IMPLICAREA FAMILIEI ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE

A PERSONALITÃŢII COPILULUI

Familia este şcoala de acasã a elevilor, iar pentru ca obiectivele şi cerinţele educative sã fie
comune, între învãţãtori şi pãrinţi trebuie sã existe o unitate de pãreri şi de acţiuni în vederea
cultivãrii capacitãţilor elevilor şi a pregãtirii lor pentru o reuşitã integrare în societate. Toate
acţiunile întreprinse de şcoalã cu pãrinţii elevilor urmãresc realizarea educaţiei cu respectarea
deplinã a drepturilor copilului. Colaborarea şcolii cu familia trebuie sã asigure evoluţia de la o
etapã la alta, a clasei şi a fiecãrui elev în parte.
Colaborarea dintre şcoalã şi familie se realizeazã prin şedinţele şi lectoratele cu pãrinţii,
vizitele la domiciliul elevilor, discuţiile individuale cu pãrinţii şi o mai bunã cunoaştere a elevilor.
Atmosfera caldã şi de înţelegere în familie reconformeaza şi creeazã climatul necesar pentru
munca intelectualã a şcolarului. În schimb, lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau
„dãdãceala” au efecte dãunãtoare asupra copilului care se aflã în tensiune nervoasã, mai ales în
perioada testelor de evaluare, în preajma examenelor sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de
obosealã începe sã se instaleze.
Datoritã modernizãrii şi perfecţionãrii învãţãmântului este firesc sã constatãm cã volumul
de cunoştinţe al copilului depãşeşte cu mult ceea ce ştiam noi la vârsta lor, depãşeşte chiar unele
cunoştinţe ale pãrinţilor.
Unii pãrinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventã a atitudinii: când sunt
prea severi, când prea îngãduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii pãrinţi sunt în acelaşi timp
fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatãl şi mama pot avea atitudini diferite faţã de copil: unul
prea sever, unul protector, gata de a-l rãsfãţa şi apãra faţã de excesele impuse de celãlalt pãrinte.
Pãrinţii nu trebuie sã rezolve temele copilului ci doar sã-l ajute, sã-l îndrume prin explicaţii
cât mai corecte şi clare. Acest fel de ajutor este folositor mai ales la începutul studierii unui obiect
nou, la începutul şcolaritãţii, pentru a-l obişnui cum sã înveţe organizat şi bine. Pãrinţii care rezolvã
singuri problemele, deseneazã sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncã fac o mare greşealã:
copilul rãmâne dependent, nu se obişnuieşte sã judece şi sã lucreze singur, devine comod, rãsfãţat şi
cu vârsta, va deveni leneş. Prin menţinerea unor legãturi permanente strânse cu şcoala, cu
învãţãtorul, dirigintele clasei, pãrinţii pot avea mai multã siguranţã în educarea copilului, în
dezvoltarea personalitãţii acestuia.
A fi pãrinte este mai mult decât o calitate, presupune pricepere, rãbdare, o adevãratã
„profesiune de pãrinte”.
Copilul nu este influenţat atât de sfaturi cât de exemplele pe care le constatã în familia sa,
legãtura psihicã între pãrinţi şi copii însoţitã de respect, afecţiune, dragoste este indispensabilã.
Caracterul copilului se dezvoltã în funcţie de comportarea pãrinteascã şi de condiţiile lui de viaţã.
Bunul simţ primeazã şi nu-l poate înlocui nici o pedagogie. Rãsfãţul este un factor negativ în
dezvoltarea copilului iar egoismul este de cele mai multe ori un rezultat al rãsfãţului.
Este obligatoriu în dezvoltarea copilului ca pãrintele sã aibã o atitudine fermã. Ei speculeazã
de mici slãbiciunile pãrinţilor şi ale bunicilor.
Una din sarcinile dificile ale unei bune educaţii este disciplinarea unui copil. Un copil în
cursul perioadei de dezvoltare suferã o influenţã psihicã ce-i stabileşte pentru viitor felul de purtare
în relaţiile cu alţi oameni.
Familia este o formã complexã de relaţii biologice, sociale, materiale şi spirituale între
oameni legaţi prin cãsãtorie, sânge sau adopţie.
Astãzi mai mult ca în trecut, familia îşi vãdeşte capacitatea şi valenţele atât prin funcţiile
sale socializatoare cât şi prin cele de personalizare a individului.
Familia îndeplineşte funcţii complexe prin intermediul cãrora le asigurã membrilor sãi
satisfacerea unor trebuinţe şi aspiraţii multiple reprezentând deopotrivã cadrul unor cerinţe ale
societãţii.
Violenţa din familie se întinde de la pedepsirea fizicã a copilului pânã la atacul fizic
împotriva unui membru al acesteia şi care uneori poate cauza rãniri serioase.
 Faptul cã violenţa are loc în contextul familiei face ca aceasta sã fie în mod special dificil de
prevenit, detectat şi controlat. Pentru ca o familie sã îl satisfacã pe copil trebuie sã fie unitã,
deoarece numai aşa poate rãspunde trebuinţelor sale de afectivitate şi mai ales de protecţie.
Violenţa fizicã împotriva copiilor a fost tradiţional vãzutã ca o parte necearã în creşterea
copiilor. Pãrinţii care sunt supuşi stresului sunt probabil mai mult dispuşi la abuz asupra copiilor
lor, la fel şi cei cu cunoştinţe limitate în ceea ce priveşte creşterea copiilor. Pãrintele care este
preocupat de obligaţia pe care o are faţã de copilul sãu, trebuie sã-i dea pe lângã educaţia mintalã şi
una moralã.
Educaţia moralã trebuie sã urmareascã obiectivul de a forma copilului un fel de a fi care sã-i
dea o tãrie sufleteascã, care sã-l împingã la o comportare onorabilã în familie, la şcoalã şi în
colectivul de prieteni în jurul cãruia trãieşte.
Astfel, violenţa este orientatã în intenţie cãtre obiective, persoane, în vederea producerii
unor primejdii, rãniri, daune. Educaţia în familie reprezintã ansamblul de influenţe exercitate în
cadrul familiei asupra copiilor, în vederea pregãtirii lor pentru viaţã.
Calitatea şi efectele educaţiei în familie condiţioneazã în mod fundamental întreaga evoluţie
a tânãrului, calitatea integrãrii sale în viaţa socio – profesionalã.
O bunã colaborare între familie şi şcoalã asigurã progresul la învãţãturã al copilului, contribuind,
în acelaşi timp, şi la dezvoltarea armonioasã a personalitãţii acestuia.

BIBLIOGRAFIE:
1. Pedagogie şcolarã – Editura Gheorghe Cârţu – Alexandru, Craiova, 1995
2. Revista – Învãţãmântul şcolar nr. 1 – 2; Ministerul Educaţiei si Cercetãrii
3. De ce merg unii elevi „încruntaţi” la şcoalã? – Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti,
1983