documente autentice ale vieţii şi doctrinei lui Isus
Hristos, fiind citate şi folosite ca atare.
- Celebrul scriitor ecleziastic Tertullian îşi ţese
opera cu citate din Evanghelii. În Tratatul său contra
lui Marcion (în jurul anului 200), el declară că nu
există decât patru Evanghelii recunoscute de Biserică,
le enumeră autorii şi susţine că acestea se află în uzul
Bisericii din timpul Apostolilor. Tertullian aduce
mărturia Bisericii din Cartagina.
99
 - Clement din Alexandria (în jurul anului 195)
atestă faptul că şi în Egipt erau admise doar cele patru
Evanghelii tradiţionale; le numeşte autorii şi încearcă
să fixeze ordinea apariţiei lor.
- Canonul Muratori (considerat ca datând de pe
la anul 185, putând coborî până la 170) este o listă
oficială a cărţilor Noului Testament. Cuprinde lista
celor patru Evanghelii cu unele detalii asupra
condiţiilor în care au fost scrise.
- Sf. Irineu a trăit atât în Orient, cât şi în
Occident. El apelează la Tradiţie pentru a atesta cele
patru Evanghelii, scrise fie de către Apostoli, fie de
către discipolii acestora.
- Sf. martir Iustin, convertit la Creştinism în
anul 130, a scris două Apologii ale Creştinismului
(150), una adresată împăratului roman, iar cealaltă
adresată Senatului. În acestea el vorbeşte despre
"memoriile Apostolilor" pe care le numeşte
Evanghelii. Într-un dialog cu Triphon Iudeul, Sf.
Iustin afirmă că acestea sunt datorate "Apostolilor şi
discipolilor" şi că aceste scrieri se citeau dumineca în
adunările credincioşilor.
- Tatian, discipol al Sf. Iustin, în "Diatessaron",
compune o "armonie a celor patru Evanghelii".
(Ulterior, Tatian a căzut în erezie).
- Spre mijlocul secolului II erezia gnosticilor
era în floare. Totuşi, autenticitatea şi autoritatea
Evangheliilor era recunoscută şi de către aceştia.

100
 - Papia, episcop de Hierapolis (Frigia, Asia
Mică), în "Exegeze (explicaţii) ale predicilor
Domnului" (140), face apel la mărturia "prezbiterului"
Ioan (apostolul) pentru a da unele detalii privind
Evangheliile.
- Părinţii apostolici (scriitorii contemporani cu
Apostolii şi discipoli de-ai Apostolilor) ne aduc
mărturie directă a autorităţii Evangheliilor, din
preajma primului secol. Este vorba despre Sfinţii
Barnabeu, Clement, Ignaţiu, Policarp şi Hermas.
5. Cele patru Evanghelii, singurele care fac
autoritate în Biserică, sunt datorate Sfântului Matei –
Apostolul, Sfântului Marcu – secretar al Apostolului
Petru, Sfântului Luca – discipol al Apostolului Pavel
şi Sfântului Ioan – Apostolul (DAC).

A. Sfântul Matei
Iudeu de origine, Matei sau Levi, fiul lui
Alfreu, a exersat în timpul lui Isus Hristos profesiunea
de vameş (colector de impozite) la Capernaum. Într-o
zi, Isus i-a zis "urmează-mă" şi el, îndată, a lăsat totul
spre a-L urma. Îl vedem apoi oferind un ospăţ lui Isus
şi discipolilor Săi, după care istoria sa se confundă cu
cea a colegiului apostolic. Atât din profesiunea sa, cât
şi din abundenţa ospăţului oferit lui Isus, reiese că
Matei se bucura de o bunăstare materială şi de un
oarecare grad de cultură.

101
 Tradiţia i-a atribuit lui prima Evanghelie pe
care a compus-o pentru iudeii palestinieni convertiţi la
Creştinism. El a scris în limba ebraică-arameană pe
care o vorbeau în acea vreme evreii. Textul grecesc,
ce există şi azi, reprezintă o traducere făcută de el, sub
îndrumarea lui sau cel puţin cu aprobarea lui. Analiza
textului primei Evanghelii dovedeşte justeţea celor de
mai sus:
a) Autorul este iudeu de origine, întrucât
cunoaşte perfect Vechiul Testament (din care citează
de circa 40 ori), cunoaşte foarte bine limba ebraică
(chiar şi în textul grecesc abundă ebraismele, acele
turnuri de fraze proprii limbii ebraice), iar dacă
autorul a devenit creştin, ideile şi obiceiurile lui au
rămas iudaice. (Astfel, Ierusalimul deicid mai este
numit şi Cetatea sfântă, templul, locul sfânt etc.).
b) Autorul este iudeu din Palestina, cartea sa
relevând o cunoaştere personală a Palestinei şi, mai
ales, a Galileii unde se găsea şi Capernaum. El
situează exact acest oraş la hotarele triburilor lui
Zavulon şi Neftali (IV, 13,15), pe malul unui lac unde
se îndeletnicea pescuitul (IV, 18,19), unde furtunile
sunt înspăimântătoare (VIII, 25), unde crinii ornează
câmpiile (VI, 28-30). Toate aceste trăsături de culoare
locală denotă un locuitor familiarizat cu detaliile de
mai sus.
c) Autorul scrie pentru iudeii convertiţi, căci
scrie pentru cititorii cunoscători ai limbii arameene
(limbă vorbită de Isus Hristos); aşa se face că el nu
102
explică cuvintele: rabbi (XXIII, 7,8), mammona (VI,
21), gehenna (V, 29,30), raca (V, 22), corbona
(XXVII, 6) pe care le foloseşte (acest lucru era inutil
pentru cititorii care le cunoaşteau precum el însuşi);
aşa se face că el spune doar "şi-I vei pune numele
Isus, pentru că El va mântui poporul Său" (I, 21),
vorbind cititorilor iudei care ştiu că "Isus" înseamnă
"mântuitor"; amănuntele pe care le dă autorul despre
lepădarea lui Petru se adresează cititorilor care disting
vorbirea galileeană de cea din Iudeea. Autorul scrie
pentru cititorii pătrunşi de ideile iudee, familiarizaţi
cu ele şi în stare de a le purta interes. Aşa se explică
de ce prima sa grijă este de a arăta, prin genealogie, că
Isus descinde din David şi Avram (I, 1,17); de aceea,
el indică Nou Testament ca realizând profeţiile
Vechiului Testament (I, 22-23; II, 5-6, 17-18, 23; III,
3); de aceea, la predica de pe munte, el insistă
îndelung asupra legăturii dintre Legea Veche şi Legea
Nouă (V, 17, 21, 27, 31, 33, 38). Toate aceste fapte ar
fi fost de minim interes pentru păgânii convertiţi la
Creştinism. El subliniază ameninţările pronunţate de
Isus la adresa cărturarilor şi fariseilor (XXIII, 13-16,
23-29), ceea ce i-ar fi ofensat inutil pe nişte iudei ce
ar urma să fie convertiţi.
d) Autorul trebuie să fi fost martor al faptelor
pe care le povesteşte. Dacă, în general, el nu intră în
multe detalii asupra faptelor, insistând asupra
cuvântărilor (care corespund mai bine scopului său),
totuşi multe din pasaje uimesc prin precizia lor, prin
103
detalii ce par a fi reproduse de un martor ocular:
vindecarea omului cu mâna paralizată (XII, 10-13),
liniştirea miraculoasă a furtunii (VIII, 23-27) sunt
prezentate de unul care le-a trăit. Cuvântările sunt de
o întindere excepţională şi pline de o sublimitate care
n-ar putea fi produsul inteligenţei autorului (altfel,
după remarca lui J.J. Rousseau, ar trebui să ne
prosternăm în faţa evanghelistului însuşi); adevărul
este că, dacă evanghelistul nu-i decât un raportor, el
este un raportor de la sursă, un martor care scrie nu
ceea ce a auzit povestind, ci ceea ce a auzit!
e) Autorul trebuie să fie Sf. Apostol Matei. Într-
adevăr, Apostolul Matei era colector de impozite la
Capernaum; or, autorul primei Evanghelii relatează în
termeni tehnici episoadele în care este vorba de
impozit şi de tribut (XVII, 24,27; XXII, 19). Ocupaţia
de vameş era dispreţuită la iudei; Evanghelia a doua şi
a treia nu ne spun că Apostolul Matei a profesat-o, iar
când vorbesc despre ocupaţia acestuia, îl descriu cu
numele – mai puţin cunoscut – de Levi (Marcu II, 14;
Luca V, 27,29), singur primul evanghelist nu ezită a-l
numi Matei, el însuşi fiind acesta (IX, 9). În listele
Apostolilor, de obicei aceştia sunt grupaţi câte doi, Sf.
Matei fiind asociat cu Sf. Toma; al doilea şi al treilea
evanghelist îl numesc pe Matei înaintea lui Toma
(Marcu III, 18; Luca VI, 15), numai primul
evanghelist îl numeşte Toma înaintea lui Matei (X, 3);
un nou semn de umilire impus lui Matei de către...
Matei însuşi.
104
 Bazându-se pe faptul că prima Evanghelie (a
Sfântului Matei) vorbeşte despre dărâmarea
Ierusalimului (petrecută la anul 70), raţionaliştii
datează scrierea acestei Evanghelii între anii 70 şi
100. Însă, după cum se va arăta, Evanghelia de la
Matei fiind anterioară celei de la Luca (anii 62-63),
data cea mai verosimilă pentru prima Evanghelie este
cel mai târziu anul 60, 61, dărâmarea Ierusalimului
apărând cu adevărat ca o profeţie.
Or, la 27 de ani de la Patimile Mântuitorului, cu
siguranţă că existau destui martori ai vieţii şi faptelor
Sale, care să dovedească adevărul celor istorisite. De
altfel, Apostolul Pavel (pe la anul 57) afirmă că peste
500 L-au văzut pe Isus înviat, dintre care "mulţi
trăiesc până acum" (I Cor 15,6).

B. Sfântul Marcu
Ierusalimean, dintr-o familie creştină de vază,
Sf. Marcu nu este pomenit în Evanghelii şi o tradiţie
foarte serioasă spune că el nici nu l-a audiat pe Isus.
În schimb, Marcu este numit de mai multe ori în
Faptele Apostolilor şi în Epistolele Sfântului Pavel,
atât sub numele de Marcu, cât şi sub numele de Ioan
Marcu (Fapte XII, 12,25; II Tim IV, 11). El pare să fie
tânărul care, în Grădina Ghetsimani, fugind gol, şi-a
lăsat veşmântul în mâinile celor ce veniseră să-L
prindă pe Isus (Marcu XIV, 51-52).

105
 Nepot al Sfântului Barnabeu, el şi-a însoţit
unchiul pe când acesta plecase cu Sf. Pavel în Cipru;
dar revine în curând la Ierusalim (pe la anul 45).
Ulterior îl întâlnim ca ucenic al Sf. Petru în Babilon,
iar (după anul 64), la Roma (I Petru V, 13). Papia, în
"Exegeze ale cuvântărilor Domnului", îl numeşte pe
Marcu "interpret al lui Petru".
Tradiţia susţine că Marcu a scris cea de a doua
Evanghelie, pentru a păstra cuvântările şi învăţăturile
lui Petru, al cărui secretar a fost. Evanghelia lui
Marcu a fost scrisă la cerere, pentru creştinii din
Roma.
Examenul celei de a doua Evanghelii confirmă
atribuirea sa Sfântului Marcu. Rezultă, într-adevăr, că
autorul este iudeu palestinian, contemporan al
Apostolilor, chiar discipol al Sfântului Petru şi că el a
scris pentru romani.
a) Autorul este iudeu de origine, căci greaca în
care a fost scrisă a doua Evanghelie abundă în
ebraisme şi contradicţii de fraze rudimentare care n-au
nimic cu limba greacă. Autorul preferă citatele în
original ale cuvintelor Mântuitorului (cuvinte care îi
erau familiare): Boanerghes (III, 17), talitha cumi (V,
41), Corban (VII, 11), Effeta (VII, 34), Abba (XIV,
36) etc. De asemenea, el cunoaşte bine obiceiurile
evreilor cum ar fi pregătirea Sabatului (XV, 42) şi
spălarea mâinilor, scăldatul etc. (VII, 2,4).
b) Autorul este iudeu palestinian, chiar din
Ierusalim. El cunoaşte foarte bine geografia Palestinei
106
şi topografia Ierusalimului, moravurile şi credinţelor
sectelor din acea vreme (XII, 41). Este singurul care
relatează incidentul cu tânărul din Ghetsimani, amintit
mai sus; interesul ce-l acordă acestui episod – altfel
lipsit de importanţă – ne face să credem că el
povesteşte o întâmplare personală. Or, Ioan Marcu
locuia la Ierusalim, întrucât la mama sa s-a refugiat
Petru când scăpase din închisoare (Fapte XII, 12).
c) Autorul este contemporan cu Apostolii. El
notează şi cele mai mărunte împrejurări de timp (I, 35;
XV, 25), de loc (III, 7; IV, 38), de număr (V, 13; VI,
40), precum şi atitudinile lui Isus (II, 5,34; IX, 36).
Citind, se simte, dacă nu martorul ocular, cel puţin
auditorul imediat şi favorit al unui martor ocular.
d) Autorul este un discipol al Sfântului Petru.
Într-adevăr, el vorbeşte despre Petru – ca de altfel toţi
evangheliştii – dar cu următoarele particularităţi:
- Când dă amănunte despre Petru, care se află la
ceilalţi evanghelişti, aceste amănunte nu sunt spre
lauda corifeului Apostolilor (VIII, 33).
- Când omite amănunte, pe care le dau ceilalţi
evanghelişti, acestea sunt aproape totdeauna spre
lauda lui Petru: pescuitul minunat şi chemarea
definitivă la apostolat (Luca V, 3-10), umblatul pe
mare (Matei XIV, 25-29), pescuitul cu undiţa (Matei
XVII, 26-27).
- În textele comune, Evanghelia a doua vorbeşte
foarte simplu despre Petru, fără a-i scoate în evidenţă
persoana, ba chiar părând a atrage atenţia asupra
107
defectelor acestuia. Cu alte cuvinte, a doua
Evanghelie prezintă rolul capului Apostolilor ca şi
cum el însuşi – în umilinţa sa – ar fi făcut-o.
- Din Faptele Apostolilor cunoaştem programul
predicărilor Sfântului Petru: neglijând fapte din
copilăria lui Isus el se referă la viaţa Sa publică, şi mai
ales la minunile Sale. Acelaşi lucru se observă şi în
Evanghelia lui Marcu.
e) Autorul n-a scris pentru iudei, ci pentru
păgânii convertiţi. Într-adevăr, el ţine seama de faptul
că cititorii săi nu cunosc limba, ţara şi obiceiurile
evreilor:
- Când citează în arameană cuvintele rostite de
Isus, are grijă să le traducă pe înţelesul cititorilor (III,
17; V, 41).
- El explică obiceiurile iudee, credinţele şi
regulile sectelor (VII, 2,4; XIV, 12; XV, 42; XII, 181;
II, 18), ba chiar până şi faptul că Iordanul este un râu
(I, 5).
- Profeţii nu sunt amintiţi decât de două ori (I,
2-3; XV, 28), iar Legea (atât de scumpă iudeilor), nici
o dată!
f) Autorul a scris pentru romani:
- Greaca în care este scrisă Evanghelia a doua
este presărată cu latinisme, iar expresiile latine
folosite nu sunt explicate.
- Este singurul evanghelist care aminteşte de
obiceiul părăsirii bărbatului de către femeie (X, 12),
obicei specific roman, şi nu iudeu.
108
 - Vorbind despre monedele greceşti depuse de
văduva săracă, el are grijă să traducă valoarea în
monede romane (XII, 42).
- Când aminteşte de Simon Cyreneul, adaugă
faptul că acesta este tatăl lui Rufus (XV, 21). Or, se
ştie că Rufus se afla la Roma, unde Pavel îi transmite
salutul său (Rom XVI, 13).
O tradiţie ne spune că Sf. Marcu şi-a scris
Evanghelia în timpul vieţii Sfântului Petru, care a
citit-o şi a a aprobat-o. Rezultă deci că a fost compusă
înainte de anul 67. Întrucât a treia Evanghelie datează
din anii 62-63 şi este ulterioară celei de a doua (căci
face aluzie la aceasta în prologul său), o dată mai
precisă a Evangheliei de la Marcu este anul 61.

C. Sfântul Luca
Luca este numele unuia dintre discipolii şi
însoţitorii Apostolului Pavel. Originar din Antiohia, el
era de origine păgân şi nu apucase a-l cunoaşte pe
Isus. Fragmentul Muratori afirmă despre el:
"Dominum tamen nec ipse vidit in carne". A cunoscut
în schimb pe unii dintre Apostoli: Ioan, Iacob şi Petru.
Luca a fost medic, ceea ce presupune o oarecare
cultură; o tradiţie mai recentă îi atribuie şi calitatea de
pictor. După uciderea Sfântului Ştefan (pe la anul 35),
mulţi iudei convertiţi emigrară din Ierusalim în
Antiohia; este fără îndoială că aceştia l-au convertit şi
pe Luca. Întâlnindu-l pe Pavel la Troa, i se ataşează,
109
face împreună cu el călătoria la Roma şi-l ajută în
lucrările sale, chiar şi pe timpul captivităţii. Tradiţia îi
atribuie a treia Evanghelie precum şi Faptele
Apostolilor.
Analiza celei de a treia Evanghelii duce la
concluzia că autorul ei este grec de origine, spirit
cultivat, discipol şi însoţitor de-al Sfântului Pavel,
adică este Sf. Luca însuşi.
a) Autorul este grec de origine. El scrie greceşte
cu o simplitate şi o eleganţă ce arată că această limbă
este limba sa maternă. Textul este lipsit de ebraisme,
cu excepţia primelor două capitole consacrate
copilăriei lui Isus şi care probabil că au fost traduse
dintr-un document aramean.
b) Autorul este un spirit cultivat, ceea ce reiese
şi din caracterul literar al scrierii sale. Prologul său, de
exemplu, are un stil cu totul elevat. Renan ("Les
Evangiles") apreciază această operă ca fiind "cea mai
literară dintre Evanghelii". În ea se găseşte un
vocabular mai bogat decât în celelalte (peste 750
cuvinte ce nu se află decât în aceasta). El scrie ca un
adevărat istoric: în prolog are grijă să aprecieze opera,
scopul şi documentele folosite (II, 1; III, 1), iar faptele
sunt situate în mediul lor cronologic, referindu-se la
istoria profană (I, 5; II, 1-2; III, 1-2). Descrierea vieţii
lui Isus este completă, urcând până la origini şi
punând cea mai mare ordine posibilă în expunerea ei.
c) Autorul este un discipol de-al Apostolului
Pavel. Toţi Apostolii au propovăduit aceleaşi
110
învăţături, dar fiecare insista pe punctele ce le credea
mai importante. Sf. Pavel insistă mai mult asupra
necesităţii credinţei şi asupra caracterului universal al
Creştinismului. Asupra acestor puncte insistă şi cea de
a treia Evanghelie, arătând că mântuirea este oferită
tuturor, indiferent de origine, bogaţi sau săraci (III,
12; IX, 56). Există, de asemenea, mare asemănare
între această Evanghelie şi scrierile Sfântului Pavel.
Această asemănare a făcut ca unii s-o atribuie chiar
Sfântului Pavel.
Pavel a fost "Apostolul neamurilor" şi, deci, un
adevărat discipol al său trebuia să scrie pentru păgânii
convertiţi; aşa şi este! De aceea găsim în această a
treia Evanghelie explicaţii topografice inutile pentru
iudei (I, 26; XXIV, 13); de aceea desemnează
localităţile prin numele lor grecesc şi nu aramean; de
aceea omite termenii arameeni ca: rabbi, hosanna,
folosiţi în celelalte Evanghelii; de aceea este foarte
puţin citată Legea şi profeţii; de aceea omite ceea ce
ar putea şoca pe străini şi povesteşte ceea ce i-ar putea
atrage. În timp ce Sf. Matei opune "fiilor lui
Dumnezeu" pe "păgâni" (Matei V, 47), autorul nostru
îi opune pe "păcătoşi" (Luca VI, 33-34), care pot fi
atât iudei, cât şi străini. Dimpotrivă, el povesteşte
pilda vameşului şi fariseului (XVIII, 9-14), a fiului
risipitor (XV, 11-32), precum şi pocăinţa tâlharului de
pe cruce (XXIII, 39-43). În fine, Isus este prezentat nu
numai ca fiul lui Avraam, ci şi al lui Adam (III, 38),
care este părintele Omenirii.
111
 d) Autorul este chiar însoţitor de-al Sfântului
Pavel. Într-adevăr, autorul celei de a treia Evanghelii
este acelaşi cu autorul Faptelor Apostolilor, iar
autorul Faptelor a fost un însoţitor de-al Sfântului
Pavel. De fapt, Evanghelia a treia şi Faptele
Apostolilor nu constituie două opere distincte, ci, mai
degrabă, o operă în două volume. Ele se aseamănă atât
de mult în părţile lor introductive, în idei, în
vocabular, sintaxă şi procedee literare! În plus,
ambele sunt dedicate patricianului roman Teofil (Luca
I, 3; Fapte I, 1), ulterior convertit şi el. Apoi, autorul
Faptelor vorbeşte în mai multe rânduri la persoana I
plural, "noi" (Fapte XXI, 1), deci ca martor ocular şi
participant la faptele pe care le povesteşte.
e) Dintre însoţitorii Apostolului Pavel, Sf. Luca
este autorul celei de a treia Evanghelii. Altfel, ce rost
ar fi avut ca tradiţia să-i acorde această favoare, ştiind
că Luca a jucat un rol mult mai neînsemnat decât – să
zicem – Tit sau Timotei?! După mărturia Sfântului
Pavel, Luca este medic; or, autorul celei de a treia
Evanghelii era familiarizat cu problemele medicale.
Prologul său oferă asemănări cu cel al lui Dioscoride
(medic din sec. I); este singurul care enunţă
proverbul: "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!" (IV,
23); vorbind despre boli, le numeşte în termenii
medicali ai vremii (V, 18; XXIV, 2). Numai un medic
putea să scrie astfel; nu-i oare acesta un indiciu că era
chiar medicul care l-a însoţit pe Sf. Pavel? (Col. IV,
14).
112
 Tradiţia nu ne dă nici o indicaţie privitoare la
datarea celei de a treia Evanghelii. În prologul său,
Luca afirmă că a consultat martori oculari ai
evenimentelor. În prologul Faptelor ne dă o indicaţie
mai precisă, vorbind despre Evanghelia ce a scris-o
mai înainte. Or, Faptele au fost scrise cel târziu la anul
63, căci expunerea se opreşte brusc aici şi nu vorbeşte
nimic despre a doua captivitate şi moartea Apostolului
Pavel. Aşadar, Evanghelia de la Luca n-a fost scrisă
mai târziu de anul 63. La acea dată trăiau mulţi
martori de-ai vieţii lui Isus Hristos.

D. Sfântul Ioan
Sfântul Ioan este unul dintre cei mai celebri
Apostoli. Tatăl său, Zevedeu, era pescar pe Lacul
Genizareth (Marcu I, 19-20). Salomeea, mama sa,
făcea parte din grupul femeilor care îl însoţeau pe Isus
şi se îngrijeau de cele trebuincioase (Marcu XV, 40;
XVI, 1). Fratele său mai în vârstă, Iacob cel mare, a
fost, ca şi el, Apostol (Marcu I, 19-20), şi amândoi,
împreună cu Petru, au format grupul privilegiat care a
asistat la învierea fiicei lui Iair (Luca VIII, 51), la
transfigurarea de pe Tabor (Mat. XVII, 1) şi la agonia
din Grădina Măslinilor (Marcu XIV, 33). Pe Calvar,
Ioan a fost singurul Apostol prezent, căruia Isus i-a
încredinţat îndurerata Sa Mamă. El a rămas la
Ierusalim vreo douăzeci de ani, după Înălţare, iar apoi
a plecat în Efes. În timpul unei călătorii la Roma a
113
fost aruncat într-o căldare cu ulei fierbinte, din care s-
a ales – în mod miraculos – cu o nouă tinereţe. Exilat
în insula Patmos, scrie Apocalipsul. Revenit în Efes,
moare la o vârstă înaintată, spre sfârşitul primului
secol. A mai scris trei Epistole, iar Tradiţia îi atribuie
şi a patra Evanghelie.
Examinând această a patra Evanghelie rezultă
că autorul era iudeu din Palestina, Apostol al lui Isus,
şi anume Sf. Ioan însuşi.
a) Autorul este iudeu, căci limba sa maternă
este arameana, în care citează numeroşi termeni şi le
dă interpretarea; frazele includ multe turnúri proprii
limbii ebraice; sintaxa este ebraică; propoziţiile sunt
legate simplu prin conjuncţia "şi", având înţelesuri
diferite: sau, deci, prin urmare, care nu este altceva
decât traducerea particulei ebraice "vav". Autorul este
la curent cu ideile iudeilor; el se referă la credinţa
iudeilor când compară pe Isus cu miel de Paşti (I, 36),
cu Templul (II, 19), cu şarpele de aramă (II, 14) şi
Euharistia cu mama (VI, 49-50). S-a preocupat, de
asemenea, să arate împlinirea profeţiilor Legii Vechi
în Noul Testament (XIII, 18; XVII, 12). El cunoaşte
foarte bine obiceiurile evreilor; sărbătorile cu
diferitele lor practici (VII, 2; X, 22), legea Sabbatului
în detaliile sale (IX, 14 etc.), împrejurările abluţiunilor
(II, 6), regulile privitoare la frecventarea de către iudei
a lăcaşurilor păgâne (XVIII, 28), duşmănia dintre
iudei şi samariteni (IV, 9) etc.

114
 b) Autorul este palestinian, cunoscând foarte
bine topografia Galileii, a Samariei, a Iudeii şi a
Ierusalimului. El ştie, de exemplu, că în Palestina
există mai multe localităţi cu numele Cana, Bethsaida,
Betania (II, 1,11; XII, 21; I, 28; XI, 18), că Ennon este
vecin cu Salim şi că aici apele abundă (III, 23), că
primăvara există multă iarbă pe platoul din Nord-
Estul Tiberiadei (VI, 10); la Ierusalim el situează
precis Grădina Măslinilor (XVIII, 1), lacul Siloe (IX,
7), scăldătoarea Bethesda cu cele cinci porticuri (V,
2), Gabbatha (XIX, 13), Calvarul (XIX, 17) etc.
c) Autorul este Apostol, căci multe detalii
cuprinse în Evanghelia sa denotă un martor ocular;
adesea sunt indicate orele (I, 39; IV, 6) precum şi
diferite numere ca: numărul vaselor la ospăţul din
Cana (II, 6), numărul soldaţilor care şi-au împărţit
veşmintele lui Isus (XIX, 23). Pasaje întregi sunt atât
de vii, încât autorul trebuie să fi fost martor al faptelor
pe care le povesteşte: convorbirea dintre Isus şi
Samariteanca (IV, 4-42), vindecarea orbului din
naştere (IX, 1-41) etc. Acest martor ocular este un
Apostol; el nu relatează simplu ceea ce ar fi putut
vedea un trecător, ci adesea ne arată şi motivele
acţiunilor Domnului; el ne relatează lucruri pe care nu
le-ar fi putut afla decât de la Isus însuşi, aşa cum este
şi convorbirea cu Samariteanca. Despre Apostoli el
vorbeşte ca despre codiscipoli; adesea ne descoperă
gândurile lor intime (IV, 27; XII, 16), îi desemnează
cu numele familiar pe care-l foloseau între ei:
115
Bartolomeu este Nathanail (I, 45-49), Toma este
Didim (XI, 16); aceasta numai pentru că autorul este
unul dintre tovarăşii lor.
d) Autorul este Sf. Ioan, fapt atestat de mai
multe aluzii şi chiar de mai multe tăceri din această
Evanghelie. Din primele trei Evanghelii (numite "
Evangheliile sinoptice", întrucât expunerile lor pot fi
urmărite în paralel), se ştie că cei doi fii ai lui
Zevedeu trăiau în intimitate cu Mântuitorul (Matei
XVII, 1; Marcu I, 29; Luca VIII, 51) şi că Salomeea
(mama lor) era prezentă pe Calvar (Marcu XV, 40). Al
patrulea evanghelist este singurul care nu pomeneşte
nimic de toate acestea! Sinopticele îl numesc adesea
pe Ioan, dar numele său nu figurează niciodată în
Evanghelia a patra, nici cel al mamei sale, iar o
singură dată menţionează de "fiii lui Zevedeu", fără a
le da numele (XXI, 2), ca fiind printre martorii unei
apariţii a lui Isus înviat. Această tăcere voită asupra
Sfântului Ioan şi a alor săi se explică uşor prin
umilinţa autorului, dacă se are în vedere că acest autor
este Sf. Ioan însuşi, dar altfel nicicum!
Cei patru evanghelişti vorbesc despre Ioan,
premergătorul lui Isus. Primii trei, de cincisprezece
ori îl supranumesc "Botezătorul" (Matei III, 1; Marcu
VI, 14; Luca VII, 20), pentru a-l deosebi de Ioan
Apostolul. Singur al patrulea îl numeşte de douăzeci
de ori! fără ca măcar o singură dată să-i zică
"Botezătorul" (I, 6,15,19,26; V, 33,36), iar numele lui
Ioan Apostolul nu apare niciodată. Cum se poate
116
explica aceasta, mai ales din partea unui autor care are
obiceiul de a preciza numele proprii şi de a desemna
personajele evanghelice mai degrabă cu două nume
decât cu unul: Toma-Didim, Kefa-Petru, Iuda-
Iscarioteanul (XXI, 2; I, 42; VI, 72)?!
Aceasta se explică foarte simplu dacă autorul
Evangheliei respective este Apostolul Ioan; în
umilinţa sa, el nici nu-şi închipuie măcar că s-ar putea
produce vreo confuzie între Ioan, premergătorul lui
Isus şi sărmanul, micul Apostol Ioan... făcând, de
altfel, tot ce se poate pentru a se micşora în faţa
cititorului. Şi cum – după el – nu există decât un
singur Ioan care contează, el îl numeşte simplu, Ioan.
Ştim din cele trei sinoptice că Isus avea
preferinţă pentru Petru, Iacob şi Ioan (Matei XVII, 1;
Marcu V, 37; Luca IX, 28). Or, al patrulea evanghelist
vorbeşte de mai multe ori de un Apostol "pe care Isus
îl iubea". La Cină, el este acela căruia Isus îi
descoperă identitatea trădătorului (XIII, 23-26); pe
Calvar, el este cel căruia îi încredinţează pe Mama Sa
(XIX, 26-27); în dimineaţa Paştilor, el este cel care
aleargă la Mormânt împreună cu Petru (XX, 2-8); mai
târziu, cu privire la acel ucenic iubit, Petru îl întreabă
pe Isus, spre a afla ce se va întâmpla cu el (XXI, 2-
24). Or, noi ştim că acel ucenic iubit de Isus este Sf.
Ioan şi că acest ucenic iubit este chiar autorul cele de
a patra Evanghelii. Într-adevăr:
În primul rând, discipolul iubit nu poate fi decât
unul din cei preferaţi. Acesta nu poate fi Petru,
117
deoarece îl vedem pe Petru vorbindu-i, mergând cu el
şi vorbind despre el (XIII, 23-24). Acesta nu poate fi
nici Iacob, care a murit cu douăzeci şi cinci de ani
după Mântuitorul, mult înainte de compunerea celei
de a patra Evanghelii, în timp ce această Evanghelie
presupune ca "ucenicul mult iubit" să fie încă în viaţă
(XXI, 22-24). Aşadar, acest ucenic nu poate fi decât
Ioan şi, de altfel, tradiţia numai în el a văzut pe
Apostolul care a primit în grijă pe Preacurata Fecioară
Maria.
În al doilea rând, "ucenicul iubit de Isus" este
autorul celei de a patra Evanghelii. Chiar dacă el n-ar
spune-o, ar fi foarte uşor de a o presupune: oricare
altul, în afară de el, i-ar fi adăugat şi numele la
menţiunea că Isus îl iubea îndeosebi. Dacă
evanghelistul nostru n-o face, acesta nu poate fi decât
din umilinţă... şi din cauză că preferatul era el însuşi.
De altfel, în două situaţii autorul se dă personal ca
"discipol mult iubit". Pe Calvar, unde a primit în grijă
pe Maica Sfântă, vede ţâşnind din coasta lui Isus,
străpunsă de lance, sânge şi apă, iar el strigă
cititorilor: "Cel ce a văzut a mărturisit, şi mărturia sa
este adevărată; el ştie că spune adevărul... credeţi-l
deci!" (XIX, 35). Mai târziu, Petru, întrebându-L pe
Isus ce se va alege de "ucenicul pe care-l iubea", Isus
îi răspunde: "Dacă eu vreau să rămână astfel până ce
voi veni, ce-ţi pasă?". Acest răspuns dând zvon
"printre fraţi" cum că ucenicul iubit nu va muri
niciodată, autorul caută să convingă de contrariul.
118
Faptul acesta ne arată două lucruri: sigur că "ucenicul
iubit" mai era în viaţă şi probabil că era destul de
avansat în vârstă pentru ca legenda nemuririi sale să
poată părea adevărată şi deci să merite a fi dezminţită.
Autorul o dezminte explicând că: "Isus n-a zis: El nu
va muri, ci: Dacă eu vreau ca el să rămână astfel până
ce voi veni, ce-ţi pasă?". Apoi adaugă: "Ucenicul
acesta este cel care face această mărturisire şi care a
scris toate aceste lucruri şi ştim că mărturia sa este
adevărată" (XXI, 20-24).
Ceea ce confirmă în plus identitatea
Apostolului Ioan cu autorul celei de a patra
Evanghelii este compararea acesteia cu cele trei
Epistole atribuite Sfântului Ioan. Stilul şi ideile, forma
şi fondul oferă astfel de asemănări, încât chiar şi
criticii necredincioşi (precum Renan şi Harnack) sunt
obligaţi să admită existenţa unui aceluiaşi autor. De
altfel, autorul celor trei Epistole a fost martorul ocular
al vieţii lui Isus. El se numea "bătrânul" sau
"Presbiterul" (II Ioan 1; III Ioan 1), după cum ştim că
era supranumit Sf. Apostol Ioan pe când el rămăsese,
pentru mulţi ani, singurul supravieţuitor din cei
doisprezece Apostoli.
Evanghelia de la Ioan a fost scrisă pentru
creştinii din Asia Mică. Deoarece această Evanghelie
le presupune şi completează pe primele trei (care erau
deja răspândite), datarea ei nu poate fi fixată înainte
de anii 80-85. Pe de altă parte, se crede că Apostolul
Ioan a murit în primii ani ai domniei împăratului
119
Traian (domnie care începe la anul 98). Putem deci
stabili ca epocă probabilă a scrierii celei de a patra
Evanghelii perioada cuprinsă între anii 85 şi 95.

120
 Biblia

În "credo"-ul primelor sale două numere, o

publicaţie creştină "independentă" insera pe primul
loc: "Noi credem în Sfintele Scripturi – Biblia – aşa
cum au fost inspirate de Dumnezeu în original..."
Exprimându-mi dezacordul cu plasarea Bibliei
în fruntea "credo"-ului (Dumnezeu fiind plasat pe
locul al doilea), numărul următor al publicaţiei –
devenită "studenţească" – îşi începe "credo"-ul cu:
"Noi credem într-un singur Dumnezeu..."
De formă sau de esenţă, o atare modificare este
necesară atât în conştiinţa individuală, cât şi în cea
socială. Acesta este şi scopul rândurilor care urmează.

I. Cartea cărţilor

Biblia – istoria scrisă a descoperirii

dumnezeieşti – este o carte sfântă. Fără a intra în
detalii, vom menţiona că Biblia este compusă din
două părţi: Legea Veche sau Vechiul Testament (VT)
şi Legea Nouă sau Noul Testament (NT).
a. VT reprezintă, în general, istoria poporului
ales, în cadrul căreia se disting două teme privilegiate:
Credinţa într-un singur Dumnezeu şi Aşteptarea lui
Mesia; "Mulţi prooroci şi regi au voit să vadă ceea ce
vedeţi voi..." (Lc. 10,20). Împlinirea Legii Vechi se

121
materializează şi în universalizarea sa. Probitatea VT
o suportă oamenii de seamă ai vremii: patriarhii,
profeţii, judecătorii, etc., ca mesageri ai cuvântului
divin.
b. NT este împlinirea Legii Vechi: "Să nu
socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am
venit să stric, ci să împlinesc". (Mt. 5,17). Dar,
această "împlinire" implică şi o radicală amendare:
"Aţi auzit că s-a zis «să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar
Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri..." (Mt. 5,43-
45). De altfel, Isus reduce toată Legea la iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele: "În aceste două porunci se
cuprinde toată Legea şi proorocii". (Mt. 22,40). Toate
scrierile NT abundă în iubire.
NT se compune din: cele 4 Evanghelii (Mt.,
Mc., Lc., Io.), Faptele Apostolilor (scrise de Sf. Luca),
Epistolele [scrisorile Apostolilor: Pavel (14), Iacob,
Petru (2), Ioan (3) şi Iuda Tadeul] precum şi
Apocalipsa. Probitatea NT se bazează pe însuşi Isus
Hristos, pe Apostolii şi urmaşii Săi.
Dacă scrierile VT au apărut în diferite perioade,
înainte de Hristos, Evangheliile au fost scrise la peste
25 de ani de la moartea şi Învierea Sa.
"Inspirator şi Autor al cărţilor celor două
Testamente, Dumnezeu într-adevăr le-a aranjat cu
înţelepciune, astfel încât cel nou să fie ascuns în cel
vechi, iar cel vechi să fie dezvăluit în cel nou".
(VAD).

122
 De departe, Biblia, şi mai ales NT, a cunoscut
cea mai largă răspândire. Dacă la sfârşitul sec. I
Evangheliile numărau peste trei mii de exemplare, la
sfârşitul sec. III numărul lor depăşea o sută de mii. Şi
încă nu se inventase tiparul!... Cine ar putea evalua
numărul lor actual?! Numai în cursul anului 1989,
Societatea Biblică a difuzat, în Europa de Est, aproape
două milioane de Biblii!
Biblia trebuie abordată într-un climat spiritual
de umilinţă, credinţă, iubire şi pietate, pe care le
pretinde prezenţa lui Dumnezeu. Există – în acest
context – două tendinţe extreme (la fel de)
periculoase:
- Respingerea Bibliei ca fiind un amalgam de
legende şi povestiri fanteziste, cu o bază real-istorică
şubredă;
- Considerarea Bibliei ca sursă unică şi
exhaustivă a dogmaticii şi a moralei creştine.
Noi socotim că ambele poziţii sunt
tendenţioase. Rândurile ce urmează se adresează (cu
precădere) celor din a doua extremă şi ele au ca scop
să demonstreze că Sfânta Scriptură nu este, nu poate
şi nici nu se vrea a fi codul necesar şi suficient al
Bisericii lui Hristos. Unele tendinţe, constatate mai
ales în ultima vreme, par să sugereze că o punere în
gardă – în acest sens – este necesară.
Notă. (DIR) explică cuvântul TRADIŢIE prin:
"Moştenire de obiceiuri, credinţe, care se transmit
(prin viu grai) din generaţie în generaţie şi constituie
123
o trăsătură specifică a unui popor sau a unui grup
social. Or, trăsătura specifică (în cazul nostru) este
calitatea de creştin. Ca atare, suntem îndreptăţiţi să
afirmăm că cei ce resping tradiţia creştină îşi resping
propria trăsătură specifică de creştin!
Dincolo de speculaţia biblică "savantă", dincolo
de spectacolul măreţ sau discursul magistral, să nu
uităm că Isus a cerut celor ce vor să-L urmeze, "să se
lapede de sine şi să-şi ia crucea...". Aşadar, în urmarea
lui Hristos, să nu neglijăm AGONIA şi CALVARUL!
O tratare actuală, competentă şi autorizată,
găsiţi în (VAD): "Dei Verbum" precum şi în (IBI).

II. Forţa cuvântului

Cuvântul, ca mijloc de comunicare între

oameni, este un purtător de mesaj. Cuvântul rostit are
trei componente principale: mesajul, emiţătorul şi
receptorul.
În cazul cuvântului scris, componenta
emiţătorului (implicit şi mesajul) se estompează. Aşa
se explică oportunitatea interpreţilor Sfintei Scripturi,
ca intermediari ai autorilor (care – la rândul lor – sunt
intermediari). Aşa se explică necesitatea lecturilor
orale la serviciile divine, a rugăciunilor şi a cântărilor
colective, menite a pune cât mai bine în concordanţă
"receptorii" cu EMIŢĂTORUL.

124
 "Cunoaşterea lucrurilor precum şi a cuvintelor
transmise creşte fie prin contemplarea şi studiul
credincioşilor... fie prin predica acelora care, odată cu
succesiunea episcopală, primesc o carismă sigură de
adevăr." (VAD). De fapt, Mântuitorul nici a scris, nici
a poruncit Apostolilor să scrie ci, dimpotrivă, să
predice: "... propovăduiţi Evanghelia la toată faptura"
(Mc. 16,15).
În plus, numeroase pasaje folosesc termenul
"glas" (nu "slovă", nici măcar "cuvânt"):
- "Vor auzi glasul Meu..." (Io. 11,40).
- "Morţii vor auzi glasul Fiului Omului..." (Io.
5,25).
- "... oile ascultă glasul lui". (Io. 10,3).
- "Oile Îl urmează, căci cunosc glasul Lui". (Io.
10,4).
- "... iar ele vor asculta glasul Meu şi va fi o
singură turmă şi un singur păstor". (Io. 10,16).
Să mai remarcăm faptul că, pe de o parte, nu
toţi Apostolii sunt autori ai NT iar, pe de alta, unii
autori n-au fost Apostoli.
În comparaţie cu cuvântul scris, să ne imaginăm
forţa de neimaginat a cuvintelor Mânuitorului...
"Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte
Acesta!" (Io. 7,46). Să ne imaginăm forţa cuvântării
lui Petru în ziua de Rusalii: "... în ziua aceea s-au
adăugat ca la trei mii de suflete". (Fp. 2,41). Să ne
imaginăm forţa cuvântului lui Ştefan în disputa cu
"libertinii" şi "alexandrinii"... "Şi nu puteau să stea
125
împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea"
(Fp. 6,10), ori forţa cuvântării aceluiaşi în faţa
sinedriului: "Iar ei auzind acestea, fremătau de furie în
inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui". Să ne
imaginăm forţa cuvântului lui Pavel în Areopag (Fp.
7,22-31) sau pe treptele fortăreţei din Ierusalim (Fp.
22,1-21) ori în faţa lui Festus şi a regelui Agrippa (Fp.
26,2-23)...
Se cade, în fine, să reamintim cititorului
avertismentul dat corintenilor de către acelaşi Sf.
Pavel: "Dumnezeu, care ne-a făcut în stare să fim
slujitori ai unui nou legământ, nu al slovei, ci al
Duhului; căci slova omoară, iar Duhul dă viaţă." (2
Cor. 3,5-6).

III. Cui se adresează

a) Indirect, Biblia se adresează tuturor, ca

mesaj, dar nu şi ca text! Ca text, adresa are un carater
relativ, în sensul că nu orice, nu oricum şi nu oricui îi
este indicat să citească... Există, fie pericolul (mic!) de
a nu înţelege, fie pericolul (mare!) de a "înţelege" şi
interpreta greşit (cu sau fără intenţie).
"... v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel.
Privitor la aceste lucruri o spune, de altfel, în toate
scrisorile. În ele unele sunt greu de înţeles: cei
neînvăţaţi şi netemeinici le răstălmăcesc ca şi pe
celelalte Scripturi, spre pierzarea lor." (2 Pet. 3,16).
126
 Neemia, Ezdra şi leviţii tâlcuiesc Legea (Neem.
8).
"Înainte de toate să ştiţi că nici o explicaţie a
Scripturii nu se face după tălmăcirea fiecăruia." (2
Pet. 1,20).
Nu oricum şi nu oricui îi este spre folos să
citească, de exemplu, la: Gen. 16,1-4; Gen. 19,31-36;
Gen. 29; Gen. 30,3; 4,9; 15; III Regi 1,2; III Regi
11,1-3; Cron. 14,3; Estera 2,12-14 etc. Celor care nu
pot înţelege zbaterea pentru supravieţuire a poporului
evreu şi contextul epocii, versetele de mai sus le pot
constitui prilej de poticnire.
În acelaşi context se înscriu şi alte pasaje din
VT:
- "Cum? Aţi lăsat cu viaţă toate femeile?...
omorâţi orice prunc de parte bărbătească..." (Num.
31,15-17).
- "Toate cetăţile lor, din ţinuturile lor, cu toate
satele lor, le-a ars cu foc." (Num. 31,10).
- "În vremea aceea am luat toate cetăţile lui,
bărbaţi, femei şi copii şi n-am lăsat pe nimeni viu."
(Deut. 2,34).
- "Şi ei l-au bătut pe el şi pe fiii lui şi tot
poporul lui, de n-au lăsat să scape unul măcar, şi au
pus mâna pe ţara lui." (Num. 21,35).
- "... şi noi l-am bătut, încât nimenea de la ei n-a
rămas viu." (Deut. 3,3).

127
 - "Iar Moise le-a zis: ... să ucidă fiecare pe
fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său."
(Exod 32,27).
b) Biblia, îndeosebi marea majoritate a
scrierilor NT au (şi) o adresă directă. Iată câteva
informaţii în această privinţă (DAC):
- Conform Tradiţiei, prima Evanghelie a fost
scrisă de Apostolul Matei, vameş iudeu. Originalul, în
limba ebraico-arameană, se adresa iudeilor din
Palestina, convertiţi la Creştinism.
- Evanghelia a doua – după Marcu (conform
aceleiaşi Tradiţii) – s-a scris la cerere, pentru creştinii
din Roma. Reprezintă – se pare – o sinteză a
cuvântărilor lui Petru, al cărui însoţitor, Marcu, era.
- Evanghelia după Luca este scrisă pentru
păgânii convertiţi. De altfel, însoţitor al lui Pavel
fiind, Luca o dedică (precum şi Faptele, al cărei
autoru este) patricianului roman Teofil (Lc. 1-3; Fp.
1,1).
- Evanghelia lui Ioan a fost scrisă pentru
creştinii din Asia Mică, spre a dovedi, printre altele,
dumnezeirea lui Isus, contra ereticilor ebioniţi (UTI).
- Scrisorile Apostolilor, îndeosebi ale lui Pavel,
îşi au, de asemenea, adresanţii lor direcţi: Evrei,
Romani, Efeseni etc. Ba chiar şi unele persoane
particulare precum Timotei, Tit sau Filemon.
- Apostolul Iacob se adresează izraeliţilor
creştini din diaspora: "către cele douăsprezece triburi
din împrăştiere". (1,1).
128
 - Apostolul Petru se adresează în special
străinilor "împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadochia,
Asia şi Bitinia". (1 Pet. 1,1).
- Apostolul Ioan, în particular, face de
asemenea aluzie directă "către iubitul Gaiu..." (3 Io.
1,1).
Atragem din nou atenţia asupra unui fapt
esenţial: Biblia este scrisă sub inspiraţia Spiritului
Sfânt. Dar, modul de exprimare, limbajul, forma
aparţin autorilor inspiraţi. Providenţa îşi realizează
intenţia, chiar dacă aceasta nu este pe deplin
conştientizată de către cei care ne-o transmit. Prin
urmare, cele de mai sus nu exclud adresa universală a
mesajului divin cuprins în NT.
Notă. Savantul francez B. Pascal (sec. XVII)
afirmă că în Scriptură "Există destulă lumină pentru a-
i lumina pe aleşi şi destul întuneric pentru a-i face
smeriţi" şi "Există destul întuneric pentru a-i orbi pe
cei osândiţi şi destulă lumină pentru a-i condamna şi
a-i face de neiertat". (PAC).

IV. Noul Testament şi Biserica

Noi, creştinii, suntem membri ai Bisericii

întemeiată de către însuşi Hristos. Dar El n-a scris
vreun cuvânt de lege, nici a poruncit să se scrie, ci să
se predice (ceea ce, evident, nu exclude a scrie). De
asemenea, majoritatea Apostolilor n-au scris. Ca atare,
129
pare plauzibil că scrierile NT nu constituie în sine
codul integral de legi al Bisericii lui Hristos.
"Biserica întotdeauna a considerat şi consideră
Sfintele Scripturi, unite cu Sfânta Tradiţie, ca regulă
supremă a credinţei sale..." (VAD). Dincolo de
valoarea decizională a Conciliului, în favoarea acestei
afirmaţii vom da argumente atât de natură logică, cât
şi cu valoare intrinsecă.
a) Câteva argumente logice:
- După cum am văzut mai sus, până prin anii 60
cărţile NT nu existau; dar Biserica exista!
- Tot Biserica este aceea care, pe baza Sfintei
Tradiţii (în calitatea sa de AUTORITATE), a stabilit
componenţa şi paternitatea (relativă) a cărţilor NT.
Deci nu trebuie inversat raportul!
Am zis paternitate relativă, deoarece, unele
dubii privind autorii NT persistă. Astfel:
Versetele 9-20 ale Cap. 16 după Marcu lipsesc
din unele manuscrise importante, iar acolo unde sunt
inserate apar discontinue atât în conţinut, cât şi în
limbaj. Spre deosebire de Matei (28,16-20) şi Ioan
(21,1-23), versetele amintite din Marcu nu pomenesc
nimic despre arătarea lui Isus în Galilea, după Înviere,
deşi, doar cu două versete înainte (16,7), îngerul le
spune femeilor: "Mergeţi dar de le spuneţi discipolilor
Săi şi lui Petru că se duce în Galilea înaintea voastră.
Acolo Îl veţi vedea, precum v-a spus...". Alte
manuscrise, în schimb, după versetul 14 (în care Isus

130
îi mustră pentru necredinţă) adaugă o lungă justificare
a celor doisprezece Apostoli (PAN).
Controversată, din punct de vedere al
paternităţii, a fost şi Scrisoarea lui Pavel către Evrei.
Atât prin conţinut cât şi prin formă, aceasta se
distinge net de celelalte scrisori ale lui Pavel. O
tradiţie primitivă îi atribuie paternitatea lui Clement
Romanul. Origen îl presupune pe Luca, iar Tertulian,
pe Barnaba. Biserica a decis paternitatea lui Pavel,
prin Sinodul din Cartagina (397) (PAN). Prin urmare,
"CAUSA FINITA"!
- La fel am văzut că aceste scrieri se adresau
unor neamuri, comunităţi sau persoane şi
corespundeau unor necesităţi de moment, de epocă
sau regionale (ceea ce, evident, nu exclude
actualitatea lor şi generalitatea relativă).
- Ar fi greu de acceptat că paginile scrise în cele
3-4 decenii de la începutul existenţei sale milenare să
constituie unicul tezaur doctrinar al Bisericii lui
Hristos; Mântuitorul, care a promis că va rămâne cu
Ea "până la sfârşitul veacului" (Mt. 28,20), oare nu
mai are nimic de spus?!
- În definitiv, oamenii apelează la cuvântul scris
doar atunci când situaţia nu permite o comunicare
directă:
"... n-am vrut s-o fac cu hârtie şi cerneală, căci
sper... să vă vorbesc de la gură la gură, ca să ne fie
bucuria deplină." (2 Io. 1,12).

131
 "... nu vreau să o fac cu cerneală şi condei.
Nădăjduiesc, însă, să te văd... şi să vorbim de la gură
la gură." (3 Io. 1,13-14).
- Milioane de exemplare din Codul penal nu pot
garanta, singure, domnia legii; este necesară o tradiţie
legislativă, un cadru juridic viabil, o instituţie
autorizată, etc. O remarcă similară priveşte şi
domeniul spiritual.
b) Argumente de natură intrinsecă provin din
înseşi textele NT:
- Există numeroase pasaje în NT care
preconizează vestirea prin viu grai:
"Credinţa este din vestirea auzită, iar auzirea
din cuvântul lui Hristos." (Rom. 10,17).
"Ţineţi învăţăturile pe care le-aţi învăţat ori prin
cuvântul, ori prin scrisoarea noastră." (II Tes. 2,15).
"Cele ce le-ai auzit de la mine... încredinţează-
le a oameni credincioşi care să fie în stare a învăţa şi
pe alţii." (II Tim. 2,2).
"Deci, ceea ce aţi auzit de la început, în voi să
rămână." (I Io. 2,24).
- Evangheliile constituie doar o mică parte din
învăţătura şi faptele lui Isus Hristos: "Dar, sunt şi alte
multe lucruri pe care le-a făcut Isus şi care, dacă s-ar
fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar
cuprinde cărţile ce s-ar fi scris." (Io. 21,25).
- Există câteva scrieri sacre care n-au fost
incluse în Biblie. Astfel, la Col. 4,16, Apostolul Pavel
pomeneşte despre cartea sa către Laodiceni, carte care
132
nu figurează în NT. De asemenea, în VT sunt citate
mai multe cărţi care n-au fost incluse; aşa este Cartea
rapsozilor (din care se citează la Num. 21,27) şi
Cartea dreptului (citată la Ios. 10,13 şi la II Regi
1,19).
- Unele biblii (orientale?) nu includ Cartea
Macabeilor!
- Apocrifele – acele scrieri eretice, în marea lor
majoritate fiind un produs al imaginaţiei populare
(MEH) – care au avut o anumită circulaţie în primele
veacuri ale Creştinismului, n-au rezistat timpului. Ele
ne dovedesc existenţa unei Autorităţi care "a legat şi
dezlegat", prescriind Bisericii "Canonul Muratori", ce
datează de pe la 170-185; descoperit de savantul cu
acelaşi nume, în 1740, la Biblioteca Ambroziană din
Milano, aceasta cuprinde lista oficială a cărţilor NT
citite în biserici începând cu ultimul pătrar al
secolului II (DAC).

V. Adevăr şi credinţă

"Isus ar fi putut fi singurul îndreptăţit să dea

dogme absolute, iar El nu a dat." (SOL).
"Dacă vrei să fii convins de adevărurile eterne,
nu trebuie să multiplici dovezile, ci să-ţi stăpâneşti
patimile." (Pascal).
"Toate Sfintele Scripturi trebuie citite cu acelaşi
duh cu care au fost alcătuite." (TIC).
133
 Citatele de mai sus, asociate cu titlul
prezentului paragraf, ne sugerează faptul că Biblia nu
este (atât) o carte de adevăr, ci una de credinţă... "Iar
acestea s-au scris, ca să credeţi." (Io. 20,31). Expresia
"carte de adevăr" are aici următoarea semnificaţie:
care care epuizează întreg adevărul, întreaga Revelaţie
de totdeauna, cadrul general şi absolut al
Creştinismului. Printre multe alte argumente în
sprijinul afirmaţiei de mai sus se impun următoarele
trei categorii:
a) Lăsând la o parte faptul că textele biblice
originale fie că nu ne sunt accesibile, fie că lipsesc cu
desăvârşire (cum e cazul şi cu Evangheliile), milioane
de exemplare în circulaţie poartă amprenta
traducătorilor (şi implicit a editurilor). Există atât
diferenţe inerente de limbaj (care, uneori, afectează
decisiv sensul), cât şi exprimări voit contorsionate (cu
implicaţii dogmatice majore). Avem la îndemână
ediţia britanică (ROB), pe care o vom compara cu
traducerea ecumenică (TOB) şi – ocazional – cu alte
ediţii.
(1) Prezentăm mai întâi câteva diferenţe pe
care le socotim neintenţionate, deci inerente,
provenind efectiv din dificultăţi de traducere.
Discrepanţa poate fi uşor sesizată:

134
• Căci nu este întru • Căci cel ce moare nu-şi
moarte cel ce Te mai aduce aminte de Tine
pomeneşte pe Tine. Şi în şi cine Te va lăuda în
iad cine Te va lăuda pe locuinţa morţilor? (Ps.
Tine? (Ps. 6,5) (TOB). 6,5) (ROB).

Obs: În (PAS), pe care o socotim eşalon, citim:

"Căci nu cei morţi vor pomeni al tău nume, şi-n sânul
umbrelor cine, mărire să-Ţi mai dea?" (Ps. 6,6)

• Judecă pe sărac şi • Ca să faci dreptate

smerit, ca să nu se mai orfanului şi celui asuprit
mândrească omul pe şi ca să nu mai insufle
pământ. (Ps. 9,38) (TOB). groază omul cel luat din
pământ. (Ps. 10,18)
(ROB).
• Că iată adevărul ai iubit. • Dar Tu ceri ca adevărul
(Ps. 50,7) (TOB). să fie în adâncul inimii.
(Ps. 51,6) (ROB).
• Auzului meu vei da • Fă-mă să aud veselie şi
bucurie şi veselie; bucurie şi oasele, pe care
bucurase-vor oasele mele le-ai zdrobit Tu, se vor
cele smerite. (Ps. 50,9) bucura. (Ps. 51,8) (ROB).
(TOB).

135
• Cei sătui vor munci
pentru pâine, iar cei
flămânzi nu vor avea
foame. (I Regi 2,5)
(TOB).
• Cei ce erau sătui se
închiriază pentru pâine, şi
cei ce erau flămânzi se
odihnesc. (I Sam. 2,5)
(ROB).

Obs: Conform (DIR), a închiria înseamnă "A

da sau a lua în folosinţă temporară un bun mobil sau
imobil în schimbul unei chirii".

• Şi zămisleau oile • Oile zămisleau uitându-

precum erau nuielele. se la nuiele. (Gen. 30,39)
(Fac. 30,39) (TOB). (ROB).

(2) Iată şi câteva diferenţe pe care avem

temeiul să le socotim intenţionate:

• Bucură-te ceea ce eşti • Plecăciune ţie, căreia ţi

plină de har... (Lc. 1,28) s-a făcut mare har... (Lc.
(TOB). 1,28) (ROB).

Obs: În latină "gratia plena".

• N-avem, oare, dreptul să • N-avem dreptul să

purtăm cu noi o femeie ducem cu noi o soră, care
soră, ca şi ceilalţi să fie nevasta noastră,
Apostoli? (1 Cor. 9,5) cum fac ceilalţi Apostoli?
(TOB). (Id.) (ROB).

136
 Obs: În latină "mulierem sororem".

• Aici, însă, Isus, prin • Dar, El, fiindcă rămâne

aceea că rămâne în veac, în veac, are o preoţie care
are o preoţie veşnică. nu poate trece de la unul
(Evr. 7,24) (TOB). la altul. (Id.) (ROB)

Obs: În latină: "sempitenum sacerdotium".

• Nici o proorocire a • Nici o proorocire din

Scripturii nu se tâlcuieşte Scriptură nu se tâlcuieşte
după socotinţa fiecăruia. singură. (Id.) (ROB).
(2 Pet. 1,20) (TOB)

Obs: Există şi variante mai "îndrăzneţe"

precum cea emanată de (NUD). Spicuim două
"perle".
(i) Citatul: "... după ce te vei întoarce, să
întăreşti pe fraţii tăi" (Lc. 22,32) este (răs)tălmăcit
prin: "... după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să
întăreşti pe fraţii tăi".
(ii) Răspunsul pe care Isus îl dă mamei Sale, la
nunta din Cana Galileii: "Ce ne priveşte pe mine şi pe
tine, femeie?" (Io. 2,4) este deturnat evaziv: "Femeie,
ce am a face eu cu tine?"

137
 b) Există numeroase citate biblice care, luate în
sens strict literal, pot sugera contradicţii de natură
logică. Providenţa a vrut ca, prin "neglijenţe" şi
"imperfecţiuni" formale, să ne scutească de
absolutizări periculoase. Iată câteva exemple:
- La exod 33,20, Domnul îi zice lui Moise:
"Faţa Mea, însă, nu vei putea s-o vezi, căci nu poate
vedea omul faţa Mea şi să trăiască". Tot aşa, la 1 Io.
4,12 citim: "Pe Dumnezeu nimenea nu L-a văzut
vreodată". În schimb, la Num. 12,7-8 citim: "Nu tot
aşa am grăit cu robul meu, Moise... cu el grăiesc gură
către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el
vede faţa Domnului". De altfel, Domnul s-a arătat şi
lui Avram. (Gen. 1,8).
R1. Ce înseamnă, oare, a-L vedea pe
Dumnezeu?!
- "Cui vrea... să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantaua."
(Mat. 5,40). În schimb, Luca ne redă invers (mai
logic): "pe cel ce-ţi ia mantaua, nu-l împiedica să-ţi ia
şi tunica". (Lc. 6,29).
- "Isus se urcă pe munte... se aşează şi... îi
învaţă zicând: «Fericiţi cei săraci...»" (Mat. 5,1-3).
Aceleaşi "fericiri" ne sunt prezentate după ce Isus
"coborând cu ei se opri pe un câmp..." (Lc. 6,17-20).
- Referitor la moartea lui Isus pe cruce, la Matei
27,50 şi la Marcu 15,37, aflăm că Isus a scos un
strigăt şi "Şi-a dat duhul". Sf. Luca, la 23,46,
precizează: "Şi Isus, strigând cu glas tare, a zis:
Părinte, în mânile Tale încredinţez Duhul Meu. Şi
138
acestea zicând şi-a dat Duhul". La Ioan 19,30, citim:
"Deci, după ce a luat oţetul, Isus a zis: Săvârşitu-s-a!
Şi plecându-şi capul, Şi-a dat duhul."
R2. Mesajul este unul şi acelaşi: Isus a murit pe
cruce, pentru mântuirea noastră. A ne poticni în
asemenea detalii este o slăbiciune, dacă nu chiar un
păcat!
- La Matei 10,34: "Nu socotiţi că am venit să
aduc pace, ci sabie". La Ioan 14,27: "Pace vă las vouă,
pacea Mea o dau vouă..." sau la Matei 5,9: "Fericiţi
făcătorii de pace..."
R3. Depinde despre ce fel de pace este vorba.
Probabil că acea "sabie" este (unica) aducătoare de
PACE.
- Referitor la convertirea lui Saul, în Fapte 9,7
citim: "Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau
înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni".
Tot în Fapte (22,9), aflăm din gura lui Saul-Pavel: "Iar
cei ce erau cu mine au văzut lumina şi s-au înfricoşat,
dar glasul Celui care îmi vorbea, ei nu l-au auzit".
R4. Am putea parafraza cu R2, cu menţiunea că
este vorba de relatarea unor fapte petrecute cu decenii
în urmă.
- Privind vizita din Duminica Învierii, pe care
au făcut-o femeile la Mormânt: "... au venit Maria
Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă Mormântul".
(Mt. 28,1); "... Maria Magdalena, Maria, mama lui
Iacov şi Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-
L ungă. Şi dis-de-dimineaţă... pe când răsărea
139
soarele... au venit la Mormânt". (Mc. 16,1-2). "Iar ele
erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi
celelalte împreună cu ele". (Lc. 24,10). "Iar în ziua
întâi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la
Mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric..." (Io.
20,1). Rămâne, deci, neclar atât momentul vizitei, cât
şi numărul vizitatoarelor.
R5. Se pot revedea, parţial, răspunsurile
precedente, cu menţiunea că mesajul fundamental
este: HRISTOS A ÎNVIAT!
- La Efeseni 4,26, citim: "Mâniaţi-vă şi nu
greşiţi", iar ceva mai jos: "Orice amărăciune şi
supărare şi mânie să piară de la voi". (Efes. 4,31).
R6. Cele două versete nu privesc acelaşi gen de
mânie.
- La 1 Timotei 2,1: "... să faceţi cereri,
rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii".
Apoi: "... unul este... Mijlocitorul între Dumnezeu şi
oameni: Omul Hristos Isus." (1 Tim. 2,5).
R7. Este normal ca Mijlocitorul (cu majusculă)
să aibă, la rându-I, mijlocitori (dintre care, pe unii, El
însuşi i-a ales).
- La Luca 9,49-50: "... am văzut pe unul care, în
numele Tău, scoate demonii şi l-am oprit... Nu-l
opriţi!" În schimb, Matei 24,4-5 îi avertizează: "să nu
vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele
Meu..."
R8. "În numele Lui" nu înseamnă neapărat
"pentru El".
140
 c) În fine, tendinţa de confruntare între ştiinţă şi
Biblie, între raţiune şi credinţă, este nu numai
inoperantă, ci chiar contraproductivă. Până şi logica
raţionamentelor se cere a fi ajustată:
(1) Ce fel de "zile" puteau fi cele şase în care
Dumnezeu "a făcut" lumea? Desigur, nu zile terestre,
întrucât pământul ca atare apare abia după "ziua a
doua".
(2) În plus, abia în ziua a patra a făcut
Dumnezeu "cei doi luminători... să cârmuiască ziua şi
noaptea". (Gen. 1,16-18).
(3) Era prima zi a Creaţiei când a zis
Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină. Dar,
ţinând cont de cele precedente, ce fel de lumină să fi
fost aceasta?! Nu cumva provine de la acea "Fiinţă de
lumină", care-i întâmpină pe cei trecuţi (temporar)
dincolo? (MOV).
Desigur este vorba despre "adevărata lumină, ce
luminează pe orice om când vine în lume". (Io. 1,9).
Drept confirmare, Mântuitorul ne asigură: "Eu sunt
lumina lumii". (Io. 8,12).
(4) Un alt fapt care "surprinde" este constatarea
ulterioară de către Dumnezeu a reuşitei Creaţiei Sale:
"Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina". (Gen.
1,4). "Şi a văzut că este bine". (Gen. 1, 8, 10, 12, 18,
21, 25). "Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi
iată erau bune foarte". (Gen. 1,31).

141
 Desigur, expresia poate fi pusă pe seama
autorului sacru, care prin aceasta accentuează
perfecţiunea lucrării divine.
(5) În acelaşi context putem trece şi versetul:
"I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut omul pe
pământ". (Gen. 6,6). Amară constatare la adresa
omului, "cununa Creaţiei!" Dojană? Avertisment?...
Vezi, dar, iubite cititor, câtă SFÂNTĂ
NEGLIJENŢĂ în textele Scripturii! Câtă PIOASĂ
ZGÂRCENIE în detaliile evanghelice! Ce avalanşă de
CONTRADICŢII TULBURĂTOARE pentru
iscoditoarea noastră inteligenţă!
Şi-n acest timp, mesajul divin se pierde în ceaţa
ce ne împresoară ochii, inima, sufletul... Nu mai
suntem în stare să gustăm gingăşia Cântării
Cântărilor, Psalmii, Înţelepciunea lui Solomon sau
Lacrimile lui Ieremia.
Dacă rândurile de faţă te-au tulburat şi pe tine,
încearcă să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ocazia de
a medita cu umilinţă asupra credinţei tale...

(?) În ce măsură se bazează ea:

- pe ceea ce ţi se sugerează;
- pe ceea ce (crezi că) trebuie;
- pe ceea ce îţi place;
- pe ceea ce ştii?

142
(??) Ce rezistenţă prezintă ea:
- la demitizarea unor idealuri;
- la şocul unor contradicţii;
- la afecţiuni personale;
- la asaltul împrejurărilor;
- la trecerea timpului?
Iartă-ne, Doamne, pentru timpul irosit, pentru
bâjbâiala noastră (bine intenţionată, dar) istovitoare,
în timp ce Tu, încă milostiv şi răbdător, aştepţi să ne
dăruim IUBIRII!

143
144
 "Fraţii" Domnului

În istoria religioasă există numeroase şi variate

cazuri de răstălmăcire a Scripturii; unii, din pură
curiozitate şi/sau neastâmpăr, iar alţii – marea
majoritate – din dorinţă expresă de a compromite şi
submina autoritatea Bisericii, de a pune sub semnul
întrebării înseşi bazele şi raţiunea de a fi a
Creştinismului autentic. Unele dintre cele mai directe
atacuri sunt îndreptate împotriva Maicii Domnului şi,
implicit, a Sf. Iosif, ceea ce afectează direct misterul
Sfintei Familii. Este grăitor faptul că "argumentele"
sunt dezgropate de către cei mai înverşunaţi duşmani
ai vieţii creştine pure, spre a-şi justifica propriile
slăbiciuni.
Aici ne vom referi în principal la una dintre
cele mai vehiculate lozinci: "fraţii lui Isus". În cauză
sunt următoarele texte: Mat. 12,46; 13,55; Mc. 3,31;
6,3; Lc. 8,19; Io. 2,12; 7,3; Fap. 1,14; I Cor. 9,5 şi
Gal. 1,19. În toate acestea întâlnim exprimarea "fraţii
(surorile) Domnului", de unde conclud unii că Maica
Domnului ar mai fi avut fii şi fiice. Iar dacă sacrilegiul
sună prea dur, unii preferă termenul de "fraţi vitregi",
adică fii de-ai Sfântului Iosif dintr-o căsătorie
anterioară.
Demersul acesta, cu tentă subversivă, pe lângă
consecinţele de gravitate previzibilă constituie şi un
triplu delict, anume:

145
 - Împotriva unei dogme fundamentale a
Bisericii,
- Împotriva unei pioase tradiţii milenare,
- Împotriva unei minime raţiuni şi a bunului
simţ.
Combaterea acestor suspiciuni o vom
argumenta pe trei planuri: etimologic, teologic şi
logic.
1. Din punct de vedere etimologic, se ştie că în
limba ebraică cuvântul ACH (în versiunea greacă a
Septuagintei ADELPHOS) nu înseamnă numai frate,
ci şi RUDĂ de orice grad, inclusiv VERIŞOR. Astfel,
în Vechiul Testament, întâlnim numeroase pasaje de
acest gen:
a) Avram zice către Lot: "Să nu fie ceartă între
mine şi tine... căci suntem FRAŢI". (Gen. 13,8). Or,
se ştie că Lot era nepot al lui Avram, deoarece "Lui
Terah i s-a născut Avram, Nabor şi Haran; lui Haran i
s-a născut LOT". (Gen. 12,27). În alte locuri Lot este
numit, simplu, RUDENIE (Gen. 14,14, şi 16).
b) Laban, fratele Rebecăi (mama lui Iacob), îi
zice nepotului său: "Tu eşti din oasele mele şi din
carnea mea" (Gen. 29,14), ca şi cum s-ar adresa fiului
său, iar un verset mai jos zice: "Au doară îmi vei sluji
în dar, pentru că îmi eşti frate (rudă)?"
c) După ce Iacob pleacă spre fratele său, Esau,
aflăm că "Apoi a zis Iacob către FRAŢII săi: Adunaţi
pietre!" (Gen. 31,46). Or, se ştie că nu erau de faţă
decât soţiile, roabele şi copiii lor, precum şi unchiul
146
său, Laban. Cu Esau, unicul său frate, Iacob avea să se
întâlnească mai târziu (Gen. 33), frate pe care Iacob îl
numeşte DOMNUL MEU (Gen. 33,14 şi 15), iar el se
consideră ROB, nu frate (Gen. 33,5).
d) Moise zice către Core: "El te-a apropiat pe
tine şi cu tine pe toţi FRAŢII tăi, fiii lui Levi". (Num.
16,10). Or, se vede că fiii lui Levi nu sunt fraţi ai lui
Core, deoarece: "Core este fiul lui Iţhar, fiul lui Cahat,
fiul lui Levi..." (Num. 16,1), adică Levi ar fi străbunic
al lui Core.
e) Observăm deci, că în ebraică termenii de
rudenie sunt echivoci; un ultim exemplu: "Datan şi
Abiron ieşiseră şi stăteau la uşile cortului lor, cu
femeile lor şi fiii lor şi cu pruncii lor". (Num. 16,27)...
Cum? Pruncii nu sunt fii?! Aici ar putea fi vorba şi de
dificultăţi de traducere.
Să adăugăm la aceasta şi faptul că ebraica scrisă
conţinea mulţi termeni echivoci, deoarece nu poseda
vocale. (Ulterior, masoreii au vocalizat-o).
Scriitorii Noului Testament, mai ales
Evangheliştii, deşi au scris în limba greacă (excepţie
Matei), ei au gândit, totuşi, în ebraică sau aramaică,
astfel încât "greaca" lor nu-i decât o "aramaică
îmbrăcată greceşte".
Confuzii de această natură au existat şi în
legătură cu ocupaţia Sfântului Iosif. Astfel, Sf. Ilariu
susţinea că Iosif a fost fierar, spre deosebire de Sf.
Iustin care, împreună cu întreaga Tradiţie, afirmă că
Iosif era tâmplar; şi aceasta datorită faptului că
147
cuvântul grecesc TEKTONOS poate fi tradus atât prin
"fierar", cât şi prin "tâmplar".
În fine, se ştie că textele evanghelice s-au
definitivat pe baza unor manuscrise cópii (originalele
nu există!), în număr de circa cinci mii, fiecare în
numeroase variante. Astfel, pe la sfârşitul sec. III (cu
peste un mileniu înaintea inventării tiparului) numărul
lor depăşea o sută de mii de exemplare.
Să trecem acum la câteva argumente directe
(NOT).
(i) Citim la Marcu: "Au nu este acesta teslarul,
fiul Mariei şi FRATELE lui Iacob şi al lui Iosif şi al
lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile lui
aici la noi?" (Mc. 6,3). Similar se exprimă şi Matei
(13,55).
În afară de Iacob "cel Mare", fratele lui Ioan,
fiul lui Zevedeu (Mat. 4,21; Mc. 1,19; Lc. 5,10; Fap.
12,2), Noul Testament nu cunoaşte alt Iacob decât pe
"FRATELE DOMNULUI", pomenit şi de Apostolul
Pavel: "Iar pe altul din Apostoli n-am cunoscut decât
numai pe Iacob, FRATELE DOMNULUI". (Gal.
1,19). Dar este clar că acest Iacob – pe care Marcu îl
numeşte "il minore", "Cel Mic" (Mc. 15,40) – este fiul
lui Cleopa sau Alpheu (transcrieri greceşti ale unuia şi
aceluiaşi nume ebraic HALFAI). Mama lui Iacob cel
Mic, FRATELE DOMNULUI (autorul Epistolei
catolice şi episcop al Ierusalimului) şi a lui Iosif, este
Maria (pomenită de Matei la 22,56 şi de Marcu la
15,40), pe care Ioan o precizează ca fiind soţia lui
148
Cleopa, sora Mamei lui Isus: "Şi stăteau lângă Crucea
lui Isus, Mama Lui, şi sora Mamei Lui, Maria lui
Cleopa...). (Io. 19,25).
Prin urmare, chiar dacă luăm textual cuvântul
SORĂ, rezultă clar că Iacob (numit FRATELE
DOMNULUI), deci şi Iosif, era cel mult verişor de-al
lui Isus. Cel de-al treilea FRATE, Iuda, nu este altul
decât Iuda Tadeul (Mc. 3,18), numit şi "Iuda al lui
Iacob" (Lc. 6,16), pe care Ioan îl distinge de Iuda
Iscarioteanul (Io. 14,22). El însuşi se numeşte FRATE
AL LUI IACOB (Iuda 1,1).
Oare, dacă ar fi fost cu adevărat, nu s-ar fi
numit mai degrabă "fratele lui Hristos" decât "servul
lui Isus Hristos şi fratele lui Iacob"?!
După Hegesip, cel de-al patrulea frate, Simon,
ar fi avut ca tată (PADRE) tot pe Cleopa.
Întrucât şi termenul de SORĂ prezintă aceleaşi
ambiguităţi, este greu de stabilit gradul de rudenie
dintre Maria – Mama lui Isus – şi Maria lui Cleopa,
mama celorlalţi trei. După părerea lui Hegesippus, a
lui Eusebiu (Hist. Eccles, Cap. III p. 11) şi a lui
Epifaniu (Haereses Cap. 78 p. 7), Mama lui Isus ar fi
fost cumnată cu Maria lui Cleopa. Tradiţia ne spune
despre Preacurata că ar fi fost unica moştenitoare a
părinţilor săi şi ca atare trebuia să-şi ia un soţ dintre
rude; Iosif (logodnicul Mariei) şi cu Cleopa s-ar fi
putut să fie fraţi.
(ii) La nunta din Cana Galileii, unde "era şi
Mama lui Isus... a fost chemat şi Isus şi ucenicii Săi"
149
(Io. 2,1-2). Evanghelistul nu pomeneşte nimic despre
FRAŢII Săi, deşi se subînţelege că la nuntă au fost
invitate şi alte rude din cele mai apropiate. Dar, cu
numai câteva versete mai jos, el menţionează: "După
aceasta s-a coborât din Capernaum, El şi Mama Sa şi
FRAŢII şi ucenicii Săi" (Io. 2,12). Clar că e vorba de
rudeniile cu care fusese împreună la nuntă.
(iii) Nu trebuie să ne tulbure faptul că unele
dintre rudele lui Isus nu credeau în El: "Că nici
FRAŢII Lui nu credeau în El" (Io. 7,5); căci mai
târziu "Toţi aceştia... stăruiau în rugăciune împreună
cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus şi cu FRAŢII
Lui". (Fap. 1,14).
(iv) De aceea, când este căutat de Mama şi
FRAŢII Săi şi de SURORILE Sale (Mat. 12,46; Mc.
3,32; Lc. 8,19), adică de rudeniile Sale îngrijorate,
Isus întinde mâna către ucenici şi zice: "Iată mama
Mea şi fraţii Mei" (Mat. 12,19; Mc. 3,34). Să ne
amintim doar cât a fost Isus de sever cu Petru, când
acesta căuta să-L înduplece, să-L abată de la Patimi
(Mat. 16,22-23).
(v) Vedem, deci, cât de liberă interpretare poate
avea cuvântul FRATE şi SORĂ. Revelator este şi
următorul citat paulin: "Nu avem, oare, dreptul să
purtăm cu noi o femeie SORĂ, ca şi ceilalţi apostoli,
ca şi FRAŢII Domnului ca şi Kefa?" (I Cor. 9,5).
Apoi, dacă am judeca ad literam, ar trebui să
conchidem că Pavel era frate cu Rufus, deoarece el

150
însuşi spune: "Îmbrăţişa-ţi-l pe Rufus... şi pe mama
lui, care este şi mama mea". (Rom. 16,13).
2. Pentru noi, fii ai Bisericii lui Hristos,
argumentele teologice sunt indiscutabile, decisive,
definitive şi suficiente.
a) Adevărul de credinţă, învăţat de Biserică şi
Tradiţie, că Preacurata a fost totdeauna fecioară – şi
după naştere – ne obligă să credem că numiţii FRAŢI
ai lui Isus, Iacob, Iosif, Iuda şi Simion, nu putea fi fiii
Mariei. De altfel, nicăieri nu găsim termenul de FIII
Mariei, ci numai de FIUL Mariei. Iar când Isus, de pe
cruce, se adresează Mamei Sale, El zice: "Femeie, iată
FIUL Tău" (Io. 19,26), ca şi cum ar vrea să spună: Eu
mi-am îndeplinit misiunea şi urmează să plec la Tatăl.
De-acum, acest ucenic va fi fiul Tău!
b) Papa Pius al IX-lea, referindu-se la Fecioara
Maria, afirmă că Dumnezeu "a copleşit-o cu
abundenţa tuturor harurilor cereşti, mult mai mult
decât pe toţi îngerii, mult mai mult decât pe toţi sfinţii
Săi şi a îmbogăţit-o cu comori minunate, ca să fie
totdeauna fără nici o pată, pe deplin ferită de sclavia
păcatului". Dar, printre urmările sclaviei păcatului
este şi naşterea naturală de copii (Gen. 3,16; Ps. 50,6).
Lipsind cauza, lipsesc şi consecinţele!
c) Credinţa în zămislirea neprihănită a Mariei,
admisă universal în Biserică, începând cu primele
veacuri, a fost proclamată oficial de către Papa Pius al
IX-lea, la 8 decembrie 1854. După mai puţin de 4 ani,
la Lourdes Preacurata afirmă: "Eu sunt Neprihănita
151
Zămislire". Aici este locul să redăm un pasaj din P.
Laurentin (VIB):
Era la a 15-a apariţie a Sfintei Fecioare
(Aqueró) la Lourdes. "În primele ore ale lui 25 martie
(1858), ziua de Bunavestire, Bernadetta se simte iar
«îmboldită» să plece la grotă... De astă dată e hotărâtă
să obţină răspunsul pentru domnul paroh (Peyramale).
După rozar, Aqueró se apleacă spre cavitatea
interioară. Copleşită de bucurie, Bernadetta se
străduieşte să-i pună întrebarea... pregătită (în dialect):
- Domnişoară, vreţi să fiţi bună a-mi spune cine
sunteţi, vă rog?
Aqueró surâde, dar nu răspunde. Bernadetta
insistă a doua, apoi a treia oară. Aqueró surâde
mereu... Dar Bernadetta nu se lasă... La a patra oară,
Aqueró nu mai surâde. Mâinile sale împreunate se
depărtează şi se întind spre pământ. Apoi îşi uneşte
mâinile la înălţimea pieptului, îşi ridică ochii spre cer
şi zice:
QUE SOY ERA IMMACULADA COUNCEPCIOU.
Rumeneala revine pe faţa Bernadettei. Ea se grăbeşte
spre presbiter... repetând mereu: "Immaculada coun...
cet-tiou... coun... cet-ciou". Se poticneşte la ultimele
două silabe. Ajunge la presbiter şi-i strigă Domnului
Paroh:
- Que soy Immaculada Councepciou!
Peyramale se clatină din cauza şocului... El înţelege
perfect că Bernadetta n-o spune de la ea... Se reţine să
nu izbucnească în plâns..."
152
 Era confirmarea la dogma promulgată de Roma
cu nici patru ani înainte: "Noi definim că Preafericita
Fecioară a fost scutită de orice pată a păcatului
originar... din prima clipă a concepţiunii Sale". (cf.
SUT).
Notă. Dogma Imaculatei Concepţii (a
Neprihănitei Zămisliri), promulgată de Pius al IX-lea,
reprezintă împlinirea blestemului pe care Dumnezeu îl
adresează şarpelui: "Duşmănie voi pune între tine şi
femeie..." (Gen. 3,15). Şi drept urmare, Maica Sfântă
este scutită de avertismentul dat Evei: "... Întru dureri
vei naşte fii..." (Gen. 3,16). Într-adevăr, Sfânta
Ecaterina Emeric afirmă (într-una din viziunile sale)
că Maica Sfântă l-a născut pe unicul său Fiu, în extaz.
Şi dacă Sfântul Pavel constată că: "După cum
păcatul a intrat în lume printr-un singur om, iar prin
păcat moartea..." (Rom. 5,12), datorită scutirii de
păcatul strămoşesc, Maica Sfântă a fost scutită şid e
moarte. Aşa se explică promulgarea solemnă de către
Pius al XII-lea (1 nov. 1950) a dogmei Ridicării
Preasfintei Fecioare Maria cu trupul la cer.
d) La Fatima, Sfânta Fecioară spunea:
"Dumnezeu vrea să stabilească în lume evlavia către
Inima Mea Neprinhănită". Ca urmare, Papa Pius al
IX-lea declară: "Noi dorim... să se facă această
consacrare în dieceze, în parohii precum şi în familii".
e) Maria este Mama noastră: "Zămislindu-L pe
Isus Hristos... Ea a cooperat la opera Mântuitorului ca
nimeni altul... De aceea, Ea a fost pentru noi, în
153
ordinea harului, Mama Noastră." (VAD). Pe drept,
Preacurata este considerată Co-Răscumpărătoare.
Întreaga operă a Mântuirii, culminând cu Golgota şi
Învierea, îşi au originea în acel FIAT, culme de
umilinţă: "Iată, sunt servitoarea Domnului, facă-mi-se
după cuvântul Tău!" (Lc. 1,38).
Tot Conciliul Vatican II afirmă că "Maria este
pentru Biserică un minunat model de fecioară şi
mamă..."
Concludem, deci, cu Sf. Augustin: ROMA
LOCUTA, CAUSA FINITA!
3. La cele de mai sus adăugăm câteva
argumente de natură logică.
a) Singură salutarea îngerească de la
Bunavestire: "Bucură-te, cea plină de har, Domnul
este cu tine" (Lc. 1,28) este un argument suficient; sau
exclamaţia Elisabetei: "Binecuvântată eşti tu între
femei"! (Lc. 1,42). A fi plină de har înseamnă a
poseda toate harurile posibile, printre care şi cel al
fecioriei. Cine poate admite că Ea ar fi pierdut ulterior
acest har, deşi a petrecut mereu în preajma
dumnezeiescului său Fiu, până pe Calvar?!
b) Mii şi mii de fecioare s-au perindat în istoria
milenară a Bisericii, multe dintre ele apărându-şi
nobilul titlu cu preţul vieţii lor... şi tocmai Maica
Bisericii, a întemeietorului ei Sfânt, să fie socotită mai
prejos?!
c) Fecioara Maria figurează în planul Mântuirii
încă de la căderea lui Adam (Gen. 3,15). Profeţii au
154
întrevăzut-o: "Iată, Fecioara... va naşte Fiu..." (Isa.
7,14). După ce Dumnezeu o păstrează fecioară, într-
un mod atât de minunat – în vederea întrupării Fiului
Său – este oare cu putinţă ca ulterior să o abandoneze,
într-un mod atât de banal?!
Observaţie. Există unii care, încercând în mod
tendenţios să deturneze sensul citatului din Isaia 7,14:
"Pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată,
FECIOARA va lua în pântece şi va naşte...", traduc
cuvântul FECIOARĂ prin FEMEIE TÂNĂRĂ,
alunecând astfel în banal, dacă nu chiar în absurd;
faptul că o femeie tânără naşte, este cât se poate de
natural, nicidecum un semn special acordat de
Domnul! De altfel, în textul original, cuvântul
FECIOARĂ se exprimă prin "haalmah", cuvânt care,
având acelaşi sens, apare în Vechiul Testament de
cinci ori, în afara celui citat, anume: Gen. 24,43; Exod
2,8; Ps. 67,26; Cânt cânt. 6,8; Prov. 30,19. (TOB).
d) Castitatea este virtutea cea mai plăcută lui
Dumnezeu: Apoc. 14,4; Mat. 22,30; Mc. 12,25; Lc.
20,35). Prin urmare, este de neconceput ca tocmai
Mama Fiului Său să fie lipsită de acest har!
e) Omeneşte vorbind, faptul de a avea fraţi
constituie mai degrabă o mândrie; dar dacă cineva ar
face aluzie în această privinţă la mama noastră, în
calitate de fii, ne-am considera pe drept ofensaţi;
revolta noastră ar fi legitimă... Cu atât mai mult aici,
când este vorba de Fiul Mamei lui Dumnezeu!

155
 f) Oricât am grebla prin istorie, nu găsim o altă
FEMEIE care să corespundă la acea "Femeie
îmbrăcată în soare, cu luna sub picioarele ei, iar pe
cap cu o cunună de douăsprezece stele..." (Apoc.
12,1). Timpurile din urmă ne-o dovedesc cu
prisosinţă: Paris (1830), Roma (1842), La Salette
(1846), Lourdes (1858), Pontmain (1871), Pellevoisin
(1878), Lisieux (1882), Fatima (1917), Beauring
(1932), Banneux (1933), Syracusa (1953),
Medjugorje? (1981) etc. (SIG).
Se impune o ultimă observaţie referitoare la
afirmaţia vehiculată de unii cum că Iacob şi fraţii lui
ar fi fost fiii Sfântului Iosif, dintr-o căsătorie
anterioară. În afară de faptul demonstrat mai sus că
Iacob şi fraţii săi au fost fiii lui Cleopa (presupus frate
cu Sf. Iosif), fecioria Sfântului Iosif, deşi nu a fost
definită de Biserică, astăzi este admisă, în general, de
către toţi catolicii. Sfântul Toma d'Aquino conchide:
"Dacă Domnul a voit să încredinţeze
feciorelnicei sale Mame numai pe feciorelnicul Ioan,
cum ar fi putut admite El, oare, ca soţul Ei să nu fi
fost şi să nu fi rămas feciorelnic?!" (REI)
"Toată Scriptura trebuie să fie citită în acelaşi
spirit în care a fost dictată". (TIC). De aici, peste toate
ele de mai sus se impune o întrebare gravă:
CU CE SPIRIT CITIM NOI SCRIPTURA?
Să revenim la realitate: În loc să căutăm în
Scriptură hrană pentru suflet, umili şi conştienţi de
starea noastră mizeră, ca fiinţe sub păcat, noi punem
156
la bătaie orgoliul şi dăm frâu liber curiozităţii
nesăbuite. Atotştiinţei şi Raţiunii divine noi îi opunem
pretinsa noastră ştiinţă şi raţune atât de limitată.
Dreptăţii demnezeieşti îi opunem dreptatea noastră
îngustă şi meschină... Şi atunci, unde să mai încapă un
bob de credinţă?! Aici se află prima noastră piatră de
poticnire, prima fatală cădere... în propria cursă. Este
cea mai directă şi incompatibilă opoziţie faţă de
Dumnezeu, izvorul a toate. Şi, ca urmare firească,
dacă nu ne trezim la timp, apucăm pe drumul rătăcirii,
iar lumina salvatoare se îndepărtează tot mai mult la
orizont... Este drumul tuturor fariseilor de ieri, de azi
şi de mâine. Este drumul lui Iuda.
- Isus îi vindecă pe cei doi îndrăciţi... iar
Gadarenii Îl roagă să treacă din hotarele lor.
- Isus vindecă pe omul cu mâna uscată... iar
fariseii se sfătuiesc împotriva Lui cum să-L piardă!
- Pilat îl prezintă pe Isus, Icoană a durerii...
"Iată Omul!"... iar arhiereii şi slugile urlă:
"Răstigneşte-L!"
- Părăsit pe cruce, Isus strigă "Eli, Eli!"... iar
hulitorii Lui îşi bat joc: "Lasă să vedem dacă vine Ilie
să-L mântuiască!"
- Pentru a ne salva, Isus se lasă peste veacuri
biciuit, încununat cu spini, despuiat, sfârtecat şi întins
pe cruce... în timp ce noi scormonim prin Scripturi,
întru dibuirea fraţilor Lui!
... Iartă-ne, Doamne! Ca, măcar pentru o clipă
să înceteze a roade în cugetul nostru viermele
157
iscodirii, al curiozităţii, al orgoliului, al căutării de
sine; să ne putem ridica privirile spre cer murmurând,
împreună cu poetul nostru naţional:
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie!
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maica Preacurată
Şi pururea fecioară,
MARIE!

158
 Întru apărarea lui Petru

I. Semnele vremii

"Înfăţişarea cerului vă pricepeţi s-o lămuriţi, iar

semnele vremurilor, nu sunteţi în stare?"
(Mat. 16,3).

Deşi nu constituie scopul acestor note, să

aruncăm o privire asupra timpului nostru. Există un
potop de lucrări în acest sens. Unele dintre ele
încearcă o sistematizare, altele tatonează (şi)
perspectiva. Aici ne oprim asupra unui singur aspect:
Tendinţa de subminare a AUTORITĂŢII. Am marcat
cu majuscule, spre a elimina din definiţie orice aluzie
la absolutism, tiranie, teroare... şi a sublinia nota de
necesitate, respect, consimţire şi dăruire reciprocă,
toate acestea îmbrăcate în iubire. Opoziţia faţă de
AUTORITATE apare încă de la înfiriparea acesteia.
Asaltul contra EI începe şi continuă prin diverse
forme de subminare, culminând cu invazia; este etapa
zilelor noastre. Sub denumirea curentă de Noua Eră
sau "New Age" (NEW) aceasta se caracterizează prin:
(1) Depersonalizarea lui Dumnezeu;
(2) Divinizarea panteistă a omului;
159
 (3) Derealizarea lumii (lumea = iluzie);
(4) Automântuirea (prin tehnici rituale);
(5) Identificarea binelui cu starea de
"iluminare".
Curentul New Age îmbracă o structură
organizatorică de tip "network" (reţea principial
neierarhică, neautorizată).
Ca prime consecinţe din cele de mai sus (1-5)
rezultă:
a) Nu există bine şi rău... nu există păcat (deci
nici ispăşire)... nu există autoritate divină.
b) Conştiinţa individului să fie extinsă
("căutarea sinelui") până la identificarea cu Cosmosul.
c) Anihilarea religiilor confesionale şi a
culturilor naţionale.
d) Guvernare mondială (ca religie neopăgână şi
panteistă) unică.
Invazia îşi are sursele atât în Orient, cât şi în
Occident; numai în SUA şi Canada există circa
10.000 de organizaţii! Formele pe care le îmbracă sunt
extrem de diverse, vizând domenii ca: literatură, artă,
politică, medicină, ecologie, religie, etc. Au devenit
curente expresiile siglă precum: Sexualitate,
Paranormal, Reîncarnare, Yoga, Meditaţie
transcendentală, Francmasonerie, Elta, Zen, Baha'i,
Tantra, Tanatologie, Greenpeace... Există infiltraţii
chiar şi în sectoare cu tradiţie (sau firmă) sobră, cum
ar fi Amnesty International, Medici fără frontiere şi
mai ales în cele cu iz religios; numai în ultimii 20 de
160
ani s-au înfiinţat 25.000 de mişcări religioase. "Ştiinţa
inteligenţei creative" a început să fie predată în
universităţi. Universitatea MERU (Maharishi
European Research University) din Elveţia numără
până la o mie de studenţi şi profesori. Dar să privim şi
la noi: "Şcolile româneşti sunt bântuite de secte
satanice... Ultima sectă semnalată este o variantă
indiană a sectei Aum." (Citat din "ZIUA" pe 1
februarie 1996).
Unele contestări reciproce sau deturnări nu fac
decât să mărească confuzia. Sunt contestate chiar şi
Naţiunile Unite (calificate drept "sediul central al
guvernării unice mondiale"), Liga Naţiunilor, Statele
Unite şi – desigur – Papalitatea. (MEN). Am zis
"desigur", deoarece unica AUTORITATE, în sensul
sugerat la început, este Biserica lui Hristos.
Notă. Referindu-se la profeţia lui Daniel: "În
templu se va aşeza urâciunea pustiirii" (Dan. 9,27),
Mântuitorul îşi avertizează ucenicii: "Când veţi vedea
aşadar şezând la loc sfânt urâciunea pustiirii, de care
vorbeşte profetul Daniel..." (Mt. 24,15). Ba chiar cu
un verset înainte, afirmă: "Această Veste Bună a
Împărăţiei (Evanghelia) va fi predicată în întreaga
lume... Apoi va veni sfârşitul." (Mt. 24,14).
Cel puţin aceste două semne par să privească
vremea noastră:
- "Spectacolul nenorocirilor contemporane este
atât de josnic încât în el pot fi văzute zorile durerilor
crescânde..." (Pius XI).
161
 - "Inamicul... se trudeşte în aşa fel încât Cristos
să devină un străin în universitate, în şcoală, în
familie, în administraţia justiţiei, în facerea legilor, în
guvernarea naţiunilor..." (Pius XII).
- "Biserica trece printr-un proces misterios de
autodistrugere." (Pavel VI).
- "Slăbiciunea Bisericii constă în diviziunile şi
conflictele interne." (Ioan Paul II).

II. Necesitatea AUTORITĂŢII

"Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă."

(Lc. 10,16)

Nimeni – de bună credinţă – nu pune la îndoială

necesitatea autorităţii (chiar şi fără majuscule) în toate
domeniile societăţii civile; cu atât mai mult, în
domenii-cheie. Cei ce o contestă sunt – desigur – de
reacredinţă.
Începând cu familia, continuând cu urbea, cu
instituţiile statale... toate necesită autoritate. Pe
măsură ce relaţiile dintre state au evoluat, s-a făcut
simţită şi nevoia unor "autorităţi" supra (sau inter-)
statale. Prima de acest fel a fost Biserica lui Hristos
care, încă de la începuturi, a trecut peste barierele
naţionale sau statale: "mergând, învăţaţi toate
neamurile". (Mat. 28,19). Chiar mai mult,

162
Întemeietorul i-a dat şi forma ierarhică monocefală:
"Paşte oile mele!" (Io. 21,17).
Dacă privim situaţia mondială actuală, ne apare
tot mai evidentă necesitatea unei autorităţi
internaţionale efective care să elucideze numeroasele
situaţii conflictuale şi să modeleze perspectiva în
consecinţă. Necesitatea este cu atât mai stringentă, cu
cât situaţia este mai gravă. Aşa, de exemplu, odată cu
proliferarea energiei atomice, Comisia pentru Energia
Atomică a înregistrat o solicitare crescândă.
Dar astăzi asistăm la proliferarea necontrolată a
unei energii infinit mai eficiente – pe care o posedă
fiecare individ: energia spirituală. Să nu fie, oare,
necesară o instituţie specializată şi autorizată în acest
domeniu? Desigur că da!... Şi ea există... de mii de
ani. Este Biserica lui Hristos. Înseşi încercările
repetate, disperate şi adesea concertate... de a o
submina, de a-i zdruncina unitatea, îi dovedesc rolul.

III. Atacarea lui Petru

"Când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile şi altul...

te va duce unde nu voieşti."
(Io. 21,18)

Simbolul unităţii Bisericii este Apostolul Petru:

"Pe această piatră voi zidi Biserica Mea". (Mat.
16,18); prin urmare, era de aşteptat ca el să fie prima
163
ţintă a atacurilor împotriva AUTORITĂŢII. "Eu v-am
ales din lume, de aceea lumea vă urăşte". (Io. 15,19).
Notă. Totuşi Cristos – "Noul Adam" – şi-a
întemeiat Biserica pentru această lume bolnavă: "Nu
sănătoşii au nevoie de medic, ci bolnavii". (Mt. 9,12).
Ca atare, noi mărturisim în Credeu: "Care pentru noi
oamenii şi pentru a noastră mântuire..."
Deoarece atacurile pornesc din ură, iar ura este
ilogică, absurdă ["M-au urât fără motiv" (Io. 15,25)],
nu vom insista prea mult asupra acestora. Am ales,
totuşi, unele care sunt mai grăitoare în intenţii [lăsând
la o parte blasfemiile ordinare, precum cele din
(DUH)]. Grija de a-l proteja pe cititor este un alt
motiv pentru care nu insistăm asupra torentelor de
venin. Fără a avea pretenţia unei selecţii aparte,
citatele de mai jos au doar rolul de pretext întru
apărare.
(1) Cităm din (FUM):
a) "Fricos şi laş, identificarea lui, în condiţiile
ştiute, l-a făcut să se piardă cu firea... Calitatea de
ucenic al Galileanului îl jena." Citatul se referă la
lepădarea lui Petru.
b) "Celebritatea «verhovnicului» Apostolilor se
datoreşte mai ales prezenţei sale în fruntea listelor
neotestamentare ale ucenicilor Domnului... Cum nu
există pomelnic fără cap şi catalog fără început, noi ne
simţim obligaţi să precizăm că chiar această întâietate
de ordin formal este pur întâmplătoare."

164
 c) "De altcum, până şi romano-catolicul
Giovanni Papini refuză (sic!) să-i recunoască lui Petru
alt merit decât acela de a fi "descoperit cel dintâi pe
Hristos în Isus". Merit tot atât de inexistent ca şi toate
celelalte virtuţi cu care-l încarcă excepţional de
darnica teologie apuseană de tip roman."
d) ..." unul din ucenicii Lui – Evanghelistul
Ioan spune că ar fi fost Simon Petru – a scos sabia."
e) "Singura lui faptă de curaj este vătămarea
integrităţii corporale a lui Malhus... Pentru acest gest
nesocotit, Mântuitorul n-a întârziat să-l sancţioneze."
(2) În (MEN), ultima parte a titlului la Ioan 21
este formulată (tendenţios) astfel: "Iertarea lui Petru şi
repunerea lui între Apostoli".
(3) În (NUD) se merge chiar mai departe,
mutilându-se textul de la Luca 22,32: "după ce te vei
întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi".
(4) În (CON):
a) Autorul se întreabă: "S-a bucurat Petru de
ceva deosebit în faţa celorlalţi Apostoli? I s-a dat
vreun privilegiu?" şi tot el răspunde pe nerăsuflate:
"Desigur că nu...".
b) Tot acolo, după ce "demonstrează" prin
"lipsă de dovezi" că Petru n-a fost (episcop) la Roma,
conclude: "Chiar dacă Apostolul Petru ar fi fost
episcop la Roma, încă nu se dovedeşte cu nimic că el
ar fi transmis urmaşilor... primatul asupra întregii
Biserici".

165
 Observaţie. Prin urmare, ceea ce doare este
primatul!
Notă. La Ultima Cină, Isus îi zice lui Petru: "Tu
dar, când vei fi revenit, întăreşte pe fraţii tăi." (Lc.
22,32).
Există trei variante ipotetice în legătură cu
semnificaţia expresiei "a-i întări pe fraţi".
(1) A le predica Evanghelia? Dar predicarea
Evangheliei nu este strict personală, întrucât – după
Înviere – Isus le zice (tuturor celor 11): "Plecaţi în
lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura."
(Mc. 16,15).
(2) A boteza? Dar tot după Înviere, Mântuitorul
le zice (tuturor celor 11): "Faceţi discipoli din toate
naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Spiritului Sfânt". (Mt. 28,19).
(3) A ierta păcatele? Este adevărat că Isus se
adresează personal lui Petru: "Orice vei lega pe
pământ, legat va fi în ceruri, iar orice vei dezlega pe
pământ, dezlegat va fi în ceruri." (Mt. 16,19). Dar mai
ales, când Isus – Glorificat, le zice (tuturor celor 11):
"Luaţi Spirit Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor
fi iertate, cărora le veţi reţine, vor fi reţinute." (In.
20,23).
Avertisment. Într-una dintre cele 7 variante ale
cuvântului A ÎNTĂRI, (DIR) afirmă: A CONFIRMA
PE CINEVA ÎNTR-O SLUJBĂ.
Aşadar, putem conchide cu toată fermitatea că
pe lângă "cheile Împărăţiei Cerurilor" (Mt. 16, 19),
166
Mântuitorul i-a încredinţat lui Petru şi sarcina expresă
de a confirma urmaşi, care să-i păstorească oile şi
mieii "până la sfârşitul lumii". (Mt. 28,20).
În această lumină se explică şi mărturisirea
credinţei noastre:
"Creştin sunt şi Una, Biserica Romei,
E Maica cea Sfântă ce-o am pe pământ;
Al ei Cap e Papa, urmaşul lui Petru..."
Un răspuns la b) poate fi găsit în (LEP).

IV. Apărarea

"Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona...!"

(Mat. 16,17)

De fapt, nu de apărare este vorba, ci, mai

degrabă, de o restabilire a echilibrului celor
bulversaţi. Dincolo de orice controversă, am dori ca
cele ce urmează să constituie prilej de edificare pentru
cititor. Să dea Dumnezeu!

1. Lepădarea lui Petru

Episodul lepădării lui Petru este relatat de toţi
cei patru evanghelişti... Să observăm mai întâi că
faptul este prezis de însuşi Mântuitorul, precum
trădarea, Patimile, Moartea şi Învierea. Iată, deci:

167
 Prezicerea. Plecând spre muntele Măslinilor cu
cei unsprezece, Isus le spune: "În această noapte toţi
veţi cădea din cauza mea". (Mat. 26,30). Probabil că
primul care a răspuns a fost, ca de obicei, Petru:
"Chiar dacă toţi vor cădea din cauza Ta, eu nu voi
cădea!" (Mat. 26,33). Vă-ndoiţi de sinceritatea lui? De
buna lui credinţă?
Isus îi răspunde: "Adevărat îţi spun: chiar în
această noapte... de trei ori te vei lepăda de Mine".
Petru îi zise: "Chiar de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi
tăgădui!" Şi toţi discipolii ziceau la fel. (Mat. 26,34-
35).
Prin urmare, toţi discipolii aveau să cadă şi toţi
s-au angajat, poate că nu cu aceeaşi fervoare. Dar
Isus, doar lui Petru i-a dat sentinţa de lepădare:
"Adevărat îţi spun!" Deci lepădarea lui Petru este deja
pecetluită!
Relatarea lui Marcu este asemănătoare. (Mc.
14,26-31).
După Luca, motivaţia angajamentului lui Petru
este mai personală: "Simone, Simone, iată Satana v-a
cerut să vă cearnă precum grâul. Dar Eu m-am rugat
pentru tine ca să nu scadă credinţa ta." (Lc. 22,31-
34)... Şi totuşi, să-i fi scăzut?!
Notă. "M-am rugat pentru tine...", adică în mod
special pentru Petru, deşi Satana îi ceruse şi pe ceilalţi
zece să-i cearnă! (pe Iuda îl cernuse deja, din
vreme!). Unic Petru era sortit unui scop unic!

168
 Ulterior Isus îi cuprinde în rugăciunea către
Tatăl şi pe ceilalţi zece: "Pentru ei mă rog; nu mă rog
pentru lume, ci pentru aceia pe care mi i-ai dat, căci
sunt ai tăi." (In. 17, 9).
În cele din urmă, Isus îşi extinde rugăciunea:
"Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei
care prin cuvântul lor vor crede în Mine..." (In.
17,20)... adică şi pentru noi slăbănogii credincioşi!
Apostolul-evanghelist Ioan ne dă un alt detaliu:
"Unde Te duci, Doamne?" Isus răspunde (lui Petru):
"Unde mă duc Eu, tu nu mă poţi însoţi acum". (Iar
Petru, nerăbdător, îi zise: "Doamne, de ce nu acum?
Viaţa mi-o voi da pentru Tine"... Urmează sentinţa
lepădării (Io. 13,36-38).
Faptul de a-şi pune viaţa l-a dovedit după
câteva minute, scoţând sabia... Acest act de curaj nu i
se poate imputa. Citiţi la Luca 22,35-28: "Acum,
dimpotrivă, cine are o pungă să o ia; tot aşa, cine are o
traistă, iar cine nu are, să-şi vândă mantaua şi să-şi
cumpere o sabie...". Ei ziseră: "Doamne, iată aici două
săbii". El le răspunse: "Sunt de-ajuns!". Desigur că
una din cele două a luat-o Petru...
Notă. Şi ce curaj mai mare la Petru, faţă cu "o
ceată mare, cu săbii şi ciomege" (Mt. 26,47) decât să
scoată sabia şi să-i taie urechea lui Malhus Sinopticii
nu menţionează nici numele ucenicului care a scos
sabia, nici numele celui căruia i-a retezat urechea. Dar
Apostolul Evanghelist Ioan – martor ocular – afirmă:
"Atunci Simon Petru, care avea o sabie, o trase din
169
teacă şi lovi servitorul marelui preot, tăindu-i urechea
dreaptă. Servitorul se chema Malhus." (In. 18,10).
Singura "vină" a lui (şi a celorlalţi) a fost de a
nu putea înţelege (sau accepta) că Isus trebuia să
moară. Este, oare, aceasta o vină?
Cine, oare, ar putea să pătrundă misterul
jertfei?!
Aici este locul să relatăm un episod anterior:
Scurtă vreme după ce Petru primeşte promisiunea
"cheilor Împărăţiei", la prima anunţare a Patimilor,
acesta Îl ia de-o parte pe Isus: "Ferit-a Sfântul,
Doamne!" Replica este aspră: "Pleacă-mi din faţă,
Satană! Tu mi te pui în cale!" (Mat. 16,231-23) (Mc.
8,31-33). Ce-i putem imputa aici lui Petru? Fără
pretenţia de judecată, să ne amintim că la a treia
anunţare a Patimilor, fiii lui Zevedeu cer să stea "unul
de-a dreapta şi altul de-a stânga" în măreţia Lui (Mc.
10,35-37). Câtă deosebire între intervenţia lui Petru şi
cea a "fiilor tunetului"! Şi totuşi, de ce?... În
zbuciumul său sufletesc, dinaintea "Botezului" de
sânge şi a suferinţelor de trei ori prezise, OMUL avea
nevoie de îmbărbătare. Doar El însuşi, pe muntele
Măslinilor, îl imploră pe Tatăl (exact în consens cu
insistenţele anterioare ale lui Petru): "Părinte...
înlătură acest pahar de la Mine!", şi imediat adaugă:
"Dar nu voia Mea, ci a Ta să se facă!". Încurajarea nu
întârzie... dar nu de la oameni, nu de la ai Săi, ci de la
înger (Lc. 22,42-43).

170
 Lepădarea. După arestarea lui Isus în
Ghetsimani "discipolii Îl părăsiră cu toţii şi fugiră".
(Mat. 26,56). Evanghelistul Marcu ne mai spune că "Îl
urma un tânăr, înfăşurat într-o pânză pe trupul gol, iar
ei îl prinseră. Dar el dete drumul pânzei şi fugi gol."
(Mc. 14,51-52).
Apostolul Ioan, fiind cunoscut în cercul
arhiereului, a intrat odată cu Isus în curte, iar Petru a
rămas afară. Intervenind pe lângă portăreasă, Ioan îl
introduce şi pe Petru... Astfel se realizează
implacabila lepădare prezisă de Isus... Da!
Implacabilă cel puţin din două motive şi anume:
- Împlinirea prezicerii categorice a lui Isus.
- Lecţia supremă de umilinţă dată celui ce urma
să "pască mieluşeii".
Ne permitem aici o întrebare retorică: Unde
erau ceilalţi zece ucenici? Unul, Iuda... ştim! Dar în
timp ce acesta, în disperare, şi-a pus capăt, Petru,
"ieşind afară, plânse amar". (Lc. 22). Legenda ne
spune că lacrimile i-au săpat urme pe faţă. Sfânta
Ecaterina Emerich – prin viziunile sale – ne relatează
întâlnirea Maicii Îndurerate cu Petru, la poarta lui
Caiafa:
- Simone, ce s-a întâmplat cu Fiul meu?
Petru îşi întoarse faţa, izbucninc în hohote de
plâns... Preacurata se apropie şi-i zise:
- Simone, de ce nu îmi răspunzi?
Atunci Petru, înnecat de plâns, îi zise:

171
 - O, Maică, nu mă-ntreba; Isus suferă cumplit; a
fost osândit la moarte, iar eu, în chipul cel mai
ruşinos, de trei ori m-am lepădat de El...
Apoi o zbughi spre muntele Măslinilor, unde
adesea se retrăgea – într-o peşteră – pentru a se ruga.
Notă.
- "Şi l-au dat afară din vie şi l-au ucis". (Lc.
20,14).
- "Şi-L scoaseră afară să-L răstignească." (Mc.
15,20).
- "Şi scoţându-l afară din oraş, îl bătură cu
pietre." (Fan. 7,58).
- "Şi ieşind afară, a plâns cu amar." (Mt.
26,75). Este vorba de următoarele patru pericope:
(1) Parabola arendaşilor ucigaşi
(2) Răstignirea lui Isus
(3) Martiriul lui Ştefan
(4) Lepădarea lui Petru.
Urmărind expresiile subliniare intuim următorul
principiu al IEŞIRII: Să ieşim din noi înşine,
privindu-ne din afară!

2. Petru şi... ceilalţi

Chiar admiţând "argumentul" de la 3(b) – prin
absurd – cum că situarea lui Petru mereu "în fruntea
listelor... este pur întâmplătoare", dacă analizăm
statistica apariţiei numelor celor doisprezece în
Evanghelii (şi Fapte), avem dovada certă:
172
 Dintre "ceilalţi" (exceptând Iuda, cu 22
apariţii), Ioan apare cu numărul maxim de 17 ori.
Numele lui Petru este pomenit de 113 ori! Având în
vedere că Apostolul Ioan nu se nominalizează (din
umilinţă) în propria Evanghelie, să considerăm doar
sinopticele (Mat. Mc. Lc.): Ioan apare de 17 ori (cu
maximul dintre "ceilalţi") iar Petru de 74 de ori!
În Fapte, numărul maxim de apariţii, dintre
"ceilalţi" îl realizează Filip, pomenit de 15 ori; numele
lui Petru apare de 62 de ori!
Dar, ceea ce îl distinge esenţial pe Petru de
ceilalţi sunt numeroasele intervenţii (multe în numele
tuturor), pe de-o parte, şi atenţia specială ce i se
acordă de către ceilalţi şi de către însuşi Mântuitorul,
pe de alta.
a) Să spicuim, deci, câteva intervenţii ale lui
Petru (în afara celor deja amintite):
- Petru îi răspunse: "Doamne, dacă eşti Tu,
spune-mi să vin la Tine pe apă". (Mat. 14,28).
- Atunci Petru lua cuvântul şi zise: "Precum
vezi, noi toate le-am lăsat şi Te-am urmat..." (Mat.
19,27).
- Petru luă cuvântul şi-i zise lui Isus: "Rabbi, ce
bine ne aflăm aici!" (Mc. 9,5).
- Atunci Petru zise: "Doamne, pentru noi spui
această parabolă?" (Lc. 12,41).
- Petru plecă în grabă la mormânt. (Lc. 24,12).
- Simon Petru îi răspunse: "Doamne, la cine să
mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice." (Io. 6,68).
173
 - Petru i-a zis: "Doamne, Tu să-mi speli
picioarele?!" (Io. 13,6).
- Când a auzit Simon Petru că e Domnul, şi-a
pus haina... şi s-a aruncat în mare. (Io. 21,7).
- Petru se ridică în mijlocul Fraţilor şi zise:
... Trebuie ca... unul din aceştia să devină împreună cu
noi martor al învieţii Lui". (Fp. 1,15-23).
- Atunci Petru... îşi ridică glasul şi le vorbi...
(Fp. 2,14).
- Petru, plin de Spirit Sfânt, le zise: "Căpetenii
ale poporului şi voi, bătrânilor..." (Fp. 4,8-9).
- După ce s-a făcut multă discuţie, s-a sculat
Petru şi le-a zis: "Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu... a făcut
o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să
audă cuvântul Evangheliei şi să creadă." (Fp. 15,7).
b) Acum să redăm câteva pasaje din care să
rezulte atenţia specială ce i se acordă:
+ Isus zice: "Ferice de tine, Simone..." (Mat.
16,17).
+ Isus îl trimite pe Petru să plătească tributul
Templului "pentru Mine şi pentru tine". (Mat. 17,27).
+ În Ghetsimani, Isus "luă cu sine pe Petru şi pe
cei doi fii ai lui Zevedeu". (Mat. 26,37).
+ După şase zile, Isus ia cu sine pe Petru, Iacob
şi Ioan şi-i duce "pe ei singuri"... (Mc. 9,2).
+ În Ghetsimani, când îi găseşte dormind, îi
zice lui Petru: "Simone, dormi? Nici un ceas nu ai fost
în stare să veghezi?" (Mc. 14,37).

174
 + Îngerul le zice femeilor: "Mergeţi dar de le
spuneţi discipolilor săi şi lui Petru". (Mc. 16,7).
+ Părăsind sinagoga, intră în casa lui Simon
(Lc. 4,38).
+ Când isprăvi de vorbit, îi zise lui Simon:
... aruncă-ţi mrejele la pescuit". (Lc. 5,4).
+ Ajuns acasă la Iair, nu lasă pe nimeni să intre,
"în afară de Petru, Ioan şi Iacob". (Lc. 8,51).
+ De ziua Azimilor, trimise pe Petru şi pe Ioan:
"mergeţi şi ne pregătiţi masa de Paşti". (Lc. 22,8).
+ Simone, Simone... m-am rugat pentru tine..."
(Lc. 22,31-32).
+ Maria Magdalena... se duce la Simon Petru şi
la celălalt discipol. (Io. 20,2).
+ Discipolul pe care-l iubea Isus îi zise lui
Petru: "Este Domnul". (Io. 21,7).
+ "Simon al lui Iona, mă iubeşti mai mult decât
aceştia?" (Io. 21,15).
Notă. Întrebarea era mai mult retorică decât
interogativă; Mântuitorul cunoştea prea bine iubirea
ce I-o nutrea Petru.
Printre aceştia se afla şi Ioan, "ucenicul iubit".
Dar iubirea lui Petru trebuia rafinată, prin cel puţin
cinci încercări:
(1) La umblatul pe apă: "Mic la credinţă ce eşti,
de ce te-ai îndoit?" (Mt. 14,31).
(2) La prima anunţare a Patimei: "Pleacă din
faţa mea, Satană!" (Mc. 8,33).

175
 (3) La spălarea picioarelor: "Dacă nu te spăl, nu
ai parte cu mine". (In. 13,8).
(4) La arestarea lui Isus: "Vâră-ţi sabia în teacă,
căci toţi care scot sabia de sabie vor pieri". (Mt.
26,52).
(5) La prezicerea lepădării: "Zic ţie, Petre, că nu
va cânta astăzi cocoşul până ce de trei ori nu vei fi
tăgăduit că mă cunoşti". (Lc. 22,34).
+ După acestea îi zise: "Urmează-mă". (Io.
21,19).
+ Ei au zis lui Petru şi celorlalţi Apostoli:
"Fraţilor, ce să facem?" (Fp. 2,37-28).
+ Până şi prin pieţe scoteau bolnavii... ca la
trecerea lui Petru "măcar umbra lui să cadă pe vreunul
din ei". (Fp. 5,15).
+ Când au auzit discipolii că Petru se află
acolo, au trimis doi oameni la el, cu rugămintea:
"Vino degrabă la noi". (Fp. 9,38).
+ Îngerul îi zice lui Corneliu: "Trimite acum
nişte oameni la Iope şi cheamă-l pe un oarecare
Simon, numit Petru". (Fp. 10,5).
+ În timp ce Petru era păzit în închisoare,
Biserica se ruga necontenit lui Dumnezeu pentru el.
(Fp. 12,5).

176
 3. Primatul
Mântuitorul i-a promis lui Petru primatul:
• "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica mea." (Mat. 16,18).
• "Ţie îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi
orice vei lega pe pământ, legat va fi în ceruri, iar orice
vei dezlega pe pământ, dezlegat va fi în ceruri." (Mat.
16,19).
Observaţia 1.. Constatăm aici o triplă
promisiune:
a) Petru ca temelie (piatra)
b) Petru ca Pontif (cheile)
c) Petru ca judecător (a lega – dezlega).
Observaţia 2. Afirmaţiile sunt apodictice;
pentru creştin, suficiente în sine. Aşa precum, de
exemplu, nimeni nu se poate îndoi de faptul că
Dismas (tâlharul de-a dreapta) a ajuns în Rai, întrucât
Mântuitorul i-a promis: "Azi vei fi cu mine în Rai".
Mântuitorul i-a acordat lui Petru primatul:
• "Paşte oile mele." (Io. 21,18).
Observaţia 3. În Observaţia 1 (mai ales punctul
c) îşi găseşte răspunsul şi problema infailibilităţii (de
care se face atâta caz). În definitiv, dacă unui simplu
jurist îi este necesară inamovibilitatea, unui simplu
deputat sau senator, imunitatea parlamentară, cu atât
mai mult, Capului văzut al Bisericii îi revine, prin
definiţie, norma infailibilităţii (cu nuanţele de rigoare
asupra cărora nu insistăm aici).

177
178
 În loc de concluzie

"Luaţi seama să nu fiţi duşi şi voi de rătăcirea

celor nelegiuiţi şi să cădeţi din neclintirea voastră."
(2 Pet. 3,17)

Trecând peste latura formală a problemei, lăsăm

cititorului de bunăcredinţă să mediteze asupra celor
prezentate, având în vedere şi următoarele consideraţii
de natură pur logică:
(1) Biserica lui Hristos este UNA.
(2) Hristos a dorit-o şi UNITĂ.
(3) Aceasta trebuie să aibă un SEMN vădit al
unităţii: precum are un stol de cocori, un stup de
albine, o instituţie, o urbe, o ţară, etc.
(4) Esenţa unităţii este IUBIREA; prin urmare,
orice dezbinare provine din ură.
Observaţie. Este grăitor în acest sens
testamentul lui Luther: "Hoc unum me mortuo
servate: odium in pontificem romanum" (Un lucru să
păstraţi după moartea mea: ura contra pontificelui
roman).
(5) Biserica lui Hristos trebuie să fie deasupra
oricăror frontiere: etnice, naţionale, statale, etc.
(6) Cine este în dezacord cu cele de mai sus?
Şi DE CE?

179
 Bibliografie

(AFE) André Frosard, Dumnezeu există, eu l-am

întâlnit, Ed. Universal Dalsa, Bucureşti, 1993.
(AFO) Angela de Foligno, Tralin Ed., Paris, 1914.
(BAN) C. Bălăceanu-Stolnici, Anatomiştii în
căutarea sufletului, Ed. Albatros, Bucureşti,
1981.
(BOC) L. de Broglie, Certitudinile şi incertitudinile
ştiinţei, Ed. Politică, Bucureşti, 1980.
(BOI) N. Both, Totuşi, Iubirea, Ed. Galaxia
Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2015.
(BOM) N. Both, Moştenire, Ed. Galaxia Gutenberg,
Tg. Lăpuş, 2016.
(BOV) N. Both, Veşnicia, sub tipar.
(CAL) A. Carrel, Călătorie la Lourdes, Ed. Viaţa
Creştină, Cluj-Napoca, 1994.
(CAR) A. Carrel, Despre rugăciune, Ed. Plon, 1944.
(CIM) D. Constantin, Inteligenţa materiei, Ed.
Militară, Bucureşti, 1981.
(CIP) R. Câmpeanu, Incursiune într-un univers
posibil, Ed. Dacia, 1982.
(CON) E. Copăceanu, Isus din Nazaret, Ed. Doris,
Bucureşti, 1990.
(DAC) E. Duplessy, Apologétique II, Démonstration
du Christianisme, Paris, 1924.

180
(DIL) Dicţionar Latin-Român, Ed. Şcolară, Craiova,
1913.
(DIR) Dicţionarul limbii române moderne, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1958.
(DUH) J. Duquesne, Isus, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1995.
(FUM) I. Fruma, Gr. Marcu, Procesul Mântuitorului,
Sibiu, 1945.
(IBI) Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea
Bibliei în Biserică, Ed. Rom. Cat. Bucureşti,
1995.
(KAM) A. Kastler, Această stranie materie, Ed.
Politică, Bucureşti, 1982.
(LEP) E. Lemeny, Petru şi Pavel la Roma, Ed. Sf.
Nichita, Cluj, 1943.
(MAC) G. Martinetti, Ştiinţă şi credinţă în Dumnezeu,
Ed. Arhiepiscopiei Rom. Cat. Bucureşti,
1995.
(MAN) I.D. Amusin, Manuscrisele de la Marea
Moartă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
(MAX) I. Maxim, Orfeu, bucuria cunoaşterii, Ed.
Univers, Bucureşti, 1976.
(MER) M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, I, Ed. Şt. Encicl. Bucureşti, 1981.
(MIC) C. Mircea, Inter-comunicarea, Ed. Şt. Encicl.
Bucureşti, 1979.
(MOG) Morden Orizon, Minunile gândirii,
Manuscris.

181
(MOV) R. Moody, La vie après la vie, Ed. R. Laffont,
Paris, 1977.
(NOT) P. Marco, M. SalesO.P., Il Nuovo Testamento
commentato, Torino, 1941.
(NUD) Nu există dragoste mai mare, Bibles for the
World, Wheaton, Illinois 60/89, USA.
(PAC) B. Pascal, Cugetări: Misterul lui Isus, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1998.
(PAN) Noul Testament, Ed. du Dialogue, Paris, 1992,
tradus şi adnotat de Dr. E. Pascal.
(PUD) I. Ploscaru, Urmele lui Dumnezeu, Ed.
Signata, Timişoara, 1994.
(RAC) Gh. Vlăduţescu, Raţiune şi credinţă, Ed. Şt.
Encicl., Bucureşti, 1983.
(REG) Matei Crawley-Boevey, Spre Regele Iubirii,
ed. II, Ed. Serafica-Săbăoani, Roman, 1944.
(ROB) Biblia sau Sfânta Scriptură, Soc. Biblică
"Romanian Bible".
(SEG) Robert Serrou, Giulgiul: o fotografie de o
precizie stupefiantă, în Paris Match, 1970.
(SIG) Abbé Paul, Un signe du ciel, Ed. Téqui, Paris,
1980.
(SOL) M. Eliade, Soliloqui, Ed. Cartea cu semne,
Bucureşti, 1932.
(SPI) E. Schrödinger, Ce este viaţa? Spirit şi
materie, Ed. Politică, Bucureşti, 1980.
(SUT) V. Suciu, Teologia dogmatică fundamentală,
vol. I, Blaj, 1907.

182
(TEN) Merrill C. Tenney, Noul Testament, Ed.
Adevărul, 1981.
(TIC) Toma de Kempis, Imitarea lui Cristos,
Timişoara, 1982.
(TOB) Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic
al B.O.R. Bucureşti, 1982.
(TOŞ) A. Toffler, Şocul viitorului, Ed. Politică,
Bucureşti, 1973.
(VAD) Conciliul Ecumenic Vatican II, "Kirche in
Not", Nyiregyháza, 1990.
(VIB) R. Laurentin, Vie de Bernadette, Desclée de
Brouwer, 1978.
(VOR) Studiul Vechiului Testament, Ed. Inst. Biblic,
Bucureşti, 1985.
(WUN) S. Weinberg, Primele trei minute ale
universului, Ed. Politică, Bucureşti, 1984.

183
 Redactor: Emilia Precup
Coperta: Andrei Boer

www.galaxiagutenberg.ro
www.librariilegutenberg.ro

Bun de tipar: 2017. Apărut: 2017

EDITURA GALAXIA GUTENBERG,
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel./fax: 0264-243 616; 0723-377 599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

*
Tiparul executat de
SC GUTENBERG SRL
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel./fax: 0262-385 280; 0723-377 599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE

184